Drumul către tine însuţi – 4


Dificultatea de a accepta responsabilitatea pentru com¬portamentele noastre rezidă în dorinţa de a evita durerea con¬secinţelor acestui comportament. Cererea adresată lui Mac Badgely de a-şi asuma responsabilitatea pentru structura tim¬pului meu era o încercare de a evita durerea de a lucra multe ore, chiar dacă lucratul timp de mai multe ore era o consecin¬ţă inevitabilă a alegerii mele de a mă dedica mai mult pacien¬ţilor şi formării mele. Totuşi, acţionînd astfel, căutam fără să-mi dau seama să cresc autoritatea lui Mac asupra mea. îi ofeream puterea mea, libertatea mea. Practic, îi spuneam: „Ia comanda de la mine. Fii tu şeful!” De cîte ori căutăm să evi¬tăm responsabilitatea pentru propriul nostru comportament, încercăm astfel să dăm responsabilitatea altor indivizi, orga¬nizaţii sau altei entităţi. Dar acest lucru înseamnă să transfe¬răm puterea noastră asupra acelei entităţi, fie ea „soartă” sau „societate”, guvern, corporaţie sau şefului nostru. Acesta es¬te motivul pentru care Erich Fromm şi-a intitulat atît de nime¬rit studiul despre nazism şi autoritarism: Escapefrom Freedom (Fuga de libertate). în încercarea de a evita durerea responsabi¬lităţii, milioane şi chiar miliarde de oameni încearcă zilnic să fugă de libertate.
Am o cunoştinţă, un om inteligent dar posac, care, atunci cînd îl las, vorbeşte despre forţele agresive din societatea noastră: rasism, sexism, industria de armament, poliţia care i-a arestat pe el şi pe prietenii lui din cauza părului lor lung. De multe ori am încercat să-i arăt că el nu este copil. Cînd sîn-tem copii, datorită dependenţei extinse şi reale, părinţii au o putere extinsă şi reală asupra noastră. Ei sînt, în fapt, în mare
FUGA DE LIBERTATE
39
măsură responsabili de bunăstarea noastră, iar noi sîntem, în fapt, în mare măsură la mila lor. Cînd părinţii sînt despotici, aşa cum sînt deseori, noi, ca şi copii, nu avem prea multă pu¬tere să facem ceva în această privinţă; alegerile noastre sînt limitate. Dar ca adulţi, cînd sîntem sănătoşi fizic, alegerile noastre sînt aproape nelimitate. Asta nu înseamnă că sînt ne-dureroase. De multe ori, dintre două rele trebuie să-1 alegem pe cel mai mic, dar tot în puterea noastră stă să facem aceste alegeri. Da, sînt de acord cu acea cunoştinţă a mea, că există forţe opresive în lume. Noi avem totuşi libertatea de a alege fiecare pas al felului în care vom răspunde şi vom trata aces¬te forţe. A trăi într-o zonă a ţării unde poliţiei nu-i plăceau „ti¬pii cu părul lung” era alegerea lui şi totuşi şi-a lăsat părul lung. El avea libertatea de a se muta într-un alt oraş sau de a-şi scurta părul sau chiar să ducă o campanie împotriva bi¬roului de poliţie. Dar în ciuda inteligenţei sale, nu şi-a recu¬noscut aceste libertăţi. A ales să se lamenteze din cauza lipsei de putere politică, în loc să accepte şi să se bucure de imensa sa putere personală. Vorbea de dragostea sa de libertate şi de forţele care o contracarează, dar de fiecare dată cînd vorbea de felul în care este victimizat de aceste forţe el îşi ceda de fapt libertatea. Sper că într-o zi, curînd, va înceta să fie iritat pentru faptul că alegerile sale sînt dureroase*.
Dr. Hilde Bruch, în prefaţa cărţii ei Learning Psychotherapy (învăţînd psihoterapie), arată că în mod fundamental toţi pa¬cienţii vin la psihiatru cu „o problemă comună: sentimentul de neajutorare, de frică şi convingerea intimă că nu sînt capa¬bili să «se descurce» şi să schimbe lucrurile”**. Una dintre ră¬dăcinile acestui „sentiment de neputinţă” la majoritatea pa¬cienţilor o reprezintă o anume dorinţă de a fugi de durerea libertăţii, iar unii nu reuşesc, în mod parţial sau total, să ac-
* Nicăieri, după ştinţa mea, problema libertăţii ca alegere între două rele nu este descrisă mai elocvent şi mai poetic decît în capito¬lul „Freedom and Necessity” („Libertate şi necesitate”) din cartea psihiatrului Allen Wheelis: How People Clwnge (Cum se pot schimba oamenii), Harper & Row, New York, 1973. Am fost tentat să citez ca-PUolul în întregime şi îl recomand oricui doreşte să exploreze mai mult această chestiune.
** Harvard University Press, 1974, Cambridge, Mass., p. ix.
40
Disciplina
cepte responsabilitatea pentru problemele şi viaţa lor. Se simt neputincioşi pentru că, în fapt, au renunţat la putere. Mai de¬vreme sau mai tîrziu, dacă e să fie vindecaţi, trebuie să înve¬ţe că viaţa întreagă a unui adult este o serie de alegeri perso¬nale, de decizii. Dacă pot accepta acest fapt cu totul, atunci vor deveni oameni liberi. Reciproc, dacă nu vor accepta acest fapt, se vor simţi pentru totdeauna victime.
DEVOŢIUNEA FAŢĂ DE REALITATE
41
Devoţiunea faţă de realitate
.
Cel de-al treilea instrument sau tehnică de a trata durerea soluţionării problemelor, ce trebuie folosit continuu dacă vrem ca vieţile noastre să fie sănătoase, iar spiritul nostru să crească, este devoţiunea faţă de adevăr. Chiar la nivel super¬ficial, acest lucru ar trebui să fie evident. Ceea ce e adevărat e real. Ceea ce e fals e ireal. Cu cît vedem mai puţin clar reali¬tatea lumii — cu cît minţile noastre sînt mai îmbătate de fal¬sitate, percepţii greşite şi iluzii —, cu atît sîntem mai puţin ca¬pabili să determinăm cursul corect al acţiunilor şi să luăm decizii înţelepte. Viziunea noastră asupra realităţii este ca o hartă după care ne orientăm viaţa. Dacă harta este adevărată şi precisă, vom şti în general unde ne aflăm, iar dacă ne deci¬dem unde vrem să mergem, vom şti în general ce vom găsi acolo. Dacă harta este falsă şi imprecisă, ne vom rătăci.
Deşi acest lucru este clar, cei mai mulţi oameni aleg să-1 ig¬nore. Ei îl ignoră pentru că drumul nostru spre realitate nu este uşor. Mai întîi de toate, nu sîntem născuţi cu hărţi gata întocmite, ci trebuie să le facem noi înşine, iar pentru aceasta e nevoie de efort. Cu cît depunem mai mult efort pentru a preţui şi a percepe realitatea, cu atît hărţile noastre vor fi mai mari şi mai precise. Dar mulţi nu vor să facă acest efort. Unii se opresc să-1 mai facă spre sfîrşitul adolescenţei. Hărţile lor sînt mici şi abia schiţate, perspectiva lor asupra lumii este în¬gustă şi prost direcţionată. Spre sfîrşitul vîrstei de mijloc, mulţi oameni renunţă la acest efort. Sînt convinşi că hărţile lor sînt complete şi că Weltanschaaung-ul lor este corect (sau chiar sacrosant) şi nu mai sînt interesaţi de o nouă informaţie. E ca şi cum ar fi obosiţi. Doar cîţiva norocoşi continuă pînă în momentul morţii explorarea misterului realităţii, lărgindu-şi,
nuanţîndu-şi şi redefinindu-şi înţelegerea asupra lumii şi asupra a ceea ce e adevărat.
Dar cea mai mare problemă în realizarea hărţilor nu con¬stă în faptul că trebuie să pornim de la o mîzgălitură, ci în acela că ele trebuie revizuite mereu pentru a fi precise. Lumea însăşi este într-o schimbare constantă. Gheţari noi apar, ghe¬ţari se topesc. Culturi noi apar, culturi dispar. Există prea pu¬ţină tehnologie, există prea multă tehnologie. Chiar mai dra¬matic, punctul din care privim lumea este într-o rapidă şi constantă schimbare. Cînd sîntem copii, sîntem dependenţi şi lipsiţi de putere. Ca adulţi, putem fi puternici. Totuşi, cînd sîntem bolnavi sau bătrîni infirmi se poate să devenim iarăşi fără putere şi dependenţi. Cînd avem copii de care să avem grijă, lumea pare diferită faţă de vremea cînd nu-i aveam; cînd copiii sînt sugari, lumea pare diferită faţă de cum va fi atunci cînd copiii vor ajunge adolescenţi. Cînd sîntem săraci, lumea arată altfel decît atunci cînd sîntem bogaţi. Zilnic sîn¬tem bombardaţi cu informaţii noi despre natura realităţii. Dacă vrem să încorporăm această informaţie, trebuie să ne revi¬zuim continuu hărţile şi uneori, cînd s-a acumulat suficient de multă informaţie nouă, trebuie să facem revizii majore. Procesul de a face revizuiri, în special cînd e vorba de revi¬zuiri majore, este dureros, uneori groaznic de dureros. Aici se găseşte sursa principală a multor boli ale umanităţii.
Ce se întîmplă cînd cineva trudeşte mult şi din greu să dezvolte o perspectivă funcţionabilă asupra lumii, o hartă evident utilă şi eficientă, iar apoi e confruntat cu o informaţie nouă care sugerează că această perspectivă este greşită, iar harta are nevoie să fie în bună parte retrasată? Efortul dure¬ros care ni se cere pare înspăimîntător, uneori copleşitor. Ceea ce facem deseori, şi de obicei inconştient, este să ignorăm in¬formaţia nouă. Deseori acest act de ignorare nu este doar unul pasiv. Se poate să denunţăm noua informaţie ca fiind falsă, periculoasă, eretică, lucrare a diavolului. Putem chiar lupta împotriva ei şi chiar să încercăm să manipulăm lumea pentru a face să arate conform punctului nostru de vedere. Mai degrabă decît să încerce să schimbe harta, individul poa¬te încerca să distrugă noua realitate. Din păcate, pînă la urmă 0 astfel de persoană poate cheltui mai multă energie pentru a apăra perspectiva demodată asupra lumii, decît i-ar fi trebuit pentru a o revizui şi a o corecta de la bun început.