Posted in CARTE ÎN SERIE

Drumul către tine însuţi – 6


■ Deschiderea faţă de înfruntare
Ce înseamnă o viaţă total devotată adevărului? înseamnă, înainte de toate, o viaţă de autoexaminare riguroasă, perma¬nentă şi nesfîrşită. Cunoaştem lumea doar prin relaţiile pe ca¬re le avem cu ea. Prin urmare, pentru a cunoaşte lumea, nu trebuie doar să o examinăm, ci simultan trebuie să examinăm şi examinatorul. Psihiatrii sînt învăţaţi să facă acest lucru în perioada formării lor şi ştiu că este imposibil să înţeleagă cu adevărat conflictele şi transferurile pacienţilor fără să-şi înţe¬leagă propriile lor transferuri şi conflicte. Din acest motiv, psihiatrii sînt îndemnaţi să urmeze ei înşişi o psihoterapie sau psihanaliză ca parte a instrucţiei şi dezvoltării lor. Din pă¬cate, nu toţi psihiatrii răspund la aceste îndemnuri. Sînt mulţi psihiatri care analizează cu rigurozitate lumea, dar care pe sine nu se examinează tot atît de riguros. Ei pot fi indivizi compe¬tenţi, atît cît le poate judeca lumea competenţa, dar nu pot fi niciodată înţelepţi. Viaţa înţeleaptă trebuie să fie o viaţă de contemplaţie combinată cu acţiune. în cultura americană din trecut, contemplaţia nu a fost la mare cinste. în 1950, oamenii l-au etichetat pe Adlai Stevenson ca fiind „cap mare” şi au crezut că nu ar fi un bun preşedinte pentru că era un bărbat contemplativ, dăruit cu o gîndire profundă şi îndoieli de sine. Am auzit mulţi părinţi spunîndu-le cu toată seriozitatea co¬piilor lor adolescenţi: „Gîndeşti prea mult.” Cît de absurd es¬te acest lucru, dacă ne gîndim că lobii noştri frontali, capaci¬tatea noastră de a gîndi şi de a ne examina pe noi înşine este ceea ce ne face să fim oameni. Din fericire, astfel de atitudini par să se schimbe şi începem să ne dăm seama că sursa peri¬colului din lume stă mai mult în noi decît în afara noastră, iar
procesul examinării de sine şi al contemplaţiei devine esen¬ţial pentru supravieţuire, în ultimă instanţă. Este vorba totuşi doar de un număr restrîns de oameni care şi-au schimbat ati¬tudinea. Examinarea lumii din afară nu este niciodată atît de dureroasă din punct de vedere personal ca examinarea lumii dinăuntru, şi aceasta cu siguranţă din cauza durerii implica¬te într-o viaţă de sinceră examinare de sine, de care majorita¬tea oamenilor se feresc. Cînd însă cineva se dedică adevăru¬lui, durerea pare relativ neimportantă — şi devine din ce în ce mai puţin importantă (şi prin urmare din ce în ce mai pu¬ţin dureroasă), pe măsură ce persoana înaintează pe drumul examinării de sine.
O viaţă devotată în întregime adevărului înseamnă de asemenea disponibilitatea de a fi personal contestaţi. Singura cale prin care putem fi siguri că harta realităţii pe care o po¬sedăm este validă este aceea de a o expune criticii şi de a ne confrunta cu alţi realizatori de hărţi. Altfel, vom trăi într-un sistem închis — într-un clopot de sticlă, pentru a folosi analo¬gia făcută de Sylvia Plath, respirînd doar propriul nostru aer fetid, fiind din ce în ce mai iluzionaţi. Totuşi, din cauza dure¬rii inerente procesului de revizuire a hărţii realităţii, căutăm mai ales să evităm sau să refuzăm orice confruntare pentru stabilirea validităţii sale. Copiilor noştri le spunem: „Nu mă contrazice, sînt părintele tău.” Partenerului de viaţă îi dăm acest mesaj: „Hai să trăim şi să-1 lăsăm şi pe celălalt să trăias¬că. Dacă mă critici, voi deveni rău şi vei regreta asta.” Cei în vîrstă transmit familiei şi lumii mesajul: „Sînt bătrîn şi fragil. Dacă mă înfrunţi, s-ar putea să mor sau îţi vei lua pe umeri responsabilitatea de a-mi face mizerabile ultimele zile pe ca¬re le mai am pe pămînt.” Angajaţilor noştri le comunicăm: „Dacă eşti îndeajuns de îndrăzneţ să mă înfrunţi, cel mai bine e să o faci cît se poate de prudent sau îţi vei căuta o altă sluj¬bă.”*
* Nu doar indivizii, ci şi organizaţiile sînt notorii pentru faptul că se protejează împotriva contestărilor. Odată, şeful Statului Major al Armatei mi-a ordonat să pregătesc o analiză asupra cauzelor psi¬hologice ale atrocităţilor comise la My Lai şi ale muşamalizării ulte-noare, cu recomandări pentru cercetări, astfel încît în viitor un ast-tel de comportament să poată fi prevenit. Recomandările au fost dez-
48
Disciplina
Tendinţa de a evita contestarea este atît de omniprezentă în fiinţele umane, încît poate fi considerată pe bună dreptate o caracteristică a naturii umane. Dar spunînd despre ea că es¬te naturală, nu înseamnă că este un comportament esenţial, folositor sau de neschimbat. La fel de natural este a defeca în pantaloni sau a nu te spăla niciodată pe dinţi. Noi învăţăm singuri să facem lucruri nenaturale, pînă cînd nenaturalul de¬vine el însuşi o a doua natură. într-adevăr, orice autodiscipli-nă poate fi definită ca a ne învăţa pe noi înşine să facem lu¬cruri nenaturale. O altă caracteristică a naturii umane — probabil una care ne face cel mai umani — este capacitatea noastră de a face ceea ce este nenatural, de a transcende şi deci de a transforma propria noastră natură.
Nici un act nu este mai nenatural şi deci mai uman decît acela de a trece printr-o psihoterapie. Prin acest act ne menţi¬nem în mod deliberat deschişi pentru cea mai profundă înfruntare din partea altei fiinţe umane şi chiar îl plătim pe celălalt pentru serviciul de a cerceta şi judeca limpede. Aceas¬tă deschidere la înfruntare este unul dintre lucrurile pe care le simbolizează faptul de a sta întins pe canapeaua din biroul
aprobate de către Statul Major pe temeiul că cercetările recomanda¬te nu pot fi ţinute secrete. „Existenţa unor astfel de cercetări ar pu¬tea să ne deschidă spre înfruntări viitoare. Preşedintele şi Armata nu au nevoie de mai multă contestare acum”, mi s-a spus. Aşa că ana¬liza motivelor pentru care un incident a fost muşamalizat a fost ea însăşi muşamalizată. Un astfel de comportament nu se limitează la militarii de la Casa Albă; dimpotrivă, el este comun Congresului, al¬tor agenţii federale, corporaţii, chiar universităţi sau organizaţii ca-ritabile — pe scurt, tuturor organizaţiilor umane. Pe cît de necesar le este indivizilor să accepte şi chiar să spună bun venit contestărilor aduse hărţilor realităţii lor şi a modi operandi, dacă vor să crească în înţelepciune şi eficienţă, tot atît de necesar le este şi organizaţiilor să accepte şi să primească înfruntarea, dacă vor .să fie instituţii viabile şi care să progreseze. Acest fapt a fost recunoscut din ce în ce mai mult de persoane precum John Gardner de la Common Cause, căru¬ia îi este clar că una dintre cele mai incitante şi esenţiale sarcini afla¬te în faţa societăţii noastre în următoarele decenii este de a construi în interiorul structurii birocratice a organizaţiilor noastre o deschi¬dere şi o capacitate de a răspunde la contestări, care va înlocui rezis¬tenţa instituţională tipică.
DESCHIDEREA FAŢĂ DE ÎNFRUNTARE
49

psihiatrului. A trece printr-o psihoterapie este un act de ma¬re curaj. Principalul motiv pentru care oamenii nu urmează o psihoterapie nu este lipsa de bani, ci lipsa de curaj. Aici sînt incluşi şi psihiatrii înşişi, care cumva nu par niciodată prea convinşi să treacă prin propria terapie, în ciuda faptului că au mai multe motive decît ceilalţi să se supună disciplinei impli¬cate aici. Pe de altă parte, mulţi pacienţi care fac psihanaliză, chiar de la începutul terapiei şi contrar imaginii stereotipe de¬spre ei, tocmai pentru că posedă acest curaj, sînt oameni care în mod fundamental sînt mult mai curajoşi şi mai sănătoşi decît media.
Deşi a trece printr-o psihoterapie este o formă fundamen¬tală de a fi deschis la înfruntare, interacţiunile mult mai obiş¬nuite de zi cu zi ne oferă ocazii similare de a risca să fim des¬chişi: la o băutură răcoritoare, într-o conferinţă, la cursul de golf, la masă, în pat, cu luminile stinse; cu colegii noştri, cu şefii sau patronii, cu partenerii de viaţă, cu prietenii, iubiţii, părinţii şi copiii noştri. O femeie îngrijit coafată, care venea la şedinţele mele de ceva vreme începea să-şi pieptene părul de fiecare dată după ce se ridica de pe canapea, la sfîrşitul şedin¬ţei. Am întrebat-o despre acest nou tipar al comportamentu¬lui ei. „Soţul meu a observat acum cîteva săptămîni că pieptă¬nătura mea era în neorînduială la spate după ce mă întorceam de la şedinţele de terapie”, mi-a explicat ea, roşind. „Nu i-am spus de ce. Mi-e teamă că m-ar tachina dacă ar şti că aici stau întinsă pe canapea.” Aşa că aveam o altă chestiu¬ne la care să lucrăm. Cea mai mare valoare a psihoterapiei provine din extinderea disciplinei implicate în „ora de cinci¬zeci de minute” la treburile şi relaţiile interpersonale zilnice ale pacientului. Vindecarea spiritului nu e completă pînă cînd deschiderea la înfruntare nu devine un mod de a trăi. Aceas¬tă femeie nu se va face bine în întregime pînă cînd nu va pu¬tea fi la fel de sinceră cu soţul ei aşa cum este cu mine.
Dintre toţi cei care vin la psihiatru sau la psihoterapeut, doar foarte puţini caută de la început un nivel conştient de înfruntare sau o educare prin disciplină. Mulţi nu caută decît „eliberarea”. Cînd îşi dau seama că vor avea parte de contes¬tări, dar şi de sprijin, mulţi fug sau sînt tentaţi să fugă. A-i în¬văţa că singura cale spre o eliberare reală trece prin înfruntare
50
Disciplina
şi disciplină este o sarcină de lungă durată şi deseori fără suc¬ces. Vorbim, prin urmare, de o „seducere” a pacientului în ca¬drul psihoterapiei. Iar despre unii pacienţi pe care îi vedem de un an sau mai bine am putea foarte bine să spunem că: „Nu au intrat încă în psihoterapie cu adevărat.”
Deschiderea în psihoterapie este în mod special întărită (sau cerută, în funcţie de punctul dvs. de vedere) de tehnica „liberei asocieri”. Cînd este folosită această tehnică, pacienţi¬lor li se spune: „Puneţi în cuvinte tot ce vă trece prin minte, nu contează cît pare de insignifiant, jenant, dureros sau fără sens. Dacă sînt mai multe lucruri în mintea dvs. în acelaşi timp, alegeţi să spuneţi acel lucru pe care sînteţi cel mai pu¬ţin doritor să-1 spuneţi.” E uşor de spus, mai greu de făcut. Cu toate acestea, cei ce lucrează conştiincios la acest lucru de¬seori fac progrese rapide. Dar unii sînt atît de rezistenţi la în¬fruntare, încît doar pretind că fac asociere liberă. Ei sînt volu¬bili cînd vorbesc despre una sau alta, dar uită amănuntele cruciale. O femeie poate vorbi o oră despre experienţele ne¬plăcute din copilărie, dar uită să menţioneze că soţul ei a cer¬tat-o de dimineaţă pentru că a scos din contul de la bancă o mie de dolari. Aceşti pacienţi încearcă să transforme ora de psihoterapie într-un fel de conferinţă de presă. în cel mai bun caz, ei îşi pierd timpul încercînd să evite înfruntarea şi de obi¬cei se lasă atraşi într-o subtilă formă de minciună.
Pentru ca indivizii şi organizaţiile să fie deschise la înfrun¬tare, este nevoie ca hărţile lor asupra realităţii să fie cu adevă¬rat deschise pentru inspecţia publicului. Un al treilea lucru necesar pentru ca o viaţă să fie dedicată în întregime adevă¬rului este prin urmare a trăi în totală onestitate. Aceasta în¬seamnă un proces continuu şi nesfîrşit de autosupraveghere, pentru a ne asigura că comunicarea — nu doar în cuvintele pe care le spunem — reflectă invariabil, precis, pe cît e ome¬neşte posibil, adevărul sau realitatea aşa cum o cunoaştem.
La o astfel de onestitate nu se ajunge uşor. Motivul pentru care oamenii mint este acela că vor să evite durerea confrun¬tării şi consecinţele ei. Minciuna preşedintelui Nixon despre Watergate nu a fost mai sofisticată sau diferită în formă de cea a unui copil de patru ani, care o minte pe mama lui de¬spre cum s-a întîmplat ca veioza să cadă de pe masă şi să se
DESCHIDEREA FATA DE ÎNFRUNTARE
51
spargă. Atîta timp cît natura confruntării este legitimă (şi de obicei este), minciuna este o încercare de sustragere de la su¬ferinţa legitimă şi provoacă astfel boala mintală.
Conceptul de sustragere atrage după sine chestiunea „scur¬tăturii”. Ori de cîte ori încercăm să ne sustragem din faţa unui obstacol, căutăm o cale spre ţinta noastră care să fie mai uşoară şi mai rapidă: o scurtătură. Crezînd în creşterea spiri¬tului uman ca scop al existenţei umane, sînt în mod clar un adept al noţiunii de progres. Este bine şi se cuvine ca noi, ca fiinţe umane, să fie necesar să ne dezvoltăm şi să progresăm cît de rapid posibil. Cuvîntul-cheie aici este totuşi „legiti-mitatea”. Fiinţele umane au tendinţa de a ignora scurtăturile legitime tot atît cît au tendinţa de a le căuta pe cele ilegitime. Este, de exemplu, o scurtătură legitimă să studiezi un rezu¬mat al unei cărţi în loc să citeşti toată cartea, atunci cînd e vor¬ba de pregătirea unui examen. Dacă rezumatul este bun, iar materia este absorbită, cunoaşterea esenţială poate fi obţinu¬tă într-un fel care economiseşte considerabil timp şi efort. Tri-şarea nu este totuşi o scurtătură legitimă. Aceasta poate economisi chiar o mai mare cantitate de timp şi, dacă este executată cu succes, îi poate aduce trişorului o notă de trece¬re la examen şi rîvnita absolvire. Cunoaşterea esenţială nu a fost însă obţinută. Prin urmare, absolvirea este o minciună, o denaturare. în măsura în care şcoala absolvită devine un ele¬ment de bază în viaţă, viaţa trişorului devine o minciună şi o denaturare şi este deseori dedicată protejării şi apărării min¬ciunii.
Psihoterapia veritabilă este o scurtătură deseori ignorată spre dezvoltarea personală. Unul dintre cele mai frecvente ra¬ţionamente pentru a o ignora este acela de a-i pune la îndoia¬lă legitimitatea, spunînd: „Mi-e teamă că psihoterapia este un fel de cîrjă. Nu vreau să devin dependent de o cîrjă.” Dar aceasta este de obicei o acoperire pentru temeri mult mai semnificative. Utilizarea psihoterapiei nu este într-o măsură rnai mare o cîrjă decît sînt ciocanul şi cuiele pentru construi-rea unei case. Este posibil să construieşti o casă fără ciocan şi Cuie, dar în general procesul nu este eficient sau dezirabil. * uţini tîmplari s-ar lepăda de obiceiul de a folosi ciocan şi Cuie. în mod similar, este posibil să dobîndim dezvoltare per-
52
Disciplina
DESCHIDEREA FAŢA DE ÎNFRUNTARE
53
sonală fără să folosim psihoterapia, dar deseori sarcina este inutil tărăgănată, lungă şi dificilă. în general, are rost să folo¬sim instrumentele la îndemînă ca scurtătură.
Pe de altă parte, psihoterapia poate fi căutată ca o scurtă¬tură ilegitimă. Cea mai comună astfel de situaţie apare în anumite cazuri în care părinţii caută psihoterapia pentru co¬piii lor. Ei vor ca aceşti copii să se schimbe în vreun fel: să nu mai consume droguri, să-şi poată tempera ieşirile de furie, să nu mai ia note proaste şi aşa mai departe. Unii părinţi şi-au epuizat resursele încercînd să-şi ajute copiii şi vin la psihote-rapeut cu o disponibilitate veritabilă de a munci la această problemă. Alţii, deseori, vin cu o vădită cunoaştere a cauzei problemei pe care o are copilul, sperînd că psihiatrul va fi în stare să facă ceva magic pentru a schimba capitolul fără a se atinge de cauza fundamentală a problemei. De pildă, unii pă¬rinţi vor spune deschis: „Ştim că avem o problemă în căsnicia noastră şi că ea are probabil legătură cu problema fiului nos¬tru. Cu toate acestea, nu vrem ca mariajul nostru să se schim¬be; nu vrem ca dvs. să faceţi terapie cu noi; vrem să lucraţi doar cu fiul nostru şi, dacă e posibil, să-1 ajutaţi să fie mai fe¬ricit.” Alţii vorbesc mai puţin deschis. Ei vin mărturisindu-şi disponibilitatea de a face tot ce e necesar, dar cînd le explici că simptomele copilului sînt o expresie a resentimentului fa¬ţă de întregul lor stil de viaţă, care nu-i lasă un spaţiu real pentru a se dezvolta, ei vor spune: „Este ridicol să te gîndeşti că noi ar trebui să ne schimbăm din cauza lui”; şi vor pleca să caute un alt psihiatru, unul care le-ar putea oferi o scurtătură nedureroasă. Mai tîrziu, urmînd aceeaşi pantă, probabil că ei le vor spune prietenilor şi-şi vor spune lor înşile: „Am făcut tot ce a fost posibil pentru băiatul nostru; am fost chiar la pa¬tru psihiatri diferiţi cu el, dar nimic n-a fost de ajutor.”
Ii minţim, bineînţeles, pe alţii, dar ne minţim şi pe noi. înfruntarea modificărilor pe care trebuie să le facem — hărţile noastre — în propria conştiinţă şi în propria percepţie realistă poate fi pînă la ultima picătură la fel de legitimă şi dureroasă ca orice înfruntare publică. Dintre miliardele de minciuni pe care oamenii şi le spun deseori, două, foarte comune, sînt în i special puternice şi distructive: „Noi ne iubim cu adevărat co- j pilul” şi „Părinţii noştri ne iubesc cu adevărat.” Poate că pă- j rinţii noştri ne iubesc într-adevăr şi noi ne iubim cu adevărat
copiii/ dar cînd nu e aşa, deseori oamenii străbat distanţe ex¬traordinar de lungi pentru a evita să-şi dea seama de aceasta. De multe ori mă refer la psihoterapie ca fiind „jocul adevăru¬lui” sau „jocul onestităţii”, pentru că treaba ei este, printre al¬tele, să ajute pacienţii să înfrunte astfel de minciuni. Una din¬tre rădăcinile bolii mintale constă invariabil într-un angrenaj de minciuni care ni s-au spus şi minciuni pe care ni le-am spus singuri. Aceste rădăcini pot fi descoperite şi extirpate doar într-o atmosferă de onestitate totală. Pentru a crea aceas¬tă atmosferă, este esenţial pentru terapeut să vină în relaţia lui cu pacienţii cu o capacitate totală de deschidere şi sinceri-tate. Cum ne putem aştepta ca un pacient să îndure durerea confruntării realităţii cînd nu suportăm şi noi aceeaşi durere? Nu putem îndruma pe cineva decît pînă acolo unde am mers noi mai înainte.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s