Drumul către tine însuţi – 7


Refuzul adevărului

Minciunile pot fi împărţite în două tipuri: minciuni albe şi minciuni negre*. O minciună neagră constă în a face o afirma¬ţie despre care ştim că e falsă. O minciună albă constă în a fa¬ce o afirmaţie care nu este falsă în sine, dar nu dezvăluie o parte semnificativă a adevărului. Faptul că o minciună este albă nu înseamnă că este mai puţin minciună sau că este mai scuzabilă. Minciunile albe pot fi la fel de distructive ca şi cele negre. Un guvern care refuză prin cenzură poporului său in¬formaţii esenţiale nu este mai democratic decît unul care spu¬ne lucruri false. Pacienta care neglijează să menţioneze că a semnat un cec fără acoperire în contul familiei şi-a împiedicat dezvoltarea în cadrul terapiei tot atît de mult ca şi cum ar fi minţit de la început. într-adevăr, pentru că pare mai puţin condamnabilă, refuzarea informaţiilor esenţiale este cea mai
* CIA, care deţine o experienţă specială în acest domeniu, utili¬zează, fireşte, un sistem mai elaborat de clasificare şi vorbeşte de pro-Pagandă albă, gri şi neagră, propaganda gri constînd într-o singură minciună neagră, iar propaganda neagră constînd într-o minciună neagră ce este atribuită în mod fals unei alte surse.
54
Disciplina
obişnuită formă de a minţi; şi pentru că ea poate fi mai greu de detectat şi de confruntat cu realitatea, este deseori mai dăunătoare decît minciuna neagră.
Minciuna albă poate fi considerată social acceptabilă în multe dintre relaţiile noastre interumane, pentru că se spune că „nu vrem să rănim sentimentele oamenilor”. Vom deplîn-ge însă faptul că relaţiile noastre sociale sînt în general super¬ficiale. Pentru părinţi, a-şi hrăni copiii cu o budincă cu min¬ciuni albe nu este considerat doar un fapt acceptabil, ci e gîndit ca fiind un gest iubitor şi benefic. Chiar soţilor şi soţiilor care au fost îndeajuns de curajoşi încît să fie deschişi unul cu celălalt deseori le va fi dificil să fie deschişi cu copiii lor. Ei nu le vor spune copiilor că fumează marijuana, că s-au certat cu o noapte înainte în privinţa relaţiei lor, că sînt iritaţi de faptul că bunicii lor îi manipulează, că doctorul le-a spus unuia sau amîndurora că au tulburări psihiatrice sau psihosomatice, că au făcut o investiţie financiară riscantă sau chiar cîţi bani au în bancă. Deseori, acest refuz şi această lipsă de deschidere es¬te gîndită ca bazîndu-se pe dorinţa plină de iubire de a pro¬teja şi de a scuti copilul de griji inutile. Totuşi, deseori, o ast¬fel de „protecţie” este lipsită de succes. Copiii ştiu oricum că mama şi tata fumează marijuana, că s-au certat peste noapte, că sînt supăraţi pe bunici şi că tata a pierdut banii. Rezultatul este atunci privaţiunea, nu protecţia. Copiii sînt privaţi de cu¬noaşterea pe care ar putea-o acumula cu privire la bani, boa¬lă, droguri, sex, căsătorie, părinţii lor, bunicii şi ceilalţi oa¬meni în general. în cele din urmă, sînt privaţi de un model de deschidere şi onestitate, fiindu-le oferit în schimb un model de onestitate parţială, deschidere incompletă şi curaj limitat. Pentru mulţi părinţi, dorinţa de a-şi „proteja” copiii este mo¬tivată de o veritabilă, dar prost direcţionată iubire. Pentru al¬ţii, totuşi, dorinţa „plină de iubire” de a-şi proteja copiii ser¬veşte mai mult ca acoperire şi raţionalizare a dorinţei de a evita înfruntarea cu copiii lor şi a dorinţei de a-şi menţine au¬toritatea asupra lor. Astfel de părinţi spun de fapt: „Uitaţi ce e, copii, voi rămîneţi în continuare copii, cu preocupările voastre copilăreşti şi lăsaţi adulţii să se preocupe de ceea ce depinde de ei. Priviţi-ne ca pe nişte oameni grijulii, puternici şi iubitori. O astfel de imagine este bună şi pentru noi şi pen-
REFUZUL ADEVĂRULUI
55
tru voi, aşa că nu o contestaţi. Nouă ne permite să ne simţim puternici, iar vouă, să vă simţiţi în siguranţă; şi va fi mai bi¬ne pentru toţi dacă nu privim prea adînc aceste lucruri.”
Cu toate acestea, cînd dorinţa de onestitate totală se opu¬ne nevoilor unor oameni de a fi protejaţi într-un anume fel poate izbucni un conflict real. De exemplu, chiar şi părinţii cu un mariaj excelent pot lua în considerare uneori divorţul ca pe una dintre opţiunile posibile, iar a-i informa pe copii de¬spre aceasta cînd nu există certitudinea că vor opta pentru di¬vorţ înseamnă a plasa o povară inutilă pe umerii copiilor. Noţiunea de divorţ este extrem de ameninţătoare pentru sen-timentul de securitate al copilului — într-adevăr, atît de ame¬ninţătoare, încît copilul nu are capacitatea de a o percepe prea raţional. Pentru ei, ameninţarea cu divorţul este gravă chiar dacă e departe. Dacă mariajul părinţilor este pe butuci, atunci copiii vor avea de-a face cu posibilitatea ameninţătoa¬re a divorţului indiferent dacă li se vorbeşte despre asta sau nu. Dar în cazul în care mariajul este solid, părinţii le vor fa¬ce într-adevăr un deserviciu copiilor lor dacă vor spune cu absolută deschidere: „Mama şi tata au vorbit azi-noapte de¬spre divorţ, dar nu ne gîndim foarte serios la acest lucru acum.” Ca un alt exemplu, deseori este necesar ca psihotera-peutul să nu-şi rostească propriile gînduri, opinii şi simţă¬minte în faţa pacienţilor în primele stadii ale psihoterapiei, pentru că pacienţii nu sînt încă gata să le primească sau să se poată descurca cu ele. în timpul primului meu an de instrui¬re, un pacient aflat la a patra vizită mi-a povestit un vis care în mod evident exprima o preocupare pentru homosexualita¬te. In dorinţa mea de a apărea ca un terapeut strălucit şi de a face progrese rapide, i-am spus: „Visul dvs. indică faptul că sînteţi preocupat de îngrijorarea că aţi putea fi homosexual.” El a devenit vizibil anxios şi nu a mai venit la următoarele trei întrevederi. Doar cu multă muncă şi cu mare noroc l-am con¬vins să se reîntoarcă la terapie. Am mai avut încă douăzeci de şedinţe înainte ca el să fie nevoit să se mute din acea zonă a oraşului din cauza unor noi aranjamente de afaceri. Aceste Şedinţe i-au fost de un considerabil ajutor, în ciuda faptului ^a nu am mai atins niciodată problema homosexualităţii.
aptul că inconştientul său era preocupat de această proble-
56
Disciplina
mă nu însemna că el era pregătit să aibă de-a face cu ea la ni¬vel conştient; prin faptul că nu m-am abţinut de la a-i face cunoscută intuiţia mea i-am făcut un grav deserviciu, aproa¬pe pierzîndu-1 nu doar ca pacient al meu, dar şi al oricui.
Renunţarea selectivă la opiniile personale trebuie practi¬cată uneori şi în lumea afacerilor sau a politicii, dacă se do¬reşte o bună primire în consiliul puterii. Dacă oamenii ar spu¬ne întotdeauna ce au în minte despre tot felul de chestiuni mari sau mici, ar fi consideraţi insubordonaţi de către şefii di¬recţi şi o ameninţare pentru organizaţie de către directori. îşi vor cîştiga o reputaţie de oameni neplăcuţi şi vor fi conside¬raţi prea de neîncredere ca să fie puşi vreodată să vorbească în numele organizaţiei. Pur şi simplu nu există altă cale pen¬tru cineva care vrea să fie eficient într-o într-o organizaţie, decît să devină o „persoană a organizaţiei”, devenind cir¬cumspect inclusiv în exprimarea opiniilor personale, conto¬pind uneori identitatea personală cu cea a organizaţiei. Pe de altă parte, dacă eficienţa cuiva într-o organizaţie este privită ca fiind singurul scop al comportamentului organizaţional, permiţînd doar exprimarea acelor opinii care nu fac valuri, atunci el va ajunge să justifice orice mijloace prin scop şi îşi va pierde integritatea şi identitatea personală, devenind o persoană complet dăruită organizaţiei. Drumul pe care un di¬rector executiv trebuie să meargă, între păstrarea şi pierderea identităţii şi integrităţii lui, este extraordinar de îngust şi doar puţini reuşesc să-1 străbată cu succes. Este o enormă provocare.
Exprimarea opiniilor, a sentimentelor, a ideilor şi chiar a cunoaşterii trebuie înăbuşită uneori în asemenea situaţii şi în multe alte circumstanţe în cursul acţiunilor umane. Ce reguli poate deci să urmeze cel ce este dedicat adevărului? Mai întîi, ceea ce spune să nu fie fals. în al doilea rînd, să aibă în minte că actul de a se abţine de la adevăr este întotdeauna o minciu¬nă potenţială. în al treilea rînd, decizia de a se abţine de la adevăr să nu se bazeze niciodată pe nevoi personale, cum ar fi nevoia de putere, nevoia de a fi plăcut sau nevoia de a-şi proteja harta de înfruntare. în al patrulea rînd, reciproc, deci¬zia de a se abţine de la a spune adevărul trebuie să se bazeze cu totul pe nevoile persoanelor sau ale mulţimii de oameni pentru care adevărul este ţinut ascuns. în al cincilea rînd,
REFUZUL ADEVĂRULUI
57
L
evaluarea nevoilor celuilalt este un act de responsabilitate atît de complex, încît poate fi executat cu înţelepciune doar atunci cînd se operează cu iubire adevărată pentru celălalt. în al şa¬selea rînd, factorul primar în evaluarea nevoilor celuilalt este evaluarea capacităţii acelei persoanei de a utiliza adevărul pentru dezvoltarea ei spirituală. în cele din urmă, pentru a evalua capacitatea celuilalt de a utiliza adevărul pentru pro-pria-i dezvoltare spirituală, trebuie avut în minte faptul că, în general, tendinţa noastră este mai degrabă de a subestima de¬cît de a exagera această capacitate.
Toate acestea par o sarcină extraordinară, imposibil de în¬deplinit vreodată, o povară permanentă şi nesfîrşită, un ob¬stacol real. Şi este într-adevăr o sarcină de autodisciplinare care nu se termină niciodată, fapt pentru care majoritatea oa¬menilor optează pentru o viaţă de onestitate şi deschidere limi¬tate, pentru o închidere relativă, ascunzîndu-se pe ei şi hărţi¬le lor de lume. Această cale e mai uşoară. Totuşi, răsplata unei vieţi oneste dificile, dar şi a devoţiunii faţă de adevăr este mult mai mare decît ceea ce ţi se cere. Datorită faptului că hărţile lor sînt continuu confruntate, oamenii deschişi sînt oa¬meni care se dezvoltă mereu. Prin această deschidere ei pot stabili şi menţine relaţii interumane apropiate mult mai efi¬cient decît oamenii mai închişi. Pentru că nu vorbesc nicioda¬tă mincinos, ei pot fi siguri şi mîndri că prin cunoaşterea pe care o au nu vor contribui cu nimic la confuzia lumii, ci vor servi ca sursă de iluminare şi clarificare. în sfîrşit, au liberta¬tea totală de a exista. Nu sînt apăsaţi de nici o nevoie de a se ascunde. Nu trebuie să se furişeze prin locuri întunecoase. Nu trebuie să construiască noi minciuni pentru a le acoperi pe cele vechi. Nu trebuie să-şi risipească timpul pentru a-şi acoperi urmele şi a menţine aparenţele. Şi, fapt esenţial, ei vor descoperi că energia necesară pentru autodisciplină este mai mică decît energia necesară pentru a ţine secrete. Cu cît o persoană este mai onestă, cu atît îi este mai uşor să continue să fie onestă, tot aşa precum cineva care minte va avea din ce în ce mai multă nevoie să mintă iarăşi. Datorită deschiderii lor, oamenii devotaţi adevărului trăiesc în deschidere, iar prin exerciţiul curajului lor de a trăi în deschidere se eliberea¬ză de frică.