Posted in CARTE ÎN SERIE

Drumul către tine însuţi – 8


Echilibrarea

Pînă acum sper că a devenit clar faptul că exerciţiul disci¬plinei este o sarcină pe cît de dificilă pe atît de complexă, ce-rînd şi flexibilitate, şi judecată. Oamenii curajoşi trebuie să se forţeze continuu pe ei înşişi să fie complet oneşti, fiind nece¬sar de asemenea să posede capacitatea de a se abţine de la a spune adevărul cînd acest lucru este potrivit. Pentru a fi oameni liberi, trebuie să ne asumăm responsabilitatea totală pentru noi înşine, dar, procedînd astfel, trebuie de asemenea să avem capacitatea de a refuza responsabilitatea care nu ne aparţine cu adevărat. Pentru a fi organizaţi şi eficienţi, pentru a trăi înţelept, trebuie ca zilnic să amînăm satisfacţia şi să avem un ochi aţintit spre viitor; totuşi, pentru a trăi voioşi, trebuie să avem capacitatea, cînd nu e distructivă, de a trăi în prezent şi de a acţiona spontan. Cu alte cuvinte, disciplina în¬săşi trebuie disciplinată. Tipul de disciplină de care e nevoie să disciplinăm disciplina eu îl numesc echilibrare, şi ea este cel de-al patrulea şi ultim tip de disciplină pe care-1 discut aici.
Echilibrarea este disciplina care ne dă flexibilitate. Pentru a trăi cu succes în orice sferă de activitate, e nevoie de o ex¬traordinară flexibilitate. Pentru a da doar un exemplu, să luăm în considerare problema mîniei şi a exprimării ei. Mînia este o emoţie sădită în noi (şi în organisme mai puţin evolua¬te) de nenumărate generaţii în cursul evoluţiei, pentru ca su¬pravieţuirea noastră să fie încurajată. Trăim experienţa furiei atunci cînd percepem că un alt organism încearcă să năvăleas¬că peste teritoriul nostru psihic sau geografic sau încearcă, prin orice mijloc, să ne doboare. Ea ne face să ripostăm. Fără mînie am rămîne mereu pe loc, pînă cînd am fi cu totul zdro¬biţi sau exterminaţi. Doar prin mînie putem supravieţui. To¬tuşi, deseori ne dăm seama după o mai atentă examinare a ceea ce percepem iniţial ca o încercare de agresiune asupra noastră din partea celorlalţi că ei nu intenţionau deloc să fa¬că acest lucru. Chiar cînd realizăm că cineva vrea cu adevărat să ne agreseze s-ar putea să ne dăm seama că, pentru un mo¬tiv sau altul, nu este în interesul nostru să răspundem cu mî¬nie. Astfel, este necesar ca acei centri mai noi ai creierului
(centrii judecăţii) să poată să regleze şi să modeleze centrii mai vechi (ai emoţiei). Pentru a funcţiona cu succes în lumea noastră complexă este necesar să avem nu doar capacitatea de a ne exprima mînia, dar şi de a nu o exprima. Mai mult, trebuie să avem capacitatea de a ne exprima mînia în multe feluri. Uneori, de exemplu, trebuie să o exprimăm doar după o îndelungată deliberare şi autoevaluare. Alteori ne este mai de folos să o exprimăm imediat şi spontan. Sînt momente cînd cel mai bine este să o exprimi cu răceală şi calm, în alte momente, zgomotos şi agitat. Prin urmare, nu avem nevoie să ştim doar cum să ne descurcăm cu mînia în mai multe fe-luri, ci şi care este momentul cel mai potrivit şi stilul de a o exprima. Pentru a manevra mînia în mod adecvat şi compe¬tent, e nevoie de un sistem de reacţie elaborat şi flexibil. Nu e de mirare, atunci, că a învăţa să stăpînim mînia este o sarcină complexă, care nu poate fi de obicei îndeplinită pînă în pe¬rioada adultă sau pînă la vîrsta mijlocie şi deseori nu este niciodată îndeplinită pînă la capăt.
într-o măsură mai mare sau mai mică, toţi oamenii suferă de o inadecvare a flexibilităţii sistemului lor de reacţie. Mult din munca psihoterapeutică constă în încercarea de a ajuta pacienţii să-şi flexibilizeze sistemul de reacţie. în general, cu cît pacienţii sînt mai mutilaţi de anxietate, sentimente de vi¬novăţie şi insecuritate, cu atît această muncă este mai rudi¬mentară şi mai dificilă. De exemplu, am lucrat cu o curajoasă femeie schizofrenică de 32 de ani, pentru care a fost o adevă¬rată revelaţie să afle că există bărbaţi pe care nu trebuie să-i lase să bată la uşa ei, că pe unii trebuie să-i invite în sufrage¬rie, nu şi în dormitor şi că pe unii îi poate lăsa să intre şi în dormitor. înainte, ea opera cu un sistem de reacţie prin care fie că lăsa pe toată lumea să intre în dormitorul ei, fie, cînd sistemul de reacţie nu funcţiona, nu lăsa pe nimeni nici să-i bată la uşă. Astfel, sărea de la o promiscuitate degradantă la o izolare aridă. Cu aceeaşi femeie a trebuit să petrec mai mul¬te şedinţe în care să ne concentrăm asupra problemei faptu¬lui de a mulţumi. Ea se simţea obligată să trimită pentru fiecare cadou sau invitaţie o scrisoare de răspuns lungă, ela¬borată, scrisă de mînă, cu fiecare frază şi cuvînt îndelung gîn-dite. Inevitabil, nu putea continua mult timp să poarte aceas-

60
Disciplina
tă povară, aşa că ajungea fie să nu mai scrie nici o scrisoare, fie să refuze orice cadou sau invitaţie. încă o dată, ea a fost uluită să afle că sînt cadouri care nu necesită o scrisoare de mulţumire şi cînd totuşi e nevoie de aşa ceva, un bilet scurt este deseori suficient.
Sănătatea mintală matură cere astfel o extraordinară capa¬citate de a atinge în mod flexibil şi de a menţine mereu un echilibru delicat între nevoi, scopuri, îndatoriri, responsabili¬tăţi, direcţii etc. aflate în conflict unele cu altele. Esenţa aces¬tei discipline a echilibrului este „renunţarea”. îmi amintesc cum am aflat despre acest lucru pentru prima oară, într-o di¬mineaţă de vară, pe cînd aveam nouă ani. învăţasem de cu-rînd să merg pe bicicletă şi exploram voios dimensiunile acestei noi abilităţi. Cam la o milă de casa noastră, drumul co¬bora într-o pantă abruptă, la capătul căreia era o curbă strîn-să. Coborînd panta pe bicicletă în acea dimineaţă, viteza cres-cîndă m-a făcut să mă simt în extaz. A renunţa la acest extaz şi a pune frînă mi se părea o pedeapsă absurdă. Aşa că am luat decizia să-mi încetinesc viteza în momentul în care in¬tram în curba de la capătul pantei. Extazul meu s-a sfîrşit în¬tr-o secundă cînd am fost propulsat la vreo patru metri în afara drumului, în tufişuri. M-am zgîriat rău şi sîngeram, iar roata din faţă a bicicletei mele noi era îndoită şi nu mai putea fi fo¬losită după impactul cu un copac. îmi pierdusem echilibrul.
Echilibrul este o disciplină tocmai pentru că actul de a re¬nunţa la ceva este dureros. în exemplul de mai sus nu am fost dispus să sufăr durerea de a renunţa la viteza mea extazian-tă în folosul menţinerii echilibrului în curbă. Am învăţat to¬tuşi că pierderea echilibrului este fundamental mai dureroa¬să decît renunţarea cerută de menţinerea echilibrului. într-un fel sau altul, a fost o lecţie pe care am continuat să o reînvăţ de-a lungul întregii mele vieţi. Ca oricare altul, pentru a lua curbele şi intersecţiile vieţii, fiecare trebuie să renunţe mereu la anumite părţi din sine. Singura alternativă la această renun¬ţare este de a nu mai călători deloc pe acest drum al vieţii.
Poate părea ciudat, dar mulţi oameni aleg alternativa de a nu mai continua călătoria vieţii — de a se opri repede, la o distanţă oarecare — pentru a evita durerea renunţării la părţi din ei înşişi. Dacă acest lucru pare ciudat, este pentru că nu
ECHILIBRAREA
61
înţelegeţi adîncimea durerii ce poate fi implicată. în formele ei majore, renunţarea este cea mai dureroasă dintre experien¬ţele umane. înainte, am vorbit doar despre formele minore ale renunţării — renunţarea la viteză, la luxul mîniei sponta¬ne, la securitatea abţinerii de la mînie sau la scrierea îngrijită a scrisorilor de mulţumire. Aş vrea acum să mă întorc la re¬nunţarea la trăsături ale personalităţii, la tipare bine stabilite de comportament, la ideologii şi chiar la un întreg stil de via¬ţă. Acestea sînt formele majore de renunţare cerute cuiva ce vrea să călătorească departe pe drumul vieţii.
De curînd, într-o seară, am decis să petrec ceva din timpul meu liber pentru a construi relaţii mai apropiate şi mai bune cu fiica mea de 14 ani. De mai multe săptămîni ea mă tot ru¬ga să jucăm şah împreună, aşa că i-am sugerat să jucăm o par¬tidă. A acceptat cu nerăbdare şi m-am angajat într-un joc foar¬te strîns şi îndîrjit. Totuşi, partida începuse noaptea şi pe la ora nouă fiica mea m-a întrebat dacă nu pot să mut mai repe¬de, pentru că ea trebuia să se ducă la culcare; trebuia să se tre¬zească ora la şase dimineaţa. Ştiam că are o disciplină rigidă în ceea ce priveşte obiceiurile de somn şi mi s-a părut că ar trebui să fie capabilă să renunţe la ceva din această rigiditate. I-am spus: „Haide, poţi să te duci ceva mai tîrziu la culcare măcar o dată. Nu trebuie să începi jocuri pe care nu le poţi termina. Ne distrăm bine.” Am mai jucat încă cincisprezece minute, în timpul cărora ea a devenit vizibil jenată. în cele din urmă, a stăruit: „Te rog, tată! Te rog, mută mai repede.” „Nu”, i-am răspuns, „şahul este un joc serios. Dacă vrei să-1 joci, bine, trebuie să-1 joci încet. Dacă nu vrei să-1 joci serios, poate nu vrei să joci deloc.” Şi aşa, ea simţindu-se mizerabil, am continuat jocul încă zece minute, pînă cînd brusc fiica mea a izbucnit în lacrimi, a strigat că nu mai joacă jocul ăsta stupid şi a urcat în fugă scările.
Imediat, m-am simţit de parcă aveam iarăşi 9 ani, stînd şi sîngerînd în tufişurile de la marginea drumului, lîngă bicicle¬tă. Era limpede, făcusem o greşeală. Era clar, nu reuşisem să iau curba. Am început seara dorind să petrec un timp care să ne facă fericiţi pe mine şi pe fiica mea. Nouăzeci de minute mai tîrziu, ea plîngea şi era atît de furioasă pe mine, încît aproape nu mai putea vorbi. Ce fusese greşit? Răspunsul era
evident. Dar n-am vrut să văd răspunsul, aşa că mi-a luat do¬uă ore să-mi fac drum prin durerea de a accepta faptul că stri¬casem seara permiţînd dorinţei mele de a cîştiga un joc de şah să devină mai importantă decît dorinţa de a construi o relaţie cu fiica mea. Apoi am devenit deprimat şi grav. Cum ajunse¬sem atît de departe de echilibru? încet, încet mi s-a arătat că dorinţa mea de a cîştiga fusese prea mare şi că ar fi trebuit să renunţ la o parte din ea. Dar chiar şi această mică renunţare îmi părea imposibilă. Toată viaţa mea dorinţa de a învinge mi-a fost de mare ajutor, pentru a cîştiga multe lucruri. Cum e posibil să joci şah fără să vrei să cîştigi? Nu m-am simţit niciodată bine făcînd lucrurile fără entuziasm. Cum aş fi pu¬tut să joc şah entuziast, dar nu serios? Totuşi, cumva trebuia să mă schimb, pentru că ştiam că entuziasmul, spiritul meu de competiţie şi seriozitatea mea făceau parte dintr-un tipar de comportament care funcţiona şi va continua să funcţione¬ze pentru a o înstrăina pe fiica mea de mine şi că dacă nu aş fi putut modifica acest tipar vor urma şi alte lacrimi inutile şi amărăciune. Deprimarea mea a continuat.
Acum, deprimarea a încetat. Am renunţat la o parte din dorinţa mea de a cîştiga jocuri. Acea parte din mine a dispă¬rut acum. A trebuit să moară. Am ucis-o. Am ucis-o cu dorin¬ţa de a învinge ca părinte. Cînd eram copil, dorinţa mea de a învinge la diferite jocuri mi-a fost de folos. Ca părinte, mi-am dat seama că îmi stă în drum. Aşa că a trebuit să o înlătur. Timpurile s-au schimbat. Pentru a mă schimba odată cu ele, a trebuit să renunţ la ceva. Nu mi-a lipsit. Am crezut că o să-mi lipsească, dar nu s-a întîmplat aşa.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s