Posted in CARTE ÎN SERIE

Drumul către tine însuţi – 9


Sănătatea depresiei

Ce am spus anterior este doar un exemplu minor care arată prin ce trebuie să treacă de multe ori în procesul psiho-terapeutic acei oameni care au curajul să se numească pa¬cienţi. Perioada de psihoterapie intensă este o perioadă de in¬tensă dezvoltare, în timpul căreia pacientul trebuie să parcurgă mai multe schimbări decît experimentează alţi oa¬meni într-o viaţă. Pentru ca această puternică dezvoltare să
SĂNĂTATEA DEPRESIEI
63
apară, trebuie renunţat la o parte proporţională din „vechiul sine”. Este o etapă inevitabilă dintr-o psihoterapie reuşită. De fapt, acest proces de renunţare începe de obicei înainte ca pa¬cientul să-şi fixeze prima întîlnire cu psihoterapeutul. Frec¬vent, de exemplu, actul de a decide căutarea de asistenţă psi¬hiatrică reprezintă prin el însuşi o renunţare la imaginea de sine care spune: „Sînt în regulă.” Această renunţare poate fi, în cultura noastră, foarte dificilă la bărbaţii pentru care: „Nu sînt în regulă şi am nevoie de asistenţă pentru a înţelege de ce nu sînt în regulă şi cum să ajung să fiu în regulă” este din păcate şi deseori ceva echivalent cu: „Sînt slab, nemasculin, inadecvat.” De fapt, procesul renunţării începe chiar înainte ca pacientul să fi ajuns la decizia de a căuta asistenţă psihia¬trică. Am menţionat că în timpul procesului renunţării la do¬rinţa mea de a cîştiga eram mereu deprimat. Aceasta pentru că sentimentul asociat cu renunţarea la ceva la care ţinem — sau măcar la ceva care face parte din noi, ne e familiar — es¬te depresia. Pentru că fiinţele umane sănătoase mintal trebuie să se dezvolte şi pentru că a renunţa sau a pierde din vechiul si-ne este parte integrantă a procesului dezvoltării mintale şi spirituale, depresia este un fenomen normal şi sănătos. Devi¬ne anormal şi nesănătos doar atunci cînd ceva interferează cu procesul de renunţare, avînd ca rezultat prelungirea depre¬siei, iar completarea acestui proces nu mai are loc*.
L
* Există mulţi factori care pot interfera cu procesul de renunţare, transformînd astfel o depresie normală, sănătoasă într-o depresie cronică, patologică. Dintre toţi factorii posibili, unul dintre cei mai des întîlniţi şi puternici îl constituie tiparul experienţelor din copilă¬rie, în care părinţii sau soarta, nerăspunzînd nevoilor copilului, îi ră-pesc „lucruri” înainte ca el să fie pregătit psihologic să renunţe la ele sau să fie îndeajuns de puternic să accepte cu adevărat pierderea lor. Un astfel de tipar al experienţelor din copilărie sensibilizează copi-lul la experienţa pierderii a ceva şi creează o tendinţă mult mai pu¬ternică decît cea a indivizilor mai norocoşi, de a se agăţa de „lu¬cruri” şi de a căuta să evite durerea de a le pierde sau de a renunţa la ceva. Din acest motiv, deşi în toate depresiile patologice este im¬plicat un anume blocaj al procesului de renunţare, eu cred că există un tip de depresie nevrotică cronică, ce are ca rădăcină un trauma¬tism al capacităţii de bază a individului de a renunţa la orice, iar acest subtip de depresie eu l-aş numi „nevroză de renunţare”.
64
Disciplina
Un motiv determinant care îi conduce pe oameni să se gîndească să caute asistenţă psihiatrică este depresia. Cu alte cuvinte, pacienţii sînt frecvent deja implicaţi într-un proces de renunţare sau de dezvoltare înainte de a lua în considera¬re psihoterapia şi tocmai simptomele procesului de dezvolta¬re sînt cele care îi îndeamnă spre biroul terapeutului. Treaba terapeutului este aceea de a ajuta pacientul să completeze procesul de dezvoltare început deja. Aceasta nu înseamnă că pacientul este prea frecvent conştient de ceea ce i se întîmplă. Dimpotrivă, ei doresc adesea doar o eliberare de simptomele depresiei, astfel încît lucrurile să fie în felul „în care obişnu¬iau să fie”.
Ei nu ştiu că lucrurile nu mai pot fi „în felul în care obiş¬nuiau să fie”. Dar inconştientul ştie. Tocmai pentru că incon¬ştientul, în înţelepciunea lui, ştie că „felul în care obişnuiau lucrurile să fie” nu mai poate fi susţinut şi nu mai e ceva con¬structiv începe procesul de dezvoltare şi de renunţare la nivel inconştient şi apare depresia.
Probabil că pacienţii vor spune: „Nu am nici o idee despre cauza deprimării mele” sau vor pune depresia pe seama unor factori irelevanţi. Pentru că pacienţii nu sînt conştienţi încă sau nu sînt pregătiţi să-şi dea seama că nu se vor mai întîlni cu „vechiul sine” şi cu „felul în care obişnuiau să fie lucruri¬le”, ei nu sînt conştienţi că depresia lor semnalează că se cere o schimbare majoră pentru o adaptare reuşită, înscrisă în evo¬luţie. Faptul că inconştientul este cu un pas înaintea conştien¬tului poate părea straniu pentru cititorul nespecialist. Acesta este totuşi un fapt care se aplică nu doar la acest exemplu, ci este atît de general, încît constituie motorul de bază al func-ţionării mintale. El va fi discutat în profunzime în secţiunea de concluzii a acestei lucrări.
Recent, am auzit de „criza vîrstei mijlocii”. De fapt, aceasta este doar una dintre multele „crize” sau stadii critice ale dez¬voltării în viaţă, aşa cum ne învăţa Erik Erikson acum treizeci de ani. (Erikson delimita opt crize; poate că sînt mai multe.) Ceea ce creează crizele acestei perioade de tranziţie din ciclul vieţii — care sînt problematice şi dureroase — este faptul că, pentru a ne face drum prin ele, trebuie să renunţăm la concep¬te dragi nouă şi la modurile vechi în care făceam şi priveam
SĂNĂTATEA DEPRESIEI
65
lucrurile. Mulţi oameni fie nu sînt dispuşi, fie nu sînt capabili să sufere durerea de a renunţa la starea pe care trebuie să o abandoneze. Prin urmare, ei se agaţă, deseori pentru totdea¬una, de vechile lor tipare de a gîndi şi de a se comporta, eşu-înd în a trece prin crize pentru a se dezvolta cu adevărat şi a experimenta fericitul sentiment al renaşterii care însoţeşte tranziţia cu succes la o maturitate mai avansată. Deşi ar putea fi scrisă o carte întreagă despre fiecare dintre ele, aş vrea să enumer simplu, neprelucrat, în ordinea apariţiei lor, cîteva dintre condiţiile, dorinţele şi atitudinile majore la care trebuie renunţat în cursul unei întregi evoluţii reuşite de-a lungul vieţii:
Stadiul infantil, în care nu e nevoie să răspunzi nici unei cerinţe exterioare
Fantasma omnipotenţei
Dorinţa de a poseda total (inclusiv sexual) pe unul sau pe amîndoi părinţii
Dependenţa de copilărie
Imaginea distorsionată a părinţilor
Atotputernicia adolescenţei
„Libertatea” de a nu te implica
Agilitatea tinereţii
Atracţia sexuală şi/sau potenţialul tinereţii
Fantasma imoi talităţii
Autoritatea asupra copilului
Diferite forme de putere temporară
Independenţa sănătăţii psihice
Şi, în cele din urmă, şinele şi viaţa însăşi
Renunţare şi renaştere
în ceea ce priveşte lista de mai sus, pentru mulţi ultima ce¬rinţă — a renunţa la sine şi la viaţă — va părea că reprezintă 0 cruzime din partea lui Dumnezeu sau a Soartei, care face din existenţa noastră un fel de glumă proastă şi care nu va Putea fi niciodată complet acceptată. Această atitudine este prezentă mai ales în cultura occidentală a zilelor noastre, în şinele este considerat sacru, iar moartea o insultă de ne-
66
Disciplina
închipuit. Insă realitatea este exact opusul. în renunţarea la sine fiinţele umane pot găsi cea mai extatică şi trainică, soli¬dă şi durabilă bucurie a vieţii. Moartea este cea care oferă vie¬ţii întregul ei înţeles. Acest „secret” este înţelepciunea centra¬lă a religiei.
Procesul renunţării la sine (care este în legătură cu feno¬menul iubirii, aşa cum va fi discutat în următorul capitol al cărţii) este pentru mulţi dintre noi un proces gradual, în care intrăm printr-o serie de începuturi şi potriviri. Una dintre for¬mele de renunţare temporară la sine necesită o menţiune spe¬cială, deoarece practicarea ei reprezintă o cerinţă absolută pentru o învăţare semnificativă de-a lungul vieţii de adult şi deci pentru o dezvoltare semnificativă a spiritului uman. Mă refer la o subspecie a disciplinei echilibrului, pe care eu o nu¬mesc „punerea între paranteze”. Punerea între paranteze es¬te în mod esenţial actul de a echilibra nevoia de stabilitate şi afirmare a sinelui cu nevoia de a cunoaşte şi de a învăţa prin¬tr-o renunţare temporară la sine — altfel spus, a pune şinele de-o parte — astfel încît să faci loc pentru încorporarea unui nou material în sine. Această disciplină a fost bine descrisă de teologul Sam Keen în To a Dancing God (Către un Dumnezeu dansînd).
Al doilea pas cere ca eu să depăşesc percepţia idiosin-crazică şi egocentrică a experienţei imediate. Conştienti¬zarea matură este posibilă doar atunci cînd deja am dige¬rat şi am compensat înclinaţiile şi prejudecăţile care sînt reziduuri ale istoriei mele personale. Conştientizarea a ceea ce mi se prezintă ca atare implică o dublă mişcare a atenţiei: reducerea la tăcere a ceea ce e familiar şi urarea de bun venit pentru ceea ce e străin. De fiecare dată cînd mă apropii de un obiect, o persoană sau un eveniment ce mi-e străin am tendinţa să las nevoile prezente, experienţe¬le trecute sau aşteptările de viitor să determine ce voi ve¬dea. Dacă vreau să apreciez unicitatea oricărui dat, trebuie să fiu suficient de conştient de ideile mele preconcepute şi de tulburările emoţionale caracteristice pentru a le pune între paranteze astfel încît să pot primi stranietatea şi no¬utatea în lumea mea perceptuală. Disciplina punerii între
RENUNŢARE ŞI RENAŞTERE
67
paranteze, a compensării sau a reducerii la tăcere cere o sofisticată cunoaştere de sine şi o curajoasă onestitate. Fă¬ră această disciplină, fiecare moment prezent este doar o repetiţie a ceva ce a fost deja văzut sau experimentat. Pen¬tru ca noutatea veritabilă să apară, pentru ca prezenţa uni¬că a lucrurilor, persoanelor sau evenimentelor să prindă rădăcini în mine trebuie să parcurg o descentralizare a egoului.*
Disciplina punerii între paranteze ilustrează faptul cel mai concludent al renunţării şi al disciplinei în general, şi anume că pentru orice lucru la care se renunţă se cîştigă de fiecare dată mai mult. Durerea renunţării este ca durerea morţii, dar moartea a ceea ce este vechi înseamnă naşterea a ceea ce e nou. Durerea morţii este durerea naşterii, iar durerea naşterii este durerea morţii. A dezvolta o idee, un concept, o teorie sau înţelegere mai noi şi mai bune înseamnă că ideea, concep¬tul, teoria, înţelegerea veche trebuie să moară. Astfel, în con¬cluzia poemului său „Călătoria magilor”, T.S. Eliot descrie cum Cei Trei Magi au suferit atunci cînd au renunţat la viziu¬nea lor anterioară asupra lumii şi au îmbrăţişat creştinismul:

Toate acestea erau demult; îmi amintesc
Şi aş face-o din nou, dar e însemnată
Această însemnare.
Această întrebare: unde ne va duce calea, spre
Naştere sau Moarte? A fost o Naştere, bineînţeles,
Avem dovada, nu-i loc de îndoială. Am văzut naştere şi moarte
Dar au fost foarte deosebite; această Naştere era
Grea şi amară agonie pentru noi, ca Moartea, moartea noastră.
Ne-am reîntors la ţinuturile noastre, aceste împărăţii,
Dar nu ne mai e uşor aici, în vechea orînduire,
Cu oameni străini poleindu-şi zeii
Aş fi mulţumit de-o altă moarte.**

* Harper & Row, New York, 1970, p. 28.
** The Complete Poems and Plays (Opere complete), 1909-1950, Har-court Brace, New York, 1952, p. 69.
L
68
Disciplina
Cum naşterea şi moartea par a fi faţetele aceleiaşi monede, nu este deloc iraţional să acordăm conceptului de reîncarnare mai multă atenţie decît i se dă de obicei în Occident. Dar fie că sîntem dispuşi sau nu să luăm în serios posibilitatea unui fel de renaştere ce apare după moartea noastră fizică, este foarte clar că această viaţă este o serie de simultane morţi şi naşteri. „De-a lungul întregii vieţi, trebuie să continui să în¬veţi să trăieşti”, spunea Seneca acum două milenii „şi, fapt ce te va uimi încă şi mai mult, de-a lungul vieţii trebuie să înveţi să mori.”* Este de asemenea clar că cu cît cineva merge mai departe pe drumul vieţii, cu atît mai multe naşteri va trăi şi, prin urmare, mai multe morţi — mai multă bucurie şi mai multă durere.
Acest fapt ridică întrebarea dacă este vreodată posibil să fim eliberaţi de suferinţa emoţională în viaţă. Sau, cu alte cu¬vinte, este posibil să evoluăm spiritual pînă la un nivel de conştiinţă la care durerea din viaţă să fie cel puţin diminua¬tă? Răspunsul este şi da şi nu. Este da, pentru că odată ce su¬ferinţa este complet acceptată, ea încetează, într-un anumit sens. Este de asemenea da pentru că neîntrerupta practicare a disciplinei duce la perfecţiune, iar persoana evoluată spiritu¬al este perfectă în acelaşi fel în care adultul este perfect în re¬laţia cu copilul. Probleme care prezintă mari greutăţi pentru un copil, cauzîndu-i mari dureri, pot să nu aibă nici o conse¬cinţă pentru adult. în sfîrşit, răspunsul este da pentru că in¬dividul evoluat spiritual este, aşa cum va fi descris în urmă¬torul capitol, un individ cu o iubire extraordinară, iar din extraordinara sa iubire provine o extraordinară bucurie.
Răspunsul este nu, totuşi, pentru că există un vid de com¬petenţă în lume care trebuie umplut. într-o lume care se văie¬tă avînd o disperată nevoie de competenţă, o persoană extra¬ordinar de competentă şi plină de iubire nu poate să refuze competenţa sa, tot aşa cum cineva nu poate refuza să-i dea de mîncare unui copil flămînd. Persoanele evoluate din punct de vedere spiritual, datorită disciplinei, autorităţii şi iubirii lor, prin competenţa lor sînt chemate să slujească lumii şi în
* Cf. Erich Fromm, The Sane Society (Societatea sănătoasă), Rinehart, New York, 1955.
RENUNŢARE ŞI RENAŞTERE
69
dragostea lor ele răspund chemării. Ele sînt, prin urmare, în mod inevitabil, oameni cu o mare putere, deşi lumea îi va privi ca pe nişte oameni obişnuiţi, pentru că ei îşi vor exerci¬ta puterea pe ascuns şi în linişte. Cu toate acestea, ei îşi vor exercita puterea pe care o au şi, exercitînd-o, vor suferi mult, chiar îngrozitor. Pentru că a exercita putere înseamnă a lua decizii, iar procesul luării deciziilor în totală cunoştinţă de ca¬uză este infinit mai dureros decît de a lua decizii avînd o con-ştientizare limitată sau pe dibuite (aşa cum se iau cele mai multe decizii şi din această cauză ele se dovedesc în ultimă instanţă greşite). Imaginaţi-vă doi generali, fiecare dintre ei trebuind să decidă dacă va trimite în bătălie o divizie de zece mii de oameni. Pentru unul dintre ei, divizia nu este altceva decît un lucru, o unitate de personal, un instrument de stra¬tegie şi nimic mai mult. Pentru celălalt este şi aceste lucruri, dar el este de asemenea conştient de fiecare dintre cele zece mii de vieţi, de vieţile familiilor fiecărui ostaş din cei zece mii. Pentru cine este decizia mai uşoară? Este mai uşoară pentru generalul care conştientizează trunchiat, pentru că nu poate suporta durerea unei conştientizări mai aproape de a fi com¬pletă. Ar fi poate tentant să spunem: „Ah, dar un om evoluat spiritual nu va deveni niciodată general.” Dar aceeaşi ches¬tiune este implicată şi cînd e vorba de un preşedinte de cor¬poraţie, un fizician, un profesor, un părinte. Mereu trebuie luate decizii ce afectează vieţile celorlalţi. Cei ce iau cele mai bune decizii sînt cei dispuşi să sufere mai mult datorită deci¬ziilor lor, avînd totuşi puterea de a fi hotărîţi. Măsura — pro¬babil cea mai bună — a măreţiei unei persoane este capacita¬tea sa de a suferi. însă cei ce sînt măreţi sînt în acelaşi timp şi fericiţi. Acesta este un paradox. Budiştii tind să ignore sufe¬rinţa lui Buddha, iar creştinii fericirea lui Cristos. Buddha şi Cristos nu sînt din acest punct de vedere foarte diferiţi. Sufe¬rinţa lui Cristos pe Cruce şi bucuria lui Buddha sub copacul bo sînt una şi aceeaşi.
Astfel, dacă scopul tău este să eviţi durerea şi să scapi de suferinţă, nu te-aş sfătui să cauţi niveluri mai înalte de conşti¬inţă sau evoluţie spirituală. Pentru că, mai întîi, nu le poţi do-bîndi fără să suferi şi în al doilea rînd, dacă le vei atinge, e foarte probabil că vei fi chemat să slujeşti în feluri mult mai
70
Disciplina
dureroase sau cel puţin mai solicitante decît îţi poţi închipui acum. Atunci de ce să doreşti să mai evoluezi, ai putea între¬ba? Dacă întrebi astfel, poate că nu ştii prea multe despre bu¬curie. Poate că vei găsi un răspuns citind cartea aceasta sau poate că nu.
Un ultim cuvînt despre disciplina echilibrului şi esenţa ei, renunţarea: trebuie să deţii ceva pentru a putea renunţa. Nu poţi renunţa la ceva ce nu ai dobîndit. Dacă renunţi să mai cîştigi fără să fi cîştigat vreodată, eşti ceea ce erai şi la început, o persoană care a ratat. Trebuie să-ţi dezvolţi o identitate îna¬inte de a renunţa la ea. Trebuie să-şi dezvolţi un ego înainte de a-1 putea pierde. Acest lucru pare incredibil de elementar, dar cred că este necesar să vă spun acest lucru, pentru că sînt mulţi oameni care, deşi posedă o viziune asupra evoluţiei, to¬tuşi par să nu o dorească. Ei vor, şi cred că este posibil, să sa¬ră peste disciplină, să găsească o scurtătură spre sfinţenie. Deseori ei încearcă să o obţină imitînd ceea ce este doar su¬perficial pentru sfinţi, se retrag în deşert sau se apucă de tîm-plărie. Unii chiar ajung să creadă că printr-o astfel de imitaţie chiar ajung sfinţi sau profeţi şi nu sînt în stare să recunoască faptul că sînt doar copii încă, fiind puşi în faţa faptului dure¬ros că trebuie să o ia de la început şi să treacă prin toate.
Disciplina a fost definită ca un sistem de tehnici de operare constructivă cu durerea ce apare în soluţionarea problemelor — fără a evita durerea —, astfel încît toate problemele vieţii să fie soluţionate. Au fost distinse şi descrise patru tehnici de bază: amînarea satisfacţiei, asumarea responsabilităţii, devo-ţiunea faţă de adevăr şi/sau realitate şi echilibrarea. Discipli¬na este un sistem de tehnici, pentru că aceste tehnici sînt mult interconectate. într-un singur act, se pot utiliza două, trei sau chiar toate cele patru tehnici în acelaşi timp şi într-un aseme¬nea mod încît să nu poată fi distinse una de alta. Tăria, ener¬gia şi disponibilitatea de a folosi aceste tehnici provin din iubire, aşa cum se va arăta în următorul capitol. Nu am inten¬ţionat ca analiza disciplinei să fie exhaustivă şi e posibil să fi neglijat una sau mai multe dintre tehnicile de bază, deşi bă¬nuiesc că nu. Este raţională întrebarea dacă procese cum ar fi biofeedback-ul, meditaţia, yoga şi psihoterapia nu sînt cumva tehnici de disciplină, dar eu aş răspunde că ele sînt
RENUNŢARE ŞI RENAŞTERE
71
mai degrabă tehnici ajutătoare decît tehnici de bază. Ele pot fi foarte folositoare, dar nu esenţiale. Pe de altă parte, tehnici¬le de bază aici descrise, dacă sînt practicate fără încetare şi cu adevărat, sînt suficiente să-1 facă pe practicantul disciplinei sau pe „discipol” să fie capabil să evolueze spre cele mai înal¬te niveluri spirituale.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s