Drumul către tine însuţi – 10


IUBIREA

Iubirea definită
Disciplina, aşa cum s-a sugerat, reprezintă mijlocul evolu¬ţiei spirituale umane. Acest capitol va examina ce stă în spa¬tele disciplinei, ce procură mobiluri şi energie pentru discipli¬nă. Această forţă, cred eu, este iubirea. Sînt foarte conştient de faptul că, încercînd să examinăm iubirea, vom începe să ne jucăm cu mistere. în sens propriu, vom încerca să examinăm ceea ce nu poate fi examinat şi să cunoaştem ceea ce nu poa¬te fi cunoscut. Iubirea este prea mare, prea adîncă pentru a fi vreodată înţeleasă cu totul, măsurată sau limitată de mecan¬ismul cuvintelor. Nu aş scrie aceste lucruri dacă nu aş crede că această încercare are o oarecare valoare, însă doar una rel¬ativă, şi încep ştiind că încercarea va fi în unele privinţe ina¬decvată.
O dovadă a misterioasei naturi a iubirii este aceea că ni¬meni nu a putut vreodată, după ştiinţa mea, să dea o defini¬ţie cu adevărat satisfăcătoare a iubirii. într-un efort de a o ex¬plica, iubirea a fost divizată în diferite categorii: eros, philia, agape; iubire perfectă şi iubire imperfectă şi aşa mai departe. Eu voi da o singură definiţie a iubirii, conştient fiind totuşi că ea e mai mult sau mai puţin inadecvată. Definesc astfel iubi¬rea: voinţa de a-ţi extinde şinele în scopul de a nutri creşterea spirituală proprie sau a altuia.
De la început aş vrea să comentez pe scurt această defini¬ţie, înainte de a continua cu o expunere mai elaborată. Mai în-tîi, s-ar putea observa că este o definiţie teleologică: compor¬tamentul este definit în termeni de scop sau finalitate, care, în acest caz, este reprezentată de creşterea spirituală. Oamenii de ştiinţă înclină să considere definiţiile teleologice suspecte
IUBIREA DEFINITĂ
73
şi poate aşa o vor considera şi pe aceasta. Dar eu nu am ajuns la ea printr-un proces de gîndire teleologic. Am ajuns la ea prin observaţii în practica mea clinică psihiatrică (care inclu¬de auto-observaţia), în care definiţia iubirii este ceva foarte important. Acest lucru se întîmplă pentru că pacienţii sînt în general foarte confuzi în ceea ce priveşte natura iubirii. De exemplu, un tînăr timid mi-a spus: „Mama mă iubeşte atît de mult, încît nu mă lasă să merg la şcoală cu autobuzul şcolii pî-nă cînd nu voi ajunge în clasele mari de liceu. Nici dacă o rog să mă lase! Bănuiesc că îi e frică să nu fiu rănit, aşa că mă du¬ce şi mă aduce ea cu maşina de la şcoală în fiecare zi, şi îi e foarte greu. Ea mă iubeşte foarte tare.” în tratamentul timidi¬tăţii acestui tînăr a fost necesar, ca în multe alte cazuri, să-i arăt că mama lui s-ar fi putut să fie motivată şi de altceva în afară de iubire şi că ceea ce pare uneori să fie iubire nu este deloc aşa. în afară de astfel de experienţe, am acumulat şi un număr de exemple pentru ceea ce pare a fi un act de iubire şi pentru ceea ce nu pare a fi un act de iubire. Una dintre trăsă¬turile majore care fac distincţia între cele două pare a fi sco¬pul conştient sau inconştient din mintea celui ce iubeşte sau nu iubeşte.
în al doilea rînd, se poate observa că iubirea definită ast¬fel este un straniu proces circular. Pentru că procesul de extindere de sine este un proces de evoluţie. Cînd cineva şi-a exins cu succes limitele, a pătruns într-o stare mai avansată a fiinţei. Astfel, actul de iubire este un act de evoluţie a sinelui, chiar dacă scopul este dezvoltarea celuilalt. Prin această în¬dreptare spre evoluţie evoluăm noi.
în al treilea rînd, definiţia unitară a iubirii include iubirea de sine laolaltă cu iubirea de celălalt. Pentru că eu sînt om şi tu eşti de asemenea om, a iubi oamenii înseamnă în egală mă¬sură a mă iubi pe mine şi pe tine. A fi dedicat creşterii spiri¬tuale a oamenilor înseamnă a fi dedicat rasei din care facem parte, iar acest lucru înseamnă a mă dedica propriei mele dezvoltări ca şi dezvoltării „celorlalţi”. într-adevăr, aşa cum s-a mai subliniat, nu sîntem capabili să-i iubim pe ceilalţi pî-nă cînd nu ne putem iubi pe noi înşine, tot aşa cum sîntem in¬capabili să ne disciplinăm copiii pînă cînd nu sîntem capabili să ne autodisciplinăm. Este imposibil în realitate să abando-
74
Iubirea
năm propria creştere spirituală în favoarea alteia. Nu putem abandona autodisciplina şi să fim în acelaşi timp disciplinaţi în grija pe care o avem pentru altul. Nu putem fi o sursă de putere pînă cînd nu ne hrănim propria putere. Pe măsură ce înaintăm în explorarea naturii iubirii, cred că va deveni clar că iubirea de sine şi iubirea de ceilalţi merg mînă în mînă şi că în ultimă instanţă sînt indiscernabile. în al patrulea rînd, actul de lărgire a limitelor cuiva implică efort. Limitele se extind doar depăşindu-le, iar depăşirea lor cere efort. Cînd iubim pe cineva, iubirea noastră se demonstrează sau devine reală doar prin străduinţă — prin faptul că pentru cineva (sau pentru noi înşine) facem un pas în plus sau mergem în¬că o milă. Iubirea nu este lipsită de efort. Dimpotrivă, iubirea este efort.
în cele din urmă, prin folosirea cuvîntului „voinţă” am în¬cercat să depăşesc distincţia dintre dorinţă şi acţiune. Dorin¬ţa nu înseamnă în mod necesar transformarea în acţiune. Vo¬inţa este o dorinţă care are o intensitate suficientă pentru a fi tradusă în acţiune. Diferenţa între cele două este egală cu di¬ferenţa dintre a spune: „Aş vrea să mă duc să înot diseară” şi „Mă voi duce să înot diseară.” Oricine, în cultura noastră, do¬reşte într-o anume măsură să iubească, totuşi mulţi dintre noi nu iubim în realitate. Prin urmare, voi conchide că dorinţa de a iubi nu este prin sine iubire. Iubirea există în măsura faptelor. Iubirea este un act de voinţă — adică atît o intenţie, cît şi o acţiune. Voinţa implică faptul de a alege. Nu sîntem obligaţi să iubim. Alegem să iubim. Indiferent cît am putea crede noi că iubim, dacă nu iubim în fapt este pentru că am ales să nu iubim şi astfel nu iubim în ciuda bunelor noastre intenţii. Pe de altă parte, ori de cîte ori ne străduim în realitate să ne dezvoltăm spiritual, o facem pentru că aşa am ales să fa¬cem. Alegerea de a iubi a fost făcută.
Aşa cum am mai spus, pacienţii care vin la psihoterapie sînt mai mult sau mai puţin confuzi cu privire la natura iubi¬rii. Acest lucru se întîmplă din cauză că în faţa misterului iu¬birii abundă concepţiile greşite. Deşi această carte nu îi răpeş¬te iubirii misterul, sper că ea va clarifica lucrurile suficient pentru a îndepărta concepţiile greşite, care cauzează suferin¬ţă nu doar pacienţilor, ci tuturor oamenilor care încearcă să
IUBIREA DEFINITA
75
găsească un sens propriilor lor experienţe. Unele dintre aceste suferinţe nu mi se par a fi necesare, deoarece popularelor concepţii greşite le poate fi scăzută popularitatea prin învăţa¬rea unei definiţii mai precise a iubirii. Am ales astfel să încep explorarea naturii iubirii examinînd ceea ce nu este iubirea.
„îndrăgostirea”

Dintre toate concepţiile greşite despre iubire, cea mai pu¬ternică şi mai răspîndită este credinţa că „îndrăgostirea” este iubire sau cel puţin una dintre manifestările iubirii. Este o concepţie greşită plină de forţă, pentru că a te îndrăgosti este o experienţă subiectivă resimţită puternic ca experienţă a iu¬birii. Cînd o persoană se îndrăgosteşte, ceea ce el sau ea sim¬te cu siguranţă este „O iubesc” sau „îl iubesc”. Dar imediat apar două probleme. Prima este aceea că experienţa îndră¬gostirii este o experienţă erotică specifică, legată de sex. Nu ne îndrăgostim de copiii noştri, deşi s-ar putea să-i iubim foarte profund. Nu ne îndrăgostim de prietenii noştri de ace¬laşi sex — în afară de situaţia în care sîntem orientaţi spre ho¬mosexualitate —, deşi se poate să ne pese de ei foarte mult. Sîntem îndrăgostiţi doar cînd sîntem conştient sau incon¬ştient motivaţi sexual. Cea de-a doua problemă este aceea că experienţa îndrăgostirii este invariabil una temporară. Nu contează de cine ne îndrăgostim, mai devreme sau mai tîrziu îndrăgostirea se termină dacă relaţia durează îndeajuns de mult. Aceasta nu înseamnă că invariabil încetăm să mai iu¬bim persoana de care ne-am îndrăgostit. înseamnă însă că sentimentul extatic al iubirii care a caracterizat experienţa în¬drăgostirii trece întotdeauna. Luna de miere se sfîrşeşte întot¬deauna. Bobocul romantismului se ofileşte întotdeauna.
Pentru a înţelege natura fenomenului îndrăgostirii şi ine¬vitabilitatea sfîrşitului ei este necesar să examinăm natura a ceea ce psihiatrii numesc graniţele eului. Din ceea ce putem deduce din probe indirecte, se pare că nou-născutul nu dis-ttfige în primele luni de viaţă între sine şi restul universului. Cînd îşi mişcă mîinile şi picioarele, lumea este cea care se mişcă. Cînd îi e foame, lumii îi este foame. Cînd vede mişcă-
76
Iubirea
rile mamei sale e ca şi cum s-ar mişca el însuşi. Cînd mama îi cîntă, copilul nu ştie că el însuşi nu scoate nici un sunet. Nu poate distinge între sine, leagăn, cameră şi părinţii lui. Ceea ce e animat şi ceea ce e inanimat e unul şi acelaşi lucru. Nu există nici măcar distincţia între eu şi tu. El şi lumea sînt unul şi acelaşi lucru. Nu există graniţe sau separări. Nu există identitate.
Dar acumulînd experienţe, copilul începe să aibă expe¬rienţa de sine — ca entitate separată de restul lumii. Cînd îi este foame, mama nu apare întotdeauna ca să-1 hrănească. Cînd e jucăuş, mama nu vrea întotdeauna să se joace cu el. Co¬pilul are atunci experienţa că dorinţele sale nu sînt comenzi adresate mamei. Ele vor fi experimentate ca fiind ceva sepa¬rat de comportamentul mamei. începe să se dezvolte un sen¬timent al „eului”. Interacţiunea dintre copilul sugar şi mamă se crede că reprezintă fundamentul pe care începe să se dez¬volte sentimentul identităţii copilului. S-a observat că atunci cînd interacţiunea dintre copil şi mamă este grav perturbată — de exemplu, atunci cînd nu mai există mamă sau un sub¬stitut satisfăcător de mamă sau cînd din cauza unei boli psi¬hice mamei nu îi pasă sau nu este interesată de copil — suga¬rul creşte ajungînd un copil sau un adult al cărui sentiment de identitate este grav deteriorat în multe aspecte fundamen¬tale.
Pe măsură ce sugarul îşi dă seama că voinţa sa este a sa proprie şi nu a universului, începe să facă alte distincţii între sine şi lume. Cînd doreşte mişcare, braţele sale sînt cele care se mişcă, nu leagănul, nu tavanul. Astfel, copilul învaţă că braţele sale şi voinţa sa sînt legate între ele şi, prin urmare, braţele lui sînt ale lui şi nu ale altcuiva. în acest fel, în timpul primului an de viaţă, învăţăm lucruri fundamentale despre cine sîntem şi cine nu sîntem, ce sîntem şi ce nu sîntem. La sfîrşitul primului an, ştim că acesta este braţul meu, piciorul meu, capul meu, limba mea, ochii mei şi chiar că aceasta este perspectiva din care văd eu, vocea mea, gîndurile mele, du¬rerea mea de stomac, sentimentul meu. Ne cunoaştem mări¬mea şi limitele fizice. Aceste limite sînt graniţele noastre. Cu¬noaşterea acestor limite în mintea noastră este ceea ce numim graniţele eului.
„ÎNDRĂGOSTIREA’
77
Dezvoltarea graniţelor eului este un proces care continuă de-a lungul copilăriei, adolescenţei şi chiar la maturitate, dar graniţele ce se stabilesc mai tîrziu sînt de natură mai mult psi¬hică decît fizică. De exemplu, vîrsta cuprinsă între doi şi trei ani este o perioadă în care de obicei copilul ajunge să-şi dea seama de limitele puterii lui. Deşi înainte copilul a învăţat că dorinţele sale nu sînt comenzi pentru mama lui, el se agaţă totuşi de posibilitatea ca aceste dorinţe să fie totuşi comenzi pentru mamă şi de sentimentul că dorinţele lui ar trebui să fie comenzi. Acest lucru se întîmplă din cauza speranţei şi a sen¬timentului pe care le are un copil de doi ani ce încearcă să ac¬ţioneze ca un tiran sau autocrat, vrînd să dea ordine părinţi¬lor săi, rudelor şi animalelor de casă, ca şi cum toţi ar fi înrolaţi în propria lui armată, răspunzînd cu regală mînie cînd ei nu fac ceea ce li se dictează. De aceea părinţii vorbesc despre aceşti ani ca despre „anii groaznici”. La trei ani, copi¬lul a devenit, de obicei, mai maleabil şi mai cuminţit, ca rezul¬tat al acceptării realităţii că puterea sa este relativă. Totuşi, posibilitatea omnipotenţei este un vis atît de dulce, încît nu poate renunţa la el chiar după mai mulţi ani de foarte dure¬roasă confruntare cu propria-i lipsă de putere. Deşi copilul de trei ani a început să accepte realitatea graniţelor puterii sale, va continua să intre cîteodată în următorii ani într-o lume a fanteziei, în care posibilitatea omnipotenţei există încă. Aceasta este lumea lui Superman sau a lui Captain Marvel. încet, încet chiar şi super-eroii sînt lăsaţi la o parte şi pînă la vîrsta adolescenţei medii tinerii ajung să ştie că sînt indivizi constrînşi de graniţele trupului lor şi de limitele puterii lor, fiecare fiind un organism relativ fragil şi slab, existînd doar în cooperare cu un grup de alte organisme asemănătoare în ceea ce se numeşte societate. în cadrul acestui grup, ei nu sînt în mod particular distincţi unul de altul, fiind totuşi izolaţi de ceilalţi prin identităţile lor particulare, graniţele şi limitele lor.
înăuntrul acestor graniţe este singurătate. Unii oameni — m special cei pe care psihiatrii îi numesc schizoizi —, din cau¬za unor experienţe neplăcute, traumatizante din copilărie, percep lumea din afara lor ca iremediabil periculoasă, ostilă, confuză şi dăunătoare. Astfel de oameni simt că graniţele lor sînt protectoare, asigurîndu-le confort şi îşi găsesc siguranţa
78
Iubirea
în singurătatea lor. Dar mulţi dintre noi resimt singurătatea ca pe ceva dureros şi se zbat să scape din spatele zidurilor identităţilor individuale spre o stare în care să poată fi mai uniţi cu lumea din afară. Experienţa îndrăgostirii ne permite o astfel de scăpare — temporară. Esenţa fenomenului îndră¬gostirii constă într-un colaps brusc al unei zone a graniţelor eului individual, permiţînd cuiva să-şi unească identitatea cu cea a unei alte persoane. Brusca eliberare a lui însuşi de el în¬suşi, exploziva revărsare spre fiinţa iubită şi curmarea dra¬matică a singurătăţii ce acompaniază acest colaps al graniţe¬lor eului sînt resimţite de cei mai mulţi dintre noi ca extatice. Noi şi fiinţa iubită sîntem unul şi acelaşi lucru! Singurătatea nu mai există!
în unele aspecte (dar cu siguranţă nu în toate) actul îndră¬gostirii este un act de regresiune. Experienţa unirii cu fiinţa iubită este un ecou al timpului cînd eram uniţi cu mamele noastre. De-a lungul acestei uniri re-experimentăm sentimen¬tul de omnipotenţă la care renunţasem odată cu ieşirea din copilărie. Toate lucrurile par posibile! Uniţi cu fiinţa iubită, simţim că putem cuceri toate obstacolele. Credem că forţa iu¬birii noastre va face ca forţele opuse să se încline supuse sau să se retragă în întuneric. Toate problemele vor fi depăşite. Viitorul va fi luminos. Irealitatea acestor sentimente din peri¬oada în care sîntem îndrăgostiţi este în esenţă aceeaşi cu irea¬litatea sentimentelor unui copil de doi ani care se simte rege¬le familiei şi al lumii, cu puteri nelimitate.
Tot aşa cum realitatea intervine în fanteziile de omnipo¬tenţă ale unui copil de doi ani, la fel intervine şi în fantastica uniune a cuplului de îndrăgostiţi. Mai devreme sau mai tîr-ziu, ca răspuns la problemele veţii de zi cu zi, individul se afirmă din nou. El vrea să facă sex, ea nu vrea. Ea vrea să meargă la film, el nu vrea. El vrea să depună bani la bancă, ea vrea o maşină de spălat vase. Ea vrea să vorbească despe sluj¬ba ei, el vrea să vorbească despre a lui. Ei nu-i plac prietenii lui, lui nu-i plac prietenii ei. Aşa că amîndoi, fiecare în intimi¬tatea inimii lui, încep să realizeze că nu sînt una cu fiinţa iu¬bită, care de altfel va avea propriile ei dorinţe, gusturi, preju-decăţi şi program, diferite de ale altcuiva. Una cîte una, gradual sau brusc, graniţele eului îşi reiau locul; încet, încet
„ÎNDRĂGOSTIREA’
79
sau brusc îndrăgostirea se sfîrşeşte. Cei doi sînt iarăşi indivi¬dualităţi separate. în acest punct, ei încep fie să dizolve legă¬turile relaţiei lor, fie să iniţieze o operă de iubire reală.
Modul în care eu folosesc cuvîntul „real” implică ideea că sentimentul de a iubi din îndrăgostire este fals — că percep¬ţia aceasta subiectivă de iubire este iluzorie. întreaga elabora¬re a ideii de iubire reală va fi prezentată mai tîrziu în acest capitol. Totuşi, spunînd că atunci cînd se termină cu îndră¬gostirea partenerii unui cuplu ar putea să se iubească cu ade¬vărat, vreau de asemenea să spun că iubirea adevărată nu îşi are rădăcinile în sentimentul de iubire. Dimpotrivă, iubirea reală apare deseori într-un context în care sentimentul iubirii lipseşte, cînd acţionăm cu iubire în ciuda faptului că nu sim¬ţim că iubim. Presupunînd că definiţia iubirii cu care am în¬ceput este adevărată, experienţa „îndrăgostirii” nu este iubi¬re reală din mai multe motive.
îndrăgostirea nu este un act al voinţei. Nu este o alegere conştientă. Oricît de deschişi am fi la această experienţă sau oricît de dornici să o trăim, s-ar putea să nu avem parte de ea. Dimpotrivă, experienţa aceasta ne poate captiva atunci cînd noi categoric nu o căutăm, cînd e nepotrivită sau indezirabi¬lă. E la fel de probabil să ne îndrăgostim de cineva cu care în mod evident nu ne potrivim ca şi de cineva mai potrivit. în¬tr-adevăr, se poate ca nici măcar să nu ne placă sau să nu ad¬mirăm obiectul pasiunii noastre, şi totuşi, oricît am încerca, se poate să nu putem să ne îndrăgostim de o persoană căreia îi purtăm un adînc respect şi cu care o relaţie profundă ar fi în multe privinţe dezirabilă. Aceasta nu înseamnă că experienţa îndrăgostirii e imună la disciplină. Psihiatrii, de exemplu, de¬seori se îndrăgostesc de pacienţii lor şi, la fel, pacienţii se în¬drăgostesc de psihiatrii lor, totuşi, din cauza datoriei faţă de pacient şi a rolului lor, ei pot de obicei să evite colapsul gra¬niţelor eului şi să renunţe să vadă în pacient un obiect roman¬tic. Zbaterea şi suferinţa disciplinei implicate pot fi enorme. Dar disciplina şi voinţa pot doar controla experienţa; nu o pot crea. Putem alege felul în care răspundem acestei experienţe a îndrăgostirii, dar nu putem alege experienţa însăşi.
îndrăgostirea nu înseamnă o lărgire a limitelor sau a gra¬niţelor cuiva; înseamnă doar un colaps temporar al lor. Extin-
80
Iubirea
derea limitelor cuiva cere efort; îndrăgostirea nu are nevoie de efort. Indivizii leneşi şi indisciplinaţi au aceleaşi şanse să se îndrăgostească ca şi cei energici şi dedicaţi unui scop. Oda¬tă ce momentul preţios al îndrăgostirii a trecut, iar graniţele au revenit la locul lor, individul poate fi deziluzionat, dar de obicei experienţa nu îi va fi lărgit perspectivele. Cînd limitele sînt extinse sau lărgite, ele tind să rămînă astfel. Iubirea reală este o experienţă de extindere permanentă. îndrăgostirea nu este.
îndrăgostirea are puţin de-a face cu scopul de a ajuta creş¬terea spirituală a cuiva. Dacă avem vreun scop în minte atunci cînd ne îndrăgostim, acela este de a sfîrşi cu singurătatea noastră şi să ne asigurăm poate prin căsătorie de acest rezul¬tat, în mod cert nu ne gîndim la dezvoltarea spirituală. într-a¬devăr, după ce ne-am îndrăgostit şi înainte ca dragostea să se termine, avem senzaţia că am ajuns, că înălţimile au fost atin¬se, că nu mai există nici posibilitatea, nici nevoia de a merge şi mai sus. Nu mai simţim nici o nevoie de a ne dezvolta, sîn-tem perfect mulţumiţi cu ceea ce avem. Spiritul nostru şi-a găsit pacea. Nu simţim nici că fiinţa iubită ar avea nevoie să se dezvolte spiritual. Dimpotrivă, o percepem ca fiind perfec¬tă, ca şi cum ar fi atins perfecţiunea. Dacă vedem defecte în fiinţa iubită, le vom percepe ca insignifiante — doar capricii sau excentricităţi drăguţe, care adaugă culoare şi farmec.
Dacă îndrăgostirea nu este iubire, altceva atunci ce poate fi decît un colaps temporar al limitelor şi al graniţelor? Nu ştiu. Dar specificitatea sexuală a fenomenului mă face să bănuiesc că este vorba despre o componentă instinctuală determinată genetic a comportamentului de împerechere. Cu alte cuvinte, colapsul temporar al graniţelor eului datorat îndrăgostirii re¬prezintă un răspuns stereotip al fiinţei umane la o configura¬ţie de impulsuri sexuale interne şi stimuli sexuali externi, ser¬vind la o creştere a posibilităţii de împerechere şi slujind astfel la supravieţuirea speciei. Spus de-a dreptul, îndrăgosti¬rea este un truc prin care genele păcălesc prin diferite mijloa¬ce mintea raţională sau o prind în capcana mariajului. Dese¬ori, acest truc este deviat într-un fel sau altul, ca atunci cînd impulsurile şi stimulii sînt de natură homosexuală sau cînd alte forţe — interferenţă parentală, boli psihice, responsabili-
„ÎNDRĂGOSTIREA”
81
taţi aflate în conflict sau o matură autodisciplină intervin pentru a preveni o legătură. Pe de altă parte, fără acest truc, fără această regresie iluzorie şi inevitabil temporară (trucul nu ar fi practic dacă nu ar fi temporar) către o uniune de natură infantilă şi omnipotenţă, mulţi dintre cei care au acum o căsnicie fericită sau nefericită s-ar fi retras înspăimîntaţi de realismul legămîntului căsătoriei.