Prietenia adevarata!!


Este un mare har si un dar de la Dumnezeu sa avem ” un prieten adevarat”, un om care ” iubeste oricand”, caci “… a fi iubit pretuieste mai mult decat aurul si argintul.” ( Prov. 22: 1b)

Cat de minunat este sa ai un prieten bun si cat de mult lipseste in rugaciunile credinciosilor cererea catre Dumnezeu sa ne dea prieteni buni!! Este si dorul lui Dumnezeu, dar si rezultatul unei alegeri intelepte din partea noastra.

Inclinatia fiintei umane inspre prietenie nu se naste din nimic, ea a fost adaugata de catre Creatorul Suprem si este adanc sadita in om, incat chiar intr- o mare nenorocire, doar o simpla privire compatimitoare a unui prieten e de neinlocuit : ” O privire prietenoasa inveseleste inima..” ( Prov. 15: 30);
” Cuvintele prietenoase sunt ca un fagure de miere, dulci pentru suflet si sanatoase pentru oase..” ( Prov. 16: 24) ;
” Cum inveseleste untdelemnul si tamaia inima, asa de dulci sunt sfaturile pline de dragoste ale unui prieten.” ( Prov. 27: 9).

Nici o prietenie nu se va inchega si nu va dainui decat intemeiata pe iubire, caci “… dragostea acopera toate greselile” ( Prov. 10: 12) si ” cine acopera o greseala cauta dragostea, dar cine o pomeneste mereu in vorbirile lui dezbina pe prieteni.” ( Prov. 17: 9)

Tine minte:

Pe adevaratul prieten pe care- l doresti tu, numai nenorocirea il incearca si numai iubirea il face sa ramana. Daca- ti cauti un prieten doar de nevoie o sa- l pierzi sigur la nevoie, dar daca- l cauti in iubire o sa- l ai la nevoie. Pune asadar, iubirea temelie prieteniilor tale pe care ti le doresti, dar trainice, caci numai iubirea este singura care nu s- a frant. Printre altele, sa ne amintim cuvintele Domnului Isus pe care le- a spus ucenicilor: ” Voi sunteti prietenii Mei!”

Drumul către tine însuţi – 12


Dependenţa

O a doua concepţie comună greşită despre iubire o repre¬zintă ideea că dependenţa este iubire. Este vorba de o concep¬ţie greşită cu care psihologii au de-a face zilnic. Efectele ei ce¬le mai dramatice pot fi văzute atunci cînd cineva încearcă, ameninţă sau face gestul de a se sinucide sau atunci cînd de¬vine iremediabil deprimat ca răspuns la respingerea sau se¬pararea de soţ, iubit sau iubită. O astfel de persoană spune: „Nu vreau să trăiesc, nu pot trăi fără soţul meu (soţia, priete¬nul, prietena), îl (o) iubesc atît de mult.” Iar cînd eu îi răs¬pund aşa cum fac frecvent: „Greşeşti, nu îţi iubeşti soţul (so¬ţia, prietena, prietenul)”, pacientul îmi răspunde furios: „Ce vreţi să spuneţi? Vă spun că nu pot trăi fără el (ea).” încerc să-i explic: „Ceea ce descrii tu este parazitism, nu iubire. Cînd ai nevoie de altcineva pentru a supravieţui eşti ca un parazit pentru acel cineva.” în această relaţie nu există posibilitatea de a alege şi libertate. E mai degrabă o problemă ce ţine de necesitate decît de iubire. Iubirea este exerciţiul liber al alege¬rii. Doi oameni se iubesc unul pe celălalt atunci cînd sînt ca¬pabili să trăiască unul fără celălalt, dar aleg să trăiască împre¬ună.
88
Iubirea
Definesc dependenţa drept incapacitatea cuiva de a trăi din plin sau de-a funcţiona adecvat fără siguranţa că cineva are o grijă activă de el. La adulţii sănătoşi fizic, dependenţa este patologică — este o boală, totdeauna manifestare a unei maladii sau disfuncţii mintale. Ea trebuie distinsă de ceea ce numim îndeobşte nevoile sau sentimentele de dependenţă. Noi toţi — fiecare dintre noi —, chiar dacă încercăm să pre¬tindem faţă de alţii sau faţă de noi înşine contrariul, avem ne-voi şi sentimente de dependenţă. Toţi avem dorinţa de a fi în¬grijiţi, hrăniţi fără să facem vreun efort, să fim apăraţi de persoane mai puternice decît noi, cărora să le pese din toată inima de noi. Nu contează cît de puternici sîntem, cît de gri¬julii şi responsabili ca adulţi, dacă ne uităm bine în noi înşine vom descoperi dorinţa de a fi luaţi în grijă de altcineva. Fie¬care dintre noi, nu contează cît de bătrîni sau de maturi, cau¬tă sau i-ar plăcea să aibă în viaţă pe cineva care să se com¬porte ca un tată sau ca o mamă. Dar celor mai mulţi dintre noi aceste dorinţe sau sentimente nu le conduc viaţa; nu repre¬zintă tema predominantă a existenţei. Cînd ele ajung să ne conducă viaţa şi ne dictează felul în care ne ducem existenţa, atunci e vorba de ceva mai mult decît de nevoi şi sentimente de dependenţă — sîntem dependenţi. De obicei, cineva a că¬rui viaţă este condusă şi dictată de nevoile de dependenţă su¬feră de o tulburare psihiatrică, pe care atunci cînd o diagnos¬ticăm o numim „tulburare de personalitate dependentă pasivă”. Este probabil cea mai comună tulburare psihiatrică dintre toate.
Oamenii cu această tulburare, care au dependenţă pasivă, sînt atît de ocupaţi cu a căuta să fie iubiţi, că nu le mai rămî-ne energie să iubească. Ei sînt ca acei oameni care mor de foa¬me şterpelind de peste tot mîncare fără a avea vreodată mîn-carea lor, pe care să o poată da şi altora. E ca şi cum în ei ar exista un gol, un puţ fără fund ce strigă să fie umplut, dar ca¬re nu poate fi vreodată plin. Ei nu se simt niciodată „umpluţi” şi nu au niciodată senzaţia de plinătate. Totdeau-na spun că simt că „o parte din mine lipseşte”. Tolerează foar¬te greu singurătatea. Din cauza lipsei de plinătate, ei nu au cu adevărat senzaţia de identitate şi se definesc pe ei înşişi doar prin relaţiile pe care le au cu alţi oameni. Un muncitor la
DEPENDENTA
89
presa hidraulică, extrem de deprimat, a venit să mă vadă la trei zile după ce soţia îl părăsise, luînd cu ea şi cei doi copii. Ea îl mai ameninţase că pleacă de vreo trei ori înainte, plîn-gîndu-se de totala lui lipsă de atenţie faţă de ea şi faţă de co¬pii. De fiecare dată însă el a implorat-o să rămînă, promiţîn-du-i că se va schimba, dar schimbarea lui nu a durat niciodată mai mult de o zi, iar ea îşi menţinea în continuare ameninţarea. El nu dormise de două nopţi, tremura din cau¬za anxietăţii, lacrimile îi curgeau pe faţă şi se gîndea serios la sinucidere. „Nu pot trăi fără familia mea”, a spus el vărsînd lacrimi. „îi iubesc atît de mult!”
„Sînt cam încurcat”, i-am spus. „Mi-ai spus că plîngerile soţiei tale sînt întemeiate, că nu ai făcut niciodată nimic pen¬tru ea, că veneai acasă doar cînd aveai chef, că nu erai intere¬sat de partea emoţională sau sexuală în ceea ce o privea, că nu vorbeai cu copiii timp de luni de zile, că nu te-ai jucat cu ei niciodată şi nu i-ai luat nicăieri. Nu înţeleg de ce eşti atît de deprimat de pierderea unei relaţii care nici măcar nu a existat.”
„Nu înţelegeţi?”, mi-a răspuns el. „Acum nu mai sînt ni¬mic. Nimic. Nu am nevastă. Nu am copii. Nu ştiu cine sînt. Poate că nu am grijă de ei, dar trebuie să-i iubesc. Sînt nimic fără ei.”
Din cauză că era atît de deprimat — pierzîndu-şi identita¬tea pe care i-o dădea familia —, i-am fixat o întîlnire peste do¬uă zile. Mă aşteptam doar la o mică îmbunătăţire. Dar cînd s-a întors, a dat buzna în birou zîmbind vesel şi a anunţat: „Acum totul e în regulă.”
„Te-ai împăcat cu familia?”, am întrebat.
„O, nu”, mi-a răspuns el fericit. „N-am mai auzit de ei de cînd am fost la dvs. Dar am întîlnit o fată noaptea trecută la barul unde merg de obicei. Mi-a spus că mă place cu adevă¬rat. Şi ea e separată, exact ca şi mine. Ne-am dat întîlnire di-seară. Simt iarăşi că sînt om. Bănuiesc că nu o să ne revedem.”
Faptul de a fi schimbător este o caracteristică a indivizilor dependenţi pasiv. Lucrurile se petrec de parcă n-ar conta de cine sînt dependenţi, atîta timp cît sînt dependenţi de cineva. Nu contează nici că identitatea lor există doar dacă le-o dă ci-neva. Prin urmare, relaţiile pe care le au, deşi par dramatice 1 intensitatea lor, sînt în realitate extrem de superficiale. Din
90
Iubirea
cauza forţei senzaţiei de gol interior şi a foamei de a-1 umple, oamenii dependenţi pasiv nu vor suporta nici o amînare în satisfacerea nevoii de ceilalţi. O tînără frumoasă, sclipitoare şi într-un fel destul de sănătoasă a întreţinut o serie aproape ne-sfîrşită de relaţii sexuale, de la 17 pînă la 21 de ani, cu bărbaţi inferiori ei ca inteligenţă şi capacitate. Trecea de la un ratat la altul. Problema, aşa cum a reieşit, consta în faptul că nu era în stare să aştepte îndeajuns pentru a găsi un bărbat care să i se potrivească sau măcar să aleagă dintre bărbaţii ce i se ofer¬eau pe loc. în următoarele douăzeci şi patru de ore după ce rupea o relaţie, culegea imediat primul bărbat pe care-1 întîl-nea într-un bar şi venea apoi la următoarea şedinţă de terapie lăudîndu-1: „Ştiu că e şomer şi bea prea mult, dar în fond es¬te foarte talentat şi chiar îi pasă de mine. Ştiu că relaţia asta are să meargă.”
Dar nu mergea niciodată, nu doar din cauză că nu făcea alegeri bune, dar şi pentru că începea să se agate de acel băr¬bat, cerîndu-i din ce în ce mai multe dovezi de afecţiune, cău-tînd să fie mereu cu el, refuzînd să-1 lase singur. „Din cauză că te iubesc prea mult nu pot suporta să stau separat de tine”, îi spunea ea, dar mai devreme sau mai tîrziu el se simţea cu totul sufocat, închis într-o cuşcă, fără spaţiu de mişcare dato¬rită „iubirii” ei. Apărea o reacţie violentă, relaţia se termina, iar ciclul se relua în ziua următoare. Ea a reuşit să rupă acest ciclu doar după trei ani de terapie, în care a ajuns să-şi apre¬cieze propria inteligenţă şi bogăţie, să-şi identifice golul inte¬rior şi foamea de a-1 umple şi să facă distincţie între aceasta din urmă şi iubirea sinceră, să-şi dea seama de felul în care foamea o determina să iniţieze şi să se agate de relaţii care erau în detrimentul ei şi să accepte necesitatea unei discipli¬ne stricte în ceea ce priveşte foamea de care am vorbit, dacă voia să profite de darurile cu care fusese înzestrată.
în denumirea diagnosticului, cuvîntul „pasiv” este folosit în conjuncţie cu cuvîntul „dependent” pentru că individul es¬te preocupat doar de ce pot face ceilalţi pentru el, excluzînd ce poate face el însuşi pentru sine. Odată, cînd lucram cu un grup de cinci pacienţi necăsătoriţi, toţi dependenţi pasiv, le-am cerut să vorbească despre scopurile lor, spunînd ce si¬tuaţii de viaţă ar vrea să trăiască în următorii cinci ani. în-
DEPENDENŢA
91
tr-un fel sau altul, fiecare dintre ei mi-a răspuns: „Aş vrea să mă căsătoresc cu cineva căruia să-i pese de mine.” Nici unul nu a menţionat faptul de a avea o slujbă incitantă, de a face o operă de artă, de a face ceva pentru comunitate, de a iubi pe cineva sau de a avea copii. Noţiunea de efort nu era invocată în visurile lor; ei îşi imaginau doar o stare lipsită de efort din partea lor, în care altcineva să aibă grijă de ei. Le-am spus aşa cum le-am spus-o multor altora: „Dacă scopul tău este să fii iubit, vei eşua să-1 împlineşti. Singurul fel în care te poţi asi¬gura că eşti iubit este să fii o persoană care merită iubirea; şi nu poţi fi o persoană care să merite iubirea dacă scopul tău principal în viaţă este să fii iubit, iar tu să fii pasiv.”
Aceasta nu înseamnă că oamenii dependenţi pasiv nu fac niciodată nimic pentru ceilalţi, ci că motivul lor cînd fac ceva este de a întări ataşamentul celorlalţi faţă de ei, pentru a se asigura că li se va purta de grijă. Cînd nu există însă posibili¬tatea ca celălalt să le poarte de grijă, au mari dificultăţi în a face „unele lucruri”. Toţi membrii grupului mai sus menţionat în-tîmpină dificultăţi chinuitoare cînd e să-şi cumpăre o casă pentru a trăi separaţi de părinţi, să-şi găsească o slujbă, să pă¬răsească vechea slujbă, care e total nesatisfăcătoare sau chiar să aibă un hobby.
In căsnicie e normal să existe o diferenţiere a rolurilor celor doi parteneri, o diviziune a muncii. Femeia, de obicei, găteş¬te, face curat în casă, face cumpărături şi are grijă de copii; bărbatul este de obicei angajat, are grijă de finanţe, tunde ga¬zonul şi repară ce se strică. în cuplurile sănătoase, rolurile se schimbă uneori între parteneri. Bărbatul poate găti o masă uneori, poate să-şi petreacă o săptămînă cu copiii, să facă cu¬rat în casă pentru a-şi impresiona soţia; soţia îşi poate lua o slujbă cu normă redusă, poate tunde gazonul de ziua soţului ei sau să ia asupra sa sarcina de a plăti facturile. Cuplul se gîndeşte deseori la această schimbare de roluri ca la un fel de joacă, care adaugă ceva nou mariajului lor. Aşa este, dar poa¬te că mult mai important (chiar dacă e făcut inconştient) este procesul care diminuează dependenţa lor tacită unul de altul. Intr-un fel, fiecare partener se antrenează pentru a supravie¬ţui în eventualitatea pierderii celuilalt. Dar pentru oamenii dependenţi pasiv pierderea celuilalt înseamnă o perspectivă
92
Iubirea
atît de înfricoşătoare, încît nu pot face faţă pregătirii pentru ea şi nu pot tolera un proces care le-ar diminua dependenţa sau le-ar creşte libertatea faţă de ceilalţi. Prin urmare, unul dintre semnele comportamentale ce indică persoana depen¬dentă pasiv într-o căsnicie este acela că diferenţierea rolurilor lor este rigidă, ei caută să crească dependenţa tacită în loc de a o diminua, astfel încît să facă din căsnicie mai mult o cuşcă. Procedînd astfel în numele a ceea ce ei numesc iubire, care în realitate este doar dependenţă, ei îşi diminuează libertatea şi demnitatea lor şi a partenerilor. Cîteodată, ca făcînd parte din acest proces, oamenii dependenţi pasiv vor abandona ceea ce învăţaseră să facă înainte de căsătorie. Un exemplu ar fi sin¬dromul nu ieşit din comun al soţiei care „nu poate” să condu¬că maşina. în jumătate din cazuri, se poate să nu fi învăţat niciodată să conducă, dar în celelalte cazuri, uneori, chipurile, din cauza unui accident minor, după ce se căsătoreşte, ea dez¬voltă o „fobie” faţă de condus şi nu mai conduce. Efectul acestei „fobii” în zonele rurale şi suburbane, unde trăiesc cei mai mulţi dintre oameni, este că o face aproape total depen¬dentă de soţul ei şi că îl leagă pe soţ de ea prin neajutorarea ei. Acum, el trebuie să facă toate cumpărăturile pentru fami¬lie sau să o facă pe şoferul la toate drumurile pentru cumpă¬rături. Pentru că acest comportament răsplăteşte de obicei ne¬voile de dependenţă ale celor doi soţi, majoritatea cuplurilor nu îl văd niciodată ca pe un lucru rău sau măcar ca pe o pro¬blemă ce ar trebui rezolvată. Cînd i-am sugerat unui bancher, altfel extrem de inteligent, că soţia lui, care brusc a încetat să mai conducă maşina la vîrsta de 46 de ani din cauza „fobiei”, ar putea avea o problemă care să necesite atenţia unui psihia¬tru, el a spus: „Oh, nu, doctorul i-a spus că este din cauza me¬nopauzei şi că nu se poate face nimic în această privinţă.” Ea se asigura ştiind că el nu se va încurca cu alta şi nu o va pă¬răsi, fiind ocupat după serviciu cu cumpărăturile pe care le făcea şi luînd copiii de la şcoală. El se asigura ştiind că ea nu se va încurca cu altul, pentru că nu mai avea mobilitatea ne¬cesară pentru a întîlni alţi oameni cînd nu mai erau împre¬ună. Printr-un astfel de comportament, căsătoriile în care se manifestă o dependenţă pasivă pot dura şi pot fi apărate, dar nu pot fi considerate nici sănătoase, nici întemeiate pe iubire
DEPENDENTA
93
veritabilă, pentru că securitatea este cumpărată cu preţul li¬bertăţii, iar relaţia serveşte întîrzierii sau distrugerii dezvoltă¬rii spirituale a partenerilor. Iarăşi şi iarăşi le spunem cupluri¬lor care vin la noi: „O căsnicie bună nu poate exista decît între doi oameni puternici şi independenţi.”
Dependenţa pasivă îşi are originea în lipsa iubirii. Senti¬mentul interior de gol de care suferă oamenii dependenţi pa¬siv este un rezultat direct al eşecului părinţilor lor de a răs¬punde nevoii lor de afecţiune, atenţie şi grijă din copilărie. în primul capitol s-a menţionat faptul că acei copii care sînt iu¬biţi şi îngrijiţi cu o anumită consencvenţă intră în perioada adultă cu un adînc sentiment că sînt demni de iubit şi valo¬roşi şi astfel că vor fi iubiţi atîta timp cît rămîn cu adevărat ei înşişi. Copiii care cresc într-o atmosferă în care lipseşte dra¬gostea şi grija pentru ei sau acestea le sînt acordate cu groso¬lană inconsecvenţă intră în perioada adultă fără nici un sen¬timent de securitate interioară. Mai degrabă, ei au o senzaţie interioară de insecuritate, un sentiment de felul „Nu am des¬tul”, au senzaţia că lumea este plină de neprevăzut şi nu are nimic de dăruit, dar şi îndoiala că ei înşişi ar fi demni de a fi iubiţi şi valoroşi. Nu este de mirare atunci că simt nevoia de a scotoci după iubire, grijă şi atenţie oriunde cred că ar putea da de ele şi, odată ce le-au găsit, se agaţă de acestea cu dispe¬rare, fapt care-i conduce spre un comportament lipsit de iubi¬re, care manipulează, machiavelic şi care distruge relaţia pe care vor să o păstreze. Aşa cum am mai indicat în capitolul anterior, dragostea şi disciplina merg mînă în mînă, astfel în¬cît părinţii neiubitori, care nu au grijă de copiii lor, sînt oa¬meni cărora le lipseşte disciplina, iar cînd eşuează în a le oferi copiilor senzaţia că sînt iubiţi, eşuează şi în a le oferi capaci¬tatea de a se autodisciplina. Astfel, excesiva dependenţă a in¬divizilor dependenţi pasiv este doar principala manifestare a tulburării lor de personalitate. Oamenilor dependenţi pasiv le lipseşte disciplina de sine. Ei nu sînt dispuşi sau nu sînt în stare să amîne răsplata în foamea lor de atenţie din partea ce¬lorlalţi, în disperarea de a forma şi de a păstra ataşamentul, ei îşi părăsesc orice urmă de onestitate. Se agaţă de relaţiile uzate cînd ar trebui să renunţe la ele. Foarte important, le lip¬seşte un simţ al responsabilităţii faţă de ei înşişi. Privesc pa-
J
94
Iubirea
siv la ceilalţi, deseori chiar la copiii lor, ca sursă a fericirii şi împlinirii lor şi, astfel, atunci cînd nu se simt fericiţi sau îm¬pliniţi simt că ceilalţi sînt responsabili. Prin urmare, sînt me¬reu furioşi datorită faptului că se simt mereu lăsaţi la o parte de ceilalţi, care, în realitate, nu ar putea satisface niciodată toate nevoile lor şi să-i „facă” fericiţi. Am un coleg care le spune deseori oamenilor: „Uite ce e, să te laşi pe tine însuţi să devii dependent de o altă persoană este cel mai rău lucru pe care poţi să ţi-1 faci. E mai bine să fii dependent de heroină. Atîta timp cît ai provizii suficiente, heroina nu te dezamăgeş¬te; dacă o iei, te va face întotdeauna fericit. Dar dacă aştepţi de la o altă persoană să te facă fericit, vei fi mereu dezamă¬git.” De fapt, nu este accidental faptul că tulburarea cea mai obişnuită pe care o manifestă oamenii dependenţi pasiv este dependenţa de droguri şi alcool. Ei au o personalitate „vi¬cioasă”, îşi fac din relaţia cu alţi oameni un viciu, îi exploatea¬ză şi îi seacă, iar cînd nu mai există cineva de exploatat se în¬torc deseori spre sticlă, seringă sau ţigară, ca un substitut pentru oameni.
în rezumat, dependenţa poate părea iubire pentru că este o forţă care îi face pe oameni să se ataşeze unul de altul cu disperare. Dar în realitate nu este iubire; este o formă de an-ti-iubire. Ea îşi are originea în eşecul părinţilor de a-şi iubi co¬pilul, iar dependenţa pasivă perpetuează eşecul. Ea caută să primească mai degrabă decît să dea. Alimentează mai degra¬bă infantilismul decît dezvoltarea. Lucrează mai degrabă pentru a închide în cuşcă şi a constrînge decît să elibereze. în ultimă instanţă, mai degrabă distruge relaţiile decît să le con¬struiască şi mai degrabă distruge oamenii decît să-i constru¬iască.
Investire fără iubire

Unul dintre aspectele dependenţei îl reprezintă faptul că ea nu este preocupată de dezvoltarea spirituală. Oamenii de¬pendenţi sînt interesaţi de propria lor hrănire, dar nu de mai mult; ei vor să se umple, ei doresc să fie fericiţi; nu doresc nici să crească spiritual, nici nu tolerează nefericirea, singurătatea şi suferinţa implicate în dezvoltarea lor. Oamenilor depen-
INVESTIRE FĂRĂ IUBIRE
95
denţi nu le pasă nici de dezvoltarea spirituală a altora, obiect al dependenţei lor; nu le pasă de ceilalţi decît în măsura în care sînt acolo pentru a le satisface dorinţele. Dependenţa este doar una dintre formele de comportament în care preocupa¬rea pentru dezvoltare spirituală lipseşte şi pe care în mod in¬corect o numim „iubire”. Vom lua acum în considerare alte astfel de forme şi sperăm să demonstrăm din nou că iubirea nu este niciodată nutrire sau investire fără legătură cu creşterea spirituală.
Deseori spunem despre oameni că iubesc obiecte inanima¬te sau diferite activităţi. Spunem, de pildă: „El iubeşte banii” sau „El iubeşte puterea” sau „El îşi iubeşte grădina” sau „El iubeşte jocul de golf.” Fără îndoială, un individ îşi poate ex¬tinde mult peste obişnuit limitele personale, lucrînd şaizeci, şaptezeci, optzeci de ore pe săptămînă pentru a dobîndi bo¬găţie sau putere. Totuşi, în ciuda extinderii averii sau a influ¬enţei, acumularea poate să nu însemne o lărgire a sinelui, într-adevăr, de multe ori se poate să spunem despre un „grangur” ajuns astfel prin puterile sale: „Este un om mic, meschin şi mărginit.” Deşi vorbim despre cît de mult iubeşte el banii sau puterea, nu îl percepem şi ca fiind un om iubitor. De ce se întîmplă astfel? Pentru că bogăţia sau puterea au de¬venit pentru aceşti oameni mai degrabă scopuri în sine decît mijloace pentru un scop spiritual. Singurul scop adevărat al iubirii este creşterea spirituală sau evoluţia umană.
Hobby-urile sînt activităţi care hrănesc şinele. Iubindu-ne pe noi înşine — adică hrănindu-ne pe noi înşine cu scopul de a ne dezvolta spiritual — avem nevoie să ne oferim singuri tot felul de lucruri care nu sînt în mod direct spirituale. Pen¬tru a hrăni spiritul, trupul trebuie de asemenea hrănit. Avem nevoie de mîncare şi adăpost. Indiferent de cît de devotaţi sîntem dezvoltării spirituale, avem nevoie de odihnă şi rela¬xare, exerciţiu şi distracţie. Sfinţii mai trebuie să şi doarmă şi chiar profeţii trebuie să se joace. Astfel, hobby-urile pot fi un mijloc prin care să ne iubim pe noi înşine. Dar hobby-ul ajunge un scop în sine atunci cînd mai curînd devine un substitut decît un mijloc de dezvoltare de sine. Uneori, tocmai pentru că reprezintă un substitut pentru dezvoltarea de sine ele ajung atît de populare. La cursurile de golf, de exemplu, pot fi întîlniţi bărbaţi şi femei agitaţi, al căror scop principal în
96
Iubirea
viaţă este de a da lovituri cît mai reuşite atunci cînd joacă. Efortul lor pasionat de a-şi îmbunătăţi capacităţile le serveşte pentru a le da o senzaţie de progres în viaţă şi să-i ajute ast¬fel să ignore realitatea faptului că s-au oprit să progreseze, că au renunţat la efortul de a se îmbunătăţi ca fiinţe umane. Da¬că s-ar iubi mai mult, poate că nu şi-ar permite să fie atît de pasionaţi de un scop atît de puţin profund şi de un viitor atît de îngust.
Pe de altă parte, puterea şi banii pot fi mijloace pentru un scop al iubirii. Cineva, de pildă, se poate zbate pentru a face carieră în politică avînd ca scop principal binele rasei umane. Sau există oameni care pot să adune avere nu de dragul bani¬lor, ci pentru a-şi trimite copiii la colegiu sau pentru a-şi oferi lor înşile timp pentru studiu şi reflecţie, necesare dezvoltării lor spirituale. Aceşti oameni nu iubesc banii şi puterea; ei iu¬besc umanitatea.
în lucrurile pe care le spun aici şi de-a lungul acestui capi¬tol, folosirea de către oameni a cuvîntului „iubire” este atît de generală şi de imprecisă, încît interferează cu semnificaţia pe care i-o dăm noi. Nu am mari aşteptări că limbajul se va schimba în această privinţă. Totuşi, atîta vreme cît vom con¬tinua să folosim cuvîntul „iubire” pentru a descrie relaţiile cu orice este important pentru noi, indiferent în ce lucru am in¬vesti, fără legătură cu calitatea relaţiei, vom continua să avem dificultăţi în a discerne diferenţa dintre înţelept şi nebun, din¬tre bun şi rău, dintre nobil şi ignobil.
Folosind definiţia noastră mai precisă, este clar, de exem¬plu, că nu putem iubi decît oamenii. Şi aceasta pentru că, aşa cum concepem noi lucrurile, doar fiinţele umane posedă un spirit capabil de o dezvoltare substanţială*. Să luăm în consi-
* Recunosc că este posibil ca o astfel de concepţie să fie falsă şi, ca orice există, să posede spirit. Distincţia dintre noi ca fiinţe umane şi diferite de animalele „inferioare”, de plante, de pămîntul şi pietre¬le inanimate este o manifestare a maya, o iluzie, în structura de refe¬rinţă mistică. Există niveluri diferite de înţelegere. în această carte mă ocup de iubire la un anumit nivel de înţelegere. Din păcate, ca¬pacitatea mea de comunicare este inadecvată pentru a cuprinde mai mult decît un singur nivel o dată sau pentru a face mai mult decît a arunca o privire fugară spre un alt nivel decît cel despre care discu¬tăm.
INVESTIRE FĂRĂ IUBIRE
97
derare animalele de casă. „Iubim” cîinele familiei. îl hrănim, îi facem baie, îl pieptănăm şi-1 mîngîiem, îl dresăm şi ne ju¬căm cu el. Cînd este bolnav, se poate să lăsăm totul la o parte şi să alergăm cu el la veterinar. Cînd se pierde sau moare se poate să fim foarte îndureraţi. într-adevăr, pentru unii oa¬meni singuri, fără copii, animalele de casă pot deveni singu¬ra lor raţiune de a trăi. Dacă asta nu e iubire, atunci ce e? Să examinăm însă diferenţele dintre relaţia cu un animal de ca¬să şi aceea cu o fiinţă umană. Mai întîi, comunicarea cu un animal de casă este foarte limitată în comparaţie cu comuni¬carea pe care am putea-o avea cu o fiinţă umană, dacă am lu¬cra pentru aceasta. Noi nu ştim ce gîndeşte animalul nostru de casă. Această lipsă a cunoaşterii ne permite să ne proiec¬tăm în animalele de casă propriile gînduri şi sentimente şi astfel să simţim faţă de ele o apropiere emoţională care s-ar putea să nu corespundă deloc realităţii. în al doilea rînd, sîn-tem mulţumiţi de animalele noastre doar atîta timp cît voin¬ţa lor corespunde cu a noastră. Pe această bază ne alegem animalele de casă, iar dacă voinţa lor nu corespunde semnifi¬cativ cu a noastră, le alungăm. Nu ţinem împrejurul nostru animale care protestează şi se răzbună pe noi. Singura şcoală pe care o facem cu animalele noastre este şcoala obedienţei. Este însă posibil să dorim pentru alţi oameni ca ei să-şi dez¬volte „o cale a lor”; într-adevăr, dorinţa ca ceilalţi să fie dife¬riţi este una dintre caracteristicile iubirii sincere. în final, în relaţiile cu animalele de casă noi căutăm să le cultivăm de¬pendenţa faţă de noi. Nu vrem să crească şi să plece apoi de acasă. Vrem ca ele să rămînă cu noi, dependente şi aproape de sufletul nostru. Apreciem în special ataşamentul faţă de noi mai degrabă decît independenţa lor.
Problema „iubirii” animalelor este foarte importantă, pen¬tru că mulţi, foarte mulţi oameni sînt capabili să „iubească” doar animalele şi sînt incapabili să iubească sincer o fiinţă umană. Un mare număr de soldaţi americani au avut căsăto¬rii idilice cu „mirese de război” din Germania, Italia sau Japo¬nia, cu care nu pot comunica verbal. Dar cînd miresele lor au mvăţat să vorbească englezeşte, căsătoriile au început să slă¬bească. Militarii nu îşi mai puteau proiecta asupra nevestelor Propriile gînduri, sentimente, dorinţe şi scopuri şi nu mai
98
Iubirea
puteau simţi aceeaşi senzaţie de apropiere pe care alţii o simt faţă de un animal de casă. Cînd soţiile lor învaţă limba engle¬ză, bărbaţii încep să-şi dea seama că aceste femei au idei, opi¬nii şi obiective diferite de ale lor. Pe măsură ce se întîmplă acest lucru, iubirea începe să crească pentru unii dintre ei; pentru cei mai mulţi însă ea se sfîrşeşte. Femeia acum elibe¬rată are dreptate să se păzească de bărbatul care cu afecţiune o consideră un animal de casă. El poate fi într-adevăr un in¬divid a cărui afecţiune depinde de faptul că ea este asemeni unui animal de casă, un individ care nu are capacitatea de a respecta forţa, independenţa, individualitatea. Poate că exemplul cel mai trist pentru acest fenomen este numărul mare de femei care nu sînt capabile să-şi iubească copiii decît atunci cînd sînt sugari. Asemenea femei pot fi întîlnite pretu¬tindeni. Ele pot fi mame ideale pînă cînd copilul împlineşte doi ani — infinit de tandre, hrănindu-i cu bucurie la sîn, mîn-gîindu-i şi jucîndu-se cu copilaşii lor, mereu pline de afecţiu¬ne, total dedicate creşterii lor şi extrem de fericite în ipostaza de mame. Apoi, aproape peste noapte, tabloul se schimbă. Imediat ce copilul începe să-şi manifeste propria voinţă — să nu se supună, să se vaiete, să refuze să se joace, cîteodată să nu vrea să fie mîngîiat, să se ataşeze de alţi oameni, să-şi con¬struiască o lume a lui — iubirea mamei se sfîrşeşte. Ea-şi pier¬de interesul faţă de el, investirea, îl percepe doar ca pe o bă¬taie de cap. în acelaşi timp, va simţi o dorinţă copleşitoare de a fi iarăşi însărcinată, să aibă iarăşi un copil, un animal de ca¬să. De obicei, va reuşi să facă asta şi ciclul se va repeta. Dacă nu, va căuta cu aviditate în vecini să aibă grijă de alţi copii mici, în timp ce propriul ei copil, ceva mai mare, nu se va mai bucura de vreo atenţie. Pentru copil, „teribila vîrstă de doi ani” înseamnă nu numai sfîrşitul perioadei de sugar, ci de asemenea sfîrşitul experienţei iubirii din partea mamei. Du¬rerea şi privarea de care au parte sînt evidente pentru oricine în afară de mamă, ocupată acum cu noul sugar. Efectul se ve¬de în tiparul de personalitate depresivă sau de dependenţă pasivă, pe măsură ce copilul se îndreaptă spre vîrsta adultă. Se sugerează aici că „iubirea” de sugari, animale şi chiar de parteneri dependenţi obedienţi este un tipar instinctual de comportament, căruia ar fi potrivit să-i aplicăm termenul de
INVESTIRE FĂRĂ IUBIRE
99
„instinct matern” sau, mai general, de „instinct părintesc”. Putem să legăm acest fapt de comportamentul instinctual al „îndrăgostirii”: nu este vorba de o formă de iubire veritabilă prin aceea că este relativ lipsită de efort şi nu este în totalitate un act de voinţă sau de alegere; ea încurajează supravieţuirea speciei, dar nu este orientată spre îmbunătăţire sau creştere spirituală; este aproape de iubire prin faptul că se îndreaptă către ceilalţi şi serveşte să iniţieze legături interpersonale din care poate apărea dragostea reală; dar pentru a dezvolta o căsnicie sănătoasă şi creatoare, pentru a creşte copii sănătoşi şi dezvoltaţi din punct de vedere spiritual sau pentru a con¬tribui la evoluţia umanităţii este nevoie de mai mult decît atît. Ideea este că nutrirea poate fi şi de obicei trebuie să fie mai mult decît o simplă hrănire şi că nutrirea creşterii spirituale este un proces infinit mai complicat decît cel condus de in¬stincte. Mama menţionată la începutul acestei secţiuni, care nu îşi lăsa fiul să ia autobuzul spre şcoală, este un exemplu. Conducîndu4 cu maşina la şcoală şi de la şcoală acasă ea îl nutrea într-un anumit sens, dar era o nutrire de care nu avea nevoie şi care în mod clar mai degrabă îi dădea înapoi creşte¬rea spirituală. Alte exemple abundă: mame care îşi forţează copiii deja obezi să mănînce, taţi care le cumpără fiilor lor ca-mere întregi de jucării şi fiicelor lor dulapuri întregi de haine; părinţi care nu stabilesc nici o limită şi nu se opun nici unei dorinţe. Dragostea nu înseamnă a da pur şi simplu; ea este o dăruire judicioasă şi, tot aşa, un refuz judicios. Este laudă ju¬dicioasă şi critică judicioasă. Este ceartă, strădanie, confrun¬tare, îndemn, impulsionare şi protecţie, la care se adaugă ali¬nare, toate acestea în mod judicios. înseamnă conducere. Cuvîntul „judicios” înseamnă necesitînd judecată, iar judeca¬ta necesită mai mult decît instinct; necesită un proces bine gîndit şi deseori dureros de luare a deciziilor.