Posted in CARTE ÎN SERIE

Drumul către tine însuţi – 13


„Sacrificiu de sine”

Motivele din spatele dăruirii nejudicioase şi al nutririi dis¬tructive sînt multe, dar aceste cazuri au invaribil o trăsătură de bază comună: „dăruitorul”, sub deghizarea iubirii, răs-
100
Iubirea
punde şi îşi împlineşte propriile lui nevoi, fără a ţine cont de nevoile spirituale ale primitorului. Un pastor a venit fără prea multă tragere de inimă să mă vadă din cauză că soţia sa suferea de o depresie cronică şi amîndoi fiii săi abandonase¬ră facultatea, locuiau acasă şi erau în terapie psihiatrică. în ciuda faptului că întreaga lui familie era „bolnavă”, la înce¬put era complet incapabil să înţeleagă că probabil şi el juca un rol în boala lor. „Fac tot ce-mi stă în puteri să am grijă de ei şi de problemele lor”, povestea el. „Nu există nici un moment cît e ziua de lungă să nu mă gîndesc la ei.” Analiza situaţiei a relevat faptul că acest om lucra într-adevăr pe brînci pentru a împlini cererile soţiei şi ale copiilor săi. Le dăruise fiecăruia dintre fii cîte o maşină şi le plătise asigurarea, deşi avea sen¬zaţia că băieţii ar fi trebuit să depună mai mult efort pentru a se întreţine singuri. în fiecare săptămînă îşi ducea soţia la operă sau la teatru în oraş, chiar dacă îi displăcea profund să meargă în oraş, iar opera îl plictisea de moarte. Cu toate că era îndeajuns de ocupat la slujbă, îşi petrecea cea mai mare parte a timpului dereticînd după soţia şi copiii săi, care aveau un total dispreţ pentru curăţenia casei. „Nu aţi obosit să vă tot ocupaţi de ei în tot acest timp?”, l-am întrebat. „Ba da, bi¬neînţeles”, a răspuns el, „dar ce altceva să fac? îi iubesc şi am prea multă compasiune pentru ei ca să nu le port de grijă. Preocuparea mea faţă de ei este atît de mare, încît nu mi-aş permite niciodată să stau cînd ei au nevoi care trebuie împli¬nite. Poate că nu sînt un bărbat strălucit, dar cel puţin sînt iu¬bitor şi preocupat.”
Interesant, a reieşit că tatăl său fusese un savant strălucit de un renume considerabil, dar de asemenea un alcoolic şi un don juan, care arăta o completă lipsă de preocupare faţă de familie şi o neglija grosolan. încet, încet pacientul meu a fost ajutat să înţeleagă că în copilărie el făcuse un legămînt — să fie cît mai diferit de tatăl său, să fie un om plin de compasiu¬ne şi de grijă tot aşa cum tatăl său fusese nemilos şi lipsit de grijă. După o vreme a fost capabil să înţeleagă chiar că miza pe care o pusese în joc pentru a-şi menţine imaginea de sine de om iubitor şi plin de compasiune era extraordinar de mare şi că mult din comportamentul său, inclusiv cariera de pastor, fusese dedicat îngrijirii acestei imagini. Ceea ce nu a înţeles
„SACRIFICIU DE SINE”
101
atît de uşor a fost gradul în care îşi infantilizase familia. Se re¬ferea continuu la soţia sa ca fiind „pisicuţa mea” şi la fiii săi mari şi voinici ca fiind „micuţii”. „Cum altfel să mă com¬port?”, a pledat el. „S-ar putea să fiu iubitor ca reacţie la tatăl meu, dar acest lucru nu înseamnă să devin neiubitor sau să mă preschimb într-un ticălos.” Ceea ce trebuia el învăţat cu adevărat era că iubirea este mai complicată decît o simplă ac¬tivitate, că ea cerea participarea cu întreaga fiinţă — cu min¬tea şi cu sufletul. Din cauza dorinţei sale de a fi altfel decît ta¬tăl său cît mai mult posibil, nu a putut să dezvolte un sistem de reacţie flexibil pentru a-şi exprima iubirea. A trebuit să în-veţe că a nu dărui cînd trebuie înseamnă mai multă compa¬siune decît a dărui cînd nu trebuie şi că a cultiva independen¬ţa celorlalţi era un act mai iubitor decît cel de a avea grijă de oameni care ar fi putut să aibă grijă de ei înşişi şi singuri. A trebuit să înveţe chiar că a-şi exprima propriile nevoi, mînii, sentimente şi aşteptări era un lucru la fel de necesar pentru sănătatea mintală a familiei sale ca şi sacrificiul de sine şi că, prin urmare, iubirea trebuie să se manifeste în confruntare tot atît de mult ca şi în acceptarea fericită.
Gradual, începînd să-şi dea seama cum şi-a infantilizat fa¬milia, a început să facă schimbări. A încetat să strîngă lucru¬rile după fiecare şi a devenit furios în mod deschis cînd fiii săi nu au participat cum se cuvenea la îngrijirea casei. A refuzat să continue să plătească asigurarea pentru maşinile fiilor săi, spunîndu-le că, dacă vor să conducă, va fi necesar să o plă¬tească singuri. A sugerat că soţia sa ar trebui să meargă sin¬gură la operă în New York. Făcînd aceste schimbări, el risca să apară ca „băiatul cel rău” şi a trebuit să renunţe la omni¬potenţa vechiului său rol de om care asigură nevoile familiei. Insă chiar dacă comportamentul lui anterior fusese motivat în primul rînd de o nevoie de a-şi menţine imaginea de sine ca persoană iubitoare, el avea capacitatea interioară de a iubi sincer şi datorită acestei capacităţi a fost în stare să împline¬ască acele modificări în el însuşi. Atît soţia cît şi cei doi fii ai lui au reacţionat iniţial cu furie la aceste schimbări. Dar cu-rînd, unul dintre fii s-a reîntors la facultate, iar celălalt şi-a gă¬sit o slujbă care pretindea mai mult de la el şi şi-a luat un aPartament de unul singur. Soţia sa a început să se bucure de
102
Iubirea
noua ei independenţă şi să se dezvolte în propriul ei fel. Băr¬batul a devenit mai eficient în slujba sa de pastor şi în acelaşi timp a avut o viaţă mai fericită.
Rău îndrumată dragoste a pastorului nu a ajuns mai de¬parte, la o mai gravă perversiune a dragostei, care este maso¬chismul. Profanii tind să asocieze sadismul şi masochismul cu pura activitate sexuală, gîndindu-le ca fiind plăceri sexua¬le ce provin din a produce sau a suferi durerea fizică. De fapt, adevăratul sado-masochism de ordin sexual este o formă re¬lativ neobişnuită de psihopatologie. Cu mult mai obişnuit şi în ultimă instanţă mai grav este fenomenul sado-masochis-mului social, în care oamenii doresc în mod inconştient să ră¬nească sau să fie răniţi în relaţiile lor interpersonale de natu¬ră nonsexuală.
Ca exemplu tipic, o femeie va căuta asistenţă psihiatrică pentru depresiile datorate abandonării ei de către soţ. Va fa¬ce cadou psihiatrului o poveste nesfîrşită despre cît de rău o tratează soţul ei: nu-i dă nici o atenţie, o înşeală cu o amantă, a jucat banii de mîncare, pleacă de acasă cu zilele oricînd are chef, vine beat acasă şi o bate, în cele din urmă i-a părăsit pe ea şi pe copii în Ajunul Crăciunului — chiar în Ajunul Cră¬ciunului! Terapeutul neofit tinde să-i răspundă acestei „săr-mane femei” şi poveştilor ei cu o simpatie instantanee, dar nu durează mult şi simpatia se evaporă în lumina cunoaşterii ce urmează. Mai întîi, terapeutul descoperă că acest tipar de rău tratament există de douăzeci de ani şi că în acest timp „săr¬mana femeie” a divorţat brutal de soţul ei de două ori şi s-a recăsătorit cu el de două ori şi că au existat nenumărate sepa¬rări, urmate de tot atîtea reîmpăcări. în continuare, după ce lucrează cu ea o lună sau două, ajutînd-o să-şi cîştige inde¬pendenţa şi cînd totul pare să meargă bine, iar femeia pare a se bucura de liniştea unei vieţi departe de soţul ei, terapeutul vede cum ciclul se reia. Femeia dă buzna în birou într-una din zile, anunţînd fericită că: „Henry s-a întors. Mi-a dat telefon cu o noapte înainte şi mi-a spus că vrea să mă vadă. Pare complet schimbat, aşa că l-am primit înapoi.” Cînd terapeu¬tul arată că pare a fi vorba doar de o repetiţie a tiparului asu¬pra căruia el împreună cu femeia căzuseră de acord că este distructiv, femeia spune: „Dar îl iubesc. Nu puteţi nega iubi-
„SACRIFICIU DE SINE”
103
rea.” Dacă terapeutul încearcă să examineze cu zel „iubirea”, pacienta renunţă la terapie.
Ce se întîmplă aici? în încercarea de a înţelege ce s-a întîm-plat, terapeutul îşi aminteşte de evidenta mulţumire cu care femeia i-a povestit lunga istorie a felului în care este tratată de soţul ei şi despre brutalitatea acestuia. Brusc, răsare o idee ciudată; poate că femeia rabdă tratamentul soţului ei, ba chiar îl caută, pentru chiar plăcerea de a vorbi despre el. Dar care să fie natura unei astfel de plăceri? Terapeutul îşi aminteşte atunci de corectitudinea arătată de femeie. Oare nu este vor¬ba de faptul că lucrul cel mai important din viaţa este de a avea un sentiment de superioritate morală şi, pentru a men¬ţine acest sentiment, are nevoie să fie rău tratată? Natura ti-parului comportamental devine clară. Permiţîndu-şi să fie tratată ca un lucru inferior, ea se simte superioară. în ultimă instanţă, poate avea plăcerea sadică de a vedea cum soţul ei o roagă şi o imploră să-1 primească şi cum momentan îi recu¬noaşte superioritatea din poziţia sa umilă, în timp ce ea deci¬de dacă va avea sau nu mărinimia să se împace cu el. în acest moment, ea îşi ia revanşa. Cînd sînt consultate aceste femei, se descoperă, în general, că ele au fost umilite atunci cînd au fost copii. Ca rezultat, caută să se răzbune prin sentimentul lor de superioritate morală, care necesită umilinţă repetată şi maltratare. Dacă lumea ne tratează bine, nu avem nevoie să ne răzbunăm pe ea. Cînd căutarea răzbunării este scopul nos¬tru în viaţă, vom avea nevoie să vedem cum lumea ne tratea¬ză rău pentru a ne justifica scopul. Masochiştii privesc supu¬nerea lor la maltratare ca fiind iubire, ea nefiind de fapt altceva decît o necesitate de căutare nesfîrşită a răzbunării, motivată în mod fundamental de ură.
Problema masochismului luminează şi o altă foarte im¬portantă concepţie greşită despre iubire — cea a sacrificiului de sine. în virtutea acestei credinţe, masochistul tipic poate vedea toleranţa lui la maltratare ca sacrificiu de sine şi astfel ca iubire, fără a-şi recunoaşte, prin urmare, ura. Pastorul a vă¬zut de asemenea în comportamentul lui de a se sacrifica pe si-fte iubire, deşi era motivat nu de nevoile familiei, ci de pro¬pria nevoie de a-şi menţine o anume imagine despre sine msuşi. La începutul tratamentului, el vorbea continuu despre “Ce făcea” pentru soţia şi copiii săi, lăsînd impresia că nu ob-
I
104
Iubirea
ţine nimic din aceste acte. Dar obţinea. Dacă ne gîndim la noi înşine ca făcînd ceva pentru altcineva, ne negăm într-un fel responsabilitatea. Orice am face, facem pentru că alegem să facem şi facem alegerea pentru că ea ne satisface cel mai mult. Orice facem pentru altul facem din cauză că acest lucru ne sa¬tisface o nevoie pe care noi o avem. Părinţii care le spun co¬piilor: „Ar trebui să fii recunoscător pentru tot ce ţi-am dat” sînt invariabil părinţi cărora le lipseşte iubirea într-un grad semnificativ. Oricine iubeşte veritabil cunoaşte plăcerea de a iubi. Cînd iubim veritabil, o facem pentru că vrem să iubim. Avem copii pentru că vrem să avem copii, iar dacă sîntem pă¬rinţi iubitori, este din cauză că vrem să fim părinţi iubitori. Este adevărat că iubirea implică o schimbare de sine, dar aceasta este mai degrabă o extindere de sine decît un sacrifi¬ciu de sine. Aşa cum vom discuta din nou mai încolo, iubirea sinceră este o activitate de umplere de sine. însă este chiar mai mult; ea lărgeşte, nu diminuează şinele; ea îl umple şi nu îl seacă. într-un sens, iubirea este la fel de egoistă ca non-iu-birea. Iată iarăşi un paradox în faptul că iubirea este egoistă şi ne-egoistă în acelaşi timp. Nu egoismul sau ne-egoismul este cel care distinge iubirea de ne-iubire; scopul acţiunii este cel care face această distincţie. în cazul iubirii veritabile, sco¬pul este totdeauna dezvoltarea spirituală. în cazul ne-iubirii, scopul este întotdeauna altul.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s