Posted in CARTE ÎN SERIE

Drumul către tine însuţi – 14


IUBIREA NU ESTE UN SENTIMENT
105
Am spus că iubirea este o acţiune, o activitate. Acest lucru ne conduce spre ultima importantă concepţie greşită despre iubire, în legătură cu care trebuie să vorbim. Iubirea nu este un sentiment. Mulţi, mulţi oameni posedă un sentiment de iubire şi chiar acţionează ca reacţie la acest sentiment în toate felurile lipsite de iubire şi distrugătoare. Pe de altă parte, un individ care iubeşte sincer va îndrepta iubire şi acţiuni con¬structive către o persoană pe care el o displace, pentru care nu are sentimente de iubire şi poate chiar, într-un fel, acea persoană îi repugnă.
Sentimentul iubirii este emoţia care acompaniază expe¬rienţa investirii. Investirea, ne amintim, este procesul prin ca-
re un obiect devine important pentru noi. Odată ce investim în el, obiectul, la care în mod normal ne referim ca fiind „obiect al iubirii”, este investit cu energia noastră ca şi cum ar fi parte din noi înşine, iar relaţia dintre noi şi obiectul în care am investit se numeşte investire. Pentru că s-ar putea să avem mai multe astfel de relaţii în acelaşi timp, vorbim de in¬vestirile noastre. Procesul de a ne retrage energia dintr-un obiect al iubirii, obiect care astfel îşi pierde importanţa pen¬tru noi, se numeşte contra-investire. Concepţia greşită după care iubirea este un sentiment ‘se datorează confuziei pe care o facem între investire şi iubire. Această confuzie este de în¬ţeles, pentru că sînt procese similare, existînd însă şi diferen¬ţe izbitoare între ele. Mai întîi, aşa cum s-a arătat, putem in¬vesti în orice obiect, animat sau inanimat, posedînd sau nu spirit. O persoană poate investi la bursă sau într-o bijuterie şi poate simţi iubire faţă de astfel de lucruri. în al doilea rînd, faptul că am investit într-o altă fiinţă umană arată că ne pasă cîtuşi de puţin de dezvoltarea ei spirituală. O persoană care este dependentă va simţi de obicei teamă faţă de dezvoltarea spirituală a partenerului în care a investit. O mamă care insis¬tă să-şi conducă fiul cu maşina la şcoală şi să-1 ia de la şcoală în mod clar a investit în acel băiat; el este important pentru ea, dar nu la fel de importantă e şi dezvoltarea lui spirituală, în al treilea rînd, intensitatea investirilor pe care le facem de¬seori nu are nimic comun cu înţelepciunea sau angajarea. Doi străini se pot întîlni într-un bar şi pot să investească astfel în-cît nimic — nici întîlnirile programate înainte, nici promisiu¬nile făcute sau stabilitatea familiei — nu e mai important pen¬tru moment decît consumarea unei relaţii sexuale. în sfîrşit, investirile noastre pot fi trecătoare sau de moment. Imediat ce actul sexual a fost consumat, cei doi din cuplul menţionat s-ar putea găsi unul pe altul ca neatractivi şi indezirabili. De¬oarece contra-investim ceva aproape tot atît de repede pe cît am investit.
Iubirea sinceră, pe de altă parte, implică angajare şi exerci¬ţiu al înţelepciunii. Cînd sîntem preocupaţi de creşterea spiri¬tuală a cuiva, ştim că lipsa de implicare este probabil dăună¬toare, iar angajarea faţă de acea persoană este poate necesară pentru a ne manifesta preocuparea în mod efectiv. Din acest motiv, angajarea este piatra de temelie a relaţiei psihoterape-
106
Iubirea
utice. Este aproape imposibil pentru un pacient să aibă expe¬rienţa unei semnificative dezvoltări personale fără o „alianţă terapeutică” cu terapeutul. Cu alte cuvinte, înainte ca pacien¬tul să poată risca o schimbare majoră, el trebuie să simtă pu¬terea şi sentimentul de siguranţă ce provin din credinţa că te¬rapeutul este aliatul lui constant şi stabil. Pentru ca această alianţă să apară, terapeutul trebuie să-i demonstreze pacien¬tului, de obicei într-o perioadă considerabilă de timp, grija consecventă şi statornică, grija care poate apărea doar din ca¬pacitatea de angajare. Acest lucru nu înseamnă că terapeutul simte totdeauna plăcerea de a-1 asculta pe pacient. Angajarea înseamnă că terapeutul îl ascultă pe pacient fie că-i place, fie că nu. Lucrurile nu sînt diferite în căsnicie. într-un mariaj con¬structiv, la fel ca şi într-o terapie constructivă, partenerii tre¬buie să se ocupe fiecare de celălalt şi de relaţia lor în mod re¬gulat, zilnic şi predictibil, indiferent de ceea ce simt. Aşa cum s-a menţionat, mai devreme sau mai tîrziu partenerii unui cuplu constată că nu mai sînt îndrăgostiţi şi atunci cînd in¬stinctul de împerechere a dispărut apare ocazia iubirii verita-bile. Atunci cînd soţii nu se mai simt totdeauna bine unul în compania celuilalt, cînd ar dori mai degrabă să fie despărţiţi o vreme, iubirea lor începe să fie testată, descoperindu-se ast¬fel prezenţa sau absenţa ei.
Aceasta nu înseamnă că partenerii dintr-o relaţie stabilă, constructivă, precum cea dintr-o psihoterapie intensivă sau dintr-o căsnicie, nu investesc unul în celălalt şi în relaţia în¬săşi în diferite feluri; ei o fac. S-a spus de asemenea că iubirea veritabilă transcende chestiunea investirii. Cînd dragostea există, ea există cu sau fără investire şi cu sau fără sentimen¬te de iubire. Este uşor — într-adevăr, este distractiv — să iubeşti investind şi avînd sentimente de iubire. Dar este posi¬bil să iubeşti fără a investi şi fără sentimente de iubire şi în această posibilitate se distinge iubirea veritabilă şi transcen¬dentă de simpla investire. Cuvîntul-cheie în această distincţie este „voinţă”. Am definit iubirea ca fiind voinţa de extindere a sinelui în scopul nutririi creşterii noastre spirituale şi a altu¬ia. Iubirea veritabilă este mai degrabă de ordin voliţional de-cît emoţional. Persoana care iubeşte cu adevărat iubeşte pen¬tru că ia decizia de a iubi. Această persoană a făcut un angajament de a iubi, indiferent dacă sentimentul de iubire
IUBIREA NU ESTE UN SENTIMENT
107
este prezent sau nu. Dacă el există, cu atît mai bine; dacă nu există, angajarea în iubire şi voinţa de a iubi se menţin totuşi şi sînt exercitate. Reciproc, nu este doar posibil, ci şi necesar pentru o persoană care iubeşte să evite să acţioneze din sen¬timente de iubire. Aş putea întîlni o femeie care să mă atragă cu putere, faţă de care să am sentimente de iubire, dar pentru că ar fi distructiv pentru căsnicia mea să am o legătură cu ea, voi spune cu voce tare sau în liniştea inimii mele: „Simt că te iubesc, dar nu am să merg mai departe.” în mod similar, aş putea refuza un nou pacient care este foarte interesant pentru că deja sînt angajat faţă de alţi pacienţi, dintre care unii pot fi considerabil mai puţin interesanţi şi mai dificili. Sentimente¬le mele de iubire pot fi nemărginite, dar capacitatea mea de a iubi este limitată. Prin urmare, trebuie să aleg persoana asu¬pra căreia să-mi concentrez capacitatea de a iubi, spre care să-mi direcţionez voinţa de a iubi. Adevărata iubire nu este un sentiment de care să fim copleşiţi. Este un angajament. O decizie gîndită.
Tendinţa comună de a confunda iubirea cu sentimentul iubirii le aduce oamenilor tot soiul de dezamăgiri. Un bărbat alcoolic, a cărui soţie şi copii să fie disperaţi în nevoia lor de atenţie, ar putea sta la un moment dat într-un bar cu lacrimi în ochi, spunîndu-i barmanului: „îmi iubesc cu adevărat so¬ţia şi copiii!” Oamenii care deseori îşi neglijează copiii în cele mai grosolane feluri se vor considera cei mai iubitori părinţi. Este clar că în această tendinţă de a confunda iubirea cu sen¬timentul iubirii ar exista ideea de a-ţi face singur un serviciu. Este uşor şi deloc neplăcut să găseşti dovada iubirii în senti¬mentele de iubire. Ar putea fi dificil şi dureros să cauţi dova¬da iubirii în acţiuni. Dar pentru că iubirea adevărată este un act de voinţă care deseori transcende sentimentele de iubire efemere sau investirea, este corect să spunem „iubirea este ceea ce face iubirea”. Iubirea şi non-iubirea, la fel ca binele şi răul, sînt fenomene obiective, nu pur subiective.
Munca atenţiei

După ce am aruncat o privire asupra cîtorva lucruri care nu sînt iubire, să analizăm acum cîteva care sînt iubire. S-a menţionat în introducerea la acest capitol că definiţia iubirii
108
Iubirea
implică efort. Cînd încercăm să ne extindem pe noi înşine, cînd facem un pas în plus sau mergem încă o milă, facem acest lucru opunîndu-ne inerţiei lenii sau rezistenţei generate de frică. Extensia sinelui, lupta împotriva lenii o numim muncă. înfruntarea fricii o numim curaj. Iubirea este atunci o formă de muncă sau o formă de curaj. Anume, ea este muncă şi curaj orientate spre menţinerea creşterii spirituale proprii sau a altuia. Putem să muncim sau să ne exercităm curajul în alte direcţii decît cea a creşterii spirituale, şi din acest motiv nu orice muncă şi nu orice curaj este iubire. Dar pentru că cere extindere de sine, iubirea presupune totdeauna muncă şi curaj. Dacă o acţiune nu are la bază munca sau curajul, nu es¬te un act de iubire. Aici nu există excepţii.
Forma principală pe care o ia munca iubirii este atenţia. Cînd iubim pe cineva, îi oferim lui sau ei întreaga noastră atenţie; participăm la creşterea acelei persoane. Cînd ne iu¬bim pe noi înşine, participăm la propria noastră dezvoltare. Cînd participăm la creşterea cuiva, avem grijă de acea per¬soană. Actul de a participa cere ca noi să facem efortul de a lăsa deoparte preocupările pe care le avem (aşa cum a fost de¬scris acest lucru cu privire la disciplina punerii între parante¬ze) şi de a ne modifica conştiinţa într-un mod activ. Atenţia este un act de voinţă, de muncă împotriva inerţiei propriilor noastre minţi. După cum spunea Rollo May: „Cînd analizăm voinţa cu toate instrumentele aduse de psihanaliza modernă, vom fi împinşi înapoi, către nivelul atenţiei sau intenţiei ca loc al voinţei. Efortul care intră în exerciţiul voinţei este în fapt un efort de atenţie; forţarea voinţei este efortul de a men¬ţine trează conştiinţa, adică încordarea de a păstra atenţia fo¬calizată.”*
De departe, cel mai utilizat şi folosit mod în care ne putem exersa atenţia este ascultarea. Ne petrecem ascultînd o pe¬rioadă imensă de timp, risipind-o în cea mai mare parte de¬oarece, în medie, majoritatea dintre noi sîntem slabi ascultă¬tori. Un psiholog mi-a atras atenţia că perioada de timp pe care o dedicăm pentru a-i învăţa pe copiii noştri anumite ma-
* lave and Will (Iubire şi voinţa), Delta Books, Dell Pub., New York, 1969, p. 220.
MUNCA ATENŢIEI
109
terii în şcoală este invers proporţională cu frecvenţa cu care copiii vor folosi materia respectivă cînd vor creşte. Din aceas¬tă cauză, un director va petrece cu greu o oră pe zi citind, do¬uă ore vorbind şi opt ore ascultînd. Totuşi, cît sînt la şcoală, ne petrecem o mare perioadă din timp învăţîndu-i pe copii să citească, foarte puţin timp învăţîndu-i cum să vorbească şi, de obicei, nu îi învăţăm deloc să asculte. Nu cred că ar fi bine ca în şcoală să se predea exact aceleaşi materii care sînt nece¬sare după terminarea şcolii, dar cred că ar fi indicat să le ofe¬rim copiilor noştri cîteva instrucţiuni despre modul în care să asculte — nu pentru ca ascultarea să fie mai lesnicioasă, ci mai degrabă pentru ca elevii să înţeleagă cît de dificil este să asculţi bine. Ascultarea corectă este un exerciţiu de atenţie şi implicit o muncă grea. Oamenii nu ascultă cum trebuie pen¬tru că nu îşi dau seama de acest lucru sau pentru că nu sînt dispuşi să facă această muncă.
Nu cu mult timp în urmă, am participat la o conferinţă a unei faimoase personalităţi asupra unui aspect al relaţiei din¬tre psihologie şi religie, relaţie de care eram interesat de mult timp. Din cauza curiozităţii mele, aveam anumite cunoştinţe despre subiect şi am recunoscut imediat în conferenţiar un mare înţelept. De asemenea, am simţit dragostea în efortul enorm pe care îl făcea pentru a comunica, cu tot felul de exemple, concepte foarte abstracte şi greu de înţeles pentru noi, audienţa sa. Prin urmare, l-am ascultat cu toată atenţia de care eram capabil. Pe parcursul unei ore şi jumătate în ca¬re a vorbit, sudoarea literalmente a curs pe faţa mea în sala cu aer condiţionat. Cînd a terminat, aveam o durere de cap zdro¬bitoare, muşchii gîtului îmi erau rigizi din cauza efortului concentrării şi m-am simţit epuizat şi stors de puteri. Deşi am estimat că nu am înţeles mai mult de jumătate din ceea ce acest mare om ne comunicase în acea după-amiază, eram ui¬mit de multitudinea de idei strălucite pe care mi le dăruise. După conferinţa la care au participat oameni interesaţi de cultură, m-am plimbat printre auditori, în timpul unei pauze de cafea, ascultînd comentariile lor. în general, erau dezamă¬giţi. Cunoscîndu-i reputaţia, se aşteptaseră la mai mult. îl considerau greu de urmărit şi avînd un discurs confuz. Nu era un orator atît de competent pe cît se aşteptaseră. O feme-
110
Iubirea
ie a proclamat, de comun acord: „Pur şi simplu nu ne-a spus nimic!”
In contradicţie cu ceilalţi, am putut auzi mai mult din ceea ce acest mare om spusese, mai precis, pentru că am fost dori¬tor să depun efortul de a-1 asculta. Eram doritor să fac aceas¬tă muncă din două motive: mai întîi, deoarece mi-am dat seama de măreţia lui şi că lucrurile pe care le avea de spus erau de mare valoare; şi în al doilea rînd, datorită interesului meu în acest domeniu, doream din tot sufletul să înţeleg ceea ce a avut de spus, astfel încît să-mi lărgesc propria capacitate de înţelegere şi dezvoltare spirituală. A-1 asculta era pentru mine un act de iubire. îl iubeam deoarece îl percepeam ca fi¬ind o personalitate de mare valoare, care merită toată atenţia şi mă iubeam pe mine însumi deoarece eram dornic să muncesc în numele dezvoltării mele spirituale. Deoarece el era profesorul şi eu elevul, el era cel care dădea şi eu cel care primeam, iubirea mea era în mod primar direcţionată către mine, motivată de ceea ce aş fi putut eu obţine din relaţia noastră şi nu de ceea ce aş fi putut să îi dau. Cu toate acestea, este foarte posibil ca el să fi simţit în audienţă intensitatea concentrării mele, atenţia mea, iubirea mea şi să fi fost, prin urmare, recompensat. Iubirea, după cum vom vedea mereu, este o stradă cu două sensuri, un fenomen reciproc, în care cel care primeşte oferă la rîndul său, iar cel care oferă primeşte de asemenea.
De la acest exemplu de ascultare în rolul primitorului să trecem la cea mai obişnuită activitate de ascultare, în rolul ce¬lui care oferă: ascultarea copiilor. Procesul ascultării diferă în funcţie de vîrsta lor. Deocamdată, să analizăm un copil de şa¬se ani, din clasa întîi. Dacă i se dă ocazia, un copil în clasa în¬tîi va vorbi aproape neîncetat. Cum pot părinţii să se descur¬ce cu acest guraliv fără limită? Probabil cea mai uşoară cale este să îi interzică acest lucru. Deşi pare de necrezut, există fa¬milii în care copiilor le este aproape interzis să vorbească şi în care dictonul: „Copiii trebuie să fie văzuţi şi nu auziţi” se aplică douăzeci şi patru de ore pe zi. Se poate vedea că aceşti copii nu interacţionează niciodată, ei îi privesc tăcuţi dintr-un colţ pe adulţi, sînt observatorii fără grai, din umbră.
MUNCA ATENŢIEI
111
O a doua cale este să-i permiţi guralivului să vorbească, dar pur şi simplu să nu îl asculţi, astfel încît copilul să nu in-teracţioneze cu tine, să vorbească literalmente în vînt sau cu sine însuşi, creînd un zgomot de fundal care se poate să fie enervant sau nu. A treia modalitate este să pretinzi că îl as¬culţi, continuînd, pe cît posibil, ceea ce făceai sau şirul gîndu-rilor tale, în acelaşi timp părînd că îi acorzi copilului toată atenţia, scoţînd ocazional cîte un „Ah!, Oh!” sau „E intere¬sant” ca răspuns la monolog, în momente mai mult sau mai puţin prielnice. O a patra cale o reprezintă ascultarea selecti¬vă, care este o formă particulară de pretinsă ascultare, în care părinţii pot ciuli urechile atunci cînd copilul pare să spună ceva semnificativ, sperînd să separe grîul de neghină cu un minim efort. Problema acestei modalităţi este că performanţa minţii umane de a filtra selectiv nu este teribil de competen¬tă sau eficientă, avînd drept consecinţă faptul că o cantitate destul de mare de neghină este reţinută şi o mare cantitate de grîu pierdută. A cincea şi ultima modalitate este să-1 asculţi cu adevărat pe copil, oferindu-i întreaga atenţie, cîntărind fie-care cuvînt şi înţelegînd fiecare propoziţie.
Aceste cinci modalităţi de reacţie la vorbirea copilului au fost prezentate în ordinea crescătoare a efortului, cea de-a cincea modalitate, ascultarea totală, necesitînd din partea pă¬rintelui o cantitate sporită de energie, în comparaţie cu moda¬lităţile de ascultare mai puţin solicitante. Cititorul poate de¬duce incorect că le voi recomanda părinţilor să urmeze întotdeauna a cincea modalitate, deci să practice întotdeauna ascultarea totală. E cam greu! în primul rînd, înclinaţia spre comunicare a copilului de şase ani este atît de mare, încît pă¬rintelui care a ascultat totul cu atenţie îi va rămîne foarte pu¬ţin timp pentru altceva. în al doilea rînd, efortul necesar as¬cultării totale este atît de mare, încît părintele ar fi prea epuizat să mai facă şi altceva. în ultimul rînd, ar fi extrem de plictisitor, deoarece micul guraliv este, de fapt, în general, plicticos. Prin urmare, varianta recomandată ar fi o combina¬re a celor cinci modalităţi. Este necesar uneori să le ceri copi¬ilor să tacă, de exemplu, în situaţiile în care vorbirea lor poa¬te distrage atenţia de la alte activităţi cruciale, cînd poate cauza o întrerupere nepoliticoasă a altor persoane sau repre-
II
112
Iubirea
zintă o încercare de a dobîndi o dominaţie ostilă sau nerealis-tă asupra celorlalţi. în mod frecvent, copiii de şase ani vor vorbi pentru simpla plăcere de a vorbi şi nu serveşte la nimic să le acorzi atenţie cînd nici măcar nu o cer, fiind foarte mul¬ţumiţi să vorbească cu ei înşişi. Sînt şi alte ocazii, în care co¬piii nu sînt mulţumiţi să vorbească cu ei înşişi, ci doresc să co¬munice cu părinţii şi totuşi nevoia lor poate fi satisfăcută mulţumitor printr-o pretinsă ascultare. In aceste momente, ceea ce vor copiii de la relaţia cu părinţii nu este o comunica¬re, ci pur şi simplu o apropiere, iar pretinsa ascultare va fi su¬ficientă pentru a le da sentimentul că „sînt cu cineva” de ca¬re au nevoie. Mai mult, copiilor înşişi le place să se abată deseori de la comunicarea propriu-zisă şi vor înţelege ca firească ascultarea selectivă a părinţilor lor, din moment ce şi ei comunică selectiv. Ei înţeleg că aceasta e regula jocului. Aşadar, doar pentru o mică parte din timpul în care vorbeşte un copil de şase ani este necesară sau este de dorit o asculta¬re totală şi un răspuns adecvat. Una dintre multele sarcini ale părinţilor este aceea de a atinge un echilibru ideal între stilu¬rile de ascultare şi non-ascultare, răspunzînd cu cel mai potri¬vit stil nevoilor diferite ale copilului.
Deseori însă echilibrul nu poate fi atins, deoarece, chiar dacă nu e nevoie de mult timp, mulţi părinţi nu doresc sau nu pot să îşi cheltuiască acea energie necesară unei ascultări ade¬vărate. Probabil majoritatea părinţilor. Ei se pot considera as¬cultători fideli cînd, în fapt, doar se prefac că ascultă sau as¬cultă selectiv, dar aceasta este o autoiluzionare creată pentru a-şi camufla lenea. Deoarece ascultarea totală, indiferent cît de puţin ar dura, necesită un efort imens. în primul rînd, ne¬cesită concentrare totală. într-adevăr, nu poţi asculta şi în ace¬laşi timp să faci şi altceva. Dacă un părinte chiar vrea să îşi as¬culte copilul, trebuie să renunţe la orice altceva. Timpul ascultării totale trebuie să fie dedicat complet copilului, tre¬buie să fie timpul copilului. Dacă nu vrei să renunţi la toate celelalte, inclusiv la propriile tale griji şi preocupări, atunci nu eşti dornic să asculţi cu adevărat. în al doilea rînd, efortul cerut de o concentrare totală asupra vorbelor unui copil de şase ani este considerabil mai mare decît cel necesar ascultă¬rii unui conferenţiar erudit. Modul de a vorbi al copilului es-
MUNCA ATENŢIEI
113
te neclar — uneori foloseşte aglomerări de cuvinte intercala¬te cu pauze şi repetiţii —, lucru ce face dificilă concentrarea. Apoi, copilul va vorbi de obicei despre subiecte care nu pre¬zintă nici un interes imediat pentru adult, în timp ce ascultă¬torii unui mare vorbitor sînt direct interesaţi de subiectele discursului său. Cu alte cuvinte, este plictisitor să asculţi un copil de şase ani, ceea ce dublează dificultatea de a-ţi păstra concentrarea focalizată. în consecinţă, ascultarea totală a unui copil de această vîrstă este un adevărat efort de iubire. Fără motivaţia dată de iubire, un părinte nu şi-ar putea asculta co¬pilul.
Dar de ce atîta muncă? De ce să depui atîta efort pentru a te concentra total asupra vorbăriei plictisitoare a unui copil de şase ani? în primul rînd, dorinţa dvs. de a face acest efort este cea mai clară dovadă a respectului faţă de copilul dvs. Dacă îi oferiţi copilului acelaşi respect pe care îl oferiţi unui mare conferenţiar, atunci copilul se va vedea apreciat şi se va simţi important. Nu există o cale mai bună şi, în ultimă in¬stanţă, nu există o altă cale de a-i arăta copilului cît este de apreciat decît aceea de a-i acorda importanţă. în al doilea rînd, cu cît copiii se simt mai apreciaţi, cu atît vor începe să spună lucruri importante. Ei se vor ridica la nivelul aşteptă¬rilor dvs. în al treilea rînd, cu cît vă ascultaţi mai mult copi¬lul, cu atît veţi realiza că printre întreruperi, bălbîieli şi vor¬bele aparent inocente, copilul are într-adevăr ceva important de spus. Dictonul care spune că marea înţelepciune vine „din gura copiilor” este recunoscut ca un fapt cert de către cei ca¬re într-adevăr îi ascultă pe copii. Ascultaţi-vă copilul cît tre¬buie şi veţi ajunge să înţelegeţi că este o persoană extraordi¬nară. Cu cît mai mult vă veţi da seama cît de extraordinar este copilului dvs., cu atît veţi fi mai dispuşi să îl ascultaţi şi veţi avea mai multe de învăţat. în al patrulea rînd, cu cît ştiţi mai multe despre copilul dvs., cu atît veţi putea să-1 învăţaţi mai multe. Dacă ştiţi puţine despre copilul dvs., îl veţi învăţa lu¬cruri pe care fie nu e pregătit să le asimileze, fie deja le cu¬noaşte şi, probabil, le înţelege mai bine decît dvs. în final, cu cît copiii ştiu că sînt apreciaţi, că sînt consideraţi nişte oameni extraordinari, cu atît ei vor dori să vă asculte şi să vă acorde aceeaşi stimă. Şi cu cît educaţia, bazată pe cunoaşterea copi-

114
Iubirea
ilor, este mai potrivită, cu atît copiii vor fi mai dornici să în¬veţe de la dvs. Cu cît vor învăţa mai multe, cu atît vor deveni mai extraordinari. Dacă cititorul simte că este vorba de un proces ciclic, are dreptate şi înseamnă că apreciază ideea reci¬procităţii iubirii. în locul unui cerc vicios regresiv, va intra în¬tr-un ciclu progresiv, creativ, al evoluţiei şi dezvoltării. Valoa¬rea creează valoare. Iubirea va da naştere la iubire. Părinţii şi copilul, împreună, se vor îndrepta, din ce în ce mai repede, în „pas de deux” spre iubire.
Am vorbit avînd în minte pînă acum un copil de şase ani. Cu copiii mai mici sau mai mari, echilibrul potrivit între as¬cultare şi non-ascultare diferă, dar procesul este în esenţă ace¬laşi. Cu copiii din ce în ce mai mici, comunicarea este din ce în ce mai non-verbală, dar necesită totuşi perioade de concen¬trare totală. Nu poţi juca prea bine un joc de copii cînd ai min¬tea în altă parte. Iar dacă joci jocul fără să fii atent, eşti în pe¬ricol de a avea un copil neatent. Adolescenţii au nevoie de mai puţin timp din partea părinţilor pentru a fi ascultaţi de-cît un copil de şase ani, dar de mai mult timp de ascultare to¬tală. Este puţin probabil ca ei să pălăvrăgească fără rost, dar cînd vorbesc doresc atenţie totală din partea părinţilor, chiar mai multă decît doresc copiii mai mici.
Nevoia de a fi ascultat de către părinţi nu se epuizează niciodată. Un bărbat educat, talentat, de 30 de ani, aflat în tra¬tament pentru senzaţii de anxietate legate de lipsa de respect de sine, îşi amintea numeroase momente în care părinţii săi, de asemenea bine educaţi, nu au fost dornici să îl asculte sau considerau că ceea ce are el de spus este de mică importanţă. Dar dintre toate amintirile, cea mai vie şi mai dureroasă a fost cea de la 22 de ani, cînd a scris o lungă şi provocatoare teză, cu ajutorul căreia a absolvit facultatea încununat cu lauri. Ambiţioşi în ceea ce-1 privea pe fiul lor, părinţii au fost ex¬trem de încîntaţi de onorurile pe care acesta le-a primit. însă în ciuda faptului că un an întreg el lăsase la îndemînă, în su¬fragerie, o copie a lucrării sale, în văzul întregii familii şi de¬seori făcuse observaţii faţă de părinţii săi „să arunce poate o privire peste ea”, nici unul dintre ei nu şi-a făcut timp să o ci¬tească, „îndrăznesc să spun că ar fi citit-o”, a spus el spre sfîr-şitul terapiei. „îndrăznesc să spun că poate chiar mi-ar fi fă-
MUN1CA ATENŢIEI
115
cut complimente, dacă m-aş fi dus şi le-aş fi cerut franc: «Ui¬taţi ce e, vreţi, vă rog, să îmi citiţi teza? Vreau să ştiţi şi să apreciaţi ce gîndesc eu.» Dar acest lucru ar fi însemnat să îi implor să mă asculte şi m-aş fi considerat lipsit de orice va¬loare dacă la 22 de ani aş fi ajuns să le cerşesc atenţia. Faptul de a cerşi atenţie nu m-ar fi făcut să mă simt mai apreciat.”
Ascultarea adevărată sau concentrarea totală sînt întot¬deauna o manifestare a iubirii. O parte esenţială a ascultării cu adevărat o reprezintă disciplina punerii între paranteze, temporara renunţare sau lăsare la o parte a prejudecăţilor, a cadrelor de referinţă şi a dorinţelor pentru a experimenta, atît cît e posibil, lumea interioară a celui care vorbeşte, punîn-du-te în locul lui. Această contopire a vorbitorului cu ascultă¬torul este de fapt o extindere şi o lărgire a sinelui, din aceas¬ta cîştigîndu-se de fiecare dată o nouă cunoaştere. Mai mult decît atît, întrucît ascultarea totală presupune punerea între paranteze, lăsarea la o parte a propriei persoane, ea presupu¬ne temporar o acceptare totală a celuilalt. Sesizînd această ac¬ceptare, vorbitorul se va simţi din ce în ce mai puţin vulnera¬bil şi va fi tot mai mult înclinat să îşi deschidă cele mai intime ascunzişuri ale sufletului în faţa minţii ascultătorului. Cînd acest lucru se întîmplă, vorbitorul şi ascultătorul încep să se aprecieze din ce în ce mai mult, duetul iubirii începînd din nou. Energia necesară pentru disciplina punerii între paran¬teze şi pentru concentrarea deplină a atenţiei este atît de in-tensă, încît poate fi dobîndită doar prin intermediul iubirii, prin voinţa de a te extinde în scopul unei creşteri spirituale reciproce. în cea mai mare parte a timpului, această energie ne lipseşte. Chiar dacă în relaţiile cu societatea sau în treburi¬le de zi cu zi am putea simţi că ascultăm o mulţime de lu¬cruri, în realitate, ascultăm selectiv, avînd idei prestabilite în minte, întrebîndu-ne în timp ce ascultăm cum am putea obţi¬ne rezultatele dorite şi cum am putea termina conversaţia mai repede sau să o îndreptăm către teme mai interesante.
Pentru că adevărata ascultare este iubirea în acţiune, nici¬unde nu este mai potrivită ca în căsnicie. Majoritatea partene¬rilor dintr-un cuplu nu se ascultă însă unul pe celălalt cu ade¬vărat, în consecinţă, cînd cuplurile apelează la noi pentru consiliere sau terapie, o misiune majoră pentru ca procesul să
116
Iubirea
fie încununat de succes este să îi învăţăm cum să asculte. Nu rareori eşuăm, energia şi disciplina cerute însemnînd mai mult decît erau ei dispuşi să investească sau să ofere. Cuplu¬rile sînt deseori surprinse, chiar înspăimîntate cînd le suge¬răm că printre lucrurile pe care trebuie să le exerseze se nu¬mără şi acela de a-şi fixa momente cînd să vorbească. Li se pare rigid, prea puţin romantic, fără spontaneitate. însă as¬cultarea totală poate apărea doar atunci cînd ne putem face timp în acest scop, iar condiţiile sînt prielnice. Ea nu poate avea loc cînd conducem maşina, cînd gătim, cînd sîntem obo¬siţi sau grăbiţi, pe cale de a adormi, uşor de întrerupt ori gră¬biţi. „Iubirea” romantică nu presupune efort, iar cuplurile ezită deseori să îşi asume efortul şi disciplina ascultării şi iu¬birii adevărate. Dar cînd şi dacă reuşesc, rezultatul îi recom¬pensează pe deplin. Trăiesc iarăşi şi iarăşi experienţa de a as¬culta un soţ spunîndu-i celuilalt cu reală bucurie, o dată ce procesul ascultării totale a început: „Am fost căsătoriţi 29 de ani şi nu am ştiut niciodată înainte acest lucru despre tine.” Cînd se întîmplă aceasta, vom şti că în acea căsnicie creşterea a început.
Deşi este adevărat că posibilitatea cuiva de a asculta cu adevărat se poate îmbunătăţi gradual prin exerciţiu, nu va fi niciodată un proces facil. Probabil că una dintre înzestrările de bază ale unui psihiatru este capacitatea de a asculta cu adevărat; însă de cel puţin cinci ori în timpul „orei de cinci¬zeci de minute” mă surprind eşuînd în încercarea de a asculta cu adevărat ceea ce spune pacientul meu. Uneori, pot să pierd şirul asociaţiilor de idei ale pacientului şi atunci este de datoria mea să îl întreb: „îmi pare rău, dar mi-am lăsat gîndi-rea să o ia razna pentru un moment şi nu te-am ascultat cu adevărat. Poţi să te întorci la afirmaţiile de acum cîteva minu¬te?” Interesant este că, de obicei pacienţii mei nu se supără. Din contră, par să înţeleagă intuitiv că un element vital al ca¬pacităţii de a asculta cu adevărat intră în alertă semnalizînd întreruperile cînd ascultarea încetează; iar faptul că mi-am dat seama că îmi lipsea atenţia îl reasigură acum pe pacient că, în cea mai mare parte a timpului, într-adevăr îl ascult. A şti că cineva îl ascultă cu adevărat reprezintă deseori în şi prin sine, pentru el, o terapie remarcabilă. în aproximativ un
MUNCA ATENŢIEI
117
sfert dintre cazurile noastre, indiferent dacă pacientul este adult sau copil, apar îmbunătăţiri considerabile şi chiar dra¬matice în perioada primelor luni de psihoterapie, înainte ca rădăcina problemelor să fie descoperită şi înainte de a fi făcut vreo interpretare semnificativă. Există mai multe motive pen¬tru acest fenomen, dar consider că principalul îl reprezintă senzaţia pacientului că este ascultat cu adevărat, adeseori pentru prima dată după nenumăraţi ani sau poate chiar pen-tru prima oară.
Deşi ascultarea este de departe cea mai importantă formă de atenţie, în majoritatea relaţiilor de iubire sînt necesare şi alte forme, în particular în ceea ce îi priveşte pe copii. Varie¬tatea formelor posibile este mare. Una este jocul. Cu copiii mici, va fi jocul cu culorile sau „prinde mingea”, cu copiii de şase ani scamatorile, pescuitul sau „de-a v-aţi ascunselea”, cu copiii de doisprezece ani poate fi badmintonul sau dominoul şi aşa mai departe. Faţă de cei mici, îţi poţi manifesta atenţia citindu-le ceva, iar faţă de cei mai mari ajutîndu-i să-şi facă temele pentru acasă. Activităţile împreună cu familia sînt im¬portante: filme, ieşiri la iarbă verde, călătorii, tîrguri, carna¬valuri. Cîteva forme de atenţie reprezintă pure servicii făcute unui copil: supravegherea unui copil de patru ani pe plajă sau aproape nesfîrşita îndrumare necesară tinerilor adoles¬cenţi. Dar ceea ce au în comun toate aceste forme de atenţie — în comun şi cu ascultarea, de asemenea — este că toate im¬plică timp petrecut cu copilul. A participa înseamnă a-ţi pe¬trece timp, iar calitatea atenţiei este proporţională cu intensita¬tea concentrării în această perioadă de timp. Timpul petrecut cu copiii în aceste activităţi, utilizat aşa cum se cuvine, le ofe¬ră părinţilor nenumărate ocazii de a-şi analiza copilul şi de a începe să îl cunoască mai bine. Dacă ştiu sau nu să piardă, cum îşi fac temele şi cum învaţă, ce le place şi ce nu, cînd sînt curajoşi şi cînd sînt înspăimîntaţi în aceste activităţi — toate sînt informaţii vitale pentru părintele care îşi iubeşte copilul. Acest timp petrecut împreună cu copilul cu prilejul a diferite activităţi îi oferă de asemenea părintelui nenumărate ocazii pentru a-i forma abilităţi şi de a-1 învăţa principiile de bază ale disciplinei. Fructuoasa activitate de observare şi învăţare a copilului este, bineînţeles, principiul de bază al terapiei prin
118
Iubirea
joc, iar experimentaţii terapeuţi pentru copii pot deveni adepţi înfocaţi ai folosirii timpului petrecut jucîndu-se cu micul lor pacient pentru a face observaţii semnificative şi intervenţii te-rapeutice.
Supravegherea unui copil de patru ani pe plajă, concen¬trarea asupra interminabilelor povestioare disparate spuse de un copil de şase ani, a-1 învăţa pe adolescent să şofeze, a-ţi asculta cu adevărat partenerul de viaţă atunci cînd îşi descrie o zi de muncă la birou sau în faţa maşinii de spălat şi a-i în¬ţelege problemele interioare necesită o răbdare deosebită şi o implicare a minţii pe cît de mult este posibil — toate acestea reprezintă sarcini care plictisesc deseori, sînt inconfortabile şi te storc de puteri în majoritatea cazurilor; ele înseamnă mun¬că. Dacă sîntem foarte leneşi, nu le vom face deloc. Dacă sîn-tem mai puţin leneşi, le vom face deseori şi bine. Pentru că iu¬birea este muncă, esenţa non-iubirii este lenea. Subiectul lenii este unul de maximă importanţă. Este o temă implicită, care a fost analizată în prima secţiune despre disciplină şi în aceasta, despre iubire. Ne vom mai concentra asupra ei în partea finală, cînd vom avea o imagine mai clară.
Riscul pierderii

Actul iubirii — extinderea de sine —, aşa cum am spus, necesită o luptă cu inerţia lenii (munca) sau cu rezistenţa ge¬nerată de frică (curajul). Să ne întoarcem acum de la munca iubirii la curajul iubirii. Cînd ne extindem pe noi înşine, şine¬le nostru intră într-un teritoriu nou şi nefamiliar, ca să spu¬nem aşa. Şinele nostru devine un sine nou şi diferit. Facem lucruri pe care nu am fost obişnuiţi să le facem. Ne schim¬băm. Experienţa schimbării, a unei activităţi neobişnuite, a faptului de a ne afla pe un teren nefamiliar, de a face lucruri într-un mod diferit este înspăimîntătoare. A fost întotdeauna şi totdeauna va fi. Oamenii se descurcă cu frica de schimbare în diferite feluri, dar frica este inevitabilă dacă ei se schimbă cu adevărat. Curajul nu înseamnă absenţa fricii; el înseamnă a face o acţiune în pofida fricii, înseamnă a ieşi din rezistenţa produsă de către frică în necunoscut şi în viitor. Un anumit
RISCUL PIERDERII
119
nivel de dezvoltare spirituală şi, prin urmare, de iubire nece¬sită totdeauna curaj şi implică riscuri. Vom lua acum în con¬siderare riscul iubirii.
Dacă eşti un om care merge frecvent la biserică, trebuie să fi observat o femeie spre 50 de ani care în fiecare duminică, cu exact cinci minute înainte de a începe slujba, fără să iasă cu nimic în evidenţă, se duce şi se aşază pe acelaşi loc în şirul de bănci de la nava laterală din spatele bisericii. In momentul în care se termină slujba, în linişte, dar rapid, ea se îndreaptă spre uşă şi dispare înaintea oricărui enoriaş şi înainte ca pre¬otul să poată să iasă pe scări pentru a-i conduce. Dacă ai vrea să o acostezi — ceea ce nu e prea probabil — şi s-o inviţi la ca¬feaua de după slujbă, ea îţi va mulţumi politicos, privind ner¬vos peste tine şi îţi va spune că are o obligaţie presantă, iar apoi va dispărea. Dacă o vei urmări cum se îndreaptă spre acea obligaţie presantă, vei descoperi că se duce direct acasă, un mic apartament, unde obloanele sînt totdeauna trase, des¬cuie uşa, intră, încuie uşa imediat după ea şi nu mai poate fi văzută pînă duminica următoare. Dacă ai putea să continui să o urmăreşti, ai putea vedea că are o slujbă de dactilografă de rang inferior într-un mare birou, unde îşi acceptă sarcinile fără să spună nici un cuvînt, bate la maşină fără nici o greşea¬lă şi înmînează lucrarea terminată fără nici un comentariu. îşi mănîncă prînzul pe birou şi nu are nici un prieten. Se duce acasă, se opreşte totdeauna la acelaşi supermagazin imperso¬nal, pentru a-şi face cîteva provizii, înainte de a dispărea în spatele uşii casei ei, ieşind doar pentru o nouă zi de muncă. Sîmbăta după-amiază se duce la un cinematograf din cartier, care îşi schimbă programul o dată pe săptămînă. Are un tele¬vizor, nu are telefon, nu primeşte aproape niciodată scrisori. Dacă ai reuşi cumva să comunici cu ea şi ai comenta că viaţa ei pare singuratecă, ea ţi-ar spune că mai degrabă se bucură de singurătatea ei. Cînd ai întreba-o dacă are măcar animale de casă, îţi va spune că a avut odată un cîine care îi era foar¬te drag, dar care a murit cu opt ani în urmă şi nici un altul nu i-a luat locul.
Cine este această femeie? Nu ştim secretele inimii ei. Ştim că întreaga sa viaţă este devotată evitării riscului şi că în evo¬luţia sa, în loc să-şi lărgească şinele, şi 1-a îngustat şi diminuat aproape pînă la inexistenţă. Ea nu a investit în nici o fiinţă.
120
Iubirea
Dar am spus că simpla investire nu este iubire, că iubirea transcende investirea. Este adevărat, dar iubirea necesită in¬vestire la început. Putem iubi doar acel ceva care într-un fel sau altul are importanţă pentru noi. Dar investind, există în¬totdeauna riscul pierderii sau al respingerii. Dacă te depăr¬tezi de o altă fiinţă umană, există totdeauna riscul ca acea persoană să se depărteze de tine, lăsîndu-te într-o singurăta¬te mai dureroasă decît ai cunoscut înainte. Orice fiinţă ai iubi — o persoană, un animal de casă, o plantă — ea va muri. Ai încredere în cineva şi vei fi rănit. Sprijină-te pe cineva şi vei fi abandonat. Preţul investirii este durerea. Dacă cineva este ho-tărît să nu rişte durere, atunci o asemenea persoană nu tre¬buie să facă prea multe lucruri: să nu facă copii, să nu se că¬sătorească, să nu aibă parte de extaz sexual, să nu aibă speranţe şi ambiţii, să nu aibă prieteni — adică toate cele ca¬re fac viaţa vie, plină de sens şi semnificativă. Depărtează-te sau dezvoltă-te în orice direcţie şi durerea, la fel ca şi bucuria, va fi răsplata ta. O viaţă plină va fi plină de durere. Dar sin¬gura alternativă la a nu trăi din plin este să nu trăieşti deloc. Esenţa vieţii este schimbarea, o panoplie de dezvoltare şi de decădere. Alege viaţa şi dezvoltarea şi vei alege schimba¬rea şi prospectarea morţii. Probabil hotărîtoare pentru viaţa izolată, îngustă a femeii descrise mai sus a fost o experienţă sau o serie de experienţe avînd în centru moartea, pe care ea le-a găsit atît de dureroase, încît a fost determinată să nu mai aibă niciodată experienţa morţii, chiar cu costul trăirii vieţii. Evitînd experienţa morţii, ea a trebuit să evite dezvoltarea şi schimbarea. A ales o viaţă uniformă, lipsită de nou, de neaş¬teptat, de trăirea morţii, fără risc sau contestare. Am spus că încercarea de a evita suferinţa legitimă stă la rădăcina tuturor bolilor emoţionale. Nu e surprinzător, majoritatea pacienţilor psihoterapiei (şi probabil majoritatea celor care nu sînt pa¬cienţi, pentru că nevroza este mai degrabă o normă decît o excepţie) au o problemă, indiferent dacă sînt tineri sau bă-trîni, aceea de a sta drept şi cu mintea limpede în faţa realită¬ţii. Este surprinzător că literatura psihiatrică abia începe să examineze semnificaţia acestui fenomen. Dacă trăim ştiind că moartea este tovarăşul nostru constant, călătorind pe „umă¬rul nostru stîng”, atunci moartea poate deveni, în cuvintele lui Don Juan, „aliatul” nostru, chiar dacă încă înspăimîntător,
RISCUL PIERDERII
121
totuşi o sursă permanentă de sfaturi înţelepte*. Prin sfaturile morţii, prin conştientizarea constantă a limitării timpului de viaţă şi iubire, putem totdeauna să fim îndrumaţi spre cea mai bună folosire a timpului şi să trăim viaţa din plin. Dar dacă nu sîntem dispuşi să înfruntăm înspăimîntătoarea pre¬zenţă a morţii de pe umărul stîng, ne privăm singuri de sfă-tuirea ei şi nu este posibil să trăim sau să iubim cu mintea limpede. Cînd ne sfiim de moarte, de natura mereu schimbă¬toare a lucrurilor, în mod inevitabil ne sfiim de viaţă.
Riscul independenţei

Astfel, toată viaţa reprezintă în sine un risc. Şi cu cît iubim mai mult în viaţa noastră, cu atît ne luăm mai multe riscuri. Dintre miile, poate chiar milioanele de riscuri pe care ni le luăm în timpul vieţii, cel mai mare este riscul creşterii. Maturizarea reprezintă pasul ieşirii din copilărie şi al intrării în perioada adultă. De fapt, este mai mult un salt înspăimîn¬tător decît un pas şi este un salt pe care multă lume nu 1-a fă¬cut cu adevărat niciodată în timpul vieţii. Astfel, deşi de la distanţă pot părea adulţi, chiar adulţi de succes, poate că ma¬joritatea „oamenilor mari” rămîn din punct de vedere psiho¬logic, pînă în momentul morţii, copii care nu s-au separat de părinţii lor şi de puterea pe care părinţii o au asupra lor. Poa¬te din cauză că a fost atît de chinuitor pentru mine personal, cred că pot ilustra cel mai bine esenţa maturizării şi enormi¬tatea riscului implicat descriind pasul gigantic pe care eu în¬sumi l-am făcut pentru a intra în perioada adultă la sfîrşitul celui de-al cincisprezecelea an al meu — din fericire, foarte devreme în viaţă. Deşi acest pas a fost o decizie conştientă, vreau să prefaţez povestirea mea prin a spune că nu aveam la
* Vezi Carlos Castaneda, The Teaching of Don Juan: A Yaqni Way of Knowledge, a Separate Reality, Journey to Ixtlan şi Tales of Power (Învăţă¬turile lui Don Juan, călătorie la Ixtlan şi poveştile puterii). La un anumit nivel, acestea sînt cărţi despre procesul psihoterapeutic. [Don Juan este personajul principal al seriei de cărţi ale lui Carlos Castaneda. (N.tr.)]
122
Iubirea
acea vreme conştiinţa că ceea ce făceam se numea maturiza¬re. Ştiam doar că săream în necunoscut.
La vîrsta de 13 ani am plecat de acasă la Phillips Exeter Academy, o şcoală pregătitoare pentru băieţi, de foarte bună reputaţie, de pe Coasta de Est, la care fusese şi fratele meu înaintea mea. Ştiam că eram norocos să merg acolo, pentru că a fi la Exeter făcea parte din bine definitul meu plan care tre¬buia să mă conducă la una dintre cele mai bune facultăţi de Ivy League, şi de aici la cele mai înalte Cercuri conducătoare, ale căror uşi mi-ar fi fost larg deschise datorită pregătirii me¬le. M-am simţit extrem de norocos că mă născusem copilul unor părinţi avuţi, care îşi puteau permite „cea mai bună educaţie ce poate fi cumpărată cu bani” şi am avut un senti¬ment puternic de siguranţă, provenind din faptul de a fi par¬te a unui plan evident atît de bine gîndit. Singura problemă a fost că aproape imediat după ce am început să studiez la Exe¬ter am devenit mizerabil de nefericit. Motivele nefericirii me¬le îmi erau total obscure atunci şi sînt încă profund misterioa-se pentru mine astăzi. Pur şi simplu nu mă potriveam. Nu păream să mă potrivesc cu facultatea, studenţii, cursurile, ar¬hitectura, viaţa socială, mediul înconjurător în întregime. To¬tuşi, se părea că nu pot să fac nimic altceva decît să încerc să fac ce era mai bine şi să încerc să-mi modelez imperfecţiuni¬le, astfel încît să mă potrivesc într-un mod cît mai confortabil în planul care fusese stabilit pentru mine şi care în mod atît de clar părea planul corect. Şi am tot încercat vreme de doi ani şi jumătate. Totuşi, în fiecare zi, viaţa mea părea mai fără sens şi mai nenorocită. Ultimul an n-am făcut altceva decît să dorm, pentru că numai în somn puteam găsi un anumit con¬fort. Retrospectiv, mă gîndesc că poate somnul a fost cel care m-a pregătit inconştient şi în tihnă pentru saltul pe care tre¬buia să-1 fac. L-am făcut cînd m-am întors acasă în vacanţa de primăvară, în anul trei, anunţînd că nu mă mai reîntorc la şcoală. Tatăl meu a spus: „Dar nu poţi să renunţi — este cea mai bună educaţie pe care o poţi cumpăra cu bani. Nu-ţi dai seama }a ce dai cu piciorul?”
„Ştiu că este o şcoală bună”, am răspuns, „dar nu mă mai întorc.”
RISCUL INDEPENDENŢEI
123
„De ce nu te poţi adapta la ea, să faci din asta o reuşită?”
„Nu ştiu”, am răspuns, simţindu-mă total necorespunză¬tor. „Nu ştiu de ce o urăsc atît. Dar o urăsc şi nu mă mai în¬torc.”
„Ei bine, şi ce-ai să faci atunci? Din moment ce pari să te joci cu viitorul tău, ce-ai de gînd să faci?”
încă o dată, am răspuns în mod mizerabil: „Nu ştiu. Tot ce ştiu e că nu mă mai întorc acolo.”
Părinţii mei au fost pe drept cuvînt alarmaţi şi m-au dus imediat la un psihiatru, care a declarat că sînt deprimat şi mi-a recomandat o lună de spitalizare, dîndu-mi o zi timp de gîndire ca să decid dacă aceasta era ceea ce voiam. Acea noapte a fost singura dată cînd am luat în considerare sinuci¬derea. A mă interna într-un spital psihiatric mi se părea ceva destul de potrivit pentru mine. Eram, aşa cum spunea psihia¬trul, deprimat. Fratele meu se adaptase la Exeter; eu de ce nu puteam? Ştiam că dificultatea de a mă adapta era în întregi¬me greşeala mea şi m-am simţit complet nepotrivit, incompe¬tent şi nevrednic. Mai rău, am crezut că sînt probabil nebun. Nu îmi spusese oare tatăl meu: „Trebuie să fii nebun’să dai cu piciorul la o asemenea educaţie”? Dacă mă întorceam la Exe¬ter, m-aş fi reîntors la tot ce era sigur, securizat, corect, cons¬tructiv, dovedit şi cunoscut. Totuşi, nu era de mine. în adîn-cul fiinţei mele, ştiam că nu este drumul meu. Dar care era drumul meu? Dacă nu mă întorceam, tot ceea ce se afla în fa¬ţa mea era necunoscut, nedeterminat, nesigur, incert, necon¬sfinţit, imprevizibil. Oricine ar fi apucat pe un astfel de drum trebuia să fie nebun. Eram îngrozit, dar apoi, în momentul cînd disperarea mea era mai mare, din inconştientul meu a venit o înşiruire de cuvinte, ca un straniu mesaj spiritual de la o voce care nu era a mea: „Singura securitate reală în viaţă constă în savurarea insecurităţii vieţii.” Cu toate că părea ne¬bunesc şi iraţional, dar şi divin, am decis să fac după cum voiam. M-am odihnit. Dimineaţa m-am dus să-1 întîlnesc ia¬răşi pe psihiatru şi am spus că nu am să mă mai întorc vreo-dată la Exeter, dar că sînt gata să mă internez în spital. Făcu¬sem saltul în necunoscut. îmi luasem destinul în propriile mîini.
124
Iubirea
Procesul maturizării apare de obicei gradual, cu multiple salturi mici în necunoscut, precum cel pe care-1 face un băiat de 8 ani care-şi ia riscul să meargă pe bicicletă pînă la maga¬zin de unul singur sau ca acela al unui băiat de 15 ani care merge la prima sa întîlnire cu o fată. Dacă vă îndoiţi că aces¬tea reprezintă riscuri reale înseamnă că nu vă puteţi aminti angoasa implicată de aceste gesturi. Dacă observaţi chiar şi cel mai sănătos copil, veţi vedea nu doar nerăbdarea de a ris¬ca să intre în activităţi noi şi de adult, ci de asemenea o ezita¬re, o împotrivire, o cramponare de ceea ce este sigur şi fami¬liar, o rămînere în dependenţă şi copilărie. în plus, la niveluri mai mult sau mai puţin subtile, veţi descoperi aceeaşi ambi¬valenţă într-un adult, inclusiv la dvs., cu acea tendinţă a omului mai în vîrstă de a se agăţa de ceea ce este vechi, cu¬noscut şi familiar. Aproape zilnic, la vîrsta de 40 de ani, am fost confruntat cu ocazii subtile de a risca să fac lucrurile în mod diferit, ocazii de a mă dezvolta. încă mă maturizez şi nu atît de repede pe cît ar trebui. Pe lîngă toate micile salturi pe care ar trebui să le facem, există unele enorme, ca atunci cînd eu am părăsit şcoala, abandonînd un întreg model de viaţă şi valori în care fusesem crescut. Multă lume nu a făcut nicioda¬tă un astfel de salt enorm şi, prin urmare, multă lume nu s-a maturizat deloc. în ciuda aparenţei lor exterioare, ei rămîn din punct de vedere psihologic în mare parte copii ai părinţi¬lor lor, trăind după valorile învăţate, motivaţi în primul rînd de aprobarea sau dezaprobarea părinţilor lor (chiar atunci cînd părinţii sînt de multă vreme morţi şi îngropaţi), fără a în¬drăzni vreodată sâ-şi ia destinul în propriile mîini.
Deşi astfel de salturi mari sînt făcute de obicei în timpul adolescenţei, ele pot fi făcute la orice vîrstă. O mamă de 35 de ani, cu trei copii, măritată cu un soţ şovin, inflexibil, batjoco¬ritor şi dominator a început să-şi dea seama încet şi dureros că dependenţa ei de el şi căsnicia reprezentau un fel de viaţă moartă. El bloca toate încercările ei de a schimba natura rela¬ţiilor lor. Cu un incredibil curaj, ea a divorţat, ducînd singu¬ră povara incriminărilor şi a criticilor vecinilor şi a riscului unui viitor necunoscut, împreună cu copiii ei, dar pentru pri¬ma oară în viaţă era liberă să fie ea însăşi. Un om de afaceri în vîrstă de 52 de ani, deprimat în urma unui atac de cord,
RISCUL INDEPENDENTEI
125
şi-a privit retrospectiv viaţa dominată de o ambiţie frenetică de a face întotdeauna mai mulţi bani şi de a creşte în ierarhia corporaţiei şi a găsit-o fără sens. După o lungă reflecţie, şi-a dat seama că fusese determinat de o nevoie de aprobare din partea unei mame dominatoare care îl critica constant; a muncit pînă aproape să-şi dea sufletul pentru a ajunge în ce¬le din urmă un om de succes în ochii ei. Riscînd şi depăşind dezaprobarea ei pentru prima oară în viaţa lui, la fel, sfidînd mînia soţiei sale, obişnuită să trăiască bine şi a copiilor, care nu voiau să renunţe la stilul lor de viaţă costisitor, el s-a mutat la ţară şi şi-a deschis un mic magazin, unde restaurează pie¬se de mobilă veche. Astfel de schimbări majore, astfel de sal¬turi în independenţă şi autodeterminare sînt enorm de dure¬roase la orice vîrstă şi necesită curajul suprem, totuşi ele sînt în mod frecvent rezultate ale psihoterapiei. într-adevăr, din cauza enormităţii riscurilor implicate, aceste schimbări nece¬sită deseori psihoterapie pentru a fi împlinite, nu pentru că terapia diminuează riscul, ci pentru că ea sprijină şi te învaţă să ai curaj.
Dar ce are această problemă a dezvoltării în comun cu iu¬birea, în afară de faptul că extinderea de sine implicată în ac¬tul iubirii reprezintă o lărgire a sinelui în noi dimensiuni? Mai întîi de toate, exemplele de schimbări descrise şi toate ce¬lelalte schimbări majore sînt acte de iubire de sine. Tocmai pentru că m-am simţit prea valoros pe mine însumi nu am dorit să rămîn într-o şcoală în care mă simţeam mizerabil şi unde întreg mediul social nu se potrivea nevoilor mele. Din cauză că a ţinut cont de ea însăşi acea soţie a refuzat să mai tolereze un mariaj care îi limita aproape complet libertatea şi îi reprima personalitatea. Din cauză că îi păsa de el însuşi omul de afaceri nu a mai dorit să îşi dea sufletul pentru a îm¬plini aşteptările mamei sale. în al doilea rînd, dragostea de si¬ne nu doar că oferă motive pentru astfel de schimbări majo¬re; ea este de asemenea baza pentru curajul de a risca. Doar din cauză că părinţii mei m-au iubit în mod clar şi au pus preţ pe mine ca şi copil m-am simţit suficient de sigur pe mine pentru a sfida aşteptările lor şi a mă depărta într-un mod ra¬dical de modelul pe care îl fixaseră pentru mine. Deşi m-am simţit nefiresc, nevrednic şi poate nebun făcînd ceea ce am fă-
126
Iubirea
cut, am fost capabil să tolerez aceste sentimente doar pentru că în acelaşi timp, la un nivel mai profund, m-am simţit o per¬soană bună, indiferent cît de diferit aş fi fost de alţii. îndrăz¬nind să fiu diferit, chiar dacă asta însemna să fiu nebun, răs¬pundeam astfel la mesajele de iubire anterioare primite de la părinţii mei, care au fost cu sutele şi care spuneau: „Eşti fru¬mos şi iubit. Este bine că eşti tu însuţi. O să te iubim indife¬rent ce ai să faci, atîta timp cît tu eşti tu însuţi.” Fără acest sen¬timent de siguranţă în ce priveşte iubirea părinţilor mei, reflectat în propria-mi iubire de sine, aş fi ales probabil cunos¬cutul în loc de necunoscut şi aş fi continuat să urmez mode¬lul preferat de părinţii mei, cu costul extrem al unicităţii sine¬lui meu. în sfîrşit, doar atunci cînd facem saltul în necunoscutul unui sine complet, al unei independenţe psihologice şi al unei individualităţi unice sîntem liberi să urmăm căi şi mai înalte ale creşterii spirituale şi liberi să ne manifestăm dragos¬tea în dimensiunile ei cele mai ample. Atunci cînd cineva se căsătoreşte, începe o carieră sau are copii pentru a satisface aşteptările părinţilor sau ale altcuiva, inclusiv ale societăţii ca întreg, angajarea va fi prin chiar natura ei una amăgitoare. Cînd cineva îşi iubeşte copiii în primul rînd pentru că lumea se aşteaptă ca el să se comporte iubitor faţă de copii, atunci părintele va fi insensibil la nevoile mai subtile ale copiilor lui şi incapabil să exprime iubirea în feluri mai subtile, deşi de multe ori mai importante. Cele mai înalte forme ale iubirii sînt în mod inevitabil alegeri total libere şi nu acte de confor¬mitate.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s