Drumul către tine însuţi – 15


Riscul angajării
Indiferent dacă e înşelătoare sau nu, angajarea este funda¬ţia, temeiul oricărei relaţii de iubire veritabile. Angajarea pro¬fundă nu garantează succesul unei relaţii, dar ajută mai mult decît orice la trăinicia ei. Angajările iniţial înşelătoare pot de¬veni mai profunde odată cu timpul; dacă nu, relaţia se va spulbera sau va fi în mod inevitabil bolnavă şi permanent fragilă. Deseori, nu sîntem pe deplin conştienţi de imensita¬tea riscului implicat în angajarea profundă. Am sugerat deja
RISCUL ANGAJĂRII
127
că una dintre funcţiile de care se serveşte fenomenul instinc¬tual al îndrăgostirii este aceea de a oferi participanţilor o mantie magică de omnipotenţă, care aduce orbirea în faţa ris¬cului a ceea ce fac atunci cînd contractează o căsătorie. în ceea ce mă priveşte, am fost rezonabil de calm pînă cînd soţia mea m-a însoţit în faţa altarului, moment în care întreg corpul a început să-mi tremure. Am devenit atunci atît de înspăimîn-tat, încît nu mi-am mai amintit nimic din ceremonie sau din petrecerea ce a urmat. în orice caz, simţul nostru de angajare după căsătorie este cel care face posibilă tranziţia de la îndră¬gostire la iubirea veritabilă. Angajarea noastră de după mo-mentul concepţiei copilului este cea care ne transformă din părinţi biologici în părinţi psihologici*. Angajarea este ine¬rentă în orice relaţie de iubire veritabilă. Orice persoană pre-ocupată cu adevărat de creşterea spirituală a altuia ştie con¬ştient sau instinctiv că poate cultiva în mod semnificativ această creştere doar printr-o relaţie constantă. Copiii nu pot ajunge la maturitatea psihologică într-o atmosferă imprevizi¬bilă, bîntuită de spectrul abandonului. Cuplurile nu pot re¬zolva într-un mod sănătos problema universală a căsniciei — dependenţă sau independenţă, dominare şi supunere, liber¬tate şi fidelitate, de exemplu — fără siguranţa de a şti că ac¬tul de a lupta pentru aceste lucruri nu va distruge prin el însuşi relaţia.
Problemele angajării sînt majore, parte inerentă a multor tulburări de ordin psihiatric, iar chestiunile angajamentelor sînt cruciale în cursul psihoterapiei. Indivizii cu tulburări de caracter tind să aibă doar angajamente înşelătoare, iar cînd tulburările lor sînt grave, acestor indivizi pare că le lipseşte în totalitate capacitatea de a se angaja în vreun fel. Nu este vor¬ba atît despre frica de riscul angajării, cît de faptul că ei nu în¬ţeleg în mod fundamental ce înseamnă angajarea. Din cauză că părinţii lor nu au reuşit să se angajeze în vreun fel semni¬ficativ faţă de copii, ei au crescut fără experienţa angajării.
* Importanţa distincţiei între a fi părinte biologic şi a fi părinte psihologic este elegant elaborată şi concretizată în Goldstein, Freud şi Solnit, Beyond the Best Interests of the Chilă (Dincolo de cel mai bun interes al copilului), Macmillan, 1973.
128
Iubirea
Pentru ei, angajarea reprezintă o abstracţie dincolo de orizon¬tul lor, un fenomen pe care nu-1 pot gîndi în întregime. Ne¬vroticii, pe de altă parte, sînt în general conştienţi de natura angajării, dar în mod frecvent sînt paralizaţi de frica de ea. De obicei, experienţa lor din cea mai fragedă copilărie a fost una în care părinţii erau suficient de angajaţi faţă de ei pentru ca şi ei să se angajeze în schimb faţă de părinţii lor. Prin urmare, o încetare a dragostei părinteşti prin moarte, abandon sau respingere cronică are ca efect transformarea angajării spon¬tane a copilului într-o intolerabilă experienţă a durerii. Anga¬jările noi sînt atunci în mod natural înspăimîntătoare. Astfel de răni pot fi vindecate doar dacă este posibil ca persoana respectivă să aibă o experienţă fundamentală şi satisfăcătoa¬re de angajare mai tîrziu. Din acest motiv, printre altele, an¬gajarea este piatra de temelie a relaţiei psihoterapeutice. Erau vremuri cînd mă cutremuram de enormitatea a ceea ce fă¬ceam cînd acceptam un pacient nou pentru o terapie de lun¬gă durată. Pentru a avea loc o vindecare temeinică, este nece¬sar ca terapeutul să aducă în relaţia lui cu un pacient nou acelaşi sens şi grad înalt de angajare pe care le aduc părinţii care îşi iubesc cu adevărat copiii. Simţul angajării pe care-1 are terapeutul şi constanţa preocupării lui vor fi de obicei tes¬tate şi inevitabil făcute manifeste pacientului în nenumărate feluri de-a lungul lunilor şi anilor de terapie.
Rachel, o tînără frumoasă de 27 de ani, rece şi distantă, a venit să mă consulte la sfîrşitul unei căsnicii scurte. Soţul ei Mark o părăsise din cauza frigidităţii ei. „Ştiu că sînt frigidă”, a recunoscut Rachel. „Am crezut că mă voi încălzi în timp cu Mark, dar nu s-a întîmplat astfel. Nu cred că de vină este Mark. Nu mi-a plăcut să fac sex cu nimeni. Şi ca să vă spun adevărul, nu sînt sigură că vreau. O parte din mine vrea, pen¬tru că mi-ar plăcea să am un mariaj fericit într-o zi şi mi-ar plăcea să fiu normală — oamenii normali par să găsească ce¬va minunat în sex. Dar altă parte din mine este mulţumită de felul cum stau lucrurile acum. Mark spunea totdeauna: «Re-laxează-te şi lasă să se întîmple.» Ei bine, poate că nu vreau să mă relaxez şi să las să se întîmple, chiar dacă aş putea.”
în a treia lună a muncii noastre împreună, i-am spus Ra-chelei că ea îmi spune totdeauna „Mulţumesc” de cel puţin
RISCUL ANGAJĂRII
129
două ori înainte de a începe şedinţa — mai întîi, atunci cînd o întîlneam în camera de aşteptare şi încă o dată cînd intra pe uşa biroului meu. „Ce e greşit în a fi politicos?”, a întrebat ea.
„Nimic per se”, am răspuns. „Dar în acest caz, pare atît de inutil. Tu acţionezi ca şi cum ai fi un oaspete aici şi nici măcar nu eşti sigură că ai fi binevenită.”
„Dar sînt un oaspete aici, este doar casa dvs.”
„Adevărat”, am spus. „Dar e de asemenea adevărat că tu îmi plăteşti 40 de dolari pe oră pentru timpul cît eşti aici. Ai achiziţionat acest timp şi spaţiul din acest birou, şi pentru că l-ai achiziţionat, ai dreptul la el. Nu eşti oaspete. Acest birou, această cameră de aşteptare şi timpul nostru împreună sînt dreptul tău. Sînt ale tale. Mă plăteşti pentru a avea acest drept, aşa că de ce să-mi mulţumeşti pentru ceea ce îţi apar¬ţine?”
„Nu pot să cred că gîndiţi în felul acesta!”, a exclamat Ra¬chel.
„Atunci crezi că te pot da afară oricînd vreau”, am repli¬cat eu. „Probabil crezi că este posibil să vii aici într-o diminea¬ţă, iar eu să-ţi spun: «Rachel, lucrul cu tine a devenit plictisitor. Am decis să nu te mai consult. La revedere şi noroc bun.»”
„Este exact ceea ce simt”, a fost de acord Rachel. „Nu m-am gîndit niciodată la ceva ca fiind dreptul meu. Cel puţin nu în ceea ce priveşte o persoană. Adică nu mă puteţi da afară?”
„O, presupun că aş putea. Dar nu o voi face. Nu aş vrea. Printre altele, nu ar fi nici etic. Uite ce e, Rachel. Atunci cînd accept un caz precum al tău, de terapie de lungă durată, îmi iau un angajament faţă de acel caz, faţă de acea persoană. Şi mi-am luat un angajament faţă de tine. Voi munci cu tine atît cît este necesar, chiar dacă mi-ar lua un an, sau cinci ani, sau zece ani sau oricît. Nu ştiu dacă vei abandona lucrul nostru împreună atunci cînd vei fi pregătită să o faci sau înainte de asta. Dar oricum ar fi, tu eşti cea care va pune punct relaţiei noastre. Pînă la moartea mea, serviciile mele vor fi valabile pentru tine, atîta timp cît le vei dori.”
Nu mi-a fost greu să înţeleg problema pe care o avea Ra¬chel.
La începutul terapiei, fostul ei soţ Mark îmi spusese: „Cred că mama Rachelei are multe de-a face cu problema ei.
130
Iubirea
E o femeie remarcabilă. Ar fi fost un bun preşedinte la Gene¬ral Motors, dar ca mamă nu sînt sigur că este prea bună.” Chiar aşa era, Rachel fusese crescută, sau mai degrabă con¬dusă cu sentimentul că ar putea fi dată afară oricînd greşeşte cu ceva. în loc de a-i da Rachelei sentimentul că locul ei în ca¬să ca şi copil este ceva sigur — un sentiment care poate veni doar de la părinţii angajaţi în creşterea copiilor —, mama Ra¬chelei i-a comunicat exact opusul: la fel ca pentru un salariat, poziţia Rachelei era garantată doar atîta timp cît ea producea ce i se cerea şi se comporta în funcţie de aşteptări. Pentru că locul ei în casă nu era sigur pe vremea cînd era copil, cum să fi simţit că locul ei la mine era sigur?
Astfel de răni cauzate de faptul că părinţii nu reuşesc să se angajeze nu se vindecă prin cîteva cuvinte, prin cîteva asigu¬rări superficiale. Trebuie lucrat la niveluri din ce în ce mai profunde, permanent. O astfel de ocazie, de exemplu, a apă¬rut un an mai tîrziu. Ne concentrasem asupra faptului că Ra¬chel nu a plîns niciodată în prezenţa mea — un alt fel de a nu îşi permite „să lase să se întîmple”. într-o zi, cînd vorbea de¬spre teribila singurătate care provine din faptul de a fi mereu în gardă, am simţit că este gata să izbucnească în lacrimi, dar că era nevoie de o uşoară forţare din partea mea, aşa că am făcut ceva nu prea obişnuit: m-am aplecat peste ea, cum stă¬tea întinsă pe canapea, şi am mîngîiat-o blînd pe cap, mur-murînd: „Biata Rachel, biata Rachel!” Gestul a eşuat. Rachel s-a înăsprit imediat şi s-a ridicat cu ochii uscaţi. „Nu pot să o fac. Nu pot lăsa să se întîmple.” Acest lucru se întîmpla la sfîrşitul şedinţei. La următoarea şedinţă, Rachel a venit şi s-a aşezat pe canapea, în loc să se întindă. „Ei bine, acum e vre¬mea ca dvs. să vorbiţi”, a anunţat ea.
„Ce vrei să spui?”, am întrebat.
„O să-mi spuneţi toate lucrurile care nu sînt în regulă cu mine.”
M-am simţit încurcat. „Tot nu înţeleg ce vrei să spui, Ra¬chel.”
„Aceasta este ultima noastră şedinţă. O să însumaţi toate lucrurile care nu sînt în regulă cu mine, toate motivele pentru care nu mă mai puteţi trata.”
RISCUL ANGAJĂRII
131
„N-am nici cea mai vagă idee despre ce se întîmpla”, am spus.
Era rîndul Rachelei să fie încurcată. „Ei bine”, a spus ea, „la ultima şedinţă aţi vrut să plîng. Aţi vrut să plîng mai demult. La ultima şedinţă aţi făcut totul ca să mă ajutaţi să plîng, iar eu tot nu am făcut-o, aşa că o să renunţaţi la mine. Nu pot să fac ceea ce vreţi dvs. să fac. Iată de ce astăzi va fi ultima noastră şedinţă.”
„Tu chiar crezi că am să te concediez, nu-i aşa, Rachel?”
„Da, oricine ar crede la tfel.”
„Nu, Rachel, nu oricine, poate mama ta. Dar eu nu sînt mama ta. Nu toată lumea este ca mama ta. Tu nu eşti angaja¬ta mea. Nu eşti aici ca să faci ceea ce vreau eu să faci. Eşti aici ca să faci ceea ce vrei tu şi cînd vrei tu. Aş putea să te îmbol¬desc, dar nu am nici o putere asupra ta. Nu te voi concedia niciodată. Vei fi aici atîta timp cît vei dori.”
Una dintre problemele pe care le au oamenii în general în relaţiile lor ca adulţi, în cazul în care nu au primit niciodată o fermă angajare din partea părinţilor lor, este sindromul: „o să te părăsesc eu înainte să mă părăseşti tu”. Acest sindrom îm¬bracă multe forme sau deghizări. Una dintre forme este frigi¬ditatea Rachelei. Deşi nu a apărut la un nivel conştient, ceea ce voia să exprime frigiditatea Rachelei faţă de soţ şi faţă de prietenii anteriori era: „Nu o să mă dau ţie cînd ştiu al naibii de bine că ai să mă laşi baltă mîine, poimîine.” Pentru Rachel, „a lăsa să se întîmple” în ceea ce priveşte sexualitatea sau al¬te lucruri reprezenta o angajare a ei, iar ea nu era dispusă să se angajeze cînd harta experienţei ei trecute îi arăta ca sigur faptul că nimeni nu se va angaja în schimb faţă de ea.
Sindromul „o să te părăsesc eu înainte să mă părăseşti tu” devine mai puternic pe măsură ce o persoană precum Rachel devine mai apropiată de o alta. După un an de terapie, cu do¬uă şedinţe pe săptămînă, Rachel m-a anunţat că nu îşi mai poate permite 80 de dolari pe săptămînă. De la divorţul său, mi-a spus ea, trecea printr-o perioadă dificilă în ceea ce pri¬veşte banii, şi trebuia ori să înceteze să mă vadă ori să mă va¬dă doar o dată pe săptămînă. Realist vorbind, acest fapt era ridicol. Ştiam că Rachel avea o moştenire de 50 000 de dolari, pe lîngă salariul modest pe care-1 cîştiga la serviri şi că în co-
132
Iubirea
munitate era cunoscută ca făcînd parte dintr-o familie veche şi înstărită. în mod normal, aş fi confruntat-o cu faptul că îşi putea permite serviciile mele mult mai uşor decît alţi pacienţi şi că fără nici o îndoială se folosea de problema banilor în mod fals, pentru a scăpa de o apropiere din ce în ce mai ma¬re de mine. Pe de altă parte, ştiam că moştenirea ei reprezen¬ta pentru Rachel ceva mai mult decît bani. Era ceva ce-i apar¬ţinea, ceva ce nu o va părăsi, un zid de siguranţă într-o lume fără angajamente. Deşi era destul de rezonabil în ceea ce mă privea să-i cer să intre în banii de moştenire pentru a plăti ta¬xa standard, am crezut că este un risc pe care ea nu era încă gata să şi-1 asume şi că dacă insistam va pleca cu adevărat. Mi-a spus că s-a gîndit la venitul ei şi şi-ar permite să plăteas¬că 50 de dolari pe săptămînă şi mi-a oferit suma pentru o şe¬dinţă. I-am spus că voi reduce taxa la 25 de dolari pe şedinţă şi că voi continua să o văd de două ori pe săptămînă. Ea m-a privit cu un amestec de frică, neîncredere şi bucurie. „Chiar veţi face asta?”, a întrebat ea. Am aprobat din cap. A urmat o lungă perioadă de tăcere. în cele din urmă, mai aproape de lacrimi decît fusese vreodată, Rachel a spus: „Pentru că mă trag dintr-o familie bogată, vînzătorii din oraş m-au încărcat cu cele mai mari preţuri suportabile. Dvs. îmi oferiţi o redu¬cere. Nimeni nu mi-a mai oferit o reducere pînă acum.”
De fapt, Rachel a părăsit terapia de mai multe ori în tim¬pul anului următor, în bătălia purtată cu incertitudinea dacă ea ar putea permite angajării noastre reciproce să se adînceas-că. De fiecare dată, după o combinaţie de scrisori sau telefoa¬ne de-a lungul unei săptămîni sau a două, reuşeam să o con¬ving să se întoarcă. în cele din urmă, la sfîrşitul celui de-al doilea an, am putut să ne ocupăm mai direct de chestiunile implicate. Am aflat că Rachel scria poezii şi am rugat-o să mi le arate şi mie. Mai întîi, a refuzat. Apoi a fost de acord, dar săptămînă după săptămînă „uita” să mi le aducă. I-am explicat că refuzul de a-mi arăta poeziile are aceeaşi semnificaţie ca şi refuzul sexualităţii faţă de Mark şi alţi bărbaţi. De ce credea că a-mi arăta poemele reprezenta o angajare totală a ei? De ce credea că a-şi împărtăşi sexualitatea însemna de asemenea o angajare totală? Chiar dacă nu aş fi receptiv la poezii, asta ar însemna o totală respingere a ei? O să terminăm prietenia
RISCUL ANGAJĂRII
133
noastră pentru că ea nu e un mare poet? Poate că împărtăşin-du-mi din poeziile ei relaţia noastră va deveni mai profundă. De ce îi era frică de o astfel de profunzime? Etc. etc. etc.
în cele din urmă, ajungînd să accepte faptul că eu am un angajament faţă de ea, în cel de-al treilea an de terapie Rachel a început „să lase să se întîmple”. în cele din urmă, şi-a asu¬mat riscul de a mă lăsa să-i văd poeziile. Apoi, a putut să chi¬cotească, să rîdă şi să tachineze. Relaţia noastră, care înainte fusese scorţoasă şi formală, a devenit caldă, spontană, dese¬ori luminîndu-i sufletul şi bucurîndu-1. „înainte nu ştiam că e posibil să fii atît de relaxat în prezenţa unei alte persoane”, a spus ea. „Este primul loc în viaţa mea în care mă simt în sigu¬ranţă.” De la securitatea biroului meu şi a timpului petrecut împreună, ea a fost rapid capabilă să se aventureze mai de¬parte, în alte relaţii. Şi-a dat seama că sexul nu este o expe¬rienţă de angajare, ci una de autoexprimare, joacă, explorare, învăţare şi abandonare fericită. Ştiind că eram totdeauna la dispoziţia ei atunci cînd se simţea agresată, ca o bună mamă pe care nu o avusese, s-a simţit liberă să permită sexualităţii ei să izbucnească. Frigiditatea ei s-a retras. Pînă cînd a termi¬nat terapia, în cel de-al patrulea an, Rachel a devenit o per¬soană vivace şi pasionată, preocupată să se bucure de toate relaţiile umane care îi ieşeau în cale.
Am fost, din fericire, capabil să îi ofer Rachelei un grad su¬ficient de angajare pentru a depăşi efectele rele ale lipsei de angajare de care avusese parte de-a lungul copilăriei. Deseori nu am fost atît de norocos. Operatorul de computer pe care l-am descris în prima secţiune ca exemplu de transfer e un astfel de caz. Nevoia sa de angajare din partea mea era atît de totală, încît nu am fost capabil sau dispus să i-o ofer. Dacă an¬gajarea terapeutului este insuficientă pentru a supravieţui vi¬cisitudinilor relaţiei, vindecarea temeinică nu apare. Totuşi, dacă angajarea terapeutului este suficientă, atunci, de obicei — deşi nu inevitabil — pacientul va răspunde mai devreme sau mai tîrziu cu o angajare crescîndă, o angajare faţă de terape¬ut şi faţă de terapia însăşi. Punctul în care pacientul începe să-şi demonstreze angajarea reprezintă punctul de cotitură al terapiei. Pentru Rachel, cred că acest punct a fost cel în care mi-a oferit poeziile sale. în mod ciudat, unii pacienţi pot să
134
Iubirea
vină încrezători la terapie două sau trei ore pe săptămînă timp de ani de zile şi totuşi să nu atingă acest punct. Alţii ar putea să-1 atingă chiar în primele două luni. Dar ei trebuie să-1 atingă pentru a fi vindecaţi. Pentru terapeut, atingerea acestui punct este un moment minunat de eliberare şi bucu¬rie, pentru că atunci ştie că pacientul şi-a asumat riscul anga¬jării de a se face bine şi că, prin urmare, terapia va reuşi.
Riscul angajării în terapie nu este doar riscul angajării în sine, ci de asemenea este riscul confruntării cu sine şi al schimbării. în secţiunea precedentă, în discuţia despre disci¬plina devoţiunii faţă de adevăr, am examinat dificultăţile schimbării hărţii realităţii, a viziunii asupra lumii şi a transfe¬rurilor, însă schimbările trebuie să existe dacă cineva vrea să ducă o viaţă de iubire, implicînd frecvente extinderi de sine în noi dimensiuni şi teritorii de implicare. Vor apărea multe puncte în călătoria creşterii spirituale a cuiva, indiferent dacă este singur sau are un psihoterapeut ca îndrumător, cînd va trebui să întreprindă acţiuni noi şi nefamiliare, în consonanţă cu noua sa viziune asupra lumii. A face astfel de noi acţiuni — a se comporta în mod diferit faţă de felul în care se com¬porta înainte — poate reprezenta un risc personal extraordi¬nar. Un tînăr homosexual pasiv ia pentru prima oară iniţiati¬va de a-i cere unei fete o întîlnire; o persoană care nu a avut niciodată încredere în nimeni se întinde pentru prima oară pe canapeaua analistului, permiţîndu-i acestuia să iasă din raza lui de vedere; o soţie anterior dependentă îl anunţă pe soţul dominator că va obţine o slujbă, indiferent dacă lui îi place sau nu, că are şi ea o viaţă proprie de trăit; „băiatul mamei” de 50 de ani îi spune mamei lui să nu i se mai adreseze cu nu¬mele de alint, care îl infantilizează; un bărbat distant din punct de vedere emoţional, părînd autosuficient şi „puter¬nic”, îşi permite pentru prima oară să plîngă în public; sau Rachel, care „lasă să se întîmple” şi plînge pentru prima oară în biroul meu: aceste acţiuni şi multe altele implică un risc personal şi, prin urmare, adeseori mai multă teamă şi frică decît are un soldat care intră în bătălie. Soldatul nu poate fugi, pentru că există o armă care îl ameninţă din spate şi una care-1 ameninţă din faţă. Dar individul care încearcă să se
RISCUL ANCÎAJĂRII
135
dezvolte se poate retrage totdeauna într-un model mai co¬mod şi mai familiar al unui trecut limitat.
S-a spus că psihoterapeutul de succes trebuie să vină în re¬laţia psihoterapeutică cu acelaşi curaj şi cu acelaşi simţ al an¬gajării ca şi pacientul. Terapeutul trebuie să rişte şi el schim¬barea. Dintre toate regulile bune şi folositoare ale terapiei care mi-au fost predate, sînt puţine pe care nu am ales să le încalc într-un moment sau altul. Nu atît din lene sau lipsă de disciplină, cît mai degrabă cu frică şi înfrigurare; din cauză că terapia pacientului meu părea să ceară acest lucru într-un fel sau altul, a trebuit să ies din siguranţa rolului de analist pre¬stabilit, să fiu diferit şi să risc neconvenţionalul. Cînd privesc retrospectiv la orice caz încheiat cu succes pe care l-am avut, pot să văd că într-un anumit punct sau puncte a trebuit să trec linia. Disponibilitatea terapeutului de a suferi în astfel de momente este poate esenţa terapiei, iar cînd este percepută de pacient, aşa cum se întîmplă de obicei, este întotdeauna vorba despre un fapt terapeutic. Din această disponibilitate de a se extinde pe ei înşişi şi de a suferi împreună cu pacien¬ţii lor, terapeuţii se dezvoltă şi se schimbă pe ei înşişi. încă o dată, cînd privesc retrospectiv la cazurile mele încheiate cu succes nu este nici unul care să nu fi dus la o schimbare sem¬nificativă, deseori radicală, în atitudinile şi perspectivele me¬le. Trebuia să se întîmple aşa. Este imposibil să înţelegi cu adevărat pe cineva fără a face loc acelei persoane în tine în¬suţi. Acest loc, care, încă o dată, reprezintă disciplina punerii între paranteze, necesită o extindere şi, prin urmare, o schim¬bare de sine.
Aşa se întîmplă cu faptul de a fi un bun părinte şi tot aşa cu faptul de a fi un bun psihoterapeut. Aceeaşi punere între paranteze şi extindere de sine este implicată în a-ţi asculta co¬piii. Pentru a răspunde nevoilor lor sănătoase, trebuie să ne schimbăm pe noi înşine. Doar cînd sîntem dispuşi să suferim astfel de schimbări putem deveni părinţii de care au nevoie copiii noştri. Şi deoarece copiii cresc permanent, iar nevoile lor se schimbă, sîntem obligaţi să ne schimbăm şi să creştem odată cu ei. Oricine cunoaşte părinţi care, de exemplu, pot să se ocupe eficient de copiii lor pînă la vîrsta adolescenţei, dar care apoi devin total ineficienţi ca părinţi din cauză că nu sînt
136
Iubirea
capabili să se schimbe şi să-şi modifice atitudinile în ceea ce-i priveşte pe copiii acum mai mari şi diferiţi de cum erau. Şi ca în toate exemplele de iubire, ar fi incorect să vedem suferinţa şi schimbarea implicată în faptul de a fi un bun părinte ca pe o formă de sacrificiu de sine sau de martiraj; din contră, pă¬rinţii au mai mult de cîştigat din acest proces decît copiii lor. Părinţii care nu sînt dispuşi să rişte suferinţa schimbării, a creşterii şi a învăţării de la copiii lor aleg un drum al senilită¬ţii — indiferent dacă îşi dau seama de asta sau nu —, iar co¬piii lor şi lumea îi vor lăsa mult în urmă. A învăţa de la copiii lor este pentru mulţi cea mai bună ocazie de a-şi asigura o bă-trîneţe plină de sens. Din păcate, multă lume nu profită de această ocazie.

Riscul confruntării

Ultimul şi probabil cel mai mare risc al iubirii este riscul exercitării puterii cu umilinţă. Cel mai comun exemplu este actul confruntării iubitoare. Oricînd ne confruntăm cu cine¬va, în fapt, îi spunem acelei persoane: „Te înşeli, eu am drep¬tate.” Cînd un părinte se confruntă cu un copil, spunînd: „Eşti pe cale să devii un netrebnic”, părintele spune, în fapt: „Netrebnicia ta nu e un lucru bun. Am dreptul să te critic, de¬oarece eu nu sînt un netrebnic şi deoarece eu am dreptate.” Cînd un soţ se confruntă cu soţia în privinţa frigidităţii ei, el îi spune: „Eşti frigidă şi e greşit ca tu să nu-mi răspunzi sexual cu o mare ardoare, deoarece comportamentul meu sexual e normal, iar în celelalte privinţe sînt în regulă. Tu ai o proble¬mă din punct de vedere sexual, nu eu.” Cînd o soţie se con¬fruntă cu soţul ei pe tema că el nu petrece destul timp cu ea şi cu copilul, va spune: „Concentrarea ta asupra muncii nu e bună şi e excesivă. în ciuda faptului că nu am slujba ta, am o viziune asupra lucrurilor mult mai bună decît a ta şi ştiu cu siguranţă că ar fi potrivit să te implici şi în alte activităţi.” Mulţi oameni nu au nici o dificultate în a-şi exercita capacita¬tea de confruntare, aceea de a spune: „Am dreptate, tu gre¬şeşti, ar trebui să fii altfel.” Părinţii, soţii şi tot felul de oameni în tot felul de roluri o aplică în mod curent sau la întîmplare,
RISCUL CONFRUNTĂRII
137
aruncînd critici în stînga şi-n dreapta, trăgînd cu arma de la şold. Multe asemenea critici şi confruntări, făcute de obicei în mod impulsiv, la supărare sau mînie, fac să crească mai mult cantitatea de confuzie din lume decît cantitatea de iluminare.
Pentru persoana care iubeşte cu adevărat, actul criticării sau al confruntării nu apare cu uşurinţă; pentru ea, este clar că acest act are un mare potenţial de aroganţă. Confruntarea cu cineva iubit înseamnă a-ţi asuma o poziţie superioară mo¬ral şi intelectual faţă de cel iubit, cel puţin în ceea ce priveşte chestiunea în discuţie. însă iubirea veritabilă va recunoaşte şi va respecta individualitatea unică şi identitatea separată a ce¬leilalte persoane. (Voi spune mai multe despre aceasta mai tîrziu.) Persoana care iubeşte cu adevărat, valorizînd unicita¬tea şi diferenţa persoanei iubite, va ezita, într-adevăr, să gîn-dească: „Eu am dreptate, tu te înşeli; ştiu mai bine decît tine ce e mai bine pentru tine.” Dar realitatea vieţii este în aşa fel încît, uneori, o persoană ştie mai mult decît cealaltă ce e mai bine pentru aceasta din urmă şi în realitate se găseşte pe o po¬ziţie de cunoaştere sau de înţelepciune superioară în privinţa subiectului în discuţie. în aceste circumstanţe, cel mai înţe¬lept dintre ei doi va avea, în fapt, obligaţia de a-1 confrunta pe celălalt cu problema respectivă. Prin urmare, persoana iubi¬toare se va afla frecvent într-o dilemă, captivă între respectul iubitor pentru calea în viaţă a celui sau a celei iubite şi res¬ponsabilitatea de a-şi exercita iubitoarea îndrumare, atunci cînd iubitul pare a avea nevoie de ea.
Dilema poate fi rezolvată numai printr-o conştiincioasă scrutare de sine, în care cel ce iubeşte îşi va examina riguros valoarea înţelepciunii proprii şi motivele care se află în spate¬le acestei nevoi de a-şi asuma rolul de conducător. „Chiar văd clar cum stau lucrurile sau operez pe baza unor supoziţii ob¬scure? Chiar îl înţeleg cu adevărat pe cel pe care-1 iubesc? S-ar putea ca nu aceasta să fie calea prin care cel pe care-1 iubesc să devină mai înţelept; din această cauză percepţia mea asu¬pra nepriceperii sale să fie oare rezultatul propriului meu punct de vedere limitat? Nu cumva mă slujesc pe mine în¬sumi crezînd că persoana pe care o iubesc are nevoie să fie re-direcţionată?” Acestea sînt întrebările pe care toţi cei care iu¬besc cu adevărat trebuie să şi le pună neîncetat. Această
138
Iubirea
scrutare de sine, cît mai obiectivă, este esenţa umilinţei şi blîndeţii. Din cuvintele unui călugăr britanic anonim, îndru¬mător spiritual, din secolul al XVI-lea, aflăm că: „Blîndeţea în ea însăşi nu este nimic altceva decît o cunoaştere şi o simţire cu adevărat a sinelui unui om aşa cum este el. Orice om care se priveşte şi se simte pe sine cu adevărat aşa cum este va avea cu siguranţă blîndeţe.”*
Există, deci, două căi de a confrunta şi critica o altă fiinţă umană: aceea a siguranţei instinctive şi spontane că avem dreptate sau aceea de a crede că celălalt are probabil dreptate, idee la care ajungem printr-o scrupuloasă îndoială de sine şi autoexaminare. Prima cale este cea a aroganţei; este cea mai întîlnită modalitate de confruntare la copii, soţi, profesori şi indivizi în general, în treburile zilnice; ea este de obicei sortită eşecului, produce mai mult resentimente decît creşteri spiri¬tuale şi are alte efecte neintenţionate. A doua este calea umi¬linţei; nu este una obişnuită, necesitînd o veritabilă extensie de sine; este mult mai probabil să aibă succes şi nu am observat, de-a lungul experienţei mele, să fi fost vreodată distructivă.
Există un număr semnificativ de indivizi care, dintr-un motiv sau altul, au învăţat să-şi inhibe tendinţa instinctivă de a critica sau de a se confrunta cu spontană aroganţă, dar care nu merg mai departe, ascunzîndu-se în siguranţa morală a blîndeţii, neîncercînd niciodată să îşi asume puterea. Un ast¬fel de om a fost un preot, tatăl unei paciente ale mele de vîrstă medie, care suferea din copilărie de o nevoză depresivă. Ma¬ma pacientei era o femeie mînioasă şi violentă, care îşi domi¬na familia prin firea ei ţîfnoasă, prin manipulări şi nu rareori prin bătăi fizice aplicate soţului în faţa fiicei. Preotul nu a ri¬postat niciodată şi îşi sfătuia fiica să-i răspundă mamei ei aşa cum o făcea şi el, întorcîndu-i şi celălalt obraz, în tradiţia cre¬dinţei creştine, cu respect şi supuşenie neîncetată. Cînd a în¬ceput terapia, pacienta mea îşi venera tatăl pentru nesfîrşita lui toleranţă şi „iubire”. Nu a trecut mult timp, în orice caz, pînă a început să realizeze că blîndeţea tatălui însemna slăbi-
* The Cloud of Unknowing (Norul necunoaşterii), trad. engl. Ira Progoff, Julian Press, New York, 1969, p. 92.
RISCUL CONFRUNTĂRII
139
ciune şi că, în pasivitatea lui, a privat-o de o îngrijire părin¬tească adecvată exact în aceeaşi măsură ca şi mama sa, prin egoismul ei. Şi-a dat, în sfîrşit, seama că el nu a făcut de fapt nimic pentru a o proteja de răutatea mamei şi pentru a în¬frunta răul, nelăsîndu-i nici o opţiune, în afară de aceea de a încorpora amarele manipulări ale mamei, odată cu pseudou-milinţa lui, ca singurele modele comportamentale. A nu reuşi într-o confruntare cînd aceasta este necesară pentru nutrirea creşterii spirituale reprezintă un eşec al iubirii tot atît de ma¬re precum critica negîndită, condamnarea şi alte forme active de privare de îngrijire. Dacă îşi iubesc copiii, părinţii trebuie, cu grijă şi atenţie poate, dar nu mai puţin activ, să-i înfrunte şi să-i critice uneori, la fel de mult pe cît le vor permite copi¬ilor lor să-i critice şi să-i înfrunte. în mod similar, soţii care se iubesc vor trebui să se înfrunte în mod repetat, în măsura în care relaţiile din căsnicie servesc promovării creşterii spiritu¬ale între parteneri. Nici o căsnicie nu se poate numi de succes dacă soţul sau soţia nu va fi cel mai bun critic al celuilalt. Es¬te o concepţie comună ideea că prietenia trebuie să fie o rela¬ţie fără conflicte, un aranjament de tipul: „Dacă mă scarpini pe spate, te scarpin şi eu”, rezultînd numai în urma unui schimb reciproc de favoruri şi complimente prescrise de bu¬nele maniere. Acest tip de relaţii sînt superficiale, interzic in¬timitatea şi nu servesc numele de prietenie, care le este atît de uşor aplicat. Din fericire, există semne că ideea de prietenie a început să se adîncească. Confruntarea reciprocă în iubire es¬te o parte semnificativă a tuturor relaţiilor umane importan¬te şi de succes. Fără aceasta, relaţia este superficială sau chiar supusă eşecului.
Să confrunţi sau să critici este o formă de exercitare a con¬ducerii sau a puterii. Exercitarea puterii nu este nici mai mult nici mai puţin decît o încercare de a influenţa cursul eveni¬mentelor, umane sau de altă natură, printr-o acţiune con¬ştientă sau inconştientă, într-o manieră predeterminată. Cînd ne confruntăm cu cineva sau criticăm pe cineva o facem de¬oarece vrem să schimbăm cursul vieţii persoanei respective. Este evident că mai există multe alte căi, adesea superioare, pentru a influenţa cursul evenimentelor, în afara confruntării sau criticării: cum ar fi sugestia, exemplul, recompensa şi pe-
140
Iubirea
deapsa, întrebările, interdicţiile sau permisiunile, crearea de noi experienţe, organizarea activităţilor ş.a.m.d. Pot fi scrise volume întregi despre arta de a exercita puterea. Pentru obiectivele noastre, în orice caz, este suficient să spunem că persoanele care iubesc trebuie să se preocupe de această artă, pentru că, dacă doresc să contribuie la creşterea spirituală a celuilalt, ele trebuie să găsească cea mai eficientă cale pentru această creştere în condiţiile date. Părinţii iubitori, de exem¬plu, trebuie să se examineze mai întîi pe ei înşişi şi să-şi exa¬mineze riguros valorile înainte de a stabili cu precizie că ştiu ceea ce este mai bine pentru copilul lor. Apoi, făcînd această determinare, ei vor putea de asemenea să analizeze caracte¬rul şi capacităţile copilului, înainte de a decide dacă acesta va fi mai înclinat să răspundă favorabil confruntării, laudei, spo¬ririi atenţiei faţă de el sau aplicării uneia dintre celelalte for¬me de influenţare. Să confrunţi pe cineva cu ceva cu care nu se poate descurca va fi, în cel mai bun caz, o pierdere de timp, iar în majoritatea cazurilor va avea un efect vătămător. Dacă vrem să ne facem auziţi, trebuie să vorbim într-o limbă pe ca¬re ascultătorul o poate înţelege şi la un nivel cu care ascultă-torul poate opera. Dacă este vorba de iubire, trebuie să ne ex¬tindem pe noi înşine pentru a ne ajusta comunicarea în funcţie de capacităţile celui pe care îl iubim.
Este clar că exercitarea puterii, atunci cînd iubim, necesită un mare volum de muncă, dar ce legătură are aceasta cu ris¬cul implicat? Problema este că cu cît cineva iubeşte mai mult, cu atît va fi mai smerit; totuşi, cu cît cineva este mai smerit, cu atît e mai copleşit de posibilitatea apariţiei aroganţei din exercitarea puterii. Cine sînt eu să influenţez cursul eveni¬mentelor omeneşti? Ce autoritate m-a investit să decid ce es¬te mai bine pentru soţia mea, pentru copilul meu, pentru ţa¬ra mea sau pentru rasa umană? Cine mi-a dat dreptul să îndrăznesc să mă încred în propria-mi înţelegere, iar apoi să vreau să-mi exercit voinţa asupra lumii? Cine sînt eu, să mă joc de-a Dumnezeu? Acesta este riscul. De cîte ori ne exerci¬tăm puterea, ne aşteptăm să influenţăm cursul lumii, al uma¬nităţii şi, deci, ne jucăm de-a Dumnezeu. Majoritatea părinţi¬lor, profesorilor, liderilor — majoritatea celor care exercită puterea — nu conştientizează acest lucru. în aroganţa exerci-
RISCUL CONFRUNTĂRII
141
tării puterii fără o totală autoconştientizare, care este cerută de iubire, sîntem binecuvîntaţi, fericiţi, dar distructivi, igno¬ranţi în ceea ce priveşte faptul că ne jucăm de-a Dumnezeu. Dar aceia care iubesc cu adevărat şi, ca urmare, muncesc pen¬tru înţelepciunea pe care le-o cere iubirea ştiu că această ac¬ţiune înseamnă să te joci de-a Dumnezeu şi mai ştiu de ase¬menea că nu există alternativă, cu excepţia inacţiunii şi neputinţei. Iubirea ne constrînge să ne jucăm de-a Dumnezeu avînd conştiinţa întreagă a ceea ce facem. Cu această conşti¬inţă, persoanele care iubesc îşi asumă responsabilitatea de a încerca să fie Dumnezeu, de a nu se juca neatenţi de-a Dum¬nezeu şi de-a îndeplini voinţa divină fără greşeală. întîlnim aici, prin urmare, încă un paradox: numai ieşind de sub umi¬linţa cerută de iubire oamenii pot năzui să fie Dumnezeu.