Anxietatea


images (1)
1.Ce este anxietatea?

Anxietatea este definită ca o stare de frică “nejustificată” sau “fără obiect”; această definiţie este însă ambiguă, întrucât noi, oamenii, nu ne temem întotdeauna de obiecte, situaţii sau fiinţe reale, ci uneori şi de situaţii pe care ni le imaginăm.
Pentru persoanele cu tulburare de anxietate însă, depăşirea acestor stări care provin din gânduri nerealiste, (“dacă fac un atac de cord?”, “dacă mă fac de râs în faţa prietenilor?”, “dacă am cancer?”, “oare am închis gazele?”, “o sa înnebunesc!”) este foarte dificilă; de aceea au nevoie de ajutor specializat pentru a învăţa să facă faţă acestor stări de teamă intensă.

2.Simptomele anxietăţii

Frica pe care persoanele cu anxietate o resimt determină diverse modificări fiziologice, printre cele mai frecvent menţionate fiind:
– Senzaţia lipsei de aer ; stări de sufocare
– Ameţeală
– Frisoane sau valuri de căldură însoţite de transpiraţii (în special a palmelor)
– Bătăi de inimă foarte puternice (“simt că- mi sare inima din piept”)
– Dureri în zona pieptului
– Uscăciunea gurii
– Greaţă sau “fluturi în stomac”
– Furnicături (în special în mâini sau picioare)
– Tremurături (ale mainilor, picioarelor, etc)
– Senzaţia de leşin
– Senzaţie de moleşeală în picioare

3.Care sunt cauzele anxietatii?

Anxietatea este rezultatul interacţiunii dintre mai mulţi factori care ne pot face mai vulnerabili la a dezvolta o tulburare anxioasă; printre aceştia se numără:
– factori genetici ;biologici
– factori care ţin de învăţare; mediu
– factori de personalitate
O persoană vulnerabilă biologic, confruntată cu situaţii stresante ( ex. conflicte, stări de rău fizic, probleme în relaţia de cuplu) poate dezvolta o tulburare de anxietate, dar acest lucru nu este absolut obligatoriu .

4.Tipuri de anxietate

Un gol în stomac, o stare de nelinişte, de panică, o stare de aşteptare ca într- o presimţire rea. O teamă fără obiect. Iată doar câteva din simptomele ce le simţim când cel de lângă noi ne spune: “Hai, termină, nu mai fii anxioasă”, sau “Nu ai nici un motiv să te simţi asa”. Cum ştim însă care este diferenţa între diagnosticul de anxietate normală versus patologică (când devine boală)? Este normal să fii anxios la un examen important? La un interviu pentru o slujbă pe care ţi-o doreşti mult? Când eşti în trafic şi brusc ţi se face teamă? Când persoana la care ţii a întârziat 3 ore? Sau 15 minute?
Diferenţa se distinge prin gradul de distres creat.

Tulburare de anxietate generalizată

Definită prin grijă exagerată şi anxietate proeminentă pentru o perioadă de 6 luni sau mai mult şi care poate implica griji privind mai multe activităţi şi evenimente. Persoana are dificultăţi în a-şi controla anxietatea, care este însoţită de alte simptome: nelinişte, încordare fără motiv, neputinţă de a se relaxa chiar când totul este în regulă; stări de oboseală, dificultăţi de concentrare, iritabilitate, tensiuni musculare, nod în gât, somn agitat. Toate la un loc duc la distress puternic şi probleme de funcţionare.

Tulburarea de panică

Este diferită de atacurile de panică. Atacurile de panică sunt episoade bruşte, inexplicabile, de frică intense şi disconfort însoţite de schimbări cognitive şi fizice. Cel mai adesea apar însoţite de dorinţa de a scăpa, ca de un pericol foarte mare. Aceste simptome se intensifică enorm şi pot duce la palpitaţii, transpiraţie, tremurat, etc. psihologic, apare frica de a nu pierde controlul, frica de a nu muri, frica de a nu înnebuni etc.
Pe de altă parte, tulburarea de panică consistă în atacuri de panică recurente şi neaşteptate cu perioade de pauză în care persistă teama următoarelor atacuri. Persoana ajunge să îşi modifice comportamentul din cauza atacurilor de panică. Uneori, ele pot fi asociate cu agorafobie.

Tulburarea obsesiv- compulsivă

Este definită prin obsesii: gânduri intrusive, nedorite, imagini, idei sau nevoi urgente, şi prin compulsii: comportamente intense, de necontrolat, repetitive sau acte mentale menite să resolve distresul creat de compulsii(nevroza caracterizată prin teama de a nu comite un act impulsiv).
Exemplu 1: simţi că te murdăreşti doar stând în preajma unui lucru murdar sau doar gândindu- te la acel lucru şi nu te poţi opri să te speli pe mâini la fiecare câteva minute, chiar dacă mâinile se deshidratează şi pot apărea chiar răni dureroase.
Exemplu 2: Nu te poţi opri să te gândeşti la faptul că ai putea să spui o prostie în public. Te gândeşti tot mai mult la asta, vizualizezi astfel de scene şi te obsedează tot mai mult. Pentru a opri aceste obsesii, numeri pănă la 100 din 4 în 4 şi simţi că aşa te mai linişteşti. Dar gândurile o iau de la capăt, compulsia la fel, într- un cerc din care nu mai poţi să ieşi…
Aceste obsesii şi compulsii cauzează un distress considerabil şi sunt şi foarte mari consumatoare de timp. Cele mai frecvente obsesii sunt cele privind murdărirea şi contaminarea, frica de a nu deveni agresiv, îndoieli repetate, nevoia de a avea lucrurile aranjate într- un anume fel, frica de a nu avea impulsuri ucigaşe sau agresive, imagini sexuale disturbante.
Cele mai frecvente compulsii sunt cele privind spălat repetitiv, folosirea de şerveţele pentru a atinge lucrurile, verificarea uşilor, ferestrelor, a gazului sau luminii în mod repetat; ritualuri de numărat, acţiuni repetate la nesfârşit, nevoia de a primi asigurări.

Tulburarea de stress posttraumatic

O persoană trece printr- un eveniment traumatic la care a fost martoră sau a fost direct implicată, sau este confruntată cu o întâmplare sau un eveniment care a pus persoana în pericol de moarte sau de rănire gravă. Acest eveniment a cauzat o frică puternică, lipsa de ajutor sau teroare. Evenimentul traumatic este retrăit din nou prin amintiri extrem de tulburătoare, care produc stări de teamă şi anxietate similare cu cele din timpul evenimentului. Psihologic şi fizic, persoana reacţionează repetitiv ca în momentul evenimentului, nu poate uita şi nu se poate îndepărta de el. Locuri, persoane, activităţi care pot aminti de acel eveniment sunt evitate. Persoana poate să uite amănunte importante legate de acel eveniment, să aibă stări de iritabilitate puternică, dificultăţi de concentrare, crize de furie, tulburări de somn. Aceste simptome trebuie să persiste pentru mai mult de o lună şi să cauzeze un distress semnficativ şi dificultăţi de funcţionare.

Tulburarea acută de stress

O persoană este expusă la un eveniment traumatic ca martor sau persoană implicată direct. Confruntarea cu acest eveniment duce la o frică intensă, răni fizice sau psihologice semnificative, lipsa de ajutor sau teroare. Evenimentul este retrăit continuu astfel: amintiri recurente şi deranjante, imagini ce reapar, gânduri sau percepţii; coşmaruri legate de acel eveniment, momente în care momentul este retrăi, anxietate ridicată ca şi cum persoana ar retrăi evenimentul traumatic. Persoana ajunge să evite situaţii ce pot fi asociate cu acel evenimnet, discuţii despre asta, activităţi, locuri sau persoane ce pot să îi amintească de asta. Persoana poate să uite amănunte importante legate de acel eveniment, să aibă stări de iritabilitate puternică, dificultăţi de concentrare, crize de furie, tulburări de somn. Simptomele persistă pentru mai puţin de o lună şi cauzează mult distress şi dificultăţi de funcţionare.

Fobia socială

Frica de una sau mai multe situaţii sociale în care persoana intră în contact cu persoane necunoscute sau nefamiliare, în care poate fi privită de alţii şi simte că va fi expusă sau umilită, pusă în situaţii jenante şi se va face de ruşine. Expunerea cauzează un distress puternic, anxietate şi chiar atacuri de panică, în ciuda faptului că anxietatea este văzută ca excesivă şi neraţională. Persoana evită astfel de situaţii.

Fobia specifică

O frică semnificativă şi persistentă care este recunoscută ca fiind neraţională şi excesivă, dată de prezenţa sau percepţia unei situaţii sau a unui obiect care să producă această frică neraţională. Distresul, evitarea şi anticiparea evenimentului sau obiectului anxios interferează semnificativ cu viaţa sau rutina persoanei implicate.

Cele mai intalnite fobii:

Claustrofobia:teama patologică de spaţii închise.
Fobia de animale: frica de animale sau insecte.
Fobia de tip mediu: frica de furtuni, înălţimi, apă, etc.
Fobia de tip injecţii- răni: frica de injecţii, sânge, răni, proceduri medicale, etc.
Fobia de tip situaţional: lifturi, zbor, condus, trenuri, tunele, toalete, etc.

Tulburare de adaptare cu anxietate

Când apar probleme emoţionale şi de comportament semnficativă timp de cel puţin 3 luni ca răspuns la un factor stresor.
Aceste simptome apar din cauza unui distress exagerat în raport cu o performanta ocupaţională, socială sau academică. Odată ce factorul stressor a încetat, stressul nu dureaza mai mult de 6 luni după.

Tulburare de anxietate datorată condiţiei medicale generale

Când condiţia medicală a persoanei cauzează în mod proeminent simptome de anxietate.

Tulburare de anxietate indusă de substanţă

Când folosirea unor medicamente sau droguri duce la simptome de anxietate proeminentă .

5.Vindecarea este posibilă cu tratament

Vindecarea tulburărilor de anxietate este posibilă prin tratament şi asistenţă de specialitate. Tratamente efective pentru tulburări de anxietate pot să includă:

Terapii cognitiv comportamentale – care au ca scop schimbarea schemelor de gândire, a credinţelor şi a comportamentelor care pot să declanşeze anxietatea. O parte a terapiei poate să includă expunerea gradată, prin care persoana este expusă unor situaţii care provoacă anxietate. Procesul este numit desensitivizare.
Management-ul anxietăţii şi tehnici de relaxare – de ex. hipnoterapia, meditaţia, exerciţii de respiraţie, etc.
Medicaţia – include antidepresanţi şi sedative.
Anxietăţile netratate pot avea efecte serioase asupra vieţii persoanei precum şi asupra relaţiilor acesteia!

6.De reţinut…

Tulburările de anxietate pot fi tratate cu succes!!!
Atacurile de panică sunt simptome comune a tulburărilor de anxietate!
Anxietaţile netratate pot avea efecte serioase asupra vieţii persoanei precum şi asupra relaţiilor acesteia!

7.Concluzie…

Anxietatea generalizată se dezvoltă în perioade îndelungate de timp. Adesea, anxietatea începe în adolescenţă, dar majoritatea persoanelor nu solicită consiliere şi tratament înainte de 30 de ani.
Prin confruntarea cu diferite situaţii de viaţă unele persoane şi-au dezvoltat treptat un mod dezadaptativ de a gândi, simţi şi reacţiona. Cu timpul el s-a transformat într-o caracteristică predominantă a personalităţii acestor persoane. O astfel de trăsătura se poate transforma în propriul nostru duşman. În consecinţă, trebuie schimbate aspectele nedorite ale modului de gândire şi comportament. Este necesar să se facă acest lucru pentru îmbunătăţirea vieţii, pentru a deveni mai eficienţi în munca şi pentru a deveni mai apropiaţi de cei din jur. Aceste schimbări nu sunt uşor de făcut deoarece modificarea unei părţi fundamentale a personalităţii cuiva nu este uşoară dar, printr-o practică continuă şi temeinică a abilităţilor descrise, în viitor se pot obţine schimbări pozitive .

Bibliografie
http://www.psyclinic.ro Psihoterapie si Psihologie Clinica
 Revista PsihoLife , Autor: Psihoterapeut Zsuzsanna Szabo
http://www.sfatulmedicului.ro

Blidul de lemn


images1
Un bătrânel împovărat de ani s-a dus să locuiască împreună cu fiul şi cu nora lui, care aveau un băieţel de 4 ani. Mâinile bătrânului tremurau tot timpul, ochii îi erau înceţoşaţi, iar paşii împleticiţi.

Întreaga familie mânca împreună la masă, însă mâinile nesigure ale bătrânului şi vederea lui tot mai slăbită îl puneau mereu în încurcătură – boabele de mazăre i se rostogoleau din lingură pe covor, când întindea mâna după cana cu lapte, jumătate din lapte se vărsă pe faţa de masă. Fiul şi nora se simţeau tot mai iritaţi de neajutorarea lui. Până- ntr- o zi când…

“Trebuie să facem ceva cu bunicu’, a spus fiul. M-am săturat să tot văd lapte vărsat pe masă, să tot calc pe boabe de mazăre şi să tot aud cum plescăie şi troscăie în farfurie!” Aşa că soţul şi soţia au pus o măsuţă în colţul camerei, după uşă. Acolo bunicu’ mânca singur, în timp ce întreaga familie se bucura în jurul mesei. Şi pentru că bunicu’ reuşise să spargă vreo 2-3 farfurii, i-au cumpărat un blid de lemn.

Uneori, când se uitau în direcţia bunicului, familia putea să vadă o lacrimă stingheră în ochii lui slăbiţi şi trişti – singur, după uşă, bunicu’ îşi mânca bucăţica de pâine muiată în lapte. Cu toate acestea, singurele cuvinte pe care fiul şi nora le aveau pentru el erau de mustrare când îi cădea furculiţa pe covor sau când se mai vărsa din lapte pe masă. Băieţelul se uita când la bunicu’, când la mămica şi la tăticu’ lui, fără să spună un singur cuvânt…

Apoi, într-o seară, chiar înainte de cină, tatâl a observat că băieţelul meştereşte ceva pe covor. S-a apropiat şi a vâzut că încearca să cioplească o bucată de lemn. “Ce faci tu acolo? “, l-a întrebat tatăl duios.

Băieţelul şi-a ridicat ochii mari spre tăticul lui şi i-a răspuns la fel de duios: ” O, am treabă, vreau să fac un blid de lemn din care să mănânci tu şi mami când cresc eu mare…” A zâmbit şi s-a întors la “treaba” lui.

De data aceasta a fost rândul părinţilor să rămână fără cuvinte. O linişte apăsătoare s-a aşternut în cameră. şi lacrimi mari şi curate au început să le tremure în ochi, să li se rostogolească peste obrajii care de-acum luaseră culoarea sângelui vărsat pe crucea de la Calvar. Nici un cuvânt, deplină tăcere, dar amândoi ştiau prea bine ce au de făcut.

În seara aceea, soţul l-a luat pe bunic de mănă şi l-a condus cu grijă la masa mare din centrul camerei. Bunicu’ urma să mănânce la masă împreună cu întreaga familie – în seara aceea şi în fiecare seară de-atunci înainte, până la sfârşitul zilelor lui. Şi, dintr-un motiv sau altul, nici fiul şi nici nora nu mai păreau să fie deranjaţi dacă se vărsa din lapte pe faţa de masă sau dacă mai cădea câte-o furculiţă pe covor.

Copiii sunt ca nişte radare extrem de sensibile. Ochii lor nu lasă nimic neobservat, urechile lor sunt întotdeauna pe recepţie, iar mintea lor prelucrează neobosită mesajele pe care le receptionează.

Ce seamănă omul, aceea va şi secera.

dupa o povestire de Lev Tolstoi

Citim Biblia, cât de des o facem?


biblia2

Se spune că dacă ajungi la Paris vei fi întrebat ce studii ai. Dacă te afli în Londra, lumea va dori să pună întrebări referitoare la originea ta, va dori să afle din ce arbore genealogic te tragi, dacă eşti de neam nobil sau nu. Dacă ajungi la Washington, întrebarea preliminară va fi: câţi bani ai?
Dincolo de aceste expresii ale curiozităţii umane care pe alocuri se interferează în cele trei ţări, dar şi în alte părţi ale lumii, rolul educaţiei rămâne unul decisiv, atât în Europa, cât şi în Statele Unite.
Dar oare câţi “curioşi” din lumea aceasta mare şi atât de diferită ca structură umană, concepţii, tradiţii, cultură sunt interesaţi dacă tu, ca individ, ai printre preocupările cotidiene şi una legată inexorabil de latura spirituală a existenţei, citirea şi studiul Bibliei? Şi nu fac referire la un studiu specializat, academic, ci la o interpretare primară şi extragerea esenţei din cartea de căpătâi a omenirii.
Potrivit unui clasament întocmit de către societatea “Barna Group” (care-i defineşte ca “Bible-minded” pe cei care citesc Biblia, cel puţin săptămânal), oraşul Phoenix se află pe unul dintre ultimele locuri în ceea ce priveşte citirea Bibliei. Ziarul “The Huffington Post” relata că statisticile obţinute în urma studiului de cercetare efectuat prin intervievarea unui număr de 42.855 de persoane (în perioada 2005-2012), au dezvăluit faptul că doar 17% dintre locuitorii metropolei arizoniene cunosc bine Biblia şi încearcă să-şi ghideze viaţa potrivit preceptelor enunţate în ea.
Oraşele Knoxville şi Chattanooga (din statul Tennessee) se află pe primul loc în clasament, cu ponderea cea mai însemnată în rândul americanilor care nu uită să citească Biblia, măcar o dată pe săptămână.
Georgy Fedorovich Morozov, referindu-se la însemnătatea cărţilor şi a cititului, afirma: „Cartea reflectă ca o oglindă lungul şir de secole al vieţii omenirii, istoria luptei sale pentru existenţă, pentru un viitor mai luminos, suferinţele, bucuriile, înfrângerile şi biruinţele sale toate. Iubiţi cartea, îngrijiţi-o şi citiţi cât mai mult. Cartea ne este prieten credincios, de nădejde.”
La început a fost Cuvântul? Da, dar ce simbolizează acum Cuvântul într-o societate? Ce putere poate să aibă asupra lumii acesteia pline de neprevăzut şi de anomalii? Fără a cădea în latura habotniciei, dar privind cu luciditate spre acest aspect existenţial sensibil, trebuie să recunoaştem că pentru lumea în care trăim, cu bunele şi mai puţin bunele ei deopotrivă, înţelepciunea Cuvântului biblic şi învăţămintele desprinse din el sunt pârghii şi ghidaje de o valoare nebănuită în planul existenţial al umanităţii.
Octavian Curpas by Geo Roca

Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona
februarie 2013

Les Miserables ( 2012 )


images
În 1814, deţinutul Jean Valjean este eliberat condiţionat sub control judiciar de către directorul închisorii Javert, după ce şi-a ispăşit 19 ani din pedeapsă. I se oferă hrană şi adăpost de către Bishop of Digne, dar îi fură argintul în timpul nopţii. Autorităţile îl prind ulterior, dar Bishop spune le spune că argintul nu a fost furat, ci el i l-a dăruit lui Valjean, scăpându-l astfel de la întoarcerea în închisoare. Impresionat de gestul făcut de Bishop, Valjean fuge de sub controlul judiciar jurând că va deveni un om cinstit şi va începe o nouă viaţă, sub un alt nume.

Opt ani mai târziu, Valjean a devenit proprietarul unei fabrici şi primarul oraşului Montreuil-sur-Mer. Fantine, una dintre angajatele lui, este prinsă că-i trimite bani fiicei sale nelegitime, Cosette, care trăieşte alături de o familie lipsită de scrupule, şi este concediată. În încercarea sa disperată de a-şi ajuta fiica, Fantine devine o prostituată şi apoi este arestată de către Javert pentru că şi-a atacat unul dintre clienţii care se purta abuziv cu ea, dar este salvată de Valjean şi trimisă la un spital.

Mai târziu, Valjean află că autorităţile au arestat un om care se presupunea a fi el. Nedorind ca un om nevinovat să plătească pentru ilegalităţile sale, Vajlean îşi decospiră adevărata identitate în faţa instanţei în drum spre spital. Acolo îi promite Fantinei, care este pe moarte, că va avea el grijă de fiica sa. După ce scapă din nou de Javert, Valjean o găseşte pe Cosette şi plăteşte familiei Thénardiers o sumă de bani pentru a-i permite s-o ia cu el şi-i promite fetei că-i va fi ca un tată.

Pentru a vedea filmul, click aici

ADEVĂRUL, IUBIREA ȘI FRUMUSEȚEA


POPOVICI-Vavila-wb[1] - Copy

„Dacă oferi dragoste, frumusețea va crește
și toate acestea pentru că dragostea este frumusețea sufletului.”
Saint Augustine

Se spune că numele Adevărului este Iubire. Adevărul are frumusețe deoarece este esența vieții pe care o trăim în iubire. Întreaga existență, ni se spune de asemenea, cu excepția omului, trăiește în adevăr. Numai omul poartă cu el minciuna, numai el poate fi uneori în afara adevărului. În clipa în care ne naștem și devenim o parte a existenței, adevărul, iubirea și frumusețea ar trebui să devină religia noastră.
Omul are nevoie de Adevărul Absolut ca etalon al vieții. Acesta e unul singur și este identificat cu Divinitatea. Se întâmplă să nu acceptăm cu toată rațiunea și inima Adevărul Absolut, din slăbiciune, neputință, încăpățânare, rigiditate. Adevărurile relative pot fi multe: diferite credințe, gânduri, opinii deduse, repetate sau confirmate prin experiența vieții. Pe parcursul vieții ne sunt date adevăruri parțiale, fragmente din Marele Adevăr sau putem avea parte de adevăruri temporale, false.
De foarte multe ori, în istoria vieții, chiar a științei, ceea ce era considerat mare adevăr într-o perioadă, s-a dovedit a fi unul fals sau incomplet. De exemplu, astronomul, cosmologul polonez Nicolaus Copernic (1473-1543) a dărâmat teoria geocentrismului pământului instituită de grecul Ptolemeu (87 d.Hr. – 165 d.Hr.), cu noua sa teorie a heliocentrismului, îmbrățișată și de italianul Galileo Galilei (1564-1642), teorie completată și dezvoltată mai târziu de fizicieni, astronomi, matematicieni, precum germanul Johannes Kepler (1571-1630), englezul Isaac Newton (1642-1727), italianul Giordano Bruno (1548-1600), ajungându-se astfel la ideea universului nesfârșit. Galilei a dat și câteva legi pentru teoria relativității, legi care contraziceau cele afirmate de fizicienii dinaintea lui. Newton a adăugat principiului relativității câteva alte concepte, apoi a venit Albert Einstein (1879-1955) cu alte legi care completau adevărurile dinaintea lui. Teoria lui Einstein cu privire la viteza luminii care nu poate fi depășită, a devenit adevăr de necontestat. Dar, ne întrebăm pe bună dreptate, nu va veni nimeni cu un nou adevăr? Se discută de pe acum despre neutrini, particule elementare ale materiei lipsite de sarcini electrice, ce traversează în general materia fără a se opri și care par a fi mai rapizi decât lumina. Dacă teoria va fi confirmată, această limită maximă a mișcării va fi depășită, cercetătorii vor fi obligați să regândească fizica actuală, inclusiv teoria lui Einstein. Și atunci poate se va adăuga o altă teorie celei care a dăinuit o mare perioadă de timp, se va face un pas înainte, multe legi fiind chiar infirmate? Experiența vieții ne-a demonstrat că oamenii trebuie lăsați să-și exprime părerile în urma cercetărilor, a descoperirilor făcute. De-a lungul timpului s-au făcut și greșeli: uneori știința l-a negat pe Dumnezeu – Inteligența supremă, iar Biserica a greșit prin arderea pe rug al lui Giordano Bruno sau prin condamnarea lui Galilei, acceptând după 200 de ani ideea că pământul se învârte în jurul soarelui și nu invers. În 2008, Papa Benedict al XVI-lea, despre care se ştia că în trecut scuzase condamnarea lui Galileo pentru erezie, a declarat că înţelegerea legilor naturii ar putea stimula aprecierea lucrării lui Dumnezeu.
Adevărul se relativizează uneori datorită înțelegerii diferite a oamenilor, gradului de inteligență a minții, surselor din care provin cunoștințele dobândite de fiecare dintre noi – credibile sau mai puțin credibile -, structurii ființei, sentimentelor, faptelor care ne pot apropia sau îndepărta de Adevărul Absolut. Dacă însă, Adevărul se va diversifica într-o mare măsură, omenirea nu poate ajunge la derută? Viața ne-a demonstrat că Iisus cunoștea „Calea, Adevărul și Viața”, sfătuindu-ne să-l urmăm fiindcă El este posesorul acestei cunoașteri, iar noi, s-a dovedit de asemenea, nu putem singuri să ne creăm o cale adevărată, o viață curată, fără a urma legile lui Dumnezeu. Creăm adevăruri relative care de cele mai multe ori ne bulversează judecățile, ori ne obosesc, ne rătăcesc. Rareori se întâmplă, ca în final, ele să ne apropie de Divinitate. Poate că Adevărul nu ne este îngăduit deocamdată a-l cunoaște întru totul, dar calea spre el ne-a fost arătată! „Calea drepților e ca zarea dimineții ce se mărește mereu până se face ziua mare” ne spun Pildele lui Solomon.
Fiecare poate avea Dumnezeul, adevărul, calea și viața lui proprie, dar pentru cine judecă, „adevărul nu trebuie să tremure de frig la ușă.” Mintea ne este dată, în ea stă ascunsă conștiința care evoluează în consens cu Conștiința fundamentală, trebuie doar să învățăm să o folosim. Mintea ne ajută, dar este uneori influențată, înșelată de lumea falsă în care trăim. Logica se dovedește a fi dură de cele mai multe ori, iubirea creștină însă, ne mângâie sufletele, fiindcă „nu există căldură decât în preajma lui Dumnezeu”.
Criza lumii în care trăim este în primul rând o criză morală, nu știm cu adevărat cine suntem și pe ce cale trebuie să pășim. Denigrăm suportul dăruit, fructificat de întregi generații – Biserica, despre care Brâncuși spunea că rămâne pentru totdeauna locaș al meditației, denigrăm rolul ei, acela de a-i aduna pe ,,fiii risipitori” şi de a le arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze. Petre Țuțea ne spunea că religia transformă poporul într-o masă de oameni culți. A greșit cumva? Biserica este o parte a culturii noastre, ea ne reamintește legile sfinte și nu-l lasă pe om să rămână pe treapta inferioară a degradării sale morale, ci îi dă puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire, spre a se apropia de Adevărul Absolut – Divinitatea. Biserica ajută societății ca membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate în tot ceea ce fac. Și cine denigrează? De obicei oamenii care nu au avut de mici copii contact cu învățătura creștină în care au fost botezați sau cei care s-au lepădat de învățătura creștină ca de propriul părinte; denigrează oamenii lipsiți de trăirea sufletească a religiozității; denigrează oamenii ignoranți, care nu au cunoscut adevărata iubire a învățăturii creștine, ci au știut doar să pozeze în viață și să arunce cu gunoi în alții, vrând să-și arate superioritatea (crezută de ei!) prin invidie, defăimare, ură. Este bine să fim cu persoane de acest tip toleranți și umani, dar cu măsură, pentru că riscăm, vorba cuiva, să ne năpădească, așa cum buruienile năpădesc plantele cultivate. Dar, este știut că Biserica îşi deschide larg uşile pentru toţi oamenii, în mod deosebit pentru cei care au apucat calea pierzaniei. Pentru că „Dumnezeu voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”(1 Timotei 2,4). În fond are dreptul oricine să scrie, să discute decent și cu argumente, dar fără a fi intolerant și plin de ură sau lipsit de respect. A te îndoi sau a nega credința cu vehemență, este cu adevărat o dramă. Emil Cioran spunea că „practicarea îndoielii este aducătoare de slăbiciune și boală”.
Speranța ne face să credem că încetul cu încetul vom știi cine suntem, de unde am venit, încotro ne ducem, că ne vom trezi în altă lume, cea a spiritualității adevărate și nu mimate, sau renegate. Fără acest drum, fără această sete de spiritualitate, viața ne va fi într-o continuă criză și criza duce la frământări care nu sfârșesc bine.
Trebuie să fim convinși că există Adevăr Absolut, după matematica creierii acestui univers și că el există indiferent de credinţa sau părerea noastră. Galileo Galilei afirma cu convingere că legile naturii sunt matematice. Suntem departe încă de descoperirea tuturor secretelor universului, adevărului și nu este oare util ca omul să aibă un reper bine stabilit în desfășurarea activității sale? Să nu scăpăm din vedere că rătăcirea înseamnă pierdere din timpul atât de scurt al vieții care ne-a fost dăruită și rătăcind, pierdem ceva ce va fi cu greu recuperat mai târziu.
Adevărul este propovăduit de religie alături de Iubire, căreia i se atribuie o natură divină. Iubirea este un dar prețios. Dacă o pierdem, viața nu mai are nici un sens. Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) părintele idealismului german, cel care a dat întâietate ideilor, spiritului, conştiinţei, gândirii, în timp ce materia a trecut-o în planul al doilea, spunea că „Iubirea care este cu adevărat iubire și nu numai un trecător capriciu, nu se oprește pe ce este menit pieirii, ci se deșteaptă, se aprinde, sălășluiește numai în ceea ce este veșnic”. Vorbind despre idealismul lui Fichte, dr. Vasile Chira de la Universitatea de teologie din Sibiu, subliniază: „Omul şi lumea sunt centrate în Dumnezeu. Datoria morală este vocea divinităţii, iar indiciul că suntem în armonie cu scopurile divine este iubirea. Menirea omului în lume nu se poate întemeia decât pe existenţa unei ordini morale care să-l apropie treptat de perfecţiune”.
Căutând iubirea, îl căutam inconștient pe Dumnezeu. Când iubim simțim ceva deosebit, o lumină în suflet, o împlinire, o stare de fericire. Căutăm iubirea toată viața, avem nevoie de ea, nu putem fi absolviți de iubire. Dar nu numai noi oamenii, ci și întreaga natura din jurul nostru; toți și toate sunt în căutarea iubirii. Tot ceea ce este în lumea aceasta tânjește după iubire. Căutăm nu numai acea euforie a simțurilor, ci în primul rând iubirea sufletească. Iubirea ne leagă sufletele, ne fericește! Cine a simțit că este părăsit, că iubirea ființei dragi a dispărut, măcar și pentru puțin timp, a putut realiza golul creat în sufletul său și a putut înțelege de ce Marin Preda și-a încheiat romanul Cel mai iubit dintre pământeni folosind cuvintele „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” În Biblie se specifică: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic…” (1 Corinteni 13)
Grădina inimii trebuie cultivată cu Adevăr, Iubire și Frumusețe. Ni se întâmplă să închidem ochii și să gândim la ceva frumos… Apoi deschidem ochii, frumusețea gândurilor reflectată în ochi pleacă și ajunge în sufletele altor ființe…. „Frumusețea este promisiunea fericirii” scria Stendhal. Ea dă strălucire iubirii, adevărului.
Dacă vom folosi mai mult de inima decât de cântarul minții, vor intra cu ușurință și Adevărul și Iubirea și Frumusețea.

Vavila Popovici – Raleigh NC, SUA

Drumul către tine însuţi – 23


Cuvînt de încheiere

De la prima publicare a cărţii, am fost îndeajuns de noro¬cos să primesc multe scrisori de la cititorii
cărţii Drumul către tine însuţi. Au fost scrisori extraordinare. Inteligente şi bine articulate fără excepţie, ele au fost de asemenea extrem de iu¬bitoare, în semn de apreciere, multe dintre ele conţineau şi daruri: poezii potrivite, citate folositoare din alţi autori, grăunţe de înţelepciune şi povestiri din experienţa personală. Aceste scrisori mi-au îmbogăţit viaţa. A devenit clar pentru mine că există o întreagă reţea — mult mai vastă decît am îndrăznit să cred — de oameni din toată ţara care au plecat de la lungi dis¬tanţe pe drumul puţin bătut al creşterii spirituale. Ei mi-au mulţumit că am diminuat senzaţia lor de solitudine în aceas¬tă călătorie. Le mulţumesc că mi-au făcut acelaşi serviciu.
Cîţiva cititori m-au întrebat despre credinţa mea în efica¬citatea psihoterapiei. Le-am sugerat că, în ce priveşte compe¬tenţa, psihoterapeuţii sînt foarte diferiţi. Dar continuu să cred că majoritatea celor care nu au reuşit să beneficieze de mun¬ca cu un terapeut competent li s-a întîmplat astfel din cauza lipsei de apetit sau de voinţă în ceea ce priveşte rigorile mun¬cii. Totuşi, am neglijat să specific că o mică minoritate de oa¬meni — poate cinci procente — au probleme psihiatrice de o asemenea natură încît nu răspund la psihoterapie, ea putînd chiar să le înrăutăţească situaţia prin profunda introspecţie implicată.
Oricine a reuşit să citească şi să înţeleagă într-o oarecare măsură această carte este foarte puţin probabil să aparţină acelor cinci la sută. Şi, în orice caz, ţine de responsabilitatea unui terapeut competent să discearnă cu grijă şi uneori în
CUVÎNT DE ÎNCHEIERE
285
mod gradual care pacienţi nu ar trebui să intre în munca psihanalitică şi să-i conducă spre alte forme de tratament, ca¬re le pot fi cu adevărat benefice. Dar cine este un psihotera-peut competent? Mai mulţi cititori ai cărţii Drumul către tine însuţi care au mers în direcţia căutării de psihoterapie mi-au scris pentru a mă întreba cum poate fi ales terapeutul potri¬vit, distingînd între unul competent şi unul incompetent. Pri¬mul meu sfat este acela de a lua lucrurile în serios. Este una dintre cele mai importante decizii pe care le iei în viaţă. Psi¬hoterapia este o investiţie majoră, nu doar de bani, ci mai mult, de timp valoros şi energie. Este ceea ce agenţii de bur¬să numesc o investiţie cu risc înalt. Dacă alegerea este potri¬vită, vei fi răsplătit mărinimos în dividende spirituale la care nici măcar n-ai visat. Deşi probabil n-o să fii vătămat, dacă faci totuşi o alegere greşită, îţi vei irosi totuşi mulţi bani, timp şi energie valoroase pe care le-ai depus acolo.
Deci nu ezita să investeşti. Şi nu ezita să ai încredere în sentimentele şi intuiţia ta. De obicei, după o singură întîlnire cu un terapeut, vei putea să-ţi dai seama dacă „vibraţiile” re¬simţite au fost bune sau rele. Dacă vibraţiile au fost rele, plă-teşte-ţi taxa pentru o singură şedinţă şi du-te la altul. Astfel de sentimente sînt de obicei intangibile, dar ele pot emana din mici indicii tangibile. La vremea cînd am început terapia în 1966, eram foarte preocupat şi critic faţă de moralitatea im¬plicării Americii în războiul din Vietnam. în camera de aştep¬tare a terapeutului meu, erau exemplare din Ramparts şi din New York Review ofBooks, amîndouă reviste liberale cu o poli¬tică editorială anti-război. Am început să resimt vibraţii bune înainte chiar de a da ochii cu el.
Dar mai important decît înclinaţiile politice ale terapeutu¬lui, sexul sau vîrsta lui este dacă el sau ea este o persoană plină de o grijă veritabilă. Acest lucru poate fi de asemenea deseori simţit repede, deşi terapeutul n-ar trebui să se năpustească asupra ta cu asigurări pline de bunătate şi angajamente bruş¬te. Dacă terapeuţii sînt oameni cărora le pasă, ei vor fi de ase¬menea prudenţi, disciplinaţi şi de obicei rezervaţi, dar ar tre¬bui să fie posibil ca tu să intuieşti dacă rezerva ascunde căldură sau răceală.
286
CUVÎNT DE ÎNCHEIERE
Din moment ce terapeuţii te intervievează pentru a vedea dacă te vor ca pacient, este perfect normal ca şi tu să-i inter¬vievezi la rîndul tău. Dacă este relevant pentru tine, nu te ab¬ţine să întrebi care sînt sentimentele terapeutului despre chestiuni cum ar fi emanciparea femeii, homosexualitate sau religie. Eşti îndreptăţit la răspunsuri oneste, deschise şi aten¬te, în ceea ce priveşte alte tipuri de întrebări — precum cît de mult va ar putea dura terapia şi dacă mîncărimea ta de piele este psihosomatică, de obicei e mai bine să te încrezi în tera¬peutul care spune că nu ştie. în fapt, oamenii pregătiţi şi de succes în profesia lor care-şi admit propria ignoranţă sînt în general cei mai buni experţi şi mai demni de încredere.
Iscusinţa unui terapeut are puţină legătură cu recomandă¬rile pe care le are. Iubirea, curajul şi înţelepciunea nu pot fi certificate de gradele academice. De exemplu, psihiatrii „acreditaţi”, terapeuţi cu multe scrisori de acreditare, au avut parte de o instrucţie suficient de riguroasă pentru a fi relativ sigur că nu ai să cazi în mîinile unui şarlatan. Dar un psihia¬tru nu este în mod necesar un terapeut mai bun decît un psi¬holog, un asistent social sau un preot — sau măcar la fel de bun. într-adevăr, doi dintre cei mai mari terapeuţi pe care i-am cunoscut nu au absolvit niciodată o facultate. Vorbele de la om la om sînt deseori cea mai bună cale pentru a începe căutarea unui psihoterapeut. Dacă aveţi prieteni pe care-i res¬pectaţi, care sînt mulţumiţi de serviciile unui terapeut parti¬cular, de ce să nu începeţi cu această recomandare? O altă ca¬le, în mod particular indicată, în cazul în care simptomele sînt grave sau aveţi şi dificultăţi fizice, ar fi aceea de a începe cu un psihiatru. în virtutea instrucţiei lor medicale, psihiatrii sînt de obicei cei mai scumpi terapeuţi, dar sînt şi cei care se află în cea mai bună poziţie pentru a înţelege din toate un¬ghiurile situaţia în care vă aflaţi. La sfîrşitul unei ore, după ce psihiatrul a avut şansa de a afla dimensiunile problemei voastre, puteţi să-i cereţi să vă recomande un terapeut mai puţin scump, dacă acest lucru este potrivit. Cei mai buni psi¬hiatri vor fi de obicei destul de dispuşi să vă spună ce practi¬canţi în afară de medicii din comunitatea medicală sînt în mod special competenţi. Bineînţeles, dacă faţă de doctor re-
simţiţi vibraţii bune, iar el este dispus să vă ia ca pacient, vă puteţi încrede în el.
Dacă sînteţi strîmtoraţi financiar şi nu aveţi asigurare me¬dicală care să acopere costurile unei psihoterapii ca pacient neinternat, singura opţiune pe care o aveţi este de a căuta asistenţă la un spital de stat cu secţie psihiatrică sau la o cli¬nică de sănătate mintală. Va fi stabilită o taxă în acord cu mij¬loacele de care dispuneţi şi veţi fi destul de asiguraţi că nu veţi cădea în mîinile unui escroc. Pe de altă parte, psihotera¬pia în clinici tinde să fie superficială, iar capacitatea voastră de a alege propriul terapist poate fi destul de limitată. Totuşi, deseori funcţionează destul de bine.
Aceste scurte îndrumări probabil că n-au fost atît de pre¬cise pe cît ar fi dorit cititorii. Dar mesajul principal este că din moment ce psihoterapia necesită o relaţie intensă şi intimă din punct de vedere psihologic între două fiinţe umane, ni¬mic nu vă poate elibera de responsabilitatea de a alege perso¬nal acea fiinţă umană în care să aveţi încredere ca îndrumă¬tor. Cel mai bun terapeut pentru cineva poate să nu fie cel mai bun pentru altcineva. Fiecare persoană, terapeutul sau pacientul, este unică şi trebuie să vă bazaţi pe propria judeca¬tă intuitivă unică. Pentru că există unele riscuri, vă doresc no¬roc. Şi pentru că actul de intra în psihoterapie cu tot ceea ce implică ea este un act de curaj, aveţi admiraţia mea.

Drumul către tine însuţi – 22


Graţia şi boala mintală: mitul lui Oreste

S-au făcut mai multe afirmaţii aparent disparate despre natura sănătăţii mintale şi a bolii; „Nevroza este întotdeauna un substitut pentru suferinţa legitimă”; „Sănătatea mintală înseamnă devotarea faţă de realitate cu orice preţ”; şi „Boala mintală apare atunci cînd voinţa conştientă a individului de¬viază substanţial de la voinţa lui Dumnezeu, care este voinţa inconştientului individului”. Să examinăm acum această ches¬tiune a bolii mintale mai îndeaproape şi să unim aceste ele¬mente într-un întreg coerent.
Ne trăim vieţile într-o lume reală. Pentru a le trăi cum tre¬buie, este necesar să ajungem să înţelegem realitatea lumii cît putem de bine. Dar la o astfel de înţelegere nu ajungem uşor. Multe aspecte ale realităţii lumii şi ale relaţiei noastre cu lu¬mea sînt dureroase pentru noi. Le putem înţelege doar prin efort şi suferinţă. Oricare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, încearcă să evite acest efort şi această suferin¬ţă. Ignorăm aspectele dureroase ale realităţii, alungind din conştiinţa noastră anumite fapte neplăcute. Cu alte cuvinte, încercăm să ne apărăm conştiinţa, conştientizarea pe care o avem de realitate. Facem acest lucru printr-o multitudine de mijloace, pe care psihiatrii le numesc mecanisme de apărare. Oricare dintre noi foloseşte astfel de mecanisme pentru a-şi limita conştientizarea. Dacă în lenea noastră şi în frica noas¬tră de a suferi ne apărăm masiv de conştientizare, înţelegerea de către noi a lumii va avea puţin sau deloc de-a face cu rea-
GRATIA ŞI BOALA MINTALA: MITUL LUI ORESTE 263
litatea. Din cauză că acţiunile noastre se bazează pe înţelege¬rea noastră, comportamentul nostru va deveni nerealist. Cînd acest lucru se întîmplă într-o măsură suficientă, semenii noş¬tri îşi dau seama că „am pierdut legătura cu realitatea”, soco-tindu-ne bolnavi mintal, deşi noi sîntem convinşi de sănăta¬tea noastră*. Dar încă mult înainte ca lucrurile să ajungă la această extremă, iar boala să fie observată de semenii noştri, inconştientul nostru observă neadaptarea noastră crescîndă. O astfel de observaţie ne este oferită de către inconştient prin¬tr-o diversitate de mijloace: coşmaruri, crize de anxietate, de¬presii şi alte simptome. Deşi mintea noastră conştientă neagă realitatea, inconştientul, care este omniscient, cunoaşte situa¬ţia reală şi încearcă să ne ajute, prin formarea simptomelor stimulînd mintea noastră conştientă să conştientizeze că ceva e greşit. Cu alte cuvinte, simptomele dureroase şi nedorite ale bolii mintale sînt manifestări ale graţiei. Ele sînt produse ale „puternicei forţe ce-şi are originea în afara conştiinţei, care nutreşte creşterea noastră spirituală”.
Am arătat deja într-o scurtă discuţie despre depresie, spre sfîrşitul primei secţiuni despre disciplină, că simptomele de¬presive sînt pentru individul suferind semne că multe nu sînt regulă cu el şi că trebuie făcute modificări majore. Unele exemple de cazuri pe care le-am folosit pentru a demonstra alte principii pot fi de asemenea folosite pentru a-1 ilustra pe următorul: simptomele neplăcute ale bolii mintale servesc pentru a le atrage oamenilor atenţia că au luat un drum gre¬şit, că spiritele lor nu se dezvoltă şi sînt într-o gravă primej¬die. Dar aş vrea să descriu pe scurt încă un caz pentru a de¬monstra anume rolul simptomelor.
Betsy era o femeie de treizeci şi doi de ani, drăguţă şi in¬teligentă, dar cu o sfioşenie aproape virginală, care a venit să
* Recunosc că această schemă a bolii mintale este cumva exage¬rat de simplificată. Nu sînt luaţi, de exemplu, în considerare factorii fizici sau biochimici, care pot fi de o mare sau chiar predominantă importanţă în anumite cazuri. Recunosc de asemenea că este posibil ca unii indivizi să fie mult mai aproape de realitate decît semenii lor şi să fie socotiţi „nesănătoşi” de către o „societate bolnavă”. Totuşi, schema prezentată aici este adevărată pentru majoritatea exemple¬lor de boli mintale.
264
Graţia
mă vadă din cauza unor crize severe de anxietate. Era singu¬rul copil al unor părinţi catolici din clasa muncitoare, care fu¬seseră cumpătaţi şi strînseseră bani să o trimită la facultate. După un an de facultate însă, în ciuda faptului că se descur¬ca bine cu studiile, s-a decis să abandoneze şi să se căsăto¬rească cu băiatul de peste drum — care era mecanic. Şi-a luat o slujbă ca vînzătoare într-un supermagazin. Toate au mers bine timp de doi ani. Dar apoi, brusc, au apărut crizele de an¬xietate. De neconsolat. Erau total imprevizibile — cu excepţia faptului că apăreau totdeauna cînd era în afara apartamentu¬lui, undeva fără soţul ei. Se puteau întîmpla cînd mergea la cumpărături, cînd era la slujbă în supermagazin sau pur şi simplu cînd se plimba pe stradă. Intensitatea panicii pe care o simţea în acele momente era copleşitoare. Trebuia să aban¬doneze orice făcea şi să fugă literalmente spre casă sau la ga¬rajul unde lucra soţul ei. Doar atunci cînd era cu el sau acasă panica se diminua. Din cauza acestor atacuri, a trebuit să-şi părăsească slujba.
Cînd tranchilizantele pe care i le dădea medicul generalist nu au reuşit să oprească sau măcar să influenţeze intensitatea atacurilor de panică, Betsy a venit să mă consulte. „Nu ştiu ce e rău cu mine”, s-a văitat ea. „Totul în viaţa mea e minunat. Soţul meu este bun cu mine. Ne iubim foarte mult. Mi-a plă¬cut slujba pe care o am. Acum totul e groaznic. Nu ştiu de ce mi se întîmpla asta. Simt că o să înnebunesc. Ajutaţi-mă. Aju-taţi-mă ca lucrurile să fie la fel de bune cum erau înainte.” Dar, bineînţeles, Betsy a descoperit lucrînd împreună cu mine că înainte lucrurile nu mergeau chiar atît de bine. încet şi du¬reros, a ieşit la suprafaţă faptul că, deşi soţul ei era bun cu ea, o iritau mai multe lucruri la el. Manierele îi erau vulgare. Aria de interese îi era restrînsă. Cînd voia să se distreze, nu ştia altceva decît să se uite la televizor. O plictisea. Apoi a în¬ceput să recunoască faptul că şi slujba ei de casier în super¬magazin o plictisea. Aşa că a început să se întrebe de ce a pă¬răsit facultatea pentru o existenţă atît de neincitantă. „Ei bine, mă simţeam din ce în ce mai neconfortabil acolo”, a recunos¬cut ea. „Tinerii de acolo luau droguri şi făceau mult sex. Nu mă simţeam în regulă în această privinţă. Mă luau la întrebări nu doar băieţii care voiau să facă sex cu mine, dar chiar prie-
GRAŢIA ŞI BOALA MINTALĂ: MITUL LUI ORESTE 265
tenele mele. Credeau că sînt naivă. Mi-am dat seama că înce¬pusem să mă îndoiesc de mine însămi, de Biserică şi chiar de valorile părinţilor mei. Cred că eram speriată.” în cursul tera¬piei, Betsy a început să-şi pună întrebarea dacă nu cumva fu¬gea de ceva atunci cînd a părăsit facultatea. în cele din urmă, s-a întors la facultate. Din fericire, în ceea ce o priveşte, soţul ei s-a dovedit doritor de a se dezvolta odată cu ea şi a mers şi el la facultate. Orizonturile lor s-au lărgit rapid. Şi bineînţeles atacurile de anxietate au luat sfîrşit.
Există mai multe feluri de a privi acest caz destul de tipic. Atacurile de anxietate ale lui Betsy erau în mod clar o formă de agorafobie (literal, frică de pieţe publice, dar mai uzual, frică de spaţii deschise), iar pentru ea reprezenta o frică de li¬bertate. Avea aceste atacuri atunci cînd era afară, nestînjenită de soţul ei, liberă să se mişte şi să stabilească legături cu cei¬lalţi. Frica de libertate era esenţa bolii ei mintale. Unii ar pu¬tea spune că boala ei consta în atacurile de anxietate ce repre¬zentau frica de libertate, dar eu găsesc că e mai folositor, mai relevant să privesc lucrurile în alt fel. Frica de libertate pe care o avea Betsy preceda atacurile de anxietate. Din cauza acestei frici a părăsit facultatea şi a început procesul restrîngerii dez¬voltării sale. După cum cred eu, Betsy era bolnavă cu trei ani înainte de apariţia simptomelor. Totuşi, nu era conştientă de boala ei şi de răul pe care şi-1 făcea prin autorestrîngere. Simptomele, aceste atacuri de anxietate pe care ea nu le dorea şi nu le ceruse, din cauza cărora se simţea „blestemată”, „de neconsolat”, au fost cele care au făcut-o să-şi conştientizeze în cele din urmă boala şi au forţat-o să reintre pe drumul auto-corecţiei şi dezvoltării. Cred că acest model e adevărat pentru majoritatea bolilor mintale. Simptomele şi boala nu sînt ace¬laşi lucru. Boala există înainte de simptome. în loc de a fi boa¬la, simptomele sînt începutul vindecării ei. Faptul că sînt ne¬dorite face cu atît mai mult din ele un fenomen al graţiei — un dar de la Dumnezeu, un mesaj de la inconştient, dacă do¬riţi, pentru a iniţia o autoexaminare şi o reparaţie.
Aşa cum se întîmpla în general cu graţia, majoritatea oa¬menilor resping acest dar şi îi nesocotesc mesajul. Fac acest lucru într-o diversitate de moduri, toate reprezentînd încer¬cări de a evita responsabilitatea pentru boala lor. încearcă să
266
Graţia
GRAŢIA ŞI BOALA MINTALĂ: MITUL LUI ORESTE 267
ignore simptomele, pretinzînd că ele nu sînt cu adevărat simptome, că oricine are parte de „aceste mici atacuri din cînd în cînd”. încearcă să facă ceva împrejurul lor, părăsin-du-şi slujbele, încetînd să mai şofeze, mutîndu-se într-un nou oraş, evitînd anumite activităţi. încearcă să se ferească de aceste simptome prin tranchilizante, prin micile pilule pre¬scrise de medic sau anesteziindu-se ei înşişi prin alcool sau alte droguri. Chiar dacă acceptă faptul că au aceste simpto¬me, prin multe mijloace subtile, ei vor încerca de obicei să dea vina pe lumea din afară — pe rudele nepăsătoare, pe priete¬nii falşi, pe companiile lacome, pe societatea bolnavă şi chiar pe soartă — pentru condiţia în care se găsesc. Doar cîţiva, ca¬re acceptă responsabilitatea simptomelor lor, care îşi dau sea¬ma că simptomele lor sînt o manifestare a tulburării sufletu¬lui lor, iau în seamă mesajul inconştientului şi acceptă graţia. Acceptă propria inadecvare şi durerea necesară de a lucra pentru a se vindeca. Dar pentru ei, ca şi pentru Betsy şi toţi ceilalţi doritori să înfrunte durerea unei psihoterapii există o mare răsplată. Despre ei vorbea Cristos în prima dintre Feri¬ciri: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor e împărăţia ceruri¬lor.”*
Ceea ce am spus aici despre relaţiile dintre graţie şi boala mintală este frumos redat în marele mit grecesc al lui Oreste şi al Furiilor**.
Oreste era fiul cel mare al lui Atreus, bărbat care încerca¬se în mod greşit să se dovedească mai puternic decît zeii. Din cauza nelegiuirii săvîrşite împotriva lor, zeii l-au pedepsit pe Atreus aruncînd un blestem asupra tuturor urmaşilor săi. Ca parte a acestui blestem aruncat asupra casei Atrizilor, mama lui Oreste, Clitemnestra, i-a omorît tatăl şi şi-a omorît soţul,

* Matei 5, 3.
** Sînt multe versiuni ale acestui mit, cu diferenţe substanţiale între ele. Nici una dintre versiuni nu este cea pe care s-o putem numi versiunea corectă. Versiunea dată aici este cea mai condensată, din cartea Mithology (Mitologie) de Edith Hamilton (Mentor Books, New American Library, New York, 1958). Am ajuns la acest mit datorită folosirii lui de către Rollomay în cartea Love and Will (Iubire şi voinţă) şi în T.S. Eliot de către The Family Reunion (Reuniune de familie).
pe Agamemnon. Această nelegiuire a făcut ca blestemul să cadă pe capul lui Oreste, în virtutea codului grecesc al onoa-rei. Fiul este obligat înainte de toate să-1 omoare pe ucigaşul tatălui său. Totuşi, cel mai mare păcat pe care-1 poate comite un grec era păcatul de a-şi ucide mama. Oreste a fost torturat de această dilemă. în cele din urmă, a făcut ceea ce părea că trebuie să facă şi şi-a omorît mama. Pentru acest păcat, zeii l-au pedepsit pe Oreste să fie bîntuit de Furii de trei harpii în¬fiorătoare, care puteau fi văzute şi auzite doar de el şi care să-1 tortureze zi şi noapte cu critica lor trăncănitoare şi apari¬ţia lor înspăimîntătoare.
Urmat oriunde se ducea de către Furii, Oreste rătăcea cău-tînd ispăşire pentru crima sa. După mulţi ani de reflecţie sin¬guratică şi anulare de sine, Oreste le-a cerut zeilor să-1 elibe¬reze de blestemul ce apăsa pe casa lui Atreus şi de Furiile care-1 bîntuiau, afirmînd că a reuşit să ispăşească uciderea mamei sale. S-a întrunit un tribunal al zeilor. Vorbind în apă¬rarea lui Oreste, Apollo a argumentat că el pusese la cale în¬treaga situaţie ce îl adusese pe Oreste în poziţia în care nu a avut de ales, trebuind să-şi omoare mama şi, prin urmare, Oreste nu putea fi responsabil de aceasta. în acest punct Oreste a sărit în sus şi şi-a contrazis propriul apărător spu-nînd: „Eu am fost, Apollo, cel care mi-am ucis mama.” Zeii erau uluiţi. Niciodată pînă atunci un membru al casei lui Atreus nu îşi asumase întreaga responsabilitate fără să dea vi¬na pe zei. în cele din urmă, zeii au decis judecata în favoarea lui Oreste şi nu numai că l-au eliberat de sub blestemul ce apăsa casa lui Atreus, dar de asemenea au transformat Furii¬le în Eumenide, spirite iubitoare, prin a căror sfătuire înţe¬leaptă Oreste va avea întotdeauna o soartă favorabilă.
înţelesul acestui mit nu este obscur. Eumenidele sau „cele blînde” se referă de asemenea la „purtătoarele graţiei”. Furi¬ile halucinatorii care puteau fi percepute doar de către Ores¬te reprezintă simptomele, iadul personal al bolii sale mintale. Transformarea Furiilor în Eumenide reprezintă transforma¬rea bolii mintale în soarta bună de care am vorbit. Această transformare a apărut datorită faptului că Oreste a fost dis¬pus să accepte responsabilitatea pentru boala lui mintală. Deşi în ultimă instanţă căuta să se elibereze de ele, el nu ve-
1
268
Graţia
dea Furiile ca pe o pedeapsă nedreaptă şi nu se percepea pe el însuşi ca fiind victima societăţii sau a orice altceva. Fiind un rezultat inevitabil al blestemului ce apăsa casa lui Atreus, Furiile simbolizează faptul că boala mintală este o problemă de familie, apărută în fiecare dintre părinţi sau strămoşi, că păcatul tatălui ese trecut asupra copilului. Dar Oreste nu a dat vina pe familia sa — pe părinţii sau bunicii săi, aşa cum ar fi putut să o facă. Nu a dat vina nici pe zei sau „soartă”. în schimb, şi-a acceptat condiţia ca fiind cea pe care şi-a con¬struit-o singur şi a făcut efortul de a se vindeca. A fost un pro¬ces lung, aşa cum tind să fie majoritatea terapiilor. Dar ca re¬zultat, el a fost vindecat şi prin acest proces de vindecare prin propriul efort lucrurile care altădată îi provocau suferinţă au fost cele care i-au adus înţelepciunea.
Toţi psihoterapeuţii experimentaţi au văzut acest mit transpus în practica lor şi au fost martori ai transformării Fu¬riilor în Eumenide, în minţile şi vieţile pacienţilor cu care au avut cel mai mare succes. Nu a fost o transformare uşoară. Imediat ce şi-au dat seama că, în ultimă instanţă, procesul te¬rapiei le cere să-şi asume responsabilitatea pentru condiţia în care se găsesc şi pentru procesul vindecării, majoritatea pa¬cienţilor, indiferent cît de doritori de terapie păreau să fie la început, au abandonat-o. Au ales să fie mai degrabă bolnavi şi să dea vina pe zei decît să se facă bine, fără a mai da vina pe altcineva. Din minoritatea care a rămas să continue tera¬pia, mulţi au trebuit să fie învăţaţi să-şi asume responsabili¬tatea totală pentru ei înşişi ca parte a vindecării lor. Această învăţare — „instruire” ar fi un cuvînt mai potrivit — este strădania terapeutului care-şi confruntă metodic pacientul cu ezitarea lui de a-şi asuma responsabilitatea iarăşi şi iarăşi şi iarăşi, şedinţă după şedinţă, lună după lună şi deseori an du¬pă an. Frecvent, la fel ca şi copiii încăpăţînaţi, ei se vor zbate şi vor ţipa atunci cînd sînt conduşi către ideea unei responsa¬bilităţi complete pentru ei înşişi. în cele din urmă însă, vor re¬uşi. Este rar pacientul care intră în terapie cu disponibilitatea de a-şi asuma o responsabilitate totală încă de la început. Te¬rapia, în astfel de cazuri, deşi poate mai este încă necesară un an sau doi, este relativ scurtă, relativ netedă şi deseori un pro¬ces foarte plăcut atît pentru pacient cît şi pentru terapeut. în
GRAŢIA ŞI BOALA MINTALĂ: MITUL LUI ORESTE 269
orice caz, indiferent dacă e relativ uşoară sau dificilă şi pre¬lungită, transformarea Furiilor în Eumenide va apărea. Cei care au stat faţă în faţă cu boala lor mintală, care şi-au accep¬tat totala responsabilitate pentru ea şi au făcut schimbările necesare în ei înşişi pentru a depăşi boala şi-au dat seama nu numai că sînt vindecaţi şi eliberaţi de blestemele copilăriei lor şi ale strămoşilor, dar şi că trăiesc într-o lume nouă şi diferită. Problemele de altădată sînt percepute acum ca oportunităţi. Barierele dezgustătoare de altădată sînt acum provocări bine¬venite. Gînduri înainte nedorite devin intuiţii folositoare; sentimente înainte renegate devin sursă de energie şi îndru-mare, întîmplări care odinioară păreau a fi poveri par acum daruri, inclusiv simptomele din care şi-au revenit. „Depresia şi atacurile mele de anxietate au fost cele mai bune lucruri care mi s-au întîmplat vreodată”, vor spune ei la sfîrşitul unei terapii reuşite. Chiar dacă vor ieşi din terapie fără credinţă în Dumnezeu, astfel de pacienţi care au reuşit vor avea totuşi în general un sentiment foarte real că au fost atinşi de graţie.
Rezistenţa la graţie

Oreste nu s-a dus la psihoterapeut; s-a vindecat singur. Chiar dacă ar fi existat psihoterapeuţi în Grecia antică, el tot ar fi trebuit să se vindece singur. Pentru că aşa cum am men¬ţionat, psihoterapia este doar un instrument — o disciplină. De pacient depinde să aleagă sau să respingă instrumentul, iar odată ales, pacientul este cel care hotărăşte cît să foloseas¬că acest instrument şi cu ce scop. Există oameni care vor de¬păşi tot felul de obstacole — de exemplu, bani insuficienţi, experienţe anterioare dezastruoase cu psihiatri sau psihotera¬peuţi, dezaprobarea rudelor, clinici reci şi respingătoare — pentru a urma o terapie şi pentru a obţine orice picătură din beneficiile ei posibile. Alţii însă vor respinge terapia chiar da¬că le va fi oferită pe o tavă de argint; sau chiar dacă ajung să se angreneze într-o relaţie terapeutică, vor trece prin ea ca gîsca prin apă, netrăgînd nici un folos, indiferent cît de capa¬bil este terapeutul, indiferent de efortul şi iubirea lui. Deşi la sfîrşitul unui caz de succes sînt tentat să am sentimentul că eu
270
Graţia
l-am vindecat pe pacient, ştiu că, în realitate, nu am fost mai mult decît un catalizator — şi că am avut noroc să fiu astfel. Dacă în ultimă instanţă oamenii se vindecă singuri cu sau fă¬ră instrumentul psihoterapiei, de ce sînt atît de puţini cei ca¬re o fac şi atît de mulţi cei care nu o fac? Dacă drumul creşte¬rii spirituale, în ciuda dificultăţii, este deschis tuturor, de ce atît de puţini aleg să meargă pe el?
La această problemă se referea Cristos cînd a spus „căci mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi”. Dar de ce sînt aleşi doar puţini şi ce îi distinge pe aceştia de cei mulţi? Răspun¬sul pe care mulţi psihoterapeuţi sînt obişnuiţi să îl dea se ba¬zează pe o concepţie privind diferitele grade de gravitate în psihopatologie. Cu alte cuvinte, ei cred că deşi mulţi oameni sînt bolnavi, unii sînt mai bolnavi decît alţii, iar cei mai bol¬navi sînt mai dificil de vindecat. Mai mult, gravitatea bolii mintale a cuiva este în mod direct determinată de cît de de¬vreme au fost privaţi de grija părintească şi de gravitatea acestei privaţiuni suferite în copilărie. Anume, se crede că in¬divizii cu psihoze au avut parte de foarte puţină grijă din par¬tea părinţilor în primele nouă luni de viaţă; boala poate fi ameliorată printr-o formă sau alta de tratament, dar e aproa¬pe imposibil de vindecat. Se crede că indivizii cu tulburări de caracter au avut parte de o grijă părintească adecvată ca su¬gari, dar foarte săracă în perioada dintre vîrsta de nouă luni şi doi ani, cu rezultatul că ei sînt mai puţin bolnavi decît psi-hoticii, dar încă destul de bolnavi pentru a fi dificil de vinde¬cat. Despre indivizii cu nevroze se crede că au avut parte de o grijă părintească adecvată în prima copilărie, dar că apoi această grijă a devenit neîndestulătoare cîndva, după vîrsta de doi ani, dar de obicei începînd înainte de vîrsta de cinci sau şase ani. Despre nevrotici se crede că sînt mai puţin bol¬navi decît cei cu tulburări cu caracter sau psihotici şi, prin ur¬mare, mai uşor de tratat şi de vindecat.
Cred că există destul de mult adevăr în această schemă şi că ea formează o teorie psihiatrică destul de folositoare prac¬ticienilor în mai multe feluri. Nu trebuie criticată cu totul. To¬tuşi, ea nu ne spune întreaga poveste. Printre altele, ea deni¬grează importanţa vastă a grijii părinteşti în copilăria tîrzie şi adolescenţă. Există motive bune pentru a crede că grija părin-
REZISTENŢA LA GRAŢIE
271
tească insuficientă în aceşti ani din urmă poate produce ea în¬săşi boli mintale şi că o bună grijă părintească în timpul ani¬lor din urmă poate vindeca multe sau poate toate rănile cau¬zate de grija părintească insuficientă din primii ani. Mai mult, deşi schema are o valoare predictivă în sens statistic — nevro¬ticii sînt în general mai uşor de tratat decît persoanele cu tul¬burări de caracter, iar cei cu tulburări de caracter sînt în gene¬ral mai uşor de tratat decît psihoticii — ea nu reuşeşte să prezică prea bine cursul dezvoltării într-un caz individual. Astfel, cea mai rapidă analiză reuşită în întregime pe care am făcut-o vreodată a fost cea a unui bărbat care a venit la mine cu o psihoză majoră şi a cărui terapie a ajuns cu bine la sfîrşit în nouă luni. Pe de altă parte, am lucrat timp de trei ani cu o femeie care în mod clar avea „doar” o nevroză şi care ar fi tre¬buit să dobîndească doar o minimă îmbunătăţire.
Printre factorii pe care această schemă a diferitelor grade de gravitate a bolilor psihice nu reuşeşte să îi ia în considera¬re se numără acel lucru efemer din pacient care poate fi nu¬mit „voinţa de a creşte”. Este posibil ca un individ să fie ex¬trem de bolnav şi totuşi, în acelaşi timp, să posede o extrem de puternică „voinţă de a creşte”, caz în care vindecarea va apărea. Pe de altă parte, o persoană care este doar uşor bol¬navă, atît cît putem defini afecţiunea psihiatrică, dar căreia îi lipseşte voinţa de a creşte nu se va mişca un centimetru din poziţia ei nesănătoasă. Cred, prin urmare, că voinţa de a creş¬te a pacientului este în mod crucial hotărîtoare pentru succe¬sul sau eşecul psihoterapiei. Totuşi, există un factor care nu este deloc înţeles sau măcar recunoscut de către teoria psihia¬trică contemporană.
Deşi recunosc extrema importanţă a acestei voinţe de a creşte, nu ştiu în ce măsură voi fi capabil să contribui la înţe¬legerea ei, fiindcă acest concept ne aduce încă o dată în pra¬gul misterului. Se va vedea imediat că voinţa de a creşte este în esenţă acelaşi fenomen ca şi iubirea. Iubirea este voinţa de extindere de sine prin creştere spirituală. Oamenii care iubesc veritabil sînt prin definiţie oameni aflaţi în creştere. Am dis¬cutat despre faptul că însăşi capacitatea de a iubi este nutrită de către grija iubitoare a părinţilor, dar am făcut de asemenea observaţia că nutrirea părintească de una singură nu reuşeş¬te să asigure existenţa acestei capacităţi în toţi oamenii. Citi-
272
Graţia
torul îşi va aminti că a doua secţiune a acestei cărţi se termi¬na cu patru întrebări despre iubire, dintre care vom discuta acum două: de ce unii oameni nu reuşesc să răspundă la tra¬tamentul celor mai buni şi mai iubitori terapeuţi şi de ce unii oameni depăşesc copilării lipsite total de iubire cu sau fără ajutorul psihoterapiei, pentru a deveni ei înşişi persoane pli¬ne de iubire? Cititorul îşi va aminti de asemenea că am afir¬mat atunci că mă îndoiesc că voi putea răspunde la aceste în¬trebări, spre satisfacţia completă a cuiva. Am sugerat că poate fi totuşi aruncată o oarecare lumină asupra acestor întrebări, luînd în considerare conceptul de graţie.
Am ajuns să cred şi am încercat să demonstrez că capaci¬tatea de a iubi a oamenilor şi, prin urmare, voinţa lor de a creşte este nutrită nu doar de iubirea părinţilor în timpul co¬pilăriei, dar de asemenea, de-a lungul vieţilor lor, de către graţie sau de către iubirea lui Dumnezeu. Aceasta este o pu¬ternică forţă externă conştiinţei lor, care operează prin inter¬mediul inconştientului la fel ca şi prin intermediul unei per¬soane iubitoare, alta decît părinţii şi prin alte căi adiţionale pe care nu le înţelegem. Datorită graţiei, este posibil ca oamenii să depăşească traumele cauzate de părinţii lipsiţi de iubire şi să devină ei înşişi oameni iubitori, care s-au ridicat mult dea¬supra părinţilor lor pe scara evoluţiei umane. De ce atunci doar unii oameni cresc spiritual şi evoluează dincolo de cir¬cumstanţele felului în care s-au comportat părinţii? Cred că graţia este disponibilă pentru oricine, că sîntem cu toţii învă¬luiţi în dragostea lui Dumnezeu, nici unul mai puţin nobil decît altul. Singurul răspuns pe care îl pot da este prin urma¬re acela că mulţi dintre noi aleg să nu ia în seamă chemarea graţiei şi să refuze ajutorul ei. Afirmaţia lui Cristos — „căci mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi” — aş putea-o tradu¬ce ca însemnînd „toţi sînt chemaţi şi de către graţie, dar pu¬ţini dintre noi aleg să asculte chemarea ei”.
întrebarea devine atunci: De ce doar atît de puţini dintre noi aleg să ia în seamă chemarea graţiei? De ce cei mai mulţi dintre noi se opun graţiei? Am vorbit mai devreme despre graţia care ne înzestrează cu o anumită rezistenţă inconştien¬tă la boală. Cum se face atunci că părem să posedăm o rezis¬tenţă egală la sănătate? Răspunsul la această întrebare a fost de fapt deja dat. Este vorba de lenea noastră, de păcatul ori-
REZISTENŢA LA GRAŢIE
273
ginar al entropiei cu care am fost blestemaţi. Tot aşa cum gra¬ţia este sursa supremă a forţei care ne împinge să urcăm sca¬ra evoluţiei umane, entropia este cea care ne face să rezistăm la această forţă, să rămînem pe treapta confortabilă şi uşoară pe care ne aflăm acum sau chiar să coborîm la forme de exis¬tenţă din ce în ce mai puţin pretenţioase. Am vorbit pe larg despre cît de dificil este să ne disciplinăm, să iubim veritabil, să creştem spiritual. Este natural să dăm înapoi în faţa dificul¬tăţii. Deşi ne-am ocupat de fundamentul problemei entropiei sau lenii, mai există un aspect al ei care merită încă o dată o menţiune particulară: chestiunea puterii.
Psihiatrii şi alţi oameni sînt familiarizaţi cu faptul că pro¬blemele psihiatrice apar cu o remarcabilă frecvenţă la indivizi curînd după ce au fost promovaţi într-o poziţie de mai mare putere şi responsabilitate. Psihiatrul militar care este mai fa¬miliarizat cu problema „nevrozei de promovare” este de ase¬menea conştient că problema nu apare cu o frecvenţă şi mai mare din cauza numărului mare de soldaţi care reuşesc să re¬ziste încă de la început promovării. Există mulţi militari de carieră de rang inferior care pur şi simplu nu doresc să devi¬nă sergenţi de companie, plutonieri sau plutonieri majori. Există un mare număr de subofiţeri care mai degrabă ar muri decît să devină ofiţeri şi care în mod repetat resping ofertele de instruire pentru a deveni ofiţeri, grad pentru care, în vir¬tutea inteligenţei şi stabilităţii lor, ar părea bine dotaţi.
Aşa se întîmplă şi cu creşterea spirituală, la fel ca în viaţa profesională. Deaorece chemarea graţiei înseamnă o promo¬vare, o chemare către o poziţie de o mai mare responsabilita¬te şi putere. A fi conştient de graţie, a experimenta personal prezenţa ei constantă, a şti cît de aproape eşti de Dumnezeu înseamnă a cunoaşte şi a experimenta continuu o linişte şi o pace interioară pe care doar cîţiva o posedă. Pe de altă parte, această cunoaştere şi conştientizare aduce cu ea o mare res¬ponsabilitate. A experimenta apropierea de Dumnezeu în¬seamnă de asemenea a experimenta obligaţia de a fi Dumne¬zeu, de a fi agent al puterii şi iubirii Lui. Chemarea graţiei este chemarea către o viaţă de grijă plină de efort, către o via¬ţă de servire şi de sacrificiu. Este o trecere de la copilăria spi¬rituală la maturitatea spirituală, o chemare la a fi părinte pen-
274
Gratia
tru omenire. T.S. Eliot descrie această chestiune în predica de Crăciun pe care Thomas Becket o ţine în piesa Murder in the Cathedral (Crimă în catedrală).
Dar gîndiţi-vă puţin la cuvîntul „pace”. Nu vi se pare ciudat că îngerii trebuie să vestească Pacea cînd lumea fă¬ră încetare este îndurerată de Război şi de frica de Război? Nu vi se pare vouă că vocile îngereşti greşesc şi că promi¬siunea este o dezamăgire sau o înşelătorie?
Reflectaţi acum la felul cum Domnul însuşi a vorbit despre Pace. El le-a spus discipolilor Săi: „Pace vă las vo¬uă, pacea Mea o dau vouă”*.
S-a gîndit El la Pace aşa cum ne gîndim noi la ea: rega¬tul Angliei în pace cu vecinii săi, baronii în pace cu regele, gospodarul socotindu-şi în pace cîştigurile, casa măturată, cel mai bun vin pentru prieteni pe masă, nevasta cîntîn-du-le copiilor? Acei bărbaţi discipoli ai Săi nu ştiau despre astfel de lucruri, ei mergeau în călătorii departe pentru a suferi pe mare şi pe uscat, pentru a cunoaşte tortura, pen¬tru a fi închişi, dezamăgiţi, pentru a suferi moartea prin martiraj. Ce înţelege atunci El prin pace? Dacă întrebaţi aceasta, amintiţi-vă că El a spus de asemenea „nu precum dă lumea vă dau Eu”**.
Deci El le-a dat discipolilor Săi pace, dar nu pace aşa cum o dă lumea.***
Deci odată cu pacea graţiei vin şi responsabilităţile, dato¬riile, obligaţiile chinuitoare. Nu este remarcabil faptul că atît de mulţi sergenţi bine dotaţi nu doresc să-şi pună pe umeri epoleţii de ofiţer? Nu este de mirare că pacienţii psihoterapiei n-au nici cel mai mic gust pentru puterea care însoţeşte sănă¬tatea mintală autentică. O tînără care a făcut terapie cu mine timp de un an pentru o depresie extinsă şi care a ajuns să afle o mulţime de lucruri despre psihopatologia rudelor sale era extrem de bucuroasă într-o zi pentru că reuşise să se descur-
* Ioan 14, 27. (N. trad) ** Ioan 14, 27. (N. trad.)
*** The Complete Poems and Plays (Opere complete), 1909-1950, Har-court Brace, New York, 1952, pp. 198-199.
REZISTENŢA LA GRATIE
275
ce cu înţelepciune, sînge rece şi uşurinţă într-o situaţie de fa¬milie. „M-am simţit cu adevărat bine”, a spus ea. „Aş vrea să simt acest lucru mai des.” I-am spus că acest lucru se poate întîmpla, arătîndu-i că motivul pentru care s-a simţit atît de bine era acela că pentru prima oară cînd a fost vorba de fami¬lia ei s-a aflat într-o poziţie de putere, fiind conştientă de co¬municarea lor distorsionată şi de felurile nesincere în care în¬cercau să o manipuleze pentru a realiza aşteptările lor nerealiste şi că astfel a reuşit ea să fie la înălţimea situaţiei. I-am spus că odată ce va putea să-şi extindă acest tip de con¬ştientizare la alte situaţii, va putea să se găsească de tot mai multe ori la „înălţimea situaţiei” şi, prin urmare, să aibă par¬te de sentimente bune din ce în ce mai frecvent. M-a privit cu un început de sentiment de oroare. „Dar asta mi-ar cere să gîndesc tot timpul!”, a spus ea. Am fost de acord că puterea ei ar putea să evolueze şi să se menţină prin multă gîndire şi că ea se va debarasa astfel de sentimentul de neputinţă aflat la rădăcina depresiei ei. A devenit furioasă. „Nu vreau să gîn¬desc la naiba tot timpul”, a ţipat ea. „Nu am venit aici pentru ca viaţa mea să devină mai dificilă. Nu vreau decît să pot să mă relaxez şi să mă bucur. Dvs. aşteptaţi de la mine ca eu să fiu un fel de Dumnezeu sau ceva în genul ăsta!” E trist să spun că la scurtă vreme după aceea această femeie potenţial strălucită a terminat tratamentul prea puţin vindecată, îngro¬zită de pretenţiile pe care le avea sănătatea mintală de la ea. Ar putea suna ciudat pentru un novice, dar psihoterapeu-ţii sînt familiarizaţi cu faptul că oamenii sînt în mod curent îngroziţi de sănătatea mintală. O parte majoră a sarcinii psi¬hoterapiei constă nu doar în a-i face pe pacienţi să ajungă la experienţa sănătăţii mintale, dar, de asemenea, printr-un amestec de consolare, redare a încrederii şi de severitate, să prevină faptul ca pacienţii să fugă de această experienţă oda¬tă ce au avut-o. într-o privinţă, această frică este legitimă şi, în sine, nu nesănătoasă: frica de a deveni puternic este frica de a folosi greşit puterea. Sfîntul Augustin scria: „Dilige et qu-od isfac”, însemnînd: „Dacă eşti iubitor şi sîrguincios vei pu¬tea face orice vei dori.”*
1 Ioan 7. Patrologia Latina 35,2033.

276
Graţia
REZISTENTA LA GRAŢIE
277
Dacă oamenii progresează îndeajuns în psihoterapie, ei vor lăsa în cele din urmă în spate sentimentul că nu pot să co¬opereze cu o lume copleşitoare şi fără milă şi într-o zi îşi vor da seama brusc că le stă în putere să facă tot ce vor. Conştien¬tizarea acestei libertăţi este înspăimîntătoare. „Dacă pot să fac tot ce vreau”, vor gîndi ei, „ce mă va opri de la a face greşeli grosolane, de la a comite nelegiuiri, de la a fi imoral, de la a abuza de libertatea şi puterea mea? Sînt sîrguinţa şi iubirea mea suficiente ca să mă conducă?”
Dacă conştientizarea puterii şi a libertăţii este trăită ca o experienţă a chemării graţiei, aşa cum se întîmplă deseori, răspunsul va fi de asemenea: „O, Doamne, mi-e teamă că nu sînt vrednic de încrederea Ta.” Această frică este bineînţeles ea însăşi parte integrantă a sîrguinţei şi iubirii cuiva şi prin urmare este folositoare în guvernarea de sine care previne abuzul de putere. Din acest motiv ea nu trebuie lăsată la o parte; dar nu trebuie să fie atît de uriaşă încît să oprească o persoană să ia în seamă chemarea graţiei şi să-şi asume pute¬rea de care este capabilă. Cei care au chemarea graţiei pot să se lupte ani de zile cu frica lor înainte de a putea să o dep㬺ească şi să-şi accepte propria evlavie. Cînd această frică şi senzaţie de nevrednicie sînt atît de mari încît să oprească asu¬marea puterii, este vorba de o problemă nevrotică, ce ar pu¬tea deveni problema centrală în psihoterapia cuiva.
Dar pentru mulţi oameni frica nu de faptul că ar putea abuza de putere reprezintă problema principală în rezistenţa lor la graţie. Nu partea din maxima Sfîntului Augustin cu „fă ce vrei” este indigestă pentru ei, ci partea cu „fii sîrguincios”. Mulţi dintre noi sînt precum copiii sau adolescenţii; credem că libertatea şi puterea adultului ni se cuvine, dar nu prea avem apetit pentru responsabilitatea şi disciplina de sine a adultului. Aşa cum ne simţim oprimaţi de către părinţii noş¬tri — sau de către societate sau soartă — la fel avem nevoie de puteri deasupra noastră pe care să dăm vina pentru con¬diţia în care ne aflăm. A ne ridica pînă la poziţia unei aseme¬nea puteri, în care să nu avem pe cine da vina în afară de noi înşine, reprezintă o stare de lucruri care provoacă frică. Aşa cum am menţionat deja, dacă Dumnezeu nu ar fi cu noi în această poziţie înaltă, am fi îngroziţi de solitudinea noastră.

Totuşi, mulţi au o capacitate atît de mică de a tolera solitudi¬nea puterii, încît mai degrabă resping prezenţa lui Dumne¬zeu decît să aibă experienţa lor înşile ca singur căpitan al va¬sului lor. Mulţi oameni vor pacea fără solitudinea puterii. Şi vor încrederea în sine a adultului fără să trebuiască să se ma¬turizeze.
Am spus în mai multe feluri cît de dificil este să te matu¬rizezi. Foarte puţini păşesc siguri pe ei şi fără şovăială în via¬ţa de adult, totdeauna doritori de responsabilităţi noi şi mai mari. Mulţi îşi tîrăsc picioarele şi în fapt nu devin niciodată mai mult decît parţial adulţi, totdeauna dînd înapoi de la ce¬rinţele unei maturizări complete. Aşa este şi cu creşterea spi¬rituală, inseparabilă de procesul maturizării psihologice. Chemarea graţiei este în forma sa ultimă o somaţie de a fi una cu Dumnezeu, de a-ţi asuma egalitatea cu Dumnezeu. Prin urmare, este o chemare la maturitate completă. Sîntem obiş¬nuiţi să ne imaginăm experienţa convertirii sau a bruştei che¬mări a graţiei ca pe un fenomen de tipul „O, bucurie!” Din ex¬perienţa mea, ea este de multe ori, măcar parţial, un fenomen „O, la naiba!” în momentul în care auzim în cele din urmă chemarea, am putea spune: „O, mulţumesc Doamne!”; sau am putea spune: „O, Doamne, sînt nevrednic” sau am putea spune: „O, Doamne, chiar trebuie?”
Deci faptul că „mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi” este uşor explicabil în lumina dificultăţilor inerente de a răs¬punde la chemarea graţiei. întrebarea cu care am rămas atunci nu este de ce oamenii eşuează în a accepta psihoterapia sau de ce eşuează să beneficieze de ea, chiar cînd se află în cele mai bune mîini, şi nici de ce oamenii se opun în mod curent graţiei; forţa entropiei face să fie natural faptul de a se com¬porta astfel. Mai degrabă, întrebarea este opusă: cum de cîţi-va iau în seamă chemarea, care este atît de dificilă? Ce-i dis¬tinge pe aceşti cîţiva de cei mulţi? Nu pot să răspund la această întrebare. Aceşti oameni pot veni cu o formaţie cultă bogată sau cu o formaţie superstiţioasă împovărătoare. Ei pot să fi avut experienţa unor părinţi iubitori, dar e la fel de pro¬babil să fi trăit experienţa unei profunde privări de afecţiunea părintească sau de grija veritabilă. Ei pot intra în psihoterapie din cauza unor dificultăţi minore de adaptare sau cu boli
278
Graţia
mintale copleşitoare. Pot fi bătrîni sau tineri. Pot lua în seamă brusc chemarea graţiei şi cu aparentă uşurinţă. Sau pot lupta împotriva ei şi o pot blestema, făcîndu-i loc doar gradual şi dureros, centimetru cu centimetru. Prin urmare, cu experien¬ţa pe care am dobîndit-o de-a lungul anilor, am devenit mai puţin selectiv în hotărîrea pe cine voi încerca să tratez. îmi cer scuze faţă de cei pe care i-am exclus de la terapie ca rezultat al ignoranţei mele. Am învăţat că în primele stadii ale proce¬sului psihoterapeutic nu am absolut nici o capacitate de a prezice care dintre pacienţii mei nu va reuşi să răspundă la te¬rapie, care va răspunde printr-o creştere semnificativă, totuşi parţială, şi care va creşte miraculos imediat pînă la starea de graţie. Cristos însuşi a vorbit despre imposibilitatea de a pre¬zice graţia cînd i-a spus lui Nicodim: „Vîntul suflă unde vo¬ieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.”*
După ce am spus atît cît am putut despre fenomenul gra¬ţiei, la final nu ne-a rămas decît să recunoaştem natura ei mis¬terioasă.

întîmpinarea graţiei

Şi sîntem iarăşi în faţa unui paradox. De-a lungul acestei cărţi, am scris despre creşterea spirituală ca şi cum ar fi un proces predictibil şi ordonat. Am dat de înţeles că creşterea spirituală poate fi învăţată aşa cum cineva învaţă pentru doc¬torat, de exemplu; dacă îţi plăteşti taxele şi munceşti îndea¬juns, bineînţeles că vei reuşi să primeşti acest grad academic. Am interpretat spusa lui Cristos „mulţi sînt chemaţi, dar pu¬ţini sînt aleşi” ca semnificînd faptul că foarte puţini aleg să ia în seamă chemarea graţiei din cauza dificultăţilor ce intervin. Prin această interpretare am indicat că faptul de a fi binecu-vîntaţi de graţie este o chestiune ce ţine de alegerea noastră. In esenţă, am spus că graţia se cîştigă. Şi ştiu că acest lucru es¬te adevărat.
‘ Ioan 3, 8.
ÎNTÎMPINAREA GRAŢIEI
279
in acelaşi timp, ştiu că de fapt lucrurile nu se întîmplă de¬loc astfel. Nu noi ajungem la graţie, graţia ajunge la noi. în-cercînd să obţinem graţia, ea ne-ar putea ocoli. Am putea să nu o căutăm şi totuşi ea să ne găsească. în mod conştient, am putea dori cu aviditate viaţa spirituală, dar să descoperim apoi tot felul de piedici în cale. Sau s-ar putea ca aparent să nu prea avem gust pentru viaţa spirituală şi totuşi să fim vi¬guros chemaţi către ea, în ciuda voinţei noastre. Deşi, la un nivel, noi sîntem cei care alegem dacă vom lua în seamă che¬marea graţiei, la un altul pare clar că Dumnezeu este cel care face alegerea. Experienţa comună a celor care au atins starea de graţie, cărora „viaţă nouă din ceruri” le-a fost dată, este una de uluire faţă de propria condiţie. Nu simt că ei au fost cei care au cîştigat-o. Deşi au o conştientizare realistă asupra bunătăţii naturii lor particulare, ei nu pun natura lor pe sea¬ma voinţei proprii. Mai degrabă, simt distinct faptul că bună¬tatea naturii lor a fost creată de mîini mai înţelepte şi mai is¬cusite decît ale lor. Cei care sînt mai apropiaţi de graţie sînt cei mai conştienţi de caracterul misterios al darului ce li s-a dat.
Cum vom rezolva acest paradox? Nu o s-o facem. Poate cel mai bun lucru pe care-1 putem spune este că, deşi nu pu¬tem ajunge prin noi înşine la graţie, putem ca prin voinţă să ne deschidem faţă de miraculoasa ei venire. Putem să ne pre¬gătim pe noi înşine să fim un teren fertil, un loc bine primi¬tor. Dacă ne putem transforma în indivizi total disciplinaţi, pe de-a-ntregul iubitori, atunci, chiar dacă am fi ignoranţi în ceea ce priveşte teologia şi chiar dacă nu ne-am gîndi deloc la Dumnezeu, ne-am pregătit bine pe noi înşine pentru venirea graţiei. Reciproc, studiile de teologie reprezintă o metodă in¬suficientă de pregătire şi prin ea însăşi, complet nefolositoa¬re. Totuşi, am scris această secţiune deoarece cred că conştien¬tizarea existenţei graţiei poate fi de un considerabil folos pentru cei care au ales să călătorească pe dificila cale a creşte¬rii spirituale. Această conştientizare le va uşura călătoria în cel puţin trei feluri: îi va ajuta să tragă avantajele graţiei de-a lungul drumului, le va da un simţ mai sigur al direcţiei şi le va oferi încurajare.
280
Graţia
paradoxul că alegem graţia şi că sîntem aleşi de către gra¬tie este esenţa fenomenului serendipităţii. Serendipitatea a fost definită ca „darul de a găsi lucruri valoroase sau agrea¬bile fără a le căuta”. Buddha a găsit iluminarea doar atunci cînd a încetat să o caute — cînd a lăsat-o să vină la el. Pe de altă parte, cine se poate îndoi că eliberarea nu a venit la el anume pentru că şi-a dedicat cel puţin şaisprezece ani cău-tînd-o, şaisprezece ani de pregătire? El a căutat-o şi nu a cău¬tat-o în acelaşi timp. Furiile s-au transformat în Purtătoare ale Graţiei tocmai pentru că Oreste a lucrat pentru a cîştiga fa¬voarea zeilor şi în acelaşi timp nu a aşteptat ca zeii să-i nete-zească drumul. Prin acest amestec paradoxal de a căuta şi de a nu căuta a obţinut el darul serendipităţii şi binecuvântarea graţiei.
Acelaşi fenomen este în mod curent demonstrat de felul în care pacienţii utilizează visele în psihoterapie. Unii pacienţi, conştienţi de faptul că visele conţin răspunsuri la problemele lor, vor căuta cu aviditate aceste răspunsuri printr-un efort deliberat, mecanic şi considerabil, înregistrînd fiecare dintre visele lor complet detaliat şi vor aduce literalmente la şedin¬ţe mormane de vise. Dar visele lor le sînt de puţin ajutor. în¬tr-adevăr, tot acest material cu vise poate fi o piedică pentru terapia lor. Pentru că nu e îndeajuns de mult timp să analize¬ze toate aceste vise. Pentru că acest voluminos material cu vi¬se poate servi la împiedicarea muncii în domenii mai fruc¬tuoase de analiză. Şi pentru că e probabil ca tot acest material să fie foarte obscur. Astfel de pacienţi trebuie să fie învăţaţi să nu mai caute vise, să lase visele să vină la ei, să lase incon¬ştientul să aleagă care din vise trebuie să intre în conştiinţă. Această învăţare poate să fie destul de dificilă ea însăşi, ce-rînd aşa cum se întîmplă ca pacientul să renunţe la un anume control şi să-şi asume o relaţie mai pasivă în mintea lui. Dar odată ce un pacient învaţă să nu facă nici un efort conştient pentru a apuca visele, materialul cu vise amintit descreşte în cantitate, dar creşte dramatic în calitate. Rezultatul este că vi¬sele pacientului, aceste daruri din inconştient care acum nu mai sînt căutate — uşurează elegant procesul dorit al vinde¬cării. Dacă privim cealaltă faţă a monedei totuşi, vom vedea că sînt mulţi pacienţi care intră în psihoterapie cu absolut nici
ÎNTÎMPINAREA GRAŢIEI
281
o conştientizare sau înţelegere a imensei valori pe care visele o pot avea pentru ei. Prin urmare, ei aruncă din conştiinţă tot materialul visului ca fiind nevaloros şi neimportant. Aceşti pacienţi trebuie mai întîi să fie învăţaţi să-şi amintească vise¬le şi apoi cum să aprecieze şi să perceapă comoara ce zace înăuntrul lor. Pentru a utiliza eficient visele, trebuie să lu¬crăm pentru a deveni conştienţi de valoarea lor şi pentru a trage avantaje din ele atunci cînd ajung la noi şi trebuie de asemenea să lucrăm uneori pentru a nu le căuta sau aştepta. Trebuie să le lăsăm să fie adevărate daruri.
Deci aşa stau lucrurile cu graţia. Am văzut deja că visele sînt doar o formă sau o cale prin care ne sînt date darurile graţiei. Aceeaşi abordare paradoxală trebuie folosită în ceea ce priveşte toate celelalte forme: intuiţii bruşte, premoniţii şi o întreagă serie de evenimente sincronice de serendipitate. Şi faţă de toată iubirea. Oricine vrea să fie iubit. Dar mai întîi trebuie să ne facem pe noi demni de a fi iubiţi. Trebuie să ne pregătim pentru a fi iubiţi. Facem acest lucru devenind noi înşine fiinţe umane iubitoare şi disciplinate. în cazul în care căutăm să fim iubiţi — dacă ne aşteptăm să fim iubiţi — acest lucru nu se poate împlini; vom fi dependenţi şi lacomi şi nu vom iubi veritabil. Dar atunci cînd ne nutrim pe noi înşine şi pe ceilalţi fără a avea ca preocupare principală obţinerea unei recompense, atunci vom deveni demni de a fi iubiţi, iar răs¬plata de a fi iubiţi pe care nu am căutat-o ne va găsi ea. Aşa este cu iubirea umană şi aşa este cu iubirea lui Dumnezeu.
Una din intenţiile principale ale acestei secţiuni despre graţie a fost aceea de a-i ajuta pe cei aflaţi pe calea creşterii spirituale să înveţe să aibă competenţa serendipităţii. Să rede-finim acum serendipitatea nu ca pe un dar, ci ca pe o capaci¬tate învăţată de a recunoaşte şi de a utiliza darurile graţiei ca¬re ne sînt date de dincolo de domeniul voinţei conştiente. Cu această capacitate vom descoperi că dezvoltarea noastră spi¬rituală este îndrumată de o mînă invizibilă şi de inimaginabi¬la înţelepciune a lui Dumnezeu cu o infinit mai mare acura¬teţe decît cea de care e capabilă voinţa noastră conştientă, neajutorată. îndrumată, călătoria devine mai rapidă.
Intr-un fel sau altul, aceste idei au fost stabilite cu mult înainte — de către Buddha, de către Cristos, de către Lao Tzî,
282
Gratia
printre mulţi alţii. Originalitatea aceste cărţi derivă din faptul că eu am ajuns la aceeaşi înţelegere printr-o cale individuală, ducîndu-mi viaţa în secolul XX. Dacă ceri o mai mare înţele¬gere decît cea pe care notele de subsol moderne pot să ţi-o ofere, atunci începe sau întoarce-te la texele antice. Caută o mai mare înţelegere, dar nu te aştepta la o detaliere mai am¬plă. Sînt mulţi care datorită pasivităţii, dependenţei, fricii şi lenii vor să li se arate fiecare centimetru din cale şi să li se de¬monstreze că fiecare pas va fi sigur şi că le merită efortul. Acest lucru nu poate fi făcut. Deoarece călătoria dezvoltării spirituale cere curaj, iniţiativă, independenţă a gîndurilor şi a acţiunilor. Deşi vorbele profeţilor şi ajutorul graţiei sînt dis¬ponibile, călătoria trebuie însă să fie făcută de unul singur. Nici un învăţător nu te poate duce acolo. Nu există formule prestabilite. Ritualurile sînt doar ajutoare pentru învăţare, ele nu sînt însăşi învăţarea. A mînca hrană organică, a spune cinci Ave Măria înainte de micul dejun, rugîndu-te cu faţa la est sau la vest sau mergînd la biserică duminica, toate acestea nu te vor duce la destinaţie. Nu poate fi spus nici un cuvînt, nu poate fi predată nici o învăţătură care să-1 elibereze pe că¬lătorul spiritual de necesitatea de a-şi lua singur calea, de a urca cu efort şi angoasă pe propriul drum, trecînd prin îm¬prejurările unice ale propriilor lor vieţi pînă la identificarea sinelui lor individual cu Dumnezeu.
Chiar atunci cînd înţelegem cu adevărat aceste chestiuni, călătoria creşterii spirituale este încă atît de solitară şi dificilă încît deseori ne descurajăm. Faptul că trăim într-o epocă şti¬inţifică, deşi ne este de ajutor în unele aspecte, serveşte pentru unii la cultivarea descurajării. Credem în pricipiile mecanice ale universului; nu în miracole. Prin ştiinţă, am ajuns să aflăm că sălaşul nostru este o planetă a unei stele printre altele pier¬dută într-o galaxie. Şi tot aşa cum părem pierduţi în mijlocul enormităţii universului extern, ştiinţa ne face să ne dezvol¬tăm o imagine despre noi înşine ca fiind neajutoraţi şi guver¬naţi de forţe interne ce nu sînt supuse voinţei noastre — de moleculele chimice din creierul nostru şi de conflictele din in¬conştientul nostru, care ne constrîng să simţim şi să ne com¬portăm într-un anume fel atunci cînd noi nu sîntem nici mă¬car conştienţi de ceea ce facem. Astfel, înlocuirea miturilor
ÎNTÎMPINAREA GRAŢIEI
283
umane de informaţiile ştiinţifice ne-a făcut să suferim de un sentiment al lipsei de sens personale. Căci ce semnificaţie po¬sibilă putem avea, ca indivizi sau chiar ca rasă, mişcaţi înco¬lo şi încoace de forţe interne chimice şi psihologice pe care nu le înţelegem, invizibile într-un univers ale cărui dimensiuni sînt atît de largi încît nici chiar ştiinţa nu le poate măsura?
Totuşi, aceeaşi ştiinţă este cea care, într-un anumit fel, m-a ajutat să percep realitatea fenomenului graţiei. Am încercat să transmit această percepţie. Odată ce percepem realitatea graţiei, înţelegerea nostră înşine ca lipsiţi de sens şi insigni¬fianţi este puternic zguduită. Faptul că există dincolo de noi înşine şi de voinţa noastră conştientă o puternică forţă care nutreşte dezvoltarea şi evoluţia este îndeajuns pentru a în¬toarce pe dos ideea insignifianţei de sine. Existenţa acestei forţe (odată percepută) indică cu incontestabilă siguranţă faptul că dezvoltarea spirituală a omului este de cea mai mare importanţă pentru ceva mai măreţ decît noi înşine. Acest ce¬va îl numim Dumnezeu. Existenţa graţiei este dovada prima fade nu doar a realităţii lui Dumnezeu, dar de asemenea a re¬alităţii că voinţa lui Dumnezeu este devotată creşterii spiritu¬lui individual uman. Ceea ce altădată părea a fi un basm se dovedeşte a fi realitate. Ne trăim vieţile sub privirea lui Dum¬nezeu, nu la periferia, ci în centrul viziunii Sale, a preocupă¬rii Sale. Este probabil că universul aşa cum îl cunoaştem este doar o treaptă către intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu sîntem pierduţi în univers. Din contră, realitatea graţiei in¬dică umanitatea ca fiind centrul universului. Acest timp şi spaţiu există ca noi să călătorim prin el. Atunci-cînd pacienţii mei pierd din vedere semnificaţia pe care o au şi sînt descu¬rajaţi de efortul muncii pe care o facem, le spun uneori că ra¬sa umană este aproape de a face un salt în evoluţia sa. „Dacă vom reuşi sau nu acest salt”, le spun eu lor, „este responsabi¬litatea ta personală.” Şi a mea. Universul este această treaptă care a fost pusă pentru a ne pregăti o cale. Dar noi înşine tre¬buie să păşim peste ea unul cîte unul. Prin graţie, sîntem aju¬taţi să nu eşuăm. Şi prin graţie ştim că sîntem bine veniţi. Ce putem cere mai mult?

Drumul către tine însuţi – 21


Alfa şi Omega

A rămas încă fără răspuns întrebarea pusă la sfîrşitul sec¬ţiunii despe iubire: de unde vine iubirea? Doar acum ea poa¬te fi lărgită spre o întrebare poate chiar mai fundamentală: de unde vine întreaga forţă a evoluţiei? Iar acesteia îi putem adăuga confuzia noastră în ce priveşte originea graţiei. Pen¬tru că iubirea este conştientă, în timp ce graţia nu este. De un¬de vine această „forţă puternică originată în afara conştiinţei umane care nutreşte creşterea spirituală a fiinţelor umane”?
Nu putem răspunde la aceste întrebări în acelaşi fel în ca¬re putem răspunde, în mod ştiinţific, de unde provine făina, oţelul sau larvele. Nu doar pentru că aceste întrebări sînt prea intangibile, ci pentru că ele sînt de asemenea fundamen¬tale pentru „ştiinţa” noastră, aşa cum se prezintă ea astăzi. Iar acestea nu sînt singurele întrebări fundamentale la care ştiin¬ţa nu poate răspunde. Ştim oare cu adevărat ce este electrici¬tatea, de exemplu? Sau care este locul de unde provine ener¬gia? Sau de unde provine universul? Poate că într-o zi ştiinţa va răspunde la întrebările fundamentale. Pînă atunci, dacă va răspunde vreodată, nu putem decît să speculăm, să teoreti¬zăm, să postulăm, să construim ipoteze.
Pentru a explica miracolul graţiei şi al evoluţiei, noi con¬struim ipoteza existenţei unui Dumnezeu care vrea ca noi să creştem — un Dumnezeu care ne iubeşte. Pentru mulţi, aces¬te ipoteze par prea simple, prea uşoare; pentru mulţi, ele par fantezii; copilăreşti şi naive. Dar ce altceva avem? A ignora datele printr-o viziune de tunel nu înseamnă a da un răs¬puns. Nu putem obţine un răspuns dacă nu punem întrebă¬rile. Oricît de simplu ar fi, dacă nu a observat datele şi nu a pus întrebările, nimeni nu a putut să producă o ipoteză mai bună sau măcar să producă o ipoteză. Pînă cînd cineva va produce o ipoteză mai bună, trebuie să suportăm această
244
Graţia
stranie idee copilărească a unui Dumnezeu iubitor, fără a avea argumente teoretice.
Iar dacă vom lua în serios această noţiune a unui Dumne¬zeu iubitor, vom descoperi că ea nu presupune o filozofie simplă.
Dacă postulăm că această capacitate de a iubi, acest im¬bold de a creşte şi evolua sînt cumva „sădite” de Dumnezeu în noi, trebuie să ne întrebăm atunci cu ce scop. De ce vrea Dumnezeu ca noi să creştem? Către ce ne dezvoltăm noi? Ca¬re este punctul final, scopul evoluţiei? Ce vrea Dumnezeu de la noi? Nu am aici intenţia de a mă implica în distincţii teolo¬gice fine şi sper că savanţii mă vor ierta dacă voi tăia toate aceste „dacă”, „şi” sau „dar” care aparţin teologiei speculati¬ve. Pentru că oricît ne-am abţine de la ele, noi toţi care postu¬lăm un Dumnezeu iubitor şi ne gîndim cu adevărat la acest lucru vom ajunge în cele din urmă la o singură terifiantă idee: Dumnezeu vrea să devenim El însuşi (sau Ea însăşi sau Aceasta însăşi). Ne dezvoltăm către bine. Dumnezeu este scopul evoluţiei. Dumnezeu este sursa forţei evoluţionare şi Dumnezeu este destinaţia ei. Aceasta este ceea ce înţelegem atunci cînd spunem că El este Alfa şi Omega, începutul şi sfîr-şitul.
Cînd am spus că aceasta este o idee terifiantă, am vorbit blînd. Este o idee veche, dar de milioane de ani fugim de ea într-o panică totală. Pentru că nici o idee care a apărut vreo¬dată în mintea omului nu aşază pe umerii noştri o astfel de sarcină. Este cerinţa cea mai mare din istoria umanităţii. Nu doar pentru că este dificil de a o concepe. Dimpotrivă, este esenţa simplităţii. Ci pentru că, dacă credem în ea, ea ne va cere atunci tot ceea ce e posibil să-i dăm, tot ceea ce avem. Una este să credem într-un Dumnezeu bun şi vechi, care are grijă de noi de la înălţimea poziţiei sale puternice, pe care noi nu vom fi niciodată în stare să o atingem. Cu totul altceva es¬te să credem într-un Dumnezeu care se gîndeşte ca noi să atingem poziţia Lui, puterea Lui, înţelepciunea Lui, identita¬tea Lui. Dacă gîndim că este posibil ca omul să devină Dum¬nezeu, această credinţă, prin chiar natura ei, plasează asupra noastră obligaţia de a încerca să atingem posibilul. Dar noi nu vrem această obligaţie. Nu vrem să muncim atît de din greu.
ALFA ŞI OMEGA
245
Nu vrem responsabilitatea lui Dumnezeu. Nu vrem respon¬sabilitatea de a trebui să ne gîndim tot timpul. Atîta timp cît vom putea crede că divinitatea este imposibil de atins pentru noi înşine, nu va trebui să ne preocupăm de dezvoltarea noastră spirituală, nu trebuie să ne împingem pe noi înşine spre niveluri de conştiinţă şi acte de iubire din ce în ce mai înalte; putem să ne relaxăm şi să fim doar oameni. Dacă Dumnezeu este în cerurile lui, şi noi sîntem aici, şi niciodată cele două nu se vor întîlni, putem să-i lăsăm Lui toată respon¬sabilitatea pentru evoluţia şi conducerea universului. Putem face doar puţinul nostru, pentru a ne asigura o bătrîneţe con¬fortabilă, să sperăm că la bătrîneţe vom avea parte de sănătate, fericire, copii recunoscători şi nepoţi; dar ce e dincolo de asta nu trebuie să ne preocupe. Aceste scopuri sînt dificil de atins şi cu greu pot fi subapreciate. Totuşi, pe măsură ce începem să credem că este posibil ca omul să devină Dumnezeu, nu ne vom mai putea odihni niciodată prea mult, nu vom mai pu¬tea spune „în regulă, slujba mea s-a sfîrşit, munca mea e fă¬cută”. Trebuie permanent să ne sforţăm pe noi înşine spre o înţelepciune din ce în ce mai mare, spre o eficacitate din ce în ce mai mare. Prin această credinţă ne-am prins singuri, cel puţin pînă la moarte, în cursa unei munci de ocnaş pentru îmbunătăţirea de sine şi dezvoltarea spirituală. Responsabili¬tatea lui Dumnezeu trebuie să fie responsabilitatea noastră. Nu este deci de mirare că credinţa în posibilitatea divinităţii ne repugnă.
Ideea că Dumnezeu ne nutreşte într-un mod activ, astfel încît noLsă putem creşte, să fim ca El, ne aduce faţă în faţă cu propria noastră lene. . „ > ,
Entropia şi păcatul originar
Această carte fiind despre dezvoltarea spirituală, trebuie să trateze şi cealaltă faţetă a medaliei: obstacolele în dezvol¬tarea spirituală. în ultimă instanţă, există un singur obstacol, şi anume lenea. Dacă depăşim lenea, toate celelalte obstacole vor fi depăşite. Dacă nu depăşim lenea, nici unul dintre cele¬lalte obstacole nu va putea fi sărit. Examinînd disciplina, am
246
Gratia
discutat despre lenea implicată în încercarea de a evita sufe¬rinţa necesară sau de a prefera calea cea uşoară. Examinînd iubirea, am discutat de asemenea faptul că noniubirea în¬seamnă disponibilitatea de a extinde şinele. Lenea este opu¬sul iubirii. Dezvoltarea spirituală înseamnă un mare efort, aşa cum am reamintit iarăşi şi iarăşi. Sîntem acum în situaţia în care putem examina natura lenii în perspectivă şi a ne da seama că lenea este forţa entropică ce se manifestă în vieţile noastre, ale tuturor.
Timp de mulţi ani, am crezut că noţiunea de păcat origi¬nar nu are sens şi chiar că nu are obiect. Sexualitatea nu mi se părea ca fiind în mod necesar un păcat. Nici diferite alte pof¬te ale mele. Deseori eram indulgent cu mine însumi cînd mîn-cam peste măsură o masă excelentă, şi deşi aveam parte poate de suferinţe din cauza indigestiei, cu siguranţă nu sufeream din cauza sentimentelor de vinovăţie. Percepeam păcatul din lume: pălăvrăgeala, prejudecata, tortura, brutalitatea. Dar nu reuşeam să percep vreun păcat inerent la sugari, nici nu mi se părea raţional să cred că un copil mic era blestemat din cau¬za strămoşilor care mîncaseră din fructul copacului cunoaşte¬rii binelui şi răului. Gradual însă, am devenit din ce în ce mai conştient de natura ubicuă a lenii. în strădania de a-mi ajuta pacienţii să se dezvolte, am descoperit că inamicul meu prin-cipal era invariabil lenea lor. Şi am devenit conştient în mine însumi de şovăiala de a mă extinde spre noi domenii ale gîn-dirii, ale responsabilităţii şi ale maturităţii. Un lucru îl aveam clar în comun cu restul umanităţii, iar acesta era propria mea lene. în acest moment, brusc povestea cu şarpele şi mărul a început să aibă sens.
Cheia problemei rezidă în ceea ce lipseşte. Povestea suge¬rează că Dumnezeu avea obiceiul să „umble prin rai, în ră¬coarea serii”* şi că existau canale deschise de comunicare în¬tre El şi om. Dar dacă era aşa, de ce Adam şi Eva, fiecare separat sau împreună, înainte sau după îndemnul şarpelui, nu i-au spus lui Dumnezeu: „Sîntem curioşi de ce Tu nu vrei să mîncăm fructul copacului cunoaşterii binelui şi răului. No¬uă ne place cu adevărat aici şi nu vrem să părem nerecunos-
* Facerea 3, 8. (N. trad.)

ENTROPIA ŞI PĂCATUL ORIGINAR
247
cători, dar legea Ta în această privinţă nu prea o înţelegem şi am fi recunoscători dacă ea ne-ar fi explicată”? Dar, bineînţe¬les, ei nu au spus acest lucru. în schimb, au mers înainte şi au călcat legea lui Dumnezeu, fără a înţelege vreodată motivul existenţei acestei legi, fără a face efortul de a-1 înfrunta pe Dumnezeu în mod direct, de a-i pune la îndoială autoritatea sau de a comunica cu El la un nivel rezonabil de matur. Ei au ascultat de şarpe, dar nu au reuşit să asculte şi varianta lui Dumnezeu, înainte de a acţiona.
De ce acest eşec? De ce nu a existat un pas intermediar în¬tre tentaţie şi act? Oare acest pas intermediar să fie esenţa pă¬catului? Pasul lipsă este pasul dezbaterii. Adam şi Eva ar fi putut pune la cale o dezbatere între şarpe şi Dumnezeu, dar nereuşind să facă asta, nu au reuşit să obţină varianta lui Dumnezeu asupra problemei. Dezbaterea dintre şarpe şi Dumnezeu este simbolul dialogului dintre bine şi rău, care poate şi trebuie să apară în mintea fiinţelor umane. Nereuşi¬ta noastră în a conduce — sau de a conduce deplin şi din toa¬tă inima — această dezbatere internă între bine şi rău este ca¬uza acelor acţiuni rele care constituie păcatul. în dezbaterea asupra înţelepciunii unui acţiuni propuse, fiinţele umane nu reuşesc în mod curent să obţină varianta lui Dumnezeu asu¬pra problemei respective. Ei nu reuşesc să-1 consulte sau să-1 asculte pe Dumnezeu din interiorul lor, acea cunoaştere a ceea ce e corect, care locuieşte inerent în minţile tuturor oa¬menilor. Acest eşec se datorează lenii. A menţine aceste dez¬bateri interne înseamnă a lucra din greu. Ele au nevoie de timp şi energie pentru a fi dirijate. Iar dacă le luăm în serios — da-că-1 ascultăm serios pe acest „Dumnezeu” din noi — vom descoperi de obicei că sîntem îndemnaţi să apucăm pe calea mai grea, pe calea care necesită un efort mai mare. A condu¬ce această dezbatere înseamnă a ne deschide pe noi înşine că¬tre suferinţă şi luptă. Fiecare şi oricare dintre noi, mai des sau mai rar, va fugi de această muncă, va căuta să evite pasul cel dureros. La fel ca Adam şi Eva şi ca oricare dintre strămoşii noştri, sîntem cu toţii leneşi.
Aşa că păcatul originar există; este lenea noastră. Este foarte reală. Există în fiecare şi în oricare dintre noi — sugari, copii, adolescenţi, adulţi maturi şi vîrstnici; înţelepţi sau proşti;
248
Graţia
schilozi sau oameni întregi; unii dintre noi pot să fie mai pu¬ţin leneşi decît alţii, dar cu toţii sîntem leneşi într-o oarecare măsură. Nu contează cît de energici şi ambiţioşi sau chiar în¬ţelepţi am putea fi, dacă privim cu adevărat în noi înşine vom descoperi apărînd lenea la un anumit nivel. Este forţa entro-pică din noi care ne trage în jos şi care ne ţine din spate pen¬tru a nu înainta pe calea evoluţiei spirituale.
Unii cititori ar putea să-şi spună în sinea lor: „Dar eu nu sînt leneş, lucrez şaizeci de ore pe săptămînă la mine la servi¬ciu. Seara sau la sfîrşit de săptămînă, deşi sînt destul de obo¬sit, mă căznesc să ies cu consoarta, să-mi duc copiii la grădi¬na zoologică, să ajut la treburile casei, să fac o mulţime de alte lucruri. Uneori mi se pare că tot ce fac este să muncesc, să muncesc, să muncesc.” Aceşti cititori se poate să îmi fie sim¬patici, dar nu pot decît să persist în ideea că vor găsi lenea da¬că vor privi în ei înşişi. Pentru că lenea ia alte forme decît ce¬le indicate de numărul de ore petrecute la slujbă sau dedicate responsabilităţilor faţă de alţii. O formă majoră de lene este frica. Mitul lui Adam şi al Evei poate fi din nou folosit pentru a ilustra acest lucru. S-ar putea spune, de exemplu, că nu le¬nea a fost cea care i-a oprit pe Adam şi Eva de la a-i pune în-trebări lui Dumnezeu despre motivele ce se aflau în spatele legii Lui, ci frica în faţa măreţiei lui Dumnezeu sau frica faţă de sceptrul lui Dumnezeu. Dar deşi nu orice frică este lene, de cele mai multe ori chiar asta este. Mare parte din frica noastră este frica de schimbarea de status quo, frica de a pier¬de ceea ce avem dacă ne aventurăm mai departe de locul în care ne găsim acum. în secţiunea despre disciplină am vorbit despre faptul că oamenii găsesc noile informaţii ca fiind ame¬ninţătoare, pentru că dacă şi le-ar însuşi, ar avea mult de lu¬cru pentru a-şi revizui propria hartă a realităţii şi ei caută în mod instinctiv să evite această muncă. în consecinţă, deseori luptăm împotriva noilor informaţii mai degrabă decît să în¬cercăm să le asimilăm. Rezistenţa este motivată prin frică, da, dar baza acestei frici este lenea; frica de muncă este cea cu ca¬re avem de-a face. La fel, în secţiunea despre iubire am vorbit despre riscul de a ne extinde într-un nou teritoriu, în noi an¬gajamente şi responsabilităţi, în noi relaţii şi niveluri de exis¬tenţă. Iată, din nou aici apare riscul pierderii status quo-ului şi
ENTROPIA ŞI PĂCATUL ORIGINAR
249
frica de munca implicată pentru a ajunge la un nou status CJUO. Deci este destul de probabil ca lui Adam şi Evei să le fi fost frică de ceea ce s-ar fi putut întîmpla cu ei dacă ar fi deschis acest subiect în faţa lui Dumnezeu; în schimb, au încercat să apuce calea cea uşoară, nelegitima scurtătură a ticăloşiei, c*o-bîndirea unei cunoaşteri pentru care nu au muncit şi sperata că vor putea să evadeze. Dar nu s-a întîmplat astfel. A-l între¬ba pe Dumnezeu ne poate costa multă muncă, dar morala acestei povestiri este că trebuie să-1 întrebăm.
Psihoterapeuţii ştiu că, deşi pacienţii vin la ei căutînd o schimbare într-un fel sau altul, ei sînt de fapt îngroziţi de schimbare sau de munca pe care o presupune schimbarea. Din cauza acestei terori sau a lenii, majoritatea pacienţilor — poate nouă din zece — care încep procesul de psihoterapie îl abandonează cu mult înainte ca el să se fi încheiat. Majorita¬tea acestor renunţări (sau eschivări) apar după primele şedin¬ţe sau după primele luni de tratament. Dinamica este clară în cazul pacienilor căsătoriţi, care devin conştienţi în primele şe¬dinţe de terapie că mariajul lor este îngrozitor de dezordonat sau distructiv şi că deci calea spre sănătatea mintală va trece fie prin divorţ, fie printr-un proces extrem de dificil şi dure¬ros de restructurare completă a mariajului. De fapt, aceşti pa¬cienţi au deseori conştiinţa acestui fapt la nivel subliminal înainte de a căuta să facă psihoterapie, iar primele şedinţe de terapie nu fac decît să confirme faptul că ei deja ştiu şi sînt în¬groziţi de acest fapt. în orice caz, ei devin copleşiţi de frica de a face faţă unei aparent imposibile dificultăţi de a trăi singuri sau aparent unei egal de imposibile dificultăţi de a munci timp de luni şi ani împreună cu partenerii lor pentru o îmbu¬nătăţire radicală a relaţiei. Aşa că opresc tratamentul, uneori după două sau trei şedinţe, alteori după zece sau douăzeci. Pot să se oprească invocînd scuze precum: „Ne-am decis că am făcut o greşeală cînd am crezut că avem bani pentru tra¬tament” sau pot să se oprească în mod onest, recunoscînd deschis: „Mi-e frică de ceea ce ar putea face această terapie cu mariajul meu. Ştiu că este o eschivă, poate odată o să am cu¬rajul să mă întorc.” Cu orice preţ, ei optează pentru menţine¬rea status quo-ului mizerabil, preferîndu-1 extraordinarei can-
250
Graţia
ENTROPIA ŞI PĂCATUL ORIGINAR
251
tităţi de efort pe care îşi dau seama că trebuie să-1 depună pentru a ieşi fiecare din cursa lui personală.
în primele stadii ale dezvoltării spirituale, indivizii nu sînt de obicei conştienţi de propria lene, deşi s-ar putea să re¬cunoască de formă astfel de lucruri, spunînd: „O, bineînţeles, ca oricare alt om, am şi eu momentele mele de lene.” Acest lucru se întîmplă din cauza părţii leneşe din ei, care este ca un diavol lipsit de scrupule şi specializat în deghizări înşelătoa¬re. El acoperă propria lene în tot felul de raţionalizări pe care partea cea mai dezvoltată din sine nu le poate distinge uşor şi nu poate lupta împotriva lor, pentru că este prea slabă. O persoană va răspunde la sugestia că ar trebui să-şi însuşeas¬că o nouă cunoaştere într-un anumit domeniu astfel: „Acest domeniu a fost studiat de o mulţime de oameni, fără să ajun¬gă vreunul la vreun răspuns” sau: „Ştiu un om care se price¬pea la asta şi era un alcoolic care s-a sinucis” sau: „Nu-nveţi cal bătrîn la ham” sau: „Dvs. încercaţi să mă manipulaţi pen¬tru a deveni o copie a dvs. şi nu cred că asta trebuie să facă psihoterapeutul.” Toate aceste răspunsuri şi multe altele sînt muşamalizări ale lenii pacienţilor sau ale discipolilor, desem¬nate să o mascheze nu atît faţă de terapeut sau profesor, cît fa¬ţă de ei înşişi. A recunoaşte lenea aşa cum este şi a-ţi da sea¬ma că şi tu suferi de ea este începutul retezării ei.
Din aceste motive, cei care sînt în stadii de dezvoltare spi¬rituală relativ mai avansate sînt chiar cei care sînt cei mai con¬ştienţi de propria lene. Cei mai puţin leneşi sînt cei care se cred a fi cei mai trîndavi. în strădania mea personală de a mă maturiza, am devenit gradual mai conştient de noi cunoştinţe care tind, ca şi cum ar fi după ele, să se furişeze pe lîngă mine. Sau am zărit căi noi, constructive ale gîndirii, pe care paşii mei au început să se tîrască, părînd a fi de capul lor. Bă¬nuiesc că de multe ori aceste valoroase gînduri s-au furişat pe lîngă mine neobservate şi că am rătăcit de la aceste valoroase căi fără să ştiu ce fac. Dar cînd am devenit conştient de faptul că îmi trag picioarele după mine, am fost silit să-mi încordez voinţa şi să-mi iuţesc paşii chiar în direcţia pe care o ocoleam. Lupta împotriva entropiei nu ia sfîrşit niciodată.
Cu toţii avem un sine bolnav şi un sine sănătos. Nu con¬tează cît de nevrotici sau chiar psihotici am putea fi, chiar da-
că părem a fi total înspăimîntaţi şi complet rigizi, încă există o parte din noi, oricît de mică, care vrea ca noi să creştem, că¬reia îi place schimbarea şi dezvoltarea, care e atrasă de nou şi de necunoscut şi care este gata să muncească şi să-şi asume riscurile implicate în dezvoltarea spirituală. Şi nu contează cît părem de sănătoşi şi evoluaţi spiritual, există încă o parte în noi, oricît de mică, care nu vrea ca noi să ne încordăm, care se cramponează de ceea ce este vechi şi familiar, care e înspăi-mîntată de orice schimbare sau efort, dorind confortul cu ori¬ce preţ şi absenţa durerii cu orice cost, chiar dacă pedeapsa va consta în ineficacitate, stagnare sau regresie. în unii dintre noi şinele sănătos pare patetic de mic, complet dominat de lene şi de frica monumentalului sine bolnav. Alţii dintre noi pot să se dezvolte rapid, şinele lor sănătos dominant fiind nerăbdă¬tor să se înalţe în strădania de a evolua către divinitate; şinele sănătos trebuie totuşi să fie întotdeauna vigilent împotriva lenii sinelui bolnav, care încă bîntuie în interiorul nostru. Sub un aspect, noi, fiinţele umane sîntem toate egale. în fiecare şi în toţi există un sine dublu, unul bolnav şi unul sănătos — o pulsiune de viaţă şi o pulsiune de moarte, dacă vreţi. Fiecare dintre noi reprezintă întreaga rasă umană; în fiecare dintre noi există instinctul pentru divinitate şi speranţa pentru ome¬nire şi în fiecare dintre noi există păcatul originar al lenii, for¬ţa entropică mereu prezentă trăgîndu-ne în jos încă din copi¬lărie spre mormînt şi spre mlaştinile sau smîrcurile din care am evoluat.
Problema răului

Sugerînd că lenea este păcatul originar şi că lenea în for¬ma sinelui bolnav ar putea fi chiar diavolul, ar fi relevant să completăm puţin tabloul făcînd cîteva remarci despre natura răului. Problema răului este poate una dintre cele mai mari probleme ale teologiei. Totuşi, aşa cum s-a întîmplat cu mul¬te alte probleme „religioase”, ştiinţa psihologiei a acţionat, cu cîteva excepţii minore, ca şi cum răul nu ar exista. Psihologia poate contribui mult la elucidarea acestui subiect. Sper că voi putea să contribui la aceasta în lucrări care vor urma. Deo-
252
Graţia
camdată, fiind vorba doar de o temă periferică din această carte, mă voi limita la a prezenta pe scurt patru concluzii la care am ajuns în ceea ce priveşte natura răului.
Mai întîi, trebuie să conchid că răul este real. Nu este o plăsmuire a imaginaţiei sau a slăbiciunii minţii religioase pri¬mitive în încercarea de a explica necunoscutul. Există cu ade¬vărat oameni şi instituţii făcute de către oameni care răspund cu ură în prezenţa binelui şi ar distruge binele atît cît le stă în putere să o facă. Ele ar face acest lucru nu cu o răutate con¬ştientă, ci într-un fel de orbire, de lipsă de conştiinţă a pro¬priului rău — într-adevăr, căutînd să evite orice astfel de con-ştientizare. Aşa cum a fost descris răul în literatura religioasă, ele urăsc lumina şi instinctiv vor face orice ca să o evite, in¬clusiv încercînd să o stingă. Astfel de oameni ar distruge lu¬mina în propriii lor copii şi în toate fiinţele ce se află în pute¬rea lor.
Oamenii răi urăsc lumina, pentru că ea îi dezvăluie pe ei înşişi lor înşile. Ei urăsc binele, pentru că el dezvăluie propria lor răutate. Ei urăsc iubirea, pentru că le dezvăluie lenea. Ei vor distruge lumina, binele, iubirea pentru a evita durerea conştientizării de sine. A doua concluzie a mea este atunci că răul este lenea dusă la ultima extraordinară extremă. Aşa cum am definit-o, iubirea este antiteza lenii. Lenea obişnuită este nereuşita pasivă de a iubi. Unii oameni leneşi obişnuiţi pot să nu ridice un deget pentru a se extinde pe sine pînă cînd nu sînt constrînşi să o facă. Ei vor lua în considerare orice ac¬ţiune ce le stă în putere pentru a-şi proteja propria lene, pen¬tru a conserva integritatea sinelui lor bolnav. în loc de a-i nutri, ei îi vor distruge de fapt pe ceilalţi din această cauză. Dacă e necesar, chiar îi vor ucide pentru a scăpa de durerea propriei lor dezvoltări spirituale. Pentru că integritatea sine¬lui lor bolnav este ameninţată de sănătatea spirituală a celor din jurul lor, ei vor căuta prin toate mijloacele să zdrobească şi să demoleze sănătatea spirituală care ar putea exista în apropierea lor. Definesc răul atunci ca un exerciţiu de putere politică — ca impunere a propriei voinţe asupra celorlalţi printr-o coerciţie făţişă sau mascată — pentru a evita extinde¬rea sinelui în scopul nutririi dezvoltării spirituale. Lenea obişnuită este non-iubire; răul este anti-iubire.
PROBLEMA RÂULUI
253
Cea de-a treia concluzie a mea este că existenţa răului es¬te inevitabilă, cel puţin în acest stadiu al evoluţiei umane. Da¬tă fiind forţa entropică şi faptul că oamenii posedă liber arbi¬tru, este inevitabil ca lenea să fie bine stăpînită de unii şi complet nestăpînită de ceilalţi. Entropia pe de o parte şi cur¬sul evoluţionar al iubirii pe de altă parte sînt forţe opuse şi es¬te un fapt natural că aceste forţe se vor găsi într-un echilibru relativ în majoritatea oamenilor, deşi unii, la o extremă, vor manifesta o iubire aproape pură, iar alţii, la cealaltă extremă, o pură entropie a răului. Pentru că ele sînt forţe aflate în con¬flict, este de asemenea inevitabil ca aceia ce se află la extreme să fie încleştaţi în bătălie; este tot atît de natural pentru rău să urască binele precum este pentru bine să urască răul.
Am ajuns la o ultimă concluzie, aceea că în timp ce entro¬pia este o forţă enormă în cele mai extreme forme ale răului uman, este straniu de ineficientă ca forţă socială. Eu însumi am fost martor al răului în acţiune, atacînd în mod vicios şi distrugînd în mod eficient spiritele şi minţile a zeci de copii. Dar răul se retrage dacă avem în vedere tabloul în mare al evoluţiei umane. Pentru că fiecare suflet pe care îl distruge — şi sînt destule — este folositor pentru salvarea celorlalte. Pe neştiute, răul serveşte ca baliză pentru a-i avertiza pe ceilalţi să se îndepărteze de bancurile lui de nisip. Din cauză că ma¬joritatea am fost dăruiţi cu un simţ aproape instinctiv de oroare faţă de nelegiuirea răului, atunci cînd îi recunoaştem prezenţa, personalităţile noastre devin vigilente prin con¬ştientizarea existenţei lui. Conştientizarea lui este un semnal de a ne purifica. Răul a fost cel care, de exemplu, 1-a ridicat pe Cristos pe cruce, fapt care ne-a făcut pe noi să-1 vedem din depărtare. Implicarea noastră personală în lupta împotriva răului din lume reprezintă una din căile prin care ne dezvol¬tăm.

Evoluţia conştiinţei

Cuvintele „conştient” şi „conştientizare” au apărut aici în mod repetat pînă acum. Oamenii răi se opun conştientizării propriei lor condiţii. Un semn al celor avansaţi spiritual este
254
Graţia
conştientizarea propriei lor leni. Oamenii deseori nu sînt con¬ştienţi de propria lor religie sau de viziunea lor asupra lumii şi în cursul dezvoltării lor religioase este necesar ca ei să de¬vină conştienţi de propriile presupoziţii şi înclinaţii. Prin în-frînare şi prin atenţia privirii ne dezvoltăm devenind mult mai conştienţi de ceea ce iubim şi de lume. O parte esenţială a disciplinei o constituie dezvoltarea conştientizării respon¬sabilităţii şi a puterii noastre de a alege. Capacitatea de con¬ştientizare o atribuim acelei părţi a minţii pe care o numim conştientă sau conştiinţă. Sîntem acum în punctul în care pu¬tem defini dezvoltarea spirituală ca dezvoltare sau evoluţie a conştiinţei.
Cuvîntul „conştient” este derivat din prefixul latinesc con, însemnînd „cu” şi cuvîntul scire, însemnînd „a cunoaşte”. A fi conştient înseamnă „a cunoaşte cu”. Dar cum putem înţele¬ge acest „cu”? A cunoaşte cu ce? Am vorbit despre faptul că partea inconştientă a minţii noastre este posesoarea unei cu¬noaşteri extraordinare. Ea ştie mai mult decît ştim noi, prin „noi” fiind definit şinele nostru conştient. Iar atunci cînd de¬venim conştienţi de un adevăr nou, acest lucru se întîmplă pentru că noi îl recunoaştem ca fiind adevăr; noi îl re-cunoaş-tem ca fiind ceva deja cunoscut. Să concluzionăm oare că a deveni conştient înseamnă a cunoaşte cu inconştientul? Dez¬voltarea conştiinţei este dezvoltarea în mintea noastră con¬ştientă a cunoaşterii odată cu conştientizarea minţii noastre in¬conştiente, care deja posedă această cunoaştere. Este un proces al minţii conştiente care ajunge în sincronicitate cu in¬conştientul. Acesta n-ar trebui să fie un proces străin psihote-rapeuţilor, care în mod curent definesc terapia ca pe un pro¬ces de a „face inconştientul conştient” sau de a lărgi domeniul conştiinţei în raport cu domeniul inconştientului.
Dar încă nu am explicat în ce mod posedă inconştientul toată această cunoaştere pe care noi nu am aflat-o încă în mod conştient. încă o dată, întrebarea este atît de fundamentală, încît nu avem un răspuns ştiinţific. încă o dată, nu putem decît să construim ipoteze. Şi încă o dată, nu cunosc nici o ipoteză la fel de satisfăcătoare ca postularea existenţei unui Dumne¬zeu care este intim asociat cu noi — atît de intim, încît El este parte din noi. Dacă vreţi să aflaţi cel mai potrivit loc în care să
EVOLUŢIA CONŞTIINŢEI
255
căutaţi graţia, acesta este în voi înşivă. Este sugerat aici fap¬tul că interfaţa dintre Dumnezeu şi om este cel puţin în parte interfaţa dintre inconştient şi conştient. Se poate spune cum¬va că inconştientul este Dumnezeu. Dumnezeu înăuntrul nostru. Sîntem parte din Dumnezeu tot timpul. Dumnezeu a fost în noi tot timpul, este acum, va fi mereu.
Cum se poate întîmplă aşa ceva? Dacă cititorul este îngro¬zit de ideea că inconştientul este Dumnezeu, ar trebui să-şi amintească faptul că aceasta nu este o concepţie eretică, fiind în esenţă aceeaşi cu concepţia creştină a Duhului Sfînt sau a Sfîntului Spirit care locuieşte în noi toţi. Găsesc de mare aju¬tor a înţelege relaţia dintre Dumnezeu şi noi înşine gîndind inconştientul ca pe un rizom sau ca pe un sistem de rădăcini incredibil de mare şi bogat, care hrăneşte mica plantă a con¬ştiinţei ce încolţeşte în mod vizibil din inconştient. îi sînt în¬datorat pentru această analogie lui Jung, care, descriindu-se pe sine însuşi ca pe o „aşchie a deităţii infinite”, continuă să spună:
„Viaţa am asemuit-o întotdeauna unei plante care tră¬ieşte din rizomul ei. Viaţa sa propriu-zisă nu este vizibilă, ea îşi are sălaşul în rizom. Ceea ce devine vizibil deasupra pămîntului durează doar o vară. Apoi se ofileşte — o apa¬riţie efemeră. Dacă ne gîndim la devenirea şi dispariţia in¬finită a vieţii şi culturilor, ni se conturează impresia unei deşertăciuni absolute; dar eu n-am pierdut niciodată sen¬timentul perenităţii vieţii sub eterna schimbare. Ceea ce se vede este floarea, ea este cea care dispare. Rizomul dăi¬nuie.”*
Jung nu a mers niciodată atît de departe încît să afirme că Dumnezeu există în inconştient, deşi scrierile sale sînt orien¬tate clar în această direcţie. Ceea ce a făcut el a fost să dividă inconştientul într-un „inconştient personal”, mai superficial şi un „inconştient colectiv”, profund, care este comun genu-
* C.G. Jung, Amintiri, vise, reflecţii, Consemnate şi editate de Aniela Jaffe, trad. rom. de Daniela Ştefănescu, ed. Humanitas, Bucu¬reşti, 1996, p. 19.
256
Graţia
EVOLUŢIA CONŞTIINŢEI
257
lui uman. în viziunea mea, inconştientul colectiv este Dum¬nezeu; conştientul este omul ca individ, iar inconştientul per¬sonal este interfaţa dintre ele. Avînd acest rol de interfaţă, es¬te inevitabil ca inconştientul personal să fie un loc în care să existe o anumită tulburare, scena unei bătălii între voinţa lui Dumnezeu şi voinţa individului. Am descris înainte incon¬ştientul ca fiind un tărîm benign şi iubitor. Aceasta şi cred că este. Dar visele, deşi conţin mesaje de înţelepciune iubitoare, conţin de asemenea multe semne de conflict; deşi pot fi vise de plăcută reînnoire de sine, ele pot fi de asemenea şi coşma¬ruri înfricoşătoare, tumultuoase. Din cauza acestui tumult, bolile mentale au fost localizate de către majoritatea gîndito-rilor în inconştient, ca şi cum inconştientul ar fi sălaşul psiho¬patologiei, iar simptomele ar fi ca nişte demoni subterani ca¬re ies la suprafaţă pentru a-i scoate din minţi pe oameni. Aşa cum am mai spus, perspectiva mea este opusă. Cred că de fapt conştientul este sălaşul psihopatologiei, iar afecţiunile mintale sînt afecţiuni ale conştiinţei. Ne îmbolnăvim din cau¬ză că şinele nostru conştient se opune înţelepciunii noastre inconştiente. Tocmai deoarece conştiinţa este tulburată apare acest conflict între ea şi inconştientul care caută să o vindece. Cu alte cuvinte, boala mintală apare atunci cînd voinţa con¬ştientă a individului deviază substanţial de la voinţa lui Dumnezeu, care este voinţa prorpiului inconştient al indivi¬dului. Am spus că scopul suprem al dezvoltării spirituale es¬te ca individul să devină una cu Dumnezeu. Să cunoască îm¬preună cu Dumnezeu. Pentru că de acum inconştientul este Dumnezeu, vom putea defini în continuare scopul creşterii spirituale ca fiind atingerea divinităţii de către şinele con¬ştient. Aceasta înseamnă pentru individ să devină total, în în¬tregime Dumnezeu. înseamnă oare aceasta că scopul este unirea conştiinţei cu inconştientul, devenind astfel inconşti¬enţă? Nu prea. Ajungem acum la rostul a toate acestea. Ros¬tul este de a deveni Dumnezeu, conservînd însă conştiinţa. Dacă mugurele conştiinţei care se dezvoltă din rizomul Dum¬nezeului inconştient poate deveni el însuşi Dumnezeu, atunci Dumnezeu îşi va asuma o nouă formă de viaţă. Aceasta este semnificaţia existenţei noastre individuale. Sîntem născuţi pentru că putem deveni, ca şi conştiinţe individuale, o nouă formă de viată a lui Dumnezeu.
Conştiinţa este partea executivă a întregii noastre fiinţe. Conştiinţa este cea care ia decizii şi le traduce în acţiuni. Da¬că ar fi să devenim inconştienţi cu totul, am fi într-adevăr ca un nou născut, una cu Dumnezeu, dar incapabili de vreo ac¬ţiune care să facă simţită prezenţa lui Dumnezeu în lume. Aşa cum am menţionat, există în gîndirea mistică a teologiei hinduse sau buddhiste ideea regresiunii, în care statutul nou-născutului, fără graniţe ale eului, este comparat cu Nir¬vana, iar scopul intrării în Nirvana pare similar cu reîntoarce¬rea în pîntecele matern. Scopul teologiei prezentate aici şi al majorităţii misticilor este exact opusul. Nu este vorba de a de¬veni lipsiţi de eu, nou-născuţi inconştienţi. Mai degrabă este vorba de a dezvolta un ego matur, conştient, care apoi să poa¬tă deveni eu al lui Dumnezeu. Dacă adulţi fiind mergem pe două picioare, sîntem capabili să facem alegeri independente care influenţează lumea, putem să ne identificăm libera noas¬tră voinţă matură cu cea a lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îşi va asuma, prin intermediul eului nostru conştient, o nouă şi puternică formă de viaţă. Vom deveni mijlocitorii lui Dum¬nezeu, braţele sale, ca să spunem aşa, şi prin urmare parte din El. Şi atît cît putem prin deciziile noastre conştiente să influ¬enţăm lumea în acord cu voinţa Sa, vieţile noastre însele vor deveni mijlocitoare ale graţiei lui Dumnezeu. Noi înşine vom deveni o formă a graţiei lui Dumnezeu, lucrînd în numele Lui, în mijlocul umanităţii, creînd iubire acolo unde iubirea nu exista înainte, trăgînd pînă la nivelul nostru de conştiinţă pe aproapele nostru, împingînd planul evoluţiei umane îna-
inte.
Natura puterii
.
[
Am ajuns acum în punctul în care putem înţelege natura puterii. Este un subiect foarte greşit înţeles. Unul dintre mo¬tivele acestei înţelegeri greşite este acela că există două feluri de puteri — politică şi spirituală. Mitologia religioasă s-a os¬tenit să traseze distincţia între cele două. înainte de naşterea lui Buddha, de exemplu, profeţii l-au informat pe tatăl său că Buddha va creşte şi va deveni cel mai mare rege de pe pămînt sau un om sărac care va fi cel mai mare conducător spiritual
258
Graţia
pe care 1-a cunoscut vreodată lumea. Ori una, ori alta, dar nu amîndouă. Iar lui Cristos, Satan i-a oferit „toate împărăţiile lumii şi slava lor”*. Dar el a respins această alternativă pen¬tru a muri aparent neputincios pe cruce.
Puterea politică reprezintă capacitatea de a-i constrînge pe alţii în mod făţiş sau mascat, a face vrerea cuiva. Această ca¬pacitate rezidă în poziţie, cum ar cea de rege sau de preşedinte, sau în avere. Prin urmare, puterea politică nu este legată de divin sau de înţelepciune. Oameni foarte proşti sau foarte răi au păşit pe acest pămînt ca regi. Puterea spirituală totuşi re¬zidă în întregime în individ şi nu are nimic de-a face cu capa¬citatea de a-i constrînge pe ceilalţi. Oameni de o mare putere spirituală pot fi bogaţi şi pot ocupa în anumite ocazii poziţii politice de conducător, dar este tot atît de posibil să fie săraci şi lipsiţi de autoritate politică. Atunci, ce este această putere spirituală dacă nu capacitatea de a constrînge? Este capacitatea de a lua decizii cu o conştientizare maximă. Este conştiinţa.
Mulţi oameni, majoritatea timpului, iau decizii conştienti-zînd puţin din ceea ce fac. Ei întreprind acţiuni, înţelegînd puţin din propriile motive şi fără a începe să cunoască rami¬ficaţiile alegerilor lor. Ştim cu adevărat ce facem atunci cînd acceptăm sau respingem un client potenţial? Cînd lovim un copil, cînd promovăm un subordonat, cînd flirtăm cu o cu¬noştinţă? Oricine a lucrat mai mult timp în arena politică ştie că multe dintre acţiunile făcute cu cele mai bune intenţii vor fi ratate şi se vor dovedi dăunătoare la final; sau că oameni cu motive vulgare pot promova o cauză aparent ticăloasă şi care se va dovedi în ultimă instanţă a fi constructivă. La fel şi creş¬terea copiilor. Este mai bine să faci ceea ce trebuie din motive greşite decît să faci lucruri greşite din motive corecte? Dese¬ori sîntem în întuneric atunci cînd credem că sîntem foarte si¬guri pe noi, şi iluminaţi atunci cînd sîntem foarte confuzi.
Ce să facem cînd sîntem în derivă pe un ocean de ignoran¬ţă? Unii sînt nihilişti şi spun „Nimic.” Ei propun că ar trebui să navigam în continuare, ca şi cum nu ar fi posibil să desco¬perim nici o rută care să ne ducă spre un adevăr clar sau că¬tre o destinaţie pe această mare întinsă. Dar alţii, suficient de
* Luca 4, 8. (N. trad.)
NATURA PUTERII
259
conştienţi pentru a şti că s-au rătăcit, îndrăznesc să spere că ar putea ieşi din ignoranţă, dezvoltînd o mai mare conştien¬tizare. Ei au dreptate. Este posibil. Dar o astfel de mare con-ştientizare nu ajunge la ei printr-o singură străfulgerare orbi¬toare. Ea vine încet, piesă cu piesă, şi fiecare piesă ia naştere prin efortul pacientului de a studia şi de a observa totul, in¬clusiv pe el însuşi. Ei sînt elevi umili. Drumul dezvoltării spi¬rituale este drumul de-a învăţa întreaga viaţă.
Dacă acest drum este urmat multă vreme şi cu suficient avînt, vor începe să apară şi piesele cunoaşterii. încet, încet lucrurile vor începe să aibă sens. Există alei întunecoase, dez¬amăgiri, concepţii la care ajungi doar pentru a le abandona. Dar este posibil să ajugem gradual la o înţelegere din ce în ce mai profundă a semnificaţiei existenţei noastre. Şi gradual putem ajunge în locul în care putem şti în realitate ce facem. Putem să ajungem la putere.
Experienţa puterii spirituale este în mod fundamental una fericită. Există o fericire care provine din faptul de a stăpîni. într-adevăr, nu există satisfacţie mai mare decît cea de a fi ex¬pert, de a şti cu adevărat ce faci. Cei care au crescut spiritual cel mai mult sînt cei care sînt experţi în a trăi. Şi mai există o altă bucurie, chiar mai mare. Este bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Pentru că atunci cînd ştim cu adevărat ce facem participăm la atotcunoaşterea lui Dumnezeu. Conştientizînd în întregime natura unei situaţii, a motivelor noastre de a ac¬ţiona în această situaţie, rezultatele şi ramificaţiile acţiunilor noastre, atingem acel nivel de conştientizare care în mod nor¬mal ne aşteptăm să-i aparţină lui Dumnezeu. Şinele nostru conştient a reuşit să ajungă în armonie cu mintea lui Dumne¬zeu. Cunoaştem împreună cu Dumnezeu.
Totuşi, cei care au atins acest stadiu al creşterii spirituale, această stare de mare conştientizare, sînt în mod invariabil posedaţi de o umilinţă fericită. Pentru că ei conştientizează şi faptul că neobişnuita lor înţelepciune îşi are originea în in¬conştient. Ei sînt conştienţi de conexiunea lor cu rizomul şi sînt conştienţi că această cunoaştere a lor ajunge de la rizom la ei prin această conexiune. Eforturile lor de a şti sînt doar eforturi de a deschide conexiunea şi sînt conştienţi că rizo¬mul, inconştientul lor, nu este doar al lor, ci al întregii ome-
260
Graţia
niri, al vieţii întregi, al lui Dumnezeu. Invariabil, cînd sînt în¬trebaţi de sursa cunoaşterii şi a puterii lor, cei cu adevărat pu¬ternici vor răspunde: „Nu este puterea mea. Puterea mică pe care o am este doar o infimă expresie a unei puteri cu mult mai mari. Eu sînt un simplu mijloc. Nu este deloc puterea mea.” Am spus că această umilinţă este fericită. Acest lucru se întîmplă din cauză că, avînd conştiinţa conectării cu Dum¬nezeu, cei cu adevărat puternici trăiesc o diminuare a senti¬mentului de sine. „Fie după voia ta, nu a mea. Fă din mine in¬strumentul tău” este singura lor dorinţă. O astfel de pierdere a sinelui aduce cu sine totdeauna un fel de extaz calm, diferit de experienţa faptului de a fi îndrăgostit. Conştienţi de co¬nectarea lor intimă cu Dumnezeu, ei experimentează o înce¬tare a singurătăţii. Aceasta este comuniunea.
Deşi este fericită, experienţa puterii spirituale este de ase¬menea înspăimîntătoare. Cu cît conştientizarea este mai mare, cu atît este mai dificil de acţionat. Am menţionat acest fapt în concluzia de la prima secţiune, atunci cînd am folosit analo¬gia cu cei doi generali, fiecare trebuind să ia decizia dacă să-şi implice soldaţii diviziei în bătălie. Cel care îşi privea divizia doar ca pe o unitate strategică putea avea un somn uşor du¬pă ce luase decizia. Dar pentru celălalt, conştient de viaţa fie¬cărui om de sub comanda sa, decizia va fi groaznică. Cu toţii sîntem generali. Orice acţiune am face, ea poate influenţa cursul civilizaţiei. Decizia de a lăuda sau de a pedepsi un singur co¬pil poate avea vaste consecinţe. E uşor să acţionezi avînd con¬ştiinţa unor date limitate, lăsînd zarurile să cadă cum vor. To¬tuşi, cu cît conştientizarea noastră este mai mare, cu atît trebuie să asimilăm din ce în ce mai multe date şi să le inte¬grăm în luarea deciziei. Cu cît ştim mai mult, cu atît decizia devine mai complexă. însă cu cît ştim mai mult, cu atît devi-ne posibil să prezicem cum vor cădea zarurile. Dacă ne asu¬măm responsabilitatea de a încerca să prezicem cu exactitate cum va cădea fiecare zar, e posibil să fim atît de copleşiţi de complexitatea sarcinii, încît să ne scufundăm în inacţiune. Dar această inacţiune este ea însăşi o formă de acţiune şi a nu face nimic ar putea fi cel mai bun curs al acţiunii în anumite împrejurări, deşi în altele ar putea fi un curs dezastruos şi distructiv. Deci, puterea spirituală nu este simplă conştienti-
NATURA PUTERII
261
zare; este capacitatea de a menţine abilitatea de a lua decizii cu o conştientizare din ce în ce mai mare. Iar puterea divină este puterea de a lua decizii cu o conştientizare totală. Dar di¬ferit de ceea ce se înţelege popular prin această noţiune, om¬niscienţa nu face ca luarea deciziei să fie mai uşoară; dimpo¬trivă, ea devine din ce în ce mai dificilă. Cu cît cineva e mai aproape de divinitate, cu atît acela simte simpatie faţă de Dum¬nezeu. A participa la omniscienţa lui Dumnezeu înseamnă a împărtăşi agonia Lui.
Mai există o problemă în ceea ce priveşte puterea: solitu¬dinea*. Aici există o similitudine în cel puţin o dimensiune între puterea spirituală şi puterea politică. Cineva care este aproape de vîrful evoluţiei spirituale seamănă cu cel ce e aproape de vîrful puterii politice. Nu mai există nimeni dea¬supra, cineva în curtea căruia să arunce pisica; nu mai există nimeni pe care să se dea vina; nimeni care să-i spună ce să facă. S-ar putea să nu mai existe nimeni aflat la acelaşi nivel cu care să împartă chinul şi responsabilitatea. Alţii îl pot sfă¬tui, dar decizia îi aparţine doar lui. El singur este responsabil, într-o altă dimensiune, solitudinea enormei puteri spirituale este chiar mai mare decît cea a puterii politice. Pentru că ni¬velul conştientizării rareori este atît de înalt ca poziţia pe ca¬re o ocupă, omul politic puternic are aproape totdeauna oa¬meni egali din punct de vedere spiritual cu care să poată comunica. Astfel, preşedinţii şi regii au prietenii şi sfetnicii lor. Dar persoana care a evoluat la cel mai înalt nivel de con¬ştientizare, de putere spirituală, e foarte probabil să nu aibă pe nimeni în cercul său de cunoştinţe cu care să împărtăşeas¬că o astfel de profunzime a înţelegerii. Una dintre temele pre¬dominante ale Evangheliilor este senzaţia de continuă frus¬trare a lui Cristos de a nu găsi pe nimeni care să-1 înţeleagă cu adevărat. Nu contează cît de mult a încercat, cît de mult s-a extins pe sine, el nu a putut ridica nici măcar spiritele propri-
* Fac o distincţie între solitudine şi singurătate. Singurătatea este lipsa de disponibilitate a celorlalţi oameni de a comunica cu cineva la vreun nivel. Oamenii puternici sînt înconjuraţi de alţii, lacomi de a comunica cu ei; prin urmare, rareori sînt singuri şi poate chiar tîn-jesc după singurătate. Solitudinea însă este indisponibilitatea cuiva de a comunica la nivelul tău de conştientizare.
262
Graţia
ilor discipoli la nivelul său. Cei mai înţelepţi l-au urmat, dar nu l-au putut ajunge din urmă şi toată iubirea sa nu 1-a putut elibera de necesitatea de a conduce, mergînd înainte îngrozi¬tor de solitar. Solitudinea de acest fel este „împărtăşită” de cei care merg cel mai departe în călătoria creşterii spirituale. Nu e vorba că o astfel de sarcină nu poate fi purtată, pentru că distanţîndu-ne de oameni, relaţia noastră cu Dumnezeu devi¬ne inevitabil mai apropiată. în comuniunea dezvoltării con¬ştiinţei, a cunoaşterii împreună cu Dumnezeu există îndea¬juns de multă bucurie pentru a ne sprijini.

Drumul către tine însuţi – 20


Miracolul serendipităţii
Deşi este foarte posibil pentru noi să concepem extraordi¬nara înţelepciune a inconştientului, aşa cum am discutat pînă acum, ca fiind ultima parte explicabilă a moleculelor ce alcă¬tuiesc substanţa cerebrală şi operează cu o tehnologie mira¬culoasă, nu avem încă o explicaţie pentru aşa-numitele „feno¬mene psihice”, care sînt în mod clar legate de funcţionarea inconştientului. într-o serie de experimente sofisticate, medi¬cul Montague Ullman şi dr. Stanley Krippner au demonstrat convingător că este posibil pentru un individ treaz să „trans¬mită” în mod curent şi repetat imagini către un alt individ ca¬re doarme cîteva camere mai încolo şi că aceste imagini vor apărea în visele celui ce doarme*.
O astfel de transmisie nu apare doar în laborator. De exemplu, nu este neobişnuit ca doi indivizi care se cunosc să aibă în mod independent vise identice sau incredibil de simi¬lare. Cum se întîmplă acest lucru? Nu avem nici cea mai va¬gă idee.

* „An Experimental Approach to Dreams and Telepathy: II Re¬port of Three Studies” („O abordare experimentală a viselor şi tele¬patiei: dare de seamă asupra a trei studii”), American Journal ofPsy-chiatry (martie 1970), pp. 1282-1289. Oricine, oricît ar fi de puţin convins despre realitatea ESP sau de sceptic în ceea ce priveşte vali¬ditatea ştiinţifică a acestui fapt, este îndemnat să citească acest arti¬col.

230
Gratia
Dar se întîmplă că validitatea unor astfel de întîmplări este dovedită ştiinţific în termeni de probabilitate. Eu însumi am avut într-o noapte un vis care consta într-o serie de şapte ima¬gini. Am aflat mai tîrziu că un prieten care dormise în casa mea cu două nopţi înainte se trezise dintr-un vis în care ace¬le şapte imagini apăruseră în aceeaşi ordine. Nici unul dintre noi nu a putut să stabilească un motiv pentru această întîm-plare. Am fost incapabili să legăm visele de orice experienţă împărtăşită de amîndoi sau de alt fel pe care am fi avut-o şi nici nu am fost în stare să interpretăm visele în vreun fel. To¬tuşi, ştiam că ceva mult mai semnificativ s-a întîmplat. Min¬tea mea are milioane de imagini la îndemînă din care să con¬struiască un vis. Probabilitatea să fi fost doar o coincidenţă ca eu să fi selectat aceleaşi şapte imagini, în aceeaşi ordine ca şi prietenul meu era astronomic de mică. Evenimentul era atît de neplauzibil, încît am ştiut că nu putea apărea accidental.
Faptul că evenimente foarte neplauzibile, pentru care nu poate fi determinată nici o cauză în cadrul legilor naturale cu¬noscute, apar cu o frecvenţă neplauzibilă a ajuns să fie cunos¬cut ca principiul sincronicităţii. Nici eu, nici prietenul meu nu ştiam cauza sau motivul pentru care am avut vise atît de ne¬plauzibil de similare, dar unul dintre aspectele evenimentu¬lui a fost acela că noi am avut aceste vise la scurt timp unul după altul. Cumva, timpul pare elementul important, poate chiar crucial în aceste evenimente neplauzibile. Mai devreme, în discuţia despre înclinaţia spre accidente şi rezistenţa la ele, s-a făcut menţiunea că nu de puţine ori oamenii ies nevătă¬maţi din vehicule zbrobite şi pare ridicol a gîndi că maşinăria se contorsionează într-o asemenea formă încît să protejeze şo¬ferul sau că şoferul se contorsionează luînd o formă care să se potrivească cu maşina zdrobită. Nu există nici o lege natura¬lă cunoscută prin care forma pe care o ia vehiculul (eveni¬mentul A) să cauzeze supravieţuirea şoferului sau ca forma şoferului (evenimentul B) să facă vehiculul să se contorsione¬ze într-un anumit fel. Deşi nu a existat o relaţie de cauzalita¬te între evenimentul A şi evenimentul B, ele au apărut nepla¬uzibil în mod sincron — adică amîndouă în acelaşi timp —, astfel încît, în fapt, şoferul a supravieţuit. Principiul sincro¬nicităţii nu explică de ce sau cum s-au întîmplat acestea. El
MIRACOLUL SERENDIPITĂTII
231
susţine doar că astfel de conjuncţii neplauzibile de evenimen¬te apar mai frecvent decît sînt prezise de probabilitate. El nu explică miracolul. Principiul serveşte doar la a face clar fap¬tul că miracolele par a fi chestiuni care ţin de coordonarea în timp şi chestiuni care sînt uimitor de comune.
Incidentul cu visele similare aproape sincrone este unul care poate fi calificat, în virtutea neprobabilităţii lui statistice, ca fiind un fenomen psihic sau „paranormal”, chiar dacă semnificaţia incidentului este obscură. Probabil că înţelesul cel puţin al majorităţii fenomenelor psihice, paranormale este de asemenea obscur. Totuşi o altă caracteristică a fenomene¬lor psihice, aparte faţă de neplauzibilitatea lor statistică, este frecvenţa semnificativă cu care astfel de apariţii par a fi benefice — într-un anume fel binefăcător pentru unul sau mai mulţi participanţi umani implicaţi. Un om de ştiinţă res¬pectabil, matur şi foarte sceptic, care făcea analiză cu mine, mi-a povestit recent următorul incident: „După ultima noas¬tră şedinţă, era o zi atît de frumoasă, încît m-am hotărît să mă duc acasă pe şoseaua care înconjoară lacul. Aşa cum ştiţi, acest drum are o mulţime de curbe foarte strînse. Luasem probabil zece asemenea curbe cînd brusc am avut gîndul că o maşină ar fi putut să vină de după colţ pe banda mea de şo¬sea. Fără să mă mai gîndesc, am apăsat puternic pe frîne şi am oprit. Imediat după ce am făcut acest lucru, o maşină a luat imediat curba cu roţile la doi metri de banda galbenă şi abia a reuşit să mă evite, deşi mă aflam pe partea de şosea co¬respunzătoare. Dacă nu opream, ciocnirea în curbă ar fi fost inevitabilă. Nu am idee ce m-a făcut să opresc. Aş fi putut să opresc la oricare din cele zece astfel de curbe pe care le-am luat, dar n-am făcut-o. Am mers de multe ori pe acea şosea înainte şi deşi m-am gîndit că este periculoasă, n-am oprit maşina niciodată. Mă face să mă gîndesc că e ceva cu aceste ESP şi alte lucruri din acestea. Nu am nici o altă explicaţie.”
Este posibil ca apariţiile statistic improbabile să sugereze într-o anumită măsură că exemplele de sincronicitate sau para¬normal e probabil să fie pe cît de benefice pe atît de dăună¬toare. Auzim despre accidente ciudate şi despre exemple ciu¬date de accidente care ar fi putut să se întîmple, dar care nu au avut loc. Deşi plină de eşecuri metodologice, o cercetare a acestei probleme trebuie făcută. Acum nu pot să afirm decît o
232
Graţia
impresie fermă, dar „neştiinţifică” potrivit căreia frecvenţa unor astfel de apariţii, improbabile din punct de vedere sta¬tistic, în mod clar benefice este mult mai mare decît în cazul celor în care rezultatul pare a fi vătămător. Rezultatele bene¬fice ale unor astfel de apariţii nu e necesar să salveze doar vieţi; mult mai des ele doar îmbunătăţesc viaţa sau determi¬nă o dezvoltare a ei. Un excelent exemplu de astfel de apari¬ţie este experienţa „visului scarabeului” a lui Cari Jung, po-vestit în articolul său „Despre sincronicitate”, pe care o voi cita în întregime*:
Exemplul meu priveşte o tînără pacientă care, în ciuda eforturilor făcute de ambele părţi, s-a dovedit a fi din punct de vedere psihologic inaccesibilă. Dificultatea con¬sta în faptul că ea ştia totdeauna totul despre orice. Exce¬lenta ei educaţie o înzestrase cu o armă care se potrivea în mod ideal scopului său, mai precis, cu un raţionalism car¬tezian bine şlefuit, cu o impecabilă idee „geometrică” asu¬pra realităţii. După mai multe încercări nefructuoase de a îndulci raţionalismul ei cu o înţelegere mai umană a lu¬crurilor, a trebuit să mă limitez la speranţa că va apărea ceva neaşteptat şi iraţional, ceva care va mistui retorta in¬telectuală în care ea se izolase. într-o zi, stăteam în faţa ei, cu spatele la fereastră, ascultîndu-i revărsarea de retorică. Avusese un vis impresionant în noaptea precedentă, în ca¬re cineva îi dădea un scarabeu de aur — o bijuterie costi¬sitoare, în timp ce ea încă îmi povestea acest vis, am auzit în spatele meu o bătaie uşoară în geam. M-am întors şi am văzut că era o insectă zburătoare destul de mare, care cio¬cănea în geamul ferestrei, într-un efort clar de a vrea să in¬tre în încăperea întunecată. Acest lucru mi s-a părut foar¬te straniu. Am deschis fereastra imediat şi am prins insecta în aer, în timp ce zbura. Era o insectă din familia scarabeului, un cărăbuş de trandafir (Cetonia aurata), a că¬rui culoare galben-verzuie semăna foarte bine cu aceea a unui scarabeu de aur. I-am întins pacientei mele insecta cu aceste cuvinte: „Iată scarabeul dvs.” Această experienţă a
MIRACOLUL SERENDIPITĂŢII
233
* The Portable Jung (Jung de buzunar), ed. Joseph Campbell, Viking Press, New York, 1971, pp. 511-512.
produs breşa pe care o doream în raţionalismul ei şi a spart gheaţa în ceea ce priveşte rezistenţa ei intelectuală. Tratamentul putea continua acum cu rezultate mulţumi¬toare.
Discutînd despre aceste evenimente paranormale cu con¬secinţe benefice, vorbim de fapt despre fenomenul serendipi-tăţii. Webster’s Didionary defineşte serendipitatea ca fiind „darul de a găsi lucruri valoroase sau agreabile fără a le cău¬ta”. Există cîteva caracteristici care intrigă în această definiţie. Una dintre ele este determinarea serendipităţii ca dar, ceea ce implică faptul că unii oameni îl posedă, iar alţii nu, că unii oa¬meni sînt norocoşi, iar alţii nu sînt. Una din tezele principale ale acestei secţiuni a cărţii este că graţia, manifestată în parte prin „lucruri valoroase sau agreabile care nu sînt căutate”, es¬te la îndemîna tuturor, dar că unii profită de ea, alţii nu. Lă-sînd insecta înăuntru, prinzînd-o şi dînd-o pacientei, Jung a profitat clar de graţie. Unele motive şi unele căi prin care oa¬menii eşuează să profite de graţie vor fi explorate mai tîrziu, în subcapitolul „Rezistenţa la graţie”. Pentru moment, vreau să sugerez că unul dintre motivele pentru care nu reuşim să profităm pe de-a-ntregul de graţie este acela că nu sîntem pe deplin conştienţi de prezenţa ei — adică nu găsim lucruri va¬loroase fără a le fi căutat, pentru că nu reuşim să apreciem va¬loarea darului care ni se oferă. Cu alte cuvinte, evenimente ale serendipităţii ne apar tuturor, dar deseori nu reuşim să re¬cunoaştem natura lor de serendipitate; considerăm că aceste evenimente nu au nimic remarcabil şi, prin urmare, nu pu¬tem să profităm de ele.
Acum cinci luni, avînd la dispoziţie două ore între întîlni-rile pe care le aveam într-un anumit oraş, l-am întrebat pe un coleg care locuia în acel oraş dacă pot să-mi petrec timpul în biblioteca din casa lui, pentru a lucra la rescrierea primei sec¬ţiuni a acestei cărţi. Cînd am ajuns acolo, am întîlnit-o pe so¬ţia colegului meu, o femeie distantă şi rezervată, căreia se pa¬re că nu-i plăceam prea mult, ba chiar a fost de-a dreptul ostilă faţă de mine, aproape arogantă, în mai multe ocazii. Am discutat incomod vreo cinci minute. în cursul conversa¬ţiei noastre superficiale, ea mi-a spus că a auzit că scrisesem o carte şi m-a întrebat care este subiectul ei. I-am spus că ea
234
Graţia
se ocupă de dezvoltarea spirituală şi că nu am terminat-o încă. După aceea, m-am dus în bibliotecă să lucrez. După o jumătate de oră, ajunsesem într-un punct mort. O parte din ceea ce scrisesem despre subiectul responsabilităţii mi se pă¬rea complet nesatisfăcător. Era clar că trebuia să extind acea parte pentru a face mai comprehensibile concepţiile discuta¬te acolo, simţind totuşi că această lărgire ar fi o abatere de la cursul lucrării. Pe de altă parte, nu eram dispus să şterg în¬treaga secţiune, pentru că simţeam că o menţionare a acestor concepţii era necesară. M-am luptat cu această dilemă timp de o oră fără a ajunge nicăieri, devenind din ce în ce mai frus¬trat, simţindu-mă din ce în ce mai neajutorat în rezolvarea acestei situaţii.
în acest moment, a intrat încet în bibliotecă soţia colegului meu. Felul ei de a fi era timid şi ezitant, respectuos şi totuşi cald şi blînd, foarte diferit de felul în care fusese în orice altă întîlnire dinainte. „Scotty, sper că nu deranjez”, mi-a spus ea. „Dacă deranjez, spune-mi.” I-am spus că nu şi că am ajuns în¬tr-un punct mort şi că nu mai eram în stare să fac nici un pro¬gres pentru moment. Ţinea în mîini o carte. „Am găsit aceas¬tă carte din întîmplare”, a spus ea. „M-am gîndit că s-ar putea să te intereseze. Poate că nu se va întîmpla aşa. Dar mi-a apă¬rut gîndul că s-ar putea să-ţi fie de ajutor. Nu ştiu de ce.” Sim¬ţindu-mă iritat şi presat de timp, i-aş fi spus în mod normal că sînt afundat în cărţi pînă peste urechi — fapt care era ade¬vărat — şi că nu aş fi avut nici un pic de timp să o citesc în vi¬itorul apropiat. Dar strania ei umilinţă m-a făcut să-i dau un alt răspuns. I-am răspuns că apreciez bunătatea ei şi că voi în¬cerca să o citesc cît mai curînd posibil. Am luat cartea cu mi¬ne acasă, fără a şti cînd ar putea fi „cel mai curînd posibil”. Dar chiar în acea seară, ceva m-a determinat să las la o parte toate celelalte cărţi şi să consult cartea pe care mi-o dăduse ea. Era un volum subţire intitulat How people change (Cum se pot schimba oamenii), scris de Allen Wheelis. Mare parte din carte trata problema responsabilităţii. Unul dintre capitole exprima cu eleganţă, în profunzime ceea ce voiam eu să spun cînd încercam să lărgesc acea secţiune dificilă a cărţii mele. Dimineaţa următoare, am condensat acea secţiune a cărţii mele într-un paragraf scurt şi concis, iar într-o notă de subsol
MIRACOLUL SERENDIPITĂTII
235
i-am recomandat cititorului cartea lui Wheelis ca pe o ideală elaborare a subiectului. Dilema mea era rezolvată.
Aceasta nu era o întîmplare nemaipomenită. N-au existat surle şi trompete care s-o anunţe. Aş fi putut s-o ignor. Aş fi putut trăi şi fără ea. Totuşi, am fost atins de graţie. întîmpla-rea a fost atît extraordinară, cît şi obişnuită — extraordinară pentru că probabilitatea de a se întîmpla era foarte mică, obiş¬nuită pentru că astfel de întîmplări benefice cu probabilitate foarte mică se întîmpla tot timpul, în linişte, bătînd la uşa conştientizării noastre nu mai dramatic decît o insectă care ciocane uşor geamul ferestrei. întîmplări similare au avut loc de zeci de ori în luna în care soţia colegului meu mi-a împru¬mutat cartea. Ele mi s-au întîmplat tot timpul. Pe unele din¬tre ele le recunosc. De unele pot profita fără a fi măcar con¬ştient de natura lor miraculoasă. Nu există nici o cale prin care să-mi dau seama cît de multe astfel de întîmplări mi-au scăpat.
Definiţia graţiei

Pînă acum, în această secţiune, am descris o întreagă di¬versitate de fenomene care au următoarele caracteristici co¬mune:
a) Ele contribuie la nutrirea — sprijină, protejează şi îmbu¬nătăţesc — vieţii umane şi la dezvoltarea spirituală.
b) Mecanismul acţiunii lor este fie incomplet înţeles (ca în cazul rezistenţei fizice şi a viselor), fie total obscur (ca în ca¬zul fenomenelor paranormale), în funcţie de principiile legi¬lor naturale, aşa cum sînt ele interpretate de gîndirea ştiinţi¬fică curentă.
c) Apariţia lor este frecventă, are loc în mod curent, este un loc comun şi este în mod esenţial universală pentru uma¬nitate.
d) Deşi influenţată potenţial de conştiinţa umană, origi¬nea lor este în afara voinţei conştiente şi dincolo de procesul luării conştiente de decizii.
Deşi privite în general separat, am ajuns să cred că ele¬mentele lor comune indică faptul că aceste fenomene sînt
236
Graţia
parte sau manifestări ale unui singur fenomen: o puternică forţă originată în afara conştiinţei umane, care nutreşte dez¬voltarea spirituală a fiinţei umane. Cu sute sau chiar mii de ani înainte de conceptualizarea ştiinţifică a unor lucruri pre¬cum sistemul imunitar, starea de vis şi inconştientul, această forţă a fost consecvent recunoscută de către religie, care i-a dat numele de graţie. Şi i-a adus laude.
Ce avem de făcut — noi, care avem o minte sceptică şi orientată ştiinţific — cu această „puternică forţă originată în afara conştiinţei umane, care nutreşte dezvoltarea spirituală a fiinţei umane”? Nu putem atinge această forţă. Nu avem nici un mod corespunzător de a o măsura. Totuşi, ea există. Este reală. Să punem în funcţiune viziunea de tunel şi să o igno¬răm pentru că ea nu se potriveşte prea uşor cu conceptele şti¬inţifice tradiţionale ale legilor naturale? Pare periculos să fa¬cem astfel. Eu cred că nu putem spera să ne apropiem de o înţelegere a cosmosului, a locului omului în cosmos şi, prin urmare, a însăşi naturii omului fără a încorpora fenomenul graţiei în cadrul nostru conceptual.
Totuşi, nu putem nici măcar să localizăm această forţă. Putem doar să spunem unde nu este: în conştiinţa umană. Atunci unde locuieşte ea? Unele dintre fenomenele pe care le-am discutat, cum ar fi visele, sugerează faptul că graţia lo¬cuieşte în mintea inconştientă a individului. Alte fenomene, precum sincronicitatea şi serendipitatea, indică faptul că aceas¬tă forţă există dincolo de graniţele individului. Nu doar pen¬tru că sîntem oameni de ştiinţă nu ne este uşor să localizăm graţia. De-a lungul secolelor, omul religios, care, bineînţeles, atribuie originea graţiei lui Dumnezeu şi crede că ea este cu adevărat iubirea lui Dumnezeu, a avut de asemenea dificul¬tăţi în a-1 localiza pe Dumnezeu. Există în teologie două tra¬diţii mari şi opuse în această privinţă: prima, doctrina emana¬ţiei, care susţine că graţia emană de la un Dumnezeu exterior omului; cealaltă, doctrina imanenţei, care susţine că graţia emană de la un Dumnezeu din centrul fiinţei umane.
Această problemă — şi de fapt întreaga problemă a para¬doxului — rezultă din dorinţa noastră de început de a locali¬za lucrurile. Fiinţa umană are o tendinţă profundă de a con-ceptualiza în termeni de entităţi discrete. Percepem lumea ca fiind compusă din astfel de categorii: oi, ghete, ceară roşie şi
DEFINIŢIA GRAŢIEI
237
alte categorii. Tindem să înţelegem fenomenele plasîndu-le în categorii particulare, spunînd că aceasta este cutare sau cutare ca entitate. Este fie asta, fie cealaltă, dar nu poate fi amîndo-uă. Oile sînt oi şi nu sînt ghete. Eu sînt eu şi tu eşti tu. Entita¬tea eu reprezintă identitatea mea, iar entitatea tu este identi¬tatea ta şi tindem să fim complet descumpăniţi dacă identităţile se combină sau se amestecă. Aşa cum am arătat mai înainte, gînditorii hinduşi sau budişti cred că percepţia de entităţi discrete este o iluzie sau maya, iar fizicienii mo¬derni, preocupaţi de relativitate, de fenomenul undă-corpus-cul, electromagnetism, etc. devin din ce în ce mai conştienţi de limitările abordării noastre conceptuale în termeni de entităţi. Este greu să scăpăm de ele. Tendinţa noastră de a gîndi în en¬tităţi ne constrînge să vrem să localizăm lucrurile, chiar lu¬cruri precum Dumnezeu sau graţia şi chiar atunci cînd ştim că această tendinţă a noastră împiedică comprehensiunea acestor chestiuni.
încerc să nu gîndesc deloc individul ca pe o adevărată en¬titate şi atîta vreme cît limitările mele intelectuale mă con-strîng să gîndesc (sau să scriu) în termeni de entităţi, concep graniţele individului ca fiind marcate de o membrană foarte permeabilă — o firidă, dacă vreţi, în locul unui zid; o firidă pe sub care şi deasupra căreia alte „entităţi” urcă, se furişea¬ză, curg. Tot aşa cum mintea noastră conştientă este continuu parţial permeabilă inconştientului, la fel inconştientul nostru este permeabil „minţii” din afară, „minte” care ne permează pe noi, fără a fi totuşi noi ca entităţi. O descriere mai elegan¬tă şi mai adecvată a acestei situaţii decît cea a limbajului de secol XX cu membrane permeabile este cea realizată în limba¬jul religios din sec. al XlV-lea (cea. 1393) de Maica Julian, pustnică din Norwich, care descria relaţia dintre graţie şi en¬titatea individuală astfel: „Aşa cum corpul este înveşmîntat în haine, carnea în piele, oasele în carne, iar inima în întreg, tot aşa noi, suflet şi trup, sîntem înveşmîntaţi şi împrejmuiţi de bunătatea lui Dumnezeu. Da, şi chiar mai simplu; pentru că toate acestea vor trece şi vor pieri, dar Bunătatea lui Dum¬nezeu este mereu întreagă.”*
* Revelations of Divine Love (Revelaţii ale iubirii divine), cap. IV, ed. Grace Warrack, British Book Centre, New York, 1923.
238
Graţia
în orice caz, indiferent cui le atribuim sau unde le locali¬zăm, „miracolele” descrise indică faptul că dezvoltarea noas¬tră ca fiinţe umane este ajutată de o forţă diferită de voinţa noastră conştientă. Pentru a înţelege mai bine natura acestei forţe, cred că putem trage un folos din luarea în considerare a altui miracol: procesul de dezvoltare a întregii vieţi, căruia noi i-am dat numele de evoluţie.

Miracolul evoluţiei

Deşi nu ne-am concentrat pînă acum asupra ei ca şi con¬cept, într-un fel sau altul, de-a lungul acestei cărţi, am fost preocupaţi de evoluţie. Creşterea spirituală reprezintă evolu¬ţia unui individ. Trupul unui individ are şansa să treacă prin toate ciclurile vieţii, dar nu evoluează. Nu apar noi tipare fi¬zice. Declinul capacităţii fizice la vîrste înaintate este inevita¬bil, în timpul unei vieţi, totuşi, spiritul uman poate evolua în mod dramatic. Pot apărea noi tipare. Capacitatea spirituală poate să crească (deşi de obicei nu se întîmplă aşa) pînă în momentul morţii la vîrste înaintate. Viaţa ne oferă o serie ne¬limitată de oportunităţi pentru creştere spirituală pînă la sfîr-şitul ei. Deşi în centrul acestei cărţi se află evoluţia spirituală, procesul evoluţiei fizice este similar cu cel al evoluţiei spiri¬tului şi ne oferă un model pentru înţelegerea mai departe a procesului dezvoltării spirituale şi a semnificaţiei graţiei.
Cea mai izbitoare trăsătură a procesului evoluţiei fizice es¬te faptul că el este un miracol. Dat fiind ceea ce înţelegem din univers, evoluţia n-ar fi trebuit să apară; acest fenomen n-ar trebui să existe deloc. Una dintre legile naturale fundamenta¬le este cea de-a doua lege a termodinamicii, care arată că energia tinde în mod natural de la o stare de organizare mai complexă spre o stare de mică organizare, de la o stare de înaltă diferenţiere la o stare de slabă diferenţiere. Cu alte cu-vinte, universul este un proces de dezagregare. Exemplul frecvent folosit pentru a descrie acest proces este cel al unui rîu care în mod natural curge la vale. E nevoie de energie şi muncă — pompe, ecluze şi oameni care cară găleţi — pentru a inversa acest proces, pentru a ne întoarce la izvoare, pentru
MIRACOLUL EVOLUŢIEI
239
a duce apa înapoi în vîrful dealului. Iar această energie tre¬buie să vină de undeva din altă parte. Un sistem de energie trebuie să sece pentru a menţine altul. Pînă la urmă, după le¬gea a doua a termodinamicii, după miliarde şi miliarde de ani, universul se va încetini treptat pînă cînd va atinge cel mai de jos punct, ca o „mîzgă” amorfă, total dezorganizată, total nediferenţiată, în care nu se mai întîmplă nimic. Aceas¬tă stare de completă dezorganizare şi nediferenţiere este nu¬mită entropie.
Curgerea naturală la vale a energiei către o stare de entro¬pie poate fi numită forţă entropică. Putem vedea cum „curge¬rea” evoluţiei este îndreptată împotriva forţei entropice. Pro¬cesul evoluţiei este o dezvoltare a organismelor de la cea mai de jos stare către stări cu o complexitate, diferenţiere şi orga¬nizare din ce în ce mai mari. Un virus este un organism ex¬trem de simplu, doar ceva mai mult decît o moleculă. O bac¬terie este mai complexă, mai diferenţiată, posedînd o celulă, diferite tipuri de molecule şi un metabolism. Un parameci are un nucleu, cili şi un sistem digestiv. Buretele de mare are nu numai celule, ci diferite tipuri de celule aflate în interdepen-denţă. Insectele şi peştii au un sistem nervos cu metode com¬plexe de locomoţie şi chiar o organizare socială. Şi aşa urcăm pe scara evoluţiei, o scară de o complexitate, organizare şi di-ferenţiere din ce în ce mai mari, pînă ajungem la om, care po¬sedă un enorm cortex cerebral şi tipare de comportament ex¬traordinar de complexe, fiind, din cîte ştim, în vîrful acestei scări. Am afirmat că procesul evoluţiei este un miracol, pen¬tru că, fiind un proces crescînd de organizare şi diferenţiere, merge contra legilor naturale. în cursul obişnuit al lucrurilor, noi, cei care scriem şi citim această carte, ar trebui să nu existăm*.
* Concepţia conform căreia evoluţia merge împotriva legii natu¬rale nu este nici nouă, nici originală. îmi amintesc de un autor pe care l-am studiat în timpul facultăţii şi care spunea: „Evoluţia este o dis-turbare în a doua lege a termodinamicii”, dar din păcate nu am pu¬tut să localizez referinţa. Mai recent, o astfel de concepţie a fost ela¬borată de Buckminister Fuller, în cartea sa And it Came to Pass — Not to Stay (Şi a venit să treacă, nu să rămînă), Macmillan, New York, 1976.
240
Graţia
Procesul evoluţiei poate fi reprezentat printr-o piramidă în vîrful căreia se găseşte omul, organismul cel mai complex şi cel mai puţin multiplicat; viruşii, organismele cele mai nu-meroase, dar şi cele mai puţin complexe, se situează la baza piramidei.
ORGANIZAREA CEA MAI ÎNALTĂ
Microor ;anisme Bac erii Vii usi
ENTROPIA
Vîrful împinge în sus, mergînd împotriva forţelor entro¬piei, înăuntrul piramidei am plasat o săgeată pentru a simbo¬liza această forţă a evoluţiei, care trage după sine acest „ceva” ce a sfidat permanent şi cu atîta succes „legile naturale” de-a lungul a milioane şi milioane de generaţii şi care trebuie ea însăşi să reprezinte o lege naturală încă nedefinită.
Evoluţia spirituală a umanităţii poate fi de asemenea re¬prezentată astfel:
Spiritualitatea nedezvoltată

MIRACOLUL EVOLUŢIEI
241
Subliniez iarăşi că procesul creşterii spirituale este unul dificil şi care necesită mult efort. Lucrurile stau astfel pentru că este un proces condus împotriva rezistenţei naturale, îm¬potriva înclinaţiei naturale de a ţine lucrurile pe calea pe ca¬re sînt, împotriva cramponării de vechile hărţi şi de vechile feluri de a acţiona, împotriva căilor uşoare. Despre rezistenţa naturală, această forţă entropică ce operează în viaţa noastră spirituală, mai am multe de spus, pe scurt. Dar ca şi în cazul evoluţiei fizice, miracolul constă în faptul că această rezisten¬ţă este depăşită. Noi ne dezvoltăm. In ciuda tuturor acestor rezistenţe, devenim fiinţe umane mai bune. Nu toţi. Nu uşor. Dar un număr semnificativ de oameni reuşesc cumva să se îmbunătăţească pe sine şi cultura lor. Există o forţă care ne împinge cumva să alegem calea cea mai grea, prin care să transcendem noroiul şi mizeria în care deseori ne naştem.
Această diagramă a procesului dezvoltării spirituale poa¬te fi aplicată existenţei unui singur individ. Fiecare dintre noi are propriul imbold de a bc dezvolta şi fiecare din noi, sub in¬fluenţa acestui imbold, trebuie să lupte de unul singur împo¬triva propriei lui rezistenţe. Diagrama se aplică de asemenea umanităţii ca întreg. Evoluînd ca indivizi, facem şi societatea noastră să evolueze. Cultura care ne-a nutrit în copilărie este nutrită la rîndul ei prin puterea noastră ca adulţi. Cei care reuşesc să se dezvolte nu numai că se bucură de fructele aces¬tei dezvoltări, ci dăruiesc aceste fructe lumii. Evoluînd ca in¬divizi, noi ducem umanitatea în spate. Şi astfel umanitatea evoluează.
Ideea că planul dezvoltării spirituale a umanităţii este un proces de ascensiune cu greu poate fi văzută ca adecvată re¬alităţii de o generaţie deziluzionată de idealul progresului. Peste tot e război, corupţie şi poluare. Cum poate cineva în mod raţional să sugereze faptul că rasa umană progresează din punct de vedere spiritual? Şi totuşi, eu exact asta sugerez. Senzaţia de deziluzionare provine din faptul că aşteptăm mai mult de la noi înşine decît strămoşii noştri de la ei înşişi. Comportamentul uman, care nouă ni se pare respingător şi jignitor era acceptat ca un lucru normal cu ani în urmă. Unul dintre punctele asupra cărora se concentrează această carte se referă la responsabilitatea părinţilor de a-şi nutri spiritual co¬piii. Cu greu putem spune că aceasta este astăzi o temă la or-
242
Graţia
dinea zilei, dar acum cîteva secole în general ea nu făcea deloc parte dintre preocupările oamenilor. Deşi găsesc că as¬tăzi grija părintească nu e de o calitate prea bună, am toate motivele să cred că este mult superioară celei de acum cîteva generaţii. O recentă trecere în revistă a aspectelor îngrijirii co¬piilor începe, de exemplu, cu observaţia următoare:
Dreptul roman îi dădea tatălui control absolut asupra copiilor săi, pe care-i putea vinde sau condamna la moarte fără teamă de pedeapsă. Această concepţie a dreptului ab¬solut a fost preluată în dreptul englez, unde a prevalat pî-nă în sec. al XlV-lea, fără o schimbare importantă. în Evul Mediu, copilăria nu era privită ca o fază unică a vieţii, aşa cum o considerăm noi astăzi. Era ceva obişnuit ca, după ce împlineau 7 ani, copiii să fie trimişi în slujba cuiva sau făcuţi ucenici, iar învăţătura să fie pusă pe plan secundar fa¬ţă de munca pe care un copil o îndeplinea pentru stăpînul său. Copilul şi servitorul păreau să fie de nedistins în ceea ce priveşte felul cum erau trataţi. Chiar şi limbajul deseori nu reuşeşte să găsească termeni diferiţi pentru ei. Abia în-cepînd din secolul al XVI-lea copilul începe să fie privit ca prezentînd un interes particular, avînd sarcini importante şi specifice de îndeplinit pentru dezvoltarea sa şi ca fiind demn de afecţiune.*
Dar care este forţa care ne împinge pe noi ca indivizi şi ca specie să ne dezvoltăm împotriva rezistenţei naturale a pro¬priei letargii? Deja i-am spus numele. Este iubirea. Iubirea a fost definită ca „voinţa de extindere de sine în intenţia de a nutri creşterea spirituală proprie sau a altuia”. Ne dezvoltăm pentru că muncim să ne dezvoltăm şi muncim să ne dezvol¬tăm pentru că ne iubim pe noi înşine. Iubirea este cea care ne face să ne înălţăm. Şi iubirea faţă de ceilalţi este cea care ne fa¬ce să-i ajutăm să se înalţe. Iubirea, extinderea sinelui este chiar actul evoluţiei. Este evoluţia în progres. Forţa evoluţiei
* Andre P. Derdeyn, „Child Custody Contests in Historical Per¬spective” („Contestarea custodiei copilului din perspectivă istori¬că”), American Journal of Psychiatry, voi. 133, nr. 12 (dec. 1976), p. 1369.
MIRACOLUL EVOLUŢIEI
243
prezentă în toate ale vieţii se manifestă în omenire ca iubire umană. în iubirea omenească stă forţa miraculoasă care des¬fide legea naturală a entropiei.

Drumul către tine însuţi – 19


Copilul şi apa din copaie
Istoriile cazurilor de pînă acum au fost prezentate ca răs¬puns la întrebarea: Este credinţa în Dumnezeu o formă de psihopatologie? Dacă vrem să ieşim din mirajul învăţăturilor primite în copilărie, al superstiţiilor şi al tradiţiilor locale, tre¬buie să răspundem la această întrebare. Aceste cazuri prezen¬tate indică faptul că răspunsul nu este unul simplu. Uneori răspunsul este da. Credinţa necondiţionată pe care o avea Kathy în Dumnezeu, în Biserică şi în învăţăturile primite de la mama ei i-au întîrziat în mod clar dezvoltarea şi i-au otră¬vit spiritul. Doar îndoindu-se de credinţa ei şi lepădîndu-se de ea a fost Kathy în stare să se aventureze mai departe într-o viaţă mai cuprinzătoare, mai satisfăcătoare, mai productivă. Doar atunci a avut libertatea de a se dezvolta. Dar răspunsul este uneori şi negativ. Tot aşa cum Marcia a trecut de recele microcosmos al copilăriei ei spre o lume mai largă şi mai cal¬dă, iar credinţa ei în Dumnezeu s-a dezvoltat odată cu ea, în linişte şi în mod natural. Iar credinţa în Dumnezeu asuprită a lui Ted a trebuit să fie readusă la viaţă ca parte a eliberării şi a resurecţiei spiritului său.
Cum trebuie să privim aceste răspunsuri de nu şi da? Oa¬menii de ştiinţă se dedică aflării adevărului şi răspunsului la întrebări. Dar şi ei sînt oameni, sînt ca toţi oamenii şi vor ca răspunsurile să fie clare, uşoare şi simple. în dorinţa lor de a găsi soluţii simple, oamenii de ştiinţă sînt înclinaţi să cadă în două capcane atunci cînd îşi pun întrebări despre realitatea lui Dumnezeu. Prima este aceea de a arunca şi copilul odată cu apa din copaie. Iar cea de-a doua este viziunea de tunel.
Există, fără îndoială, o mulţime de apă de baie murdară în jurul realităţii lui Dumnezeu. Războaie sfinte. Inchiziţia. Sa¬crificii de animale. Sacrificii de oameni. Superstiţie. Batjoco¬riri. Dogmatism. Ignoranţă. Ipocrizie. Identificarea cu drepta¬tea. Rigiditate. Cruzime. Arderea de cărţi. Vînătoarea de vrăjitoare. Inhibiţie. Frică. Conformitate. Sentimentul morbid de vinovăţie. Nebunie. Această listă este aproape nesfîrşită. Dar toate acestea reprezintă oare ceea ce Dumnezeu le-a dat oamenilor sau ceea ce oamenii i-au dat lui Dumnezeu? Este
COPILUL ŞI APA DIN COPAIE
203
cît se poate de evident că credinţa în Dumnezeu este deseori distructiv de dogmatică. Atunci problema constă în aceea că oamenii sînt înclinaţi să creadă în Dumnezeu sau că oamenii tind să fie dogmatici? Oricine a întîlnit un ateu înrăit ştie că un astfel de om poate fi la fel de dogmatic în necredinţa lui ca un credincios în credinţa lui. De credinţa în Dumnezeu tre¬buie să scăpăm noi sau de dogmatism?
Un alt motiv pentru care oamenii de ştiinţă au înclinaţia de a arunca şi copilul odată cu apa din copaie este acela că şti¬inţa însăşi, aşa cum am sugerat, este o religie. Neofitul în şti¬inţă, de curînd convertit la concepţia despre lume a ştiinţei, poate fi la fel de fanatic ca un cruciat creştin sau ca un soldat al lui Allah. Aşa se întîmplă mai ales în cazul în care ajungem la ştiinţă dintr-o cultură şi dintr-un cămin în care credinţa în Dumnezeu este constant asociată cu ignoranţa, superstiţia, ri¬giditatea şi ipocrizia. Avem atunci destule motivaţii — emo¬ţionale, ca şi intelectuale — pentru a sparge idolii credinţei primitive. Un semn de maturitate la oamenii de ştiinţă îl re¬prezintă conştientizarea faptului că ştiinţa poate fi supusă dogmatismului la fel ca oricare religie.
Am afirmat ferm că este esenţial pentru dezvoltarea noas¬tră spirituală să devenim oameni de ştiinţă, sceptici faţă de ceea ce am fost învăţaţi — adică, faţă de locurile comune şi presupoziţiile culturii noastre. Dar deseori şi noţiunea de şti¬inţă devine un idol cultural şi este necesar să devenim scep¬tici şi faţă de acesta. Este într-adevăr posibil să elaborăm o credinţă în Dumnezeu. Ceea ce vreau eu să sugerez este că de asemenea este posibil să ne maturizăm prin credinţa în Dum¬nezeu. Ateismul sceptic sau agnosticismul nu este în mod ne¬cesar cea mai înaltă treaptă de înţelepciune la care poate ajun¬ge fiinţa umană. Din contră, există motive de a crede că în spatele noţiunilor înşelătoare şi a falselor concepţii despre Dumnezeu există o realitate care este Dumnezeu. La acest lu¬cru se referă Paul Tillich cînd vorbeşte de „dumnezeu de din¬colo de Dumnezeu” şi de aceea unii creştini sofisticaţi procla¬mă „Dumnezeu a murit! Trăiască Dumnezeu.” Este oare posibil ca drumul dezvoltării spirituale să ne conducă mai în-tîi afară din superstiţii spre agnosticism şi de la agnosticism
204
Creştere şi religie
spre o cunoaştere adecvată a lui Dumnezeu? Despre această cale vorbea Sufi Aba Said ibn Abi-l-Khair acum mai bine de nouă sute de ani:
Pînă ce şcoală şi minaret nu se vor fi sfărîmat
Această a noastră sfîntă lucrare nu se va fi terminat,
Pînă ce credinţa va deveni necredinţă, iar ea la rîndu-i credinţă
Nu va exista musulman adevărat.*
Indiferent dacă drumul dezvoltării spirituale trece în mod necesar printr-un ateism sceptic sau agnosticism spre o cre¬dinţă adecvată în Dumnezeu, fapt e că intelectuali sofisticaţi sau oameni sceptici precum Marcia şi Ted par să se dezvolte în direcţia credinţei. Şi trebuie observat că această credinţă a lor nu este aceeaşi cu cea în care a evoluat Kathy. Dumnezeu care este înainte de scepticism s-ar putea să fie puţin asemă¬nător cu Dumnezeu care vine după aceea. Aşa cum am men¬ţionat la începutul acestei secţiuni, nu există o singură religie, monolitică. Există multe religii şi probabil multe niveluri de credinţă. Unele religii s-ar putea să nu fie sănătoase pentru unii oameni — altele s-ar putea să fie. Toate acestea au o anu¬me importanţă pentru oamenii de ştiinţă precum psihiatrii şi psihoterapeuţii. Avînd de-a face într-un mod atît de direct cu procesul dezvoltării spirituale, ei, mai mult decît oricine, sînt chemaţi să facă judecăţi asupra a cît de sănătos este sistemul credinţei cuiva. Din cauză că psihoterapeuţii aparţin în gene¬ral unei tradiţii sceptice, dacă nu strict freudiene, ei au ten¬dinţa să considere patologică orice credinţă pasionată în Dumnezeu. în unele ocazii, această tendinţă poate să treacă dincolo, devenind o înclinaţie manifestă şi o prejudecată. Nu demult am întîlnit un student în ultimul an, care lua serios în considerare posibilitatea de a intra într-o mănăstire peste cîţi-va ani. Făcuse psihoterapie în anul anterior şi o continua. „Dar n-am fost în stare să-i spun terapeutului meu despre mănăstire sau despre profunzimea credinţei mele religioase”, mi s-a confesat el. „Nu cred că ar înţelege.” Nu îl cunosc în¬deajuns pe acest tînăr pentru a putea spune ce înţeles are
* Citat din Idries Shah, The Way ofthe Sufi (Calea sufi), Dutton pa-perback, New York, 1970, p. 44.
COPILUL ŞI APA DIN COPAIE
205
pentru el mănăstirea sau dacă dorinţa lui de a intra la mănăs¬tire are rădăcini determinate nevrotic. Aş fi vrut foarte mult să-i spun: „Trebuie să-i spui terapetului tău despre acest lu¬cru. Este esenţial pentru reuşita terapiei ca tu să fii deschis fa¬ţă de orice, mai ales în ceea ce priveşte o chestiune serioasă ca asta. Trebuie să ai încredere în obiectivitatea terapeutului tău.” Dar nu i-am spus-o. Pentru că nu am fost cu totul sigur că terapeutul lui va fi obiectiv, că îl va înţelege în adevăratul sens al cuvîntului.
Psihiatrii şi psihoterapeuţii care au o atitudine simplistă faţă de religie pot face deservicii unora dintre pacienţi. Acest lucru este valabil şi daca ei cred că religia este bună şi sănă¬toasă. Este de asemenea valabil şi dacă aruncă şi copilul oda¬tă cu apa din copaie şi dacă privesc religia ca pe ceva bolnav sau ca fiind Duşmanul. Şi, în ultimă instanţă, va fi de aseme¬nea valabil dacă în faţa complexităţii chestiunii ei se retrag şi încearcă să nu mai aibă deloc de-a face cu problemele reli-gioase ale pacientului, ascunzîndu-se sub o mantie de o atît de totală obiectivitate, încît nu mai consideră că ei ar avea ro¬lul de a se implica spiritual şi religios în vreun fel. Pacienţii au deseori nevoie de implicarea lor. Nu vreau să spun că ei ar trebui să renunţe la obiectivitate sau să-şi contrabalanseze obiectivitatea cu propria spiritualitate într-un mod facil. Nu. Dimpotrivă, pledoaria mea constă în aceea că psihoterapeuţii de orice fel ar trebui să se sforţeze să devină nu mai neimpli¬caţi, ci mai degrabă mai sofisticaţi în chestiunile religioase de¬cît sînt în mod obişnuit.
Viziunea ştiinţifică de tunel

Ocazional, psihiatrii întîlnesc pacienţi cu o stranie distur-banţă a vederii; aceşti pacienţi nu sînt în stare să vadă decît o mică porţiune din faţa lor. Ei nu pot să vadă nimic la dreapta lor, nimic la stînga, dedesubt sau deasupra locului asupra că¬ruia sînt aţintiţi. Nu pot vedea două lucruri apropiate în ace¬laşi timp, nu pot vedea decît un singur lucru odată şi trebuie să-şi întoarcă faţa ca să-1 vadă şi pe celălalt. Ei aseamănă acest simptom cu privirea printr-un tunel, cînd nu poţi vedea decît un mic cerc de lumină şi claritate la celălalt capăt. Nu poate fi
206
Creştere şi religie
găsită nici o dereglare fizică în sistemul lor vizual, care să dea seama de acest simptom. Este ca şi cum, dintr-un anumit mo¬tiv, ei nu vor să vadă altceva decît ceea ce ochii lor întîlnesc în mod imediat, altceva decît acele lucruri asupra cărora au ales să li se îndrepte atenţia.
Un alt motiv important pentru care oamenii de ştiinţă sînt înclinaţi să arunce apa din copaie odată cu copilul este faptul că nu văd copilul. Mulţi oameni de ştiinţă pur şi simplu nu văd dovada realităţii lui Dumnezeu. Ei suferă de un fel de vi¬ziune de tunel, au un fel de ochelari de cal psihologici, auto-impuşi, care-i apără de mutarea atenţiei spre domeniul spiri¬tului.
Dintre cauzele acestei viziuni de tunel, aş vrea să discut două, care rezultă din natura tradiţiei ştiinţifice. Prima este o problemă de metodologie. în lăudabila sa insistenţă pentru experienţă, observaţie precisă şi verificabilitate, ştiinţa a pus mare accent pe măsurare. A măsura ceva înseamnă a experi¬menta acel ceva într-o anumită dimensiune, o dimensiune în care facem observaţii de o mare precizie, care sînt repetabile şi pentru alţii. Utilizarea măsurătorii a făcut ca ştiinţa să facă paşi enormi în înţelegerea materiei universului. Dar în virtu¬tea succesului ei, măsurarea a devenit un fel de idol ştiinţific. Rezultatul este acea atitudine a multor oameni de ştiinţă nu numai de scepticism, ci de respingere categorică a tot ceea ce nu poate fi măsurat. E ca şi cum ar spune: „Ce nu putem mă¬sura nu putem şti; nu are nici un rost să ne preocupăm de ceea ce nu putem şti, prin urmare, ce nu poate fi măsurat es¬te lipsit de importanţă şi nu merită observarea noastră.” Din cauza acestei atitudini, mulţi oameni de ştiinţă exclud din consideraţiile lor serioase toate chestiunile care sînt — sau par să fie — intangibile. Inclusiv problematica lui Dumnezeu.
Această presupoziţie stranie dar extrem de comună cum că lucrurile care nu sînt uşor de studiat nu merită studiate în¬cepe să fie contestată de cîteva dezvoltări relativ recente din cadrul ştiinţei însăşi. Una dintre aceste dezvoltări o reprezintă metodele de studiu din ce în ce mai sofisticate. Prin folosirea unor aparaturi precum microscoapele electronice, spectrofo-tometre, computere şi a unor programe de calculator cum ar fi cele pentru tehnici statistice, sîntem acum capabili să facem măsurători ale unor fenomene incredibil de complexe, care
VIZIUNEA ŞTIINŢIFICĂ DE TUNEL
207
acum cîteva decenii erau nemăsurabile. Prin urmare, şi viziu¬nea ştiinţifică s-a lărgit. Şi continuă să se lărgească, aşa încît poate că în curînd vom putea spune: „Nu este nimic dincolo de limitele vederii noastre. Dacă decidem să studiem ceva, totdeauna vom putea găsi metodologia potrivită pentru a fa¬ce acest lucru.”
Altă dezvoltare care ne ajută să scăpăm de viziunea de tu¬nel este relativ recenta descoperire de către ştiinţă a realităţii paradoxului. Acum o sută de ani, paradoxul semnifica eroare pentru spiritul ştiinţific. Dar explorînd fenomene precum na¬tura luminii, electromagnetismul, mecanica cuantică şi teoria relativităţii, ştiinţa fizică s-a maturizat în ultimul secol pînă acolo încît a recunoscut din ce în ce mai mult faptul că, la un anumit nivel, realitatea este paradoxală. Astfel, J. Robert Op-penheimer scria:
La ceea ce par a fi întrebări simple sîntem tentaţi fie să nu dăm nici un răspuns, fie să dăm un răspuns care la pri¬ma vedere va fi mai mult o reminiscenţă dintr-un straniu catehism decît o afirmaţie simplă din ştiinţa fizicii. Cînd întrebăm, de exemplu, dacă poziţia unui electron va rămî-ne aceeaşi, trebuie să răspundem „nu”; cînd întrebăm da¬că poziţia electronului se schimbă în timp, trebuie să răs¬pundem „nu”; cînd întrebăm dacă electronul stă pe loc, trebuie să răspundem „nu”; cînd întrebăm dacă electronul este în mişcare, trebuie să răspundem „nu”. Buddha dă¬dea astfel de răspunsuri cînd era întrebat care va fi condi¬ţia omului după moarte; dar ele nu sînt răspunsuri fami¬liare pentru tradiţia ştiinţei secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea*
Misticii ne-au vorbit de-a lungul secolelor în paradoxuri. Este posibil să fi început să întrezărim un teren pe care ştiin¬ţa şi religia să se întîlnească? Cînd vom fi capabili să spunem „omul este o fiinţă muritoare şi nemuritoare în acelaşi timp” şi „lumina este undă şi corpuscul în acelaşi timp” atunci vom fi început să vorbim acelaşi limbaj. Este oare posibil ca dru-
* Science and the Common Understanding (Ştiinţa şi înţelegerea comuncC), Simon and Schuster, New York, 1953, p. 40.
208
Creştere şi religie
mul dezvoltării spirituale care pleacă de la superstiţiile reli¬gioase spre scepticismul ştiinţific să ne ducă în ultimă instan¬ţă la o realitate religioasă veritabilă?
Această posibilitate, aflată la începutul ei, de a unifica şti¬inţa şi religia este faptul cel mai semnificativ şi mai incitant în viaţa noastră intelectuală de astăzi. Dar este numai începutul. In bună parte, religia şi ştiinţa rămîn în cadrele lor de referin¬ţă autoimpuse, fiecare închistată în propria-i viziune de tu¬nel. Să examinăm, de exemplu, cum se comportă fiecare din¬tre ele în chestiunea miracolelor. în ultimii aproximativ patru sute de ani ştiinţa a elucidat mai multe „legi naturale”, cum ar fi aceea potrivit căreia „atracţia dintre două obiecte este di¬rect proporţională cu masa lor şi invers proporţională cu dis¬tanţa dintre ele” sau „energia nu poate fi nici creată, nici dis¬trusă”. Dar avînd succes în descoperirea legilor naturale, oamenii de ştiinţă, în viziunea lor asupra lumii, au făcut din legile naturale un idol, tot aşa cum au făcut un idol din noţiu¬nea de măsurare. Rezultatul a fost că reprezentanţii ştiinţei au presupus că orice eveniment care nu putea fi explicat prin legile naturale cunoscute este ireal. în ceea ce priveşte meto¬dologia, ştiinţa este tentată să spună: „Ceea ce este foarte di¬ficil de studiat nu merită să fie studiat.” Iar în ceea ce priveş¬te legile naturale, ştiinţa este înclinată să spună: „Ceea ce e foarte dificil de înţeles nu există.”
Biserica a fost puţin mai deschisă. După reprezentanţii Bi¬sericii, ceea ce nu poate fi înţeles în termeni de legi naturale este un miracol, iar miracolele există. Dar în afară de autenti¬ficarea existenţei miracolelor, Bisericii i-a fost teamă să pri¬vească aceste miracole de foarte aproape. „Miracolele nu au nevoie să fie examinate ştiinţific” — a fost atitudinea religioa¬să prevalentă. „Ele trebuie pur şi simplu acceptate ca acte ale lui Dumnezeu.” Religia nu a vrut să fie zguduită de ştiinţă, tot aşa cum ştiinţa nu a vrut să fie zguduită de religie.
Vindecări miraculoase au fost folosite, de exemplu, de Bi¬serica Catolică pentru a-şi autentifica sfinţii, iar pentru multe confesiuni protestante”-acestea sînt aproape ceva obişnuit. To¬tuşi, Bisericile nu le-au spus niciodată medicilor: „Vreţi să vă alăturaţi nouă pentru a studia aceste fenomene fascinante?” Nici medicii nu au spus: „Vreţi să fim împreună pentru a exa¬mina ştiinţific aceste lucruri care s-ar putea dovedi de mare
VIZIUNEA ŞTIINŢIFICĂ DE TUNEL
209

interes în profesia noastră?” în loc de acesta, atitudinea me¬dicilor a fost aceea de a spune că vindecările miraculoase nu există, că boala de care o persoană a fost vindecată era inexis¬tentă de la început, pentru că fie a fost vorba de o dereglare imaginară, precum reacţia de somatizare a istericilor, fie de un diagnostic greşit pus. Din fericire totuşi, cîţiva oameni de ştiinţă serioşi, medici şi căutători ai adevărului, oameni reli¬gioşi sînt pe cale să înceapă să examineze natura unor astfel de fenomene, cum ar fi remisiunea spontană a cancerului şi exemplele ce par vindecări de succes.
Acum 15 ani, cînd am absolvit şcoala medicală, eram si¬gur că nu există miracole. Astăzi sînt sigur că miracolele abundă. Această schimbare în conştiinţa mea a fost produsă de doi factori care au acţionat mînă în mînă. Unul e reprezen¬tat de întreaga diversitate de experienţe pe care le-am avut ca psihiatru, experienţe care iniţial păreau locuri comune, dar care, atunci cînd m-am gîndit la ele mai profund, păreau a in¬dica faptul că munca mea cu pacienţii pentru dezvoltarea lor spirituală a fost ajutată în moduri pentru care nu am o expli¬caţie raţională — moduri care au fost miraculoase. Aceste ex¬perienţe, unele dintre ele am să le povestesc, m-au făcut să mă îndoiesc de presupoziţia mea că apariţia miracolelor e im¬posibilă. Odată ce m-am îndoit de această presupoziţie, am devenit deschis la posibila existenţă a miraculosului. Această deschidere, care a fost cel de-al doilea factor ce a cauzat schimbarea mea de conştiinţă, mi-a permis apoi să încep să privesc existenţa cotidiană avînd ochi şi pentru miraculos. Cu cît am privit mai mult, cu atît am găsit mai mult miracu¬los. Dacă ar fi un singur lucru pe care aş vrea ca cititorul să şi-1 amintească din această carte, acela ar fi că el posedă capa¬citatea de a percepe miraculosul. Despre această capacitate s-a scris recent:
Sesizarea sinelui se naşte şi se maturizează într-un fel de conştientizare distinctă, o conştientizare care a fost de¬scrisă în multe feluri de către diferiţi oameni. Misticii, de exemplu, au vorbit despre ea ca fiind perceperea divinită¬ţii şi a perfecţiunii lumii. Richard Bucke se referă la ea ca la conştiinţa cosmică; Buber o descrie în termenii relaţiei Eu-Tu; iar Maslow a etichetat-o ca fiind „cunoaşterea Fiin-
210
Creştere şi religie
tei”. Noi vom folosi termenul lui Ouspensky şi o vom numi percepţia miraculosului. „Miraculosul” se referă nu doar la fenomenele extraordinare, ci de asemenea la locu¬rile comune, pentru că absolut orice poate evoca această conştientizare specială care ni se oferă pe măsură ce-i acordăm îndeajuns de multă atenţie. Odată ce percepţia se leapădă de dominaţia prejudecăţilor şi a interesului perso¬nal, este liberă să experimenteze lumea aşa cum este ea în¬săşi şi să zărească măreţia ei inerentă…
Percepţia miraculosului nu necesită nici o credinţă sau presupoziţie. Este pur şi simplu vorba de a acorda o aten¬ţie deplină şi minuţioasă darurilor vieţii, adică ceea ce este prezent cu atîta constanţă, încît de obicei este considerat dat. Adevărata minune a lumii este dată pretutindeni în cea mai măruntă parte a trupurilor noastre, în spaţiile vas¬te ale cosmosului şi în intima legătură a acestora şi a tutu¬ror lucrurilor… Sîntem parte a unui ecosistem bine echili¬brat, în care interdependenţa merge mînă în mînă cu individuaţia. Sîntem cu toţii indivizi, dar sîntem de ase-menea părţi ale unui întreg mai mare, uniţi în ceva vast şi frumos, aflat dincolo de orice descriere. Percepţia miracu¬losului este esenţa subiectivă a conştientizării de sine, ră¬dăcina din care se trag cele mai înalte trăsături şi experien¬ţe ale omului.*
în gîndirea despre miracole, eu cred că structura noastră de referinţă a fost prea dramatică. Am căutat rugul aprins, despărţirea apelor mării, vocea ce vine din ceruri. Ar trebui în schimb să privim la evenimentele de zi cu zi din vieţile noastre pentru a găsi dovezi ale miraculosului, menţinînd în acelaşi timp o orientare ştiinţifică. Acest lucru îl voi face eu în următoarea secţiune a cărţii, cînd voi examina faptele comu¬ne din practica psihiatrică care m-au condus la înţelegerea ex¬traordinarului fenomen al graţiei.
* Michael Stark şi Michael Washburn, „Beyond the Norm: A Spe¬culative Model of Self-Realization” („Dincolo de normă: un model speculativ al percepţiei de sine”), Journal ofReligion and Health, voi. 16, nr. 1 (1977), pp. 58-59.
VIZIUNEA ŞTIINŢIFICĂ DE TUNEL
211
Aş vrea însă să concluzionez păstrînd o notă de precauţie. Această interfaţă dintre ştiinţă şi religie poate fi un teren miş¬cător primejdios. Vom avea de-a face cu percepţii extrasenzo-riale şi fenomene „psihice” sau „paranormale”, ca şi cu alte varietăţi ale miraculosului. Este esenţial să ne păstrăm min¬tea trează. Recent, am participat la o conferinţă ce avea ca su¬biect vindecarea prin credinţă, la care mai mulţi vorbitori cu o bună educaţie au prezentat dovezi anecdotice — pentru a indica faptul că ei sau alţii sînt posesori ai unei puteri de a vindeca — într-o astfel de manieră, încît au sugerat că dove¬zile lor sînt riguroase şi ştiinţifice, cînd de fapt nu erau. Dacă un vindecător îşi pune mîinile pe o încheietură inflamată, iar a doua zi umflătura nu mai este inflamată, acest lucru nu în¬seamnă că pacientul a fost însănătoşit de către vindecător. în-cheieturile inflamate se dezumflă mai devreme sau mai tîr-ziu, încet sau brusc, nu contează ce este pus pe ele. Faptul că două evenimente apar unul după altul nu înseamnă în mod necesar că ele sînt legate cauzal. Pentru că întreg acest dome¬niu este atît de ambiguu şi de întunecos, este mai important decît orice să ne apropiem de el cu un scepticism sănătos, ca nu cumva să ne amăgim pe noi înşine şi pe alţii. Printre căile prin care alţii pot fi amăgiţi stă, de exemplu, lipsa de scepti¬cism şi testare riguroasă, atît de des prezente la acei indivizi care sînt susţinători publici ai realităţii fenomenelor psihice. Astfel de indivizi dau acestui domeniu un prost renume. Din cauză că acest domeniu al fenomenelor psihice atrage atît de mulţi oameni cu o slabă priză la realitate, pentru mulţi obser¬vatori realişti este tentant să concluzioneze că înseşi fenome¬nele psihice sînt ireale, dar nu este cazul. Există multă lume care încearcă să găsească răspunsuri simple la întrebări grele, alăturînd literatură de popularizare ştiinţifică şi concepţii re¬ligioase cu mari speranţe, dar şi cu puţină gîndire. Faptul că multe astfel de alăturări eşuează nu trebuie să ducă la conclu¬zia că o astfel de alăturare este fie imposibilă, fie neindicată. Aşa cum este esenţial ca vederea noastră să nu fie mutilată de viziunea de tunel a oamenilor de ştiinţă, tot astfel este esen¬ţial ca facultăţile noastre critice şi capacitatea de a fi sceptici să nu fie orbită de strălucitoarea frumuseţe a domeniului spi¬ritual.
Gratia”

Miracolul sănătăţii

Uimitoare graţie! Ce dulce-i sunetul Ce-a mîntuit un obidit ca mine Am fost pierdut, dar regăsit acum Orb am fost, dar acum văd.
Graţia mi-a învăţat inima teama, Dar graţia mi-a alungat temerile. Cît de scumpă-mi fu această graţie De cînd întîiaşi dată am crezut!
Prin multe pericole, amăgiri, capcane Am trecut deja;
Dar graţia m-a dus nevătămat departe Şi graţia m-a călăuzit spre casă.
Şi cînd vom fi fost de zece mii de ani aici Ca soarele strălucind, O zi nu vom avea mai puţin ca la-nceput Lui Dumnezeu laudă să-I aducem.**
Primul cuvînt asociat cu graţia în acest faimos imn evan¬ghelic american este cuvîntul „uimitor”. Ceva ne uimeşte cînd nu face parte din cursul normal al lucrurilor, cînd nu es-
* Am preferat traducerea termenului grace (din original) prin „graţie” şi nu prin „har”, aşa cum ar fi fost firesc în contextul cul¬tural românesc, pentru a face mai inteligibilă concepţia autorului şi trimiterile culturale ale acestuia. (N. tr.)
** Amazing Grace (Graţie uimitoare), de John Newton (1725-1807).
MIRACOLUL SANĂTÂTII
213
te predictibil prin ceea ce cunoaştem noi a fi „legile naturale”. Ceea ce urmează va demonstra că graţia este un fenomen co¬mun şi că într-o anumită măsură este unul predictibil. Dar re¬alitatea graţiei va rămîne neexplicată în cadrul conceptual al ştiinţei convenţionale şi al „legilor naturale”, aşa cum le înţe¬legem noi. Ea va rămîne miraculoasă şi uimitoare.
Există o serie de aspecte din practica psihiatrică care nu încetează niciodată să mă uimească, pe mine ca şi pe mulţi alţi psihiatri. Unul dintre acestea este faptul că pacienţii noş¬tri se vindecă din punct de vedere mintal într-un mod uluitor. Este un lucru obişnuit pentru alţi specialişti în medi-cină să acuze psihiatrii că practică o disciplină inexactă şi ne¬ştiinţifică. Fapt este că se cunoaşte mai mult despre cauzele nevrozelor decît se cunoaşte despre marea majoritate a altor afecţiuni umane. Prin psihanaliză este posibil să trasăm etio¬logia şi dezvoltarea unei nevroze la un pacient cu o exactita¬te şi precizie rareori întîlnite în alt domeniu medical. Este po¬sibil să ajungem să cunoaştem exact şi precis cum, cînd, unde şi de ce un individ dezvoltă un simptom nevrotic anume sau un tipar comportamental. Este de asemenea posibil să cu¬noaştem cu aceeaşi exactitate şi precizie cum, cînd, unde şi de ce poate fi tratată sau a fost vindecată o nevroză. Ceea ce nu ştim totuşi este de ce nevrozele nu sînt mai severe — de ce un pacient uşor nevrotic nu este unul grav nevrotic, de ce un pa¬cient grav nevrotic nu este psihotic. In mod inevitabil, descope¬rim că un pacient a suferit o traumă sau traume de un anumit fel, astfel încît să-i producă o anume nevroză, dar traumele au o intensitate care în cursul normal al lucrurilor ar trebui să producă o nevroză mult mai gravă decît cea pe care o are pa¬cientul.
Un remarcabil om de afaceri plin de succes, de 35 de ani, a venit să mă vadă din cauza unei nevroze care putea fi de¬scrisă ca fiind doar una uşoară. Fusese un copil nelegitim şi de-a lungul primei sale copilării crescuse doar cu mama sa, care era surdă şi mută, într-o suburbie a oraşului Chicago. Cînd avea 5 ani, statul, crezînd că o astfel de mamă nu e com¬petentă să crească un copil, i 1-a luat fără nici un avertisment sau explicaţie şi 1-a plasat succesiv în trei orfelinate, unde a avut parte de umilinţele de rutină şi de o completă lipsă de afecţiune. La vîrsta de 15 ani, a paralizat parţial ca rezultat al unei rupturi de anevrism congenital al unuia dintre vasele de
214
Graţia
sînge din creier. La 16 ani a părăsit ultimul orfelinat şi a înce¬put să trăiască pe cont propriu. Previzibil, la vîrsta de 17 ani a intrat la închisoare pentru un act de violenţă pe cît de gre¬şit, pe atît de fără sens. în închisoare nu a primit nici un tra¬tament psihiatric. După şase luni de plictisitoare privare de libertate, cînd a fost eliberat, autorităţile i-au găsit un post de umil lucrător într-un depozit al unei companii modeste. Nici un psihiatru sau asistent social nu i-ar fi prevăzut viitorul alt¬fel decît în culori sumbre. Totuşi, după trei ani, el a devenit cel mai tînăr şef de departament din istoria companiei. După cinci ani, după ce s-a căsătorit cu o femeie aflată tot într-un post de conducere, el a părăsit compania şi în cele din urmă a reuşit să-şi pornească propria afacere, ajungînd un om rela¬tiv bogat. în perioada în care a făcut tratament cu mine, de-venise şi un tată bun şi iubitor, un intelectual autodidact, un lider al comunităţii şi un artist împlinit. Cum, cînd, de ce şi de unde au venit toate acestea? Dacă mă refer la obişnuitele concepte ale cauzalităţii, nu ştiu. împreună, am reuşit să tra¬săm cu exactitate, în cadrul uzual cauză-efect, ceea ce a deter¬minat nevroza sa uşoară şi să o vindecăm. Nu am fost în sta¬re nici în cel mai mic grad să determin originea succesului său neaşteptat.
Am citat acest caz anume pentru că traumele observabile au fost atît de dramatice, iar circumstanţele succesului lui atît de evidente. în majoritatea cazurilor, traumele copilăriei sînt considerabil mai subtile (deşi de obicei la fel de devastatoa¬re), iar dovada sănătăţii mai puţin simplă, dar tiparul este fundamental acelaşi. Rareori vedem pacienţi care să nu fie, de exemplu, mai sănătoşi mintal decît părinţii lor. Ştim foarte bi¬ne de ce oamenii devin bolnavi mintal. Ceea ce nu înţelegem este de ce oamenii supravieţuiesc traumelor din vieţile lor, aşa cum de fapt se întîmplă. Ştim exact de ce anumiţi oameni se sinucid. Nu ştim, avînd în vedere conceptele obişnuite de cauzalitate, de ce unii nu se sinucid. Tot ce putem spune este că există o forţă, o mecanică pe care nu o înţelegem pe de-a-n-tregul care pare să opereze în mod curent în majoritatea oa¬menilor pentru a-i proteja şi pentru a le apăra sănătatea min¬tală chiar în cele mai neprielnice condiţii.
Deşi procesele implicate în dereglările mintale în mod frecvent nu corespund cu cele implicate în dereglările fizice,
MIRACOLUL SĂNĂTĂŢII
215
în această privinţă ele aparent se aseamănă. Cunoaştem mult mai mult despre cauzele bolilor fizice decît ştim despre cau¬zele sănătăţii fizice. întrebaţi orice doctor, de exemplu, ce ca¬uzează meningitele meningococice şi veţi primi un răspuns imediat. „Meningococii, bineînţeles.” Există totuşi o proble¬mă aici. Dacă în iarna aceasta iau în fiecare zi culturi din această bacterie din gîturile locuitorilor micului oraş în care locuiesc, o voi descoperi la nouă din zece oameni. Totuşi nici unul dintre locuitorii micului meu oraş nu a suferit de menin¬gită meningococică de mulţi ani şi nici nu e probabil să sufe¬re în această iarnă. Ce se întîmplă? Meningita meningococică e o boală relativ rară. Totuşi, agentul care o cauzează este ex¬trem de răspîndit. Doctorii care folosesc conceptul de rezis¬tenţă pentru a explica acest fenomen postulează faptul că tru¬pul posedă o apărare care se opune invaziei în corp a meningococului, la fel ca întregii mulţimi de organisme ubi¬cue care produc boli în organism. Nu e nici o îndoială că acest lucru este adevărat. Cunoaştem multe despre această apăra¬re şi despre felul cum operează ea. Dar rămîn întrebări enor¬me. Deşi printre oamenii din ţară care vor muri de meningi¬tă meningococică în această iarnă vor fi şi oameni slăbiţi sau cunoscuţi ca avînd o rezistenţă defectuoasă, majoritatea lor vor fi indivizi care înainte erau sănătoşi şi cărora nu li se cu¬noşteau defecţiuni ale sistemului de rezistenţă. La un anumit nivel, am putea spune cu încredere că meningococul a fost ca¬uza morţii lor, dar acest nivel este în mod clar unul superfi¬cial. La un nivel mai profund, nu vom şti însă de ce au murit ei. Cei mai mulţi vor spune că forţele care în mod normal ne protejează viaţa au eşuat cumva să opereze în aceşti oameni. Deşi conceptul imunitar este de obicei aplicat la bolile in-fecţioase precum meningita, el poate fi aplicat într-un fel sau altul tuturor bolilor fizice, cu excepţia faptului că în cazul bo¬lilor neinfecţioase nu avem aproape nici o cunoaştere despre felul în care funcţionează rezistenţa. Un individ poate să su¬fere o singură criză relativ uşoară de colită ulceroasă — o afecţiune acceptată de obicei ca fiind de natură psihosomati¬că —, să-şi revină complet şi să-şi continue viaţa fără să mai aibă parte vreodată de acest necaz. Altul poate avea atacuri repetate şi să devină afectat cronic de această boală. Un altul
216
Graţia
poate avea parte de un curs fulminant al afecţiunii şi poate muri rapid chiar după prima criză. Boala pare a fi aceeaşi, dar consecinţele pot fi complet diferite. De ce? Nu avem nici o idee despre acest lucru, în afară de a spune că indivizi cu un anume tipar al personalităţii par a avea diferite tipuri de di¬ficultăţi în a rezista afecţiunii, în timp ce majoritatea dintre noi nu au nici o dificultate. Cum se întîmplă aceste lucruri? Nu ştim. Aceste tipuri de întrebări pot fi puse pentru aproa¬pe toate bolile, inclusiv cele mai comune, cum ar fi atacurile de inimă, leşinurile, cancer, ulcer peptic şi altele. Un număr din ce în ce mai mare de gînditori au început să sugereze că aproape toate afecţiunile sînt de natură psihosomatică — că psihicul este implicat cumva în diferitele defecţiuni ale siste¬mului de rezistenţă. Dar uluitoare nu sînt aceste defecţiuni ale sistemului, ci faptul că sistemul de rezistenţă funcţionea¬ză atît de bine. în cursul normal al lucrurilor, ar trebui să fim mîncaţi de vii de bacterii, consumaţi de cancer, supraîncărcaţi de grăsimi şi cheaguri de sînge, erodaţi de acizi. E mai puţin remarcabil faptul că ne îmbolnăvim şi murim; ceea ce este cu adevărat remarcabil este că de obicei nu ne îmbolnăvim şi nu murim foarte repede. Putem spune, prin urmare, acelaşi lu¬cru despre afecţiunile fizice ca şi despre cele psihice: există o forţă, un mecanism pe care nu-1 înţelegem prea bine ce pare a opera în mod curent în majoritatea oamenilor, protejîndu-le şi întărindu-le sănătatea fizică, chiar şi în cele mai neprielni¬ce condiţii.
Chestiunea accidentelor ridică şi ea mai multe întrebări interesante. Mulţi medici şi mulţi psihiatri au trăit experienţa întîlnirii faţă în faţă cu fenomenul predispoziţiei la accidente. Printre multele exemple din cariera mea, cel mai dramatic a fost cazul unui băiat de 14 ani pe care am fost rugat să-1 con¬sult pentru ca el să fie admis la centrul de tratament pentru delincvenţi minori. Mama lui murise cînd el avea 8 ani, în no¬iembrie. La 9 ani, în noiembrie, a căzut de pe o scară şi şi-a fracturat humerusul (partea de sus a braţului). Cînd avea 10 ani, în luna noiembrie, a avut un accident cu bicicleta şi a avut fractură de craniu şi numeroase contuzii grave. La 11 ani, în luna noiembrie, a căzut dintr-un luminator, fracturîn-

MIRACOLUL SĂNĂTĂŢII
217
du-şi şodul. Cînd avea 12 ani, în noiembrie, a căzut de pe ska-teboard şi şi-a fracturat încheietura unei mîini. La 13 ani, în noiembrie, a fost lovit de o maşină, care i-a fracturat pelvisul. Nimeni nu şi-a pus întrebarea dacă acest băiat avea într-ade¬văr o predispoziţie pentru accidente sau de ce avea o astfel de predispoziţie. însă cum au apărut aceste accidente? Acest bă¬iat nu şi le-a cauzat singur, în mod conştient. Nici nu a fost conştient de tristeţea cauzată de moartea mamei lui, spunîn-du-mi afabil că „a uitat totul despre ea”. Pentru a începe să înţelegem cum au apărut aceste accidente, cred că e nevoie să aplicăm conceptul de rezistenţă la accidente, aşa cum o facem cu conceptul de rezistenţă la boală, să gîndim în termeni de rezistenţă la accident şi de predispoziţie la accident. Nu e uşor de acceptat că anumiţi oameni, în anumite perioade ale vieţii lor, sînt predispuşi la accidente; de asemenea, nu e uşor de acceptat că în cursul normal al lucrurilor majoritatea din¬tre noi sînt rezistenţi la accidente.
într-o zi de iarnă, pe la apusul soarelui, cînd aveam 9 ani, în vreme ce traversam o stradă înzăpezită cărîndu-mi cărţile de şcoală, am alunecat şi am căzut. în acel moment, o maşină care venea cu viteză a derapat, oprindu-se cu bara de protec¬ţie chiar deasupra capului meu; picioarele şi corpul îmi ajun¬seseră sub maşină. M-am tras de acolo şi, panicat, am fugit acasă, fără să am nici cea mai mică rană. Prin el însuşi, acest incident nu pare atît de remarcabil; s-ar putea spune pur şi simplu că am avut noroc. Dar dacă îl punem laolaltă cu alte exemple? De mai multe ori a fost cît pe-aci să fiu lovit de ma¬şini; uneori, cînd conduceam maşina, aproape am lovit pie¬toni sau biciclişti în întuneric; uneori, am apăsat pe frînă la un stop şi nu mi-a lipsit decît o palmă sau două să mă ciocnesc de un alt vehicul; alteori, la schi, am ratat cu puţin să intru în copaci şi nu mi-a lipsit mult să cad de la înălţime; de mai multe ori, crose de golf mi-au zburat prin păr şi aşa mai de¬parte. Ce înseamnă asta? Duc o existenţă fermecată? Dacă ci¬titorii îşi examinează propriile vieţi sub acest aspect, bănuiesc că majoritatea vor găsi în experienţele lor personale tipare si¬milare de dezastre evitate la limită, accidente care aproape s-au întîmplat şi al căror număr este cu mult mai mare decît cel al accidentelor care s-au întîmplat cu adevărat. De aseme-
218
Graţia
nea, cred că cititorii vor recunoaşte că tiparele lor personale de supravieţuire, de rezistenţă la accident nu sînt rezultatul nici unui proces conştient de decizie. Atunci cei mai mulţi dintre noi ducem oare „vieţi fermecate”? Să fie oare adevărat acel vers din cîntec?
Unii ar putea gîndi că nu e nimic incitant aici, că toate lu¬crurile despre care am vorbit sînt simple manifestări ale in¬stinctului de supravieţuire. Dar a denumi un lucru înseamnă şi a-1 explica? Faptul că avem un instinct de supravieţuire pa¬re banal doar pentru că l-am denumit instinct? înţelegerea noastră privind originea şi mecanismele instinctelor este în cel mai bun caz minusculă. De fapt, chestiunea accidentelor sugerează faptul că tendinţa noastră de a încerca să supravie¬ţuim poate fi altceva, mai miraculos decît un instinct, care es¬te el însuşi un fenomen îndeajuns de miraculos. Deşi nu înţe¬legem mare lucru despre instincte, le concepem ca operînd înăuntrul graniţelor individului care le posedă. Rezistenţa la afecţiunile mintale sau la bolile fizice ne-o putem imagina ca fiind localizată în inconştient sau în procesele organice ale in-dividului. Accidentele, totuşi, implică interacţiuni între indi¬vizi sau între indivizi şi lucruri neînsufleţite. Roţile maşinii acelui bărbat n-au reuşit să treacă peste mine cînd aveam 9 ani din cauza instinctului meu de supravieţuire sau pentru că şoferul poseda o rezistenţă instinctivă la a mă omorî? Poate că avem un instinct care conservă nu doar vieţile noastre, ci şi vieţile altora.
Deşi nu am experimentat personal acest lucru, am mai mulţi prieteni care au fost martori la accidente de automobi¬le în care „victimele” au ieşit aproape intacte din vehicule atît de zdrobite, încît nu le mai puteai recunoaşte. Reacţia lor a fost una de pură uimire. Nu pot să înţeleg cum a putut cineva supravieţui unei astfel de izbituri şi, mai mult, fără să aibă răni grave, declară ei! Cum explicăm aceasta? Şansă pură? Aceşti prieteni, care nu sînt oameni religioşi, au fost uimiţi mai ales din cauză că nu şansa pare a fi fost implicată în aces¬te incidente. „Nimeni n-ar fi supravieţuit”, spun ei. Deşi nu sînt religioşi şi chiar fără măcar să se gîndească profund la ceea ce spun în încercarea de a digera aceste experienţe, prie¬tenii mei au făcut remarci precum: „Cred că Dumnezeu îi iu-
MIRACOLUL SĂNĂTĂŢII
219
beşte pe beţivi” sau „Cred că nu-i venise vremea.” Cititorul poate alege să pună misterul unor astfel de incidente pe sea¬ma „şansei pure”, a unui inexplicabil „capriciu” sau a „sorţii” şi vor fi satisfăcuţi să închidă uşa fără a mai căuta alte expli¬caţii. Dacă e să examinăm totuşi mai departe astfel de inci¬dente, explicarea lor prin concepţia noastră despre instincte nu este foarte satisfăcătoare. Oare mecanismul neînsufleţit al unui motor posedă instinctul de a se bloca singur astfel încît să conserve forma corpului uman dinăuntrul vehiculului? Sau fiinţa umană posedă un instinct astfel încît în momentul impactului să-şi adapteze forma trupului la felul în care se contorsionează vehiculul? Astfel de întrebări par în mod ine¬rent absurde. Deşi am ales să explorez mai departe posibilita¬tea ca astfel de incidente să aibă o explicaţie, este clar că con-cepţia noastră tradiţională despre instincte nu este de mare ajutor. De mai mult folos ne poate fi ideea de sincronicitate. înainte de a lua în considerare ideea de sincronicitate, ne va fi totuşi de ajutor să examinăm mai întîi unele aspecte ale funcţionării unei părţi a minţii umane pe care o denumim in¬conştient.
Miracolul inconştientului

Cînd încep să lucrez cu un nou pacient, deseori desenez pe hîrtie un cerc mare. Apoi, la circumferinţă, desenez o mi¬că nişă. Arătînd spre interiorul nişei, spun: „Aceasta repre¬zintă mintea noastră conştientă. Tot restul cercului, 95 de pro¬cente sau mai mult, reprezintă inconştientul nostru. Dacă vei munci îndeajuns de mult şi din greu pentru a te înţelege pe tine însuţi, vei ajunge să descoperi că această vastă parte din mintea ta de care eşti puţin conştient conţine bogăţii dincolo de imaginaţie.”
Bineînţeles, una dintre căile prin care cunoaştem existenţa acestui tărîm ascuns al minţii şi bogăţia pe care el o conţine este calea viselor. Un bărbat distins a venit să mă consulte pentru o depresie care dura de mai mulţi ani. Nu găsea nici o bucurie în munca pe care o făcea, dar nu ştia din ce cauză. Deşi părinţii lui erau relativ săraci şi necunoscuţi, mai mulţi
220
Graţia
dintre strămoşii tatălui său fuseseră bărbaţi faimoşi. Pacien¬tul meu s-a referit puţin la ei. Depresia lui era cauzată de mai mulţi factori. Doar după mai multe luni a început să ia în con-siderare problema ambiţiei sale. La şedinţa care a urmat ime¬diat după o alta în care problema ambiţiei fusese pentru pri¬ma oară ridicată, el a povestit un vis pe care-1 avusese cu o noapte înainte; iată un fragment: „Eram într-un apartament plin cu piese de mobilier imense, apăsătoare. Eram mult mai tînăr decît sînt acum. Tatăl meu voia să navighez de-a lungul golfului ca să iau o barcă pe care, din diferite motive, el o lă¬sase pe o insulă dincolo de strîmtoare. Eram nerăbdător să fac această călătorie şi l-am întrebat cum pot găsi barca. El m-a luat deoparte, acolo unde se găseau acele piese de mobi¬lier imense şi apăsătoare şi un cufăr enorm, de cel puţin pa¬tru metri lungime şi care se înălţa pînă la tavan, avînd 20 sau 30 de sertare gigantice, şi mi-a spus că puteam găsi barca da¬că priveam peste cufăr.” Iniţial, semnificaţia acestui vis mi-a fost neclară, aşa că i-am cerut, după cum se obişnuieşte, să asocieze cu ceva acest cufăr enorm cu sertare. Imediat, el mi-a spus: „Din anumite motive, poate pentru că mobila aceea pă¬rea atît de apăsătoare, mă face să mă gîndesc la un sarcofag.” „Dar sertarele?”, l-am întrebat. Brusc, el a zîmbit răutăcios: „Poate vreau să-mi ucid toţi strămoşii”, a spus. „Mă face să mă gîndesc la un mormînt sau la o criptă de familie, fiecare dintre sertare fiind îndeajuns de mare pentru a conţine un trup.” Semnificaţia visului a fost atunci clară. într-adevăr, în tinereţea sa, îşi luase ca reper de viaţă mormintele faimoşilor săi strămoşi pe linie paternă şi îşi urmase drumul către glo¬rie. Dar a descoperit că acesta este o forţă apăsătoare în viaţa sa şi a dorit să poată să-şi ucidă psihologic strămoşii pentru a se putea elibera de această forţă qonstrîngătoare.
Oricine s-a ocupat mai mult de vise va recunoaşte în aces¬ta un vis tipic. Aş vrea să mă concentrez asupra unuia dintre aspectele care îl fac să fie tipic. Acest bărbat a început să se ocupe de problema sa. Aproape imediat, inconştientul său a produs o dramă care a elucidat cauza problemei, cauză de ca¬re el nu fusese conştient pînă atunci. A făcut acest lucru folo¬sind simboluri într-o manieră la fel de elegantă ca aceea din-tr-o piesă de teatru reuşită. E greu să ne imaginăm că o altă
MIRACOLUL INCONŞTIENTULUI
221
experienţă ce ar fi apărut în acest moment în cadrul terapiei ar fi putut să fie tot atît de elocvent edificatoare pentru el şi pentru mine precum acest vis. Inconştientul lui în mod clar părea că vrea să-1 ajute pe el şi munca noastră împreună şi fă¬cea aceasta cu o dorinţă mistuitoare.
Psihoterapeuţii fac din analiza viselor o parte semnificati¬vă a muncii lor tocmai pentru că sînt atît de folositoare în ge¬neral. Trebuie să mărturisesc că există multe vise a căror sem¬nificaţie mă depăşeşte complet şi este tentant să doreşti nerăbdător ca inconştientul să aibă decenţa să ne vorbească într-un limbaj clar. Totuşi, în acele ocazii în care reuşim să fa¬cem traducerea, mesajul pare a fi totdeauna destinat nutririi dezvoltării noastre spirituale. în experienţa mea, visele care pot fi interpretate oferă invariabil informaţii folositoare de¬spre cel ce le visează. Ajutorul vine într-o diversitate de for¬me: ca avertisment pentru eşecuri personale; ca ghid pentru soluţionarea problemelor pe care nu sîntem capabili să le re¬zolvăm; ca indicaţie adecvată că greşim atunci cînd credem că avem dreptate şi ca încurajare corectă că avem dreptate atunci cînd credem că probabil greşim; ca sursă de informaţii necesare despre noi înşine, informaţii care ne lipsesc; ca ace¬la ce ne ajută să găsim direcţia cînd ne simţim pierduţi; ca in¬dicator pe drumul pe care avem nevoie să mergem atunci cînd ne scufundăm.
Inconştientul poate să comunice cu noi atunci cînd sîntem treji cu tot atîta eleganţă şi generozitate ca atunci cînd dor¬mim, deşi într-o formă destul de diferită. Este vorba despre „gîndurile nefolositoare” sau despre fragmentele de gînduri. Cea mai mare parte a timpului, aşa cum facem şi cu visele, nu dăm nici o atenţie acestor gînduri inutile şi le dăm la o parte ca şi cum ele n-ar avea nici o semnificaţie. Acesta este moti¬vul pentru care pacienţii terapiei psihanalitice sînt învăţaţi ia¬răşi şi iarăşi să spună orice le vine în minte, nu contează cît de stupide sau insignifiante pot părea vorbele lor la început. De cîte ori un pacient spune: „E ridicol, dar acest gînd prostesc tot îmi vine în minte — nu are nici un sens, dar mi-aţi spus să vă spun astfel de lucruri” ştiu că pacientul a primit un mesaj extrem de valoros din partea inconştientului, un mesaj care va ilumina în mod semnificativ situaţia în care se află. Deşi
222
Graţia
aceste „gînduri inutile” ne oferă de obicei o privire în interio¬rul nostru, ele pot de asemenea să ne ofere informaţii drama¬tice din interiorul altora şi al lumii din afara noastră. Ca exemplu de mesaj al inconştientului prin „gîndurile nefolosi¬toare”, ce aparţine unei categorii destul de largi, aş vrea să vă descriu experienţa propriei mele minţi atunci cînd am lucrat cu o pacientă. Pacienta era o femeie tînără care suferea din adolescenţa timpurie de o senzaţie de ameţeală, senzaţie ce putea să o facă să se prăbuşească în orice moment şi pentru care nu fusese descoperită nici o cauză fizică. Din cauza aces¬tei senzaţii de ameţeală, ea avea un mers rectiliniu şi amplu, aproape împleticindu-se. Era destul de inteligentă şi fermecă¬toare şi iniţial n-am avut nici o idee despre ce ar fi putut să-i cauzeze ameţeala, pe care mai mulţi ani de psihoterapie nu reuşiseră să i-o vindece şi din cauza căreia venise şi la mine pentru ajutor. Pe la mijlocul celei de-a treia şedinţe, cum stă¬tea ea aşezată confortabil, vorbind despre una sau alta, mi-a apărut brusc în minte un cuvînt: „Pinocchio”. Am încercat să mă concentrez asupra a ce spunea pacienta mea, aşa că am în¬depărtat imediat cuvîntul din conştiinţă. Dar după un minut, în pofida voinţei mele, cuvîntul mi-a apărut iarăşi în minte, aproape vizibil, ca şi cum ar fi fost scris literă cu literă în spa¬tele ochilor mei: „Pinocchio”. Destul de supărat, mi-am strîns ochii şi m-am străduit să-mi îndrept atenţia către pa¬cientă. Totuşi, după încă un minut, de parcă ar fi posedat pro¬pria lui voinţă, cuvîntul mi-a apărut iarăşi în minte, cerînd parcă a fi recunoscut. Atunci mi-am spus mie însumi: „Stai puţin, dacă acest cuvînt este atît de nerăbdător să-mi intre în minte, mai bine îi dau atenţie, pentru că ştiu că astfel de lu¬cruri pot fi importante şi mai ştiu că dacă inconştientul în¬cearcă să-mi spună ceva trebuie să-1 ascult.” Aşa am făcut. „Pinocchio! Ce naiba poate să însemne Pinocchio? Doar nu crezi că are vreo legătură cu pacienta? Doar nu crezi că ea e Pinocchio, nu? Hei, stai puţin; e drăguţă, e ca o păpuşă. Este îmbrăcată în roşu, alb şi albastru. De fiecare dată cînd a venit aici era îmbrăcată în roşu, alb şi albastru. Merge caraghios, cu mersul ţeapăn al unui soldat de lemn. Hei, asta este! Este o păpuşă. Dumnezeule, este Pinocchio! Este o păpuşă!” Instan¬taneu, mi-a fost relevat ceea ce era esenţial în pacientă: ea nu
MIRACOLUL INCONŞTIENTULUI
223
era o persoană reală; era o păpuşică ţeapănă de lemn, care în¬cerca să fie vie, dar îi era teamă că în orice moment s-ar putea prăbuşi şi putea sfîrşi într-o grămadă de beţe şi sfori. Unul după altul, au apărut rapid faptele în sprijinul acestei afirma¬ţii: o mamă incredibil de dominatoare, care trăgea sforile şi care era foarte mîndră că îşi învăţase fiica „să meargă peste noapte la toaletă”; dorinţa totală a fetei de a se devota împli¬nirii aşteptărilor celorlalţi, de a fi curată, îngrijită, ordonată şi de a spune doar ceea ce se cuvine, încercînd frenetic să păcă¬lească cerinţele ce-i erau adresate; o lipsă totală de automoti-vaţie şi a capacităţii de a lua singură decizii.
Această informaţie enorm de valoroasă despre pacienta mea a apărut în conştient ca un intrus nedorit. Eu nu l-am in¬vitat, nu l-am dorit. Prezenţa lui îmi părea străină de mine şi irelevantă pentru treaba în care eram angrenat, o distragere a atenţiei de care nu aveam nevoie. Iniţial, i-am rezistat, încer¬cînd de mai multe ori să-1 dau afară pe uşa pe care intrase. Această calitate de a părea străin şi nedorit este caracteristica materialului inconştient şi maniera lui de a se prezenta în mintea conştientă. în parte, din cauza acestei calităţi şi a re¬zistenţei ce-i este asociată din partea minţii conştiente, Freud şi primii lui urmaşi au fost tentaţi să perceapă inconştientul ca pe un depozit a ceea ce este primitiv, antisocial şi rău în noi. E ca şi cum ei ar fi presupus, ţinînd cont de faptul că con¬ştiinţa nu îl vrea, că acest material inconştient e „rău”. în aceeaşi direcţie, ei au tins să presupună că boala psihică rezidă cumva în inconştient, ca un demon în adîncurile subterane ale minţii noastre. Lui Jung îi revine responsabilitatea de a fi iniţiat o corecţie a acestei viziuni, corecţie pe care a făcut-o în diferite feluri, inclusiv prin născocirea expresiei: „înţelepciu¬nea inconştientului”. Propria mea experienţă a confirmat per¬spectiva lui Jung în această privinţă, pînă acolo încît am ajuns la concluzia că boala mintală nu este un produs al inconştien¬tului; ea este în schimb un fenomen al conştiinţei sau al unei relaţii defectuoase dintre conştient şi inconştient. Să luăm în considerare chestiunea refulării, de exemplu. Freud a desco-perit la mulţi dintre pacienţii săi dorinţe sexuale şi sentimen¬te ostile de care ei nu erau conştienţi, dar care în mod clar îi făcea să fie bolnavi. Din cauza acestor dorinţe şi sentimente
224
Graţia
aflate în inconştient, a apărut ideea că inconştientul este cel care „a cauzat boala mintală”. Dar de ce erau aceste dorinţe şi sentimente localizate în inconştient, de la început? De ce erau ele reprimate? Răspunsul este că mintea conştientă nu le vo¬ia. Şi în acest a nu voi, în această renegare constă problema. Problema nu constă în faptul că fiinţele umane au sentimen¬te ostile şi sexuale, ci mai degrabă în faptul că fiinţele umane au o minte conştientă care deseori nu este dispusă să facă fa¬ţă acestor sentimente şi să tolereze durerea de a avea de-a fa¬ce cu ele, fiind în acelaşi timp doritoare să le ascundă sub preş.
Un al treilea mod în care se manifestă inconştientul şi în care ne vorbeşte, dacă avem grijă să-1 ascultăm (ceea ce nu fa¬cem de obicei), este prin comportamentul nostru. Mă refer la erori de pronunţie şi la alte „greşeli” în comportament sau la „actele ratate” freudiene, pe care Freud, în Psihopatologia vie¬ţii cotidiene, le demonstrează a fi iniţial manifestări ale incon¬ştientului. Folosirea cuvântului „psihopatologie” de către Freud pentru a descrie aceste fenomene indică iarăşi orientarea sa negativă în ceea ce priveşte inconştientul; el îl percepe ca ju-cînd un rol duşmănos sau cel puţin pe acela al unui diavol răutăcios care încearcă să ne înşele, mai curînd decît a-1 vedea în chip de zînă bună care munceşte din greu pentru a ne face să fim oneşti. Cînd un pacient face o eroare în cadrul psihote-rapiei, evenimentul este invariabil de folos procesului terape¬utic sau însănătoşirii. în aceste momente, mintea conştientă a pacientului este. angajată într-o încercare de a combate tera¬pia, intenţionînd să ascundă adevărata natură a sinelui său de terapeut şi de propria autoconştientizare. Inconştientul, totuşi, este cel care se aliază cu terapeutul, luptînd pentru deschidere, onestitate, adevăr, străduindu-se în realitate să „spună lucrurile aşa cum sînt”.
Aş vrea să dau cîteva exemple. O femeie meticuloasă, complet incapabilă să recunoască în sine emoţia furiei şi prin urmare incapabilă să-şi exprime furia în mod deschis, a înce¬put să întîrzie de fiecare dată cîteva minute la şedinţa de te¬rapie. I-am sugerat că asta se întîmpla deoarece simţea un anume resentiment în ceea ce mă priveşte sau faţă de terapie. Ea a negat ferm că ar exista o astfel de posibilitate, explicîn-
MIRACOLUL INCONŞTIENTULUI
225
du-mi că întîrzierile se datorau cutărui sau cutărui accident din viaţa ei şi proclamîndu-şi aprecierea totală faţă de mine şi motivaţia de a lucra împreună. într-o seară ce a urmat unei şedinţe, ea a făcut plăţile facturilor lunare, inclusiv pentru mine. Cecul de la ea mi-a ajuns nesemnat. La următoarea şe¬dinţă, am informat-o despre acest lucru, sugerîndu-i că ea nu m-a plătit cînd trebuia din cauză că era furioasă. Atunci mi-a spus: „Dar este ridicol! Nu mi s-a întîmplat niciodată în viaţă să nu semnez un cec. Ştiţi cît de meticuloasă sînt în aceste chestiuni. Este imposibil să nu fi semnat cecul dvs.” I-am ară¬tat cecul nesemnat. Deşi se controla extrem de bine în timpul şedinţelor noastre, acum brusc a izbucnit în plîns. „Ce mi se întîmpla?”, s-a văitat ea. „Mă simt divizată. E ca şi cum aş fi doi oameni.” în criza ei şi cu recunoaşterea din partea mea că într-adevăr e ca o casă divizată împotriva ei însăşi, ea a înce¬put pentru prima oară să accepte posibilitatea că cel puţin o parte din ea trebuie să adăpostească sentimente de furie. Pri-mul pas pentru progresul terapiei fusese făcut. Un alt pacient care avea o problemă cu mînia era un bărbat ce credea că este imoral să simtă, cu atît mai mult să exprime furie faţă de vre¬un membru al familiei sale. Pentru că sora sa îl vizita uneori, el îmi vorbea despre ea şi o descria ca fiind o „persoană ex¬trem de încîntătoare”. Mai tîrziu, a început să-mi povesteas¬că despre o mică petrecere pe care urma să o găzduiască în noaptea aceea, la care, spunea el, a invitat şi un cuplu din ve¬cini şi „bineînţeles, pe sora mea vitregă”. I-am subliniat fap¬tul că se referise la sora lui ca fiind sora lui vitregă. „Bănuiesc că o să-mi spuneţi despre acele acte ratate freudiene”, a re-marcat el voios. „Da”, i-am răspuns. „Ceea ce îţi spune incon¬ştientul este că tu nu vrei ca sora ta să fie sora ta, că atîta cît te priveşte, ea este doar sora ta vitregă şi că de fapt urăşti tupeul ei.” „Nu urăsc tupeul ei”, a răspuns el, „dar vorbeşte neîncetat şi ştiu că la cina din seara asta va monopoliza în¬treaga conversaţie. Cred că uneori mă deranjează.” Iarăşi a fost făcut un mic început.
Nu orice act ratat exprimă ostilitate sau sentimente „nega¬tive” ce au fost respinse. Ele toate exprimă sentimentele care au fost respinse, negative sau pozitive. Ele exprimă adevărul. Felul în care lucrurile sînt cu adevărat, opus felului în care
226
Graţia
credem că sînt. Poate că actul ratat cel mai mişcător din expe¬rienţa mea a fost făcut de o tînără femeie în timpul primei ei vizite la mine. Ştiam că părinţii ei sînt oameni distanţi şi in¬sensibili, care o crescuseră cu mare simţ de răspundere, dar în absenţa afecţiunii sau a unei griji iubitoare. Ea mi s-a prezen¬tat ca fiind o femeie de lume neobişnuit de matură, încreză¬toare în sine şi independentă, care credea că a venit la mine pentru tratament pentru că, după cum explica ea, „nu mai am nici un scop pentru moment şi sînt stăpînă pe timpul meu şi cred că puţină psihanaliză ar putea contribui la dezvoltarea mea intelectuală.” Cercetînd de ce nu mai are nici un scop pe moment, am aflat că tocmai părăsise facultatea din cauza unei sarcini de cinci luni. Ea nu voia să se mărite. Se gîndise vag că ar putea să dea copilul spre adopţie, după ce acesta se năştea şi să plece în Europa pentru a-şi continua educaţia. Am întrebat-o dacă 1-a informat pe tatăl copilului, pe care ea nu-1 mai văzuse de patru luni. „Da”, mi-a spus ea. „I-am lă¬sat un bileţel prin care l-am încunoştinţat că relaţia noastră a fost produsul unui copil.” Vrînd să spună că copilul a fost pro¬dusul relaţiei lor, ea mi-a spus în loc de asta că sub masca unei femei de lume ea era o fetiţă flămîndă, tînjind după afecţiu¬ne, care a rămas gravidă într-o încercare disperată de a obţi¬ne grija maternă devenind ea însăşi mamă. Nu am confrunta¬t-o cu actul ei ratat, pentru că nu era deloc gata să-şi accepte nevoile de dependenţă sau să le trăiască, deşi eram sigur că le avea. Totuşi, actul ratat i-a fost de ajutor, ajutîndu-mă pe mine să conştientizez că persoana care stătea în faţa mea era un copil speriat, care avea nevoie de blîndeţe protectoare şi de cel mai simplu fel de a fi îngrijită, aproape fizic, probabil multă vreme de acum înainte.
Aceşti trei pacienţi care au făcut acte ratate nu încercau să se ascundă atît de mine, cît de ei înşişi. Prima pacientă credea că nu există nici o fărîmă de resentiment în ea. Cel de-al doi¬lea pacient era convins că nu are nici un sentiment de animo¬zitate faţă de vreunul dintre membrii familiei sale. Ultima pa¬cientă se gîndea la sine ca fiind o femeie de lume. Printr-un complex de factori, concepţia noastră conştientă despre noi înşine este divergentă aproape întotdeauna, într-un grad mai mic sau mai mare, faţă de persoana care sîntem în realitate.
MIRACOLUL INCONŞTIENTULUI
227
Aproape totdeauna sîntem mai mult sau mai puţin competenţi decît credem că sîntem. Inconştientul însă ştie cine sîntem în realitate. O sarcină majoră şi esenţială în procesul dezvoltării spirituale constă în munca continuă de a duce concepţia con¬ştientă despre sine a cuiva într-o congruenţă progresiv mai mare cu realitatea. Cînd o mare parte a acestei sarcini care du¬rează toată viaţa este realizată cu o relativă rapiditate, aşa cum se întîmplă în psihoterapia intensivă, individul se simte deseori „renăscut”. „Nu mai sînt persoana care eram”, va spune pacientul, cu reală bucurie, despre schimbările drama¬tice din conştiinţa sa; „Sînt o persoană complet nouă şi dife¬rită.” O astfel de persoană nu are dificultăţi în a înţelege cu¬vintele dntecului: „Am fost pierdut, dar regăsit acum/ Orb am fost, dar acum văd.”
Dacă ne identificăm pe noi înşine cu concepţia despre noi înşine sau cu conştientizarea de sine sau cu conştiinţa noastră în general, atunci trebuie să spunem că inconştientul este o parte în noi care este mai înţeleaptă decît noi înşine. Am vor¬bit despre această „înţelepciune a inconştientului” în primul rînd în termeni de cunoaştere de sine şi revelaţie de sine. în exemplul cu pacienta pe care inconştientul meu mi-a relevat-o ca fiind Pinocchio, am încercat să demonstrez că inconştien¬tul este mai înţelept decît noi atît în ceea ce priveşte alţi oa¬meni, cît şi în ceea ce ne priveşte pe noi înşine. Fapt este că in¬conştientul nostru este mai înţelept decît noi în aproape orice împrejurare. Ajungînd după lăsarea întunericului în Singa-pore, unde plecasem în vacanţă pentru prima oară, soţia mea şi cu mine am părăsit hotelul pentru o plimbare. Curînd am ajuns într-un spaţiu deschis larg, la capătul căruia, cîteva clă¬diri mai încolo, am putut zări în întuneric forma vagă a unei construcţii de mari dimensiuni. „Mă întreb oare ce clădire es¬te aceea?”, a spus soţia mea. I-am răspuns imediat cu o sigu¬ranţă totală şi fără să mă gîndesc: „O, acesta este Clubul de Cricket din Singapore.” Cuvintele mi-au venit pe limbă spon¬tan. Aproape imediat le-am regretat. Nu mă bazam pe nimic spunîndu-le. Nu numai că nu mai fusesem niciodată în Sin¬gapore, dar nu mai văzusem niciodată un club de cricket — ziua în amiaza mare şi cu atît mai puţin în întuneric. Totuşi,
228
Gratia
MIRACOLUL INCONŞTIENTULUI
229
spre amuzamentul meu, ajungînd de cealaltă parte a clădirii, am văzut o placă din bronz deasupra intrării, pe care se pu¬tea citi Singapore Cricket Club.
Cum am ştiut acest lucru, pe care de fapt nu îl ştiam? Prin¬tre posibilele explicaţii se numără teoria lui Jung despre „in¬conştientul colectiv”, care spune că moştenim înţelepciunea reieşită din experienţa strămoşilor noştri, fără ca noi să fi avut personal acea experienţă. Deşi acest tip de cunoaştere poate părea bizar unei minţi ştiinţifice, existenţa ei este în mod des¬tul de straniu recunoscută în limbajul nostru cotidian. Să luăm însuşi cuvîntul „a recunoaşte”. Cînd citim o carte şi ajungem la o idee sau la o teorie care ni se pare atrăgătoare, „sună clopoţelul”, „recunoaştem” că este adevărată. Totuşi ideea sau teoria respectivă pot să fie unele pe care nu le-am gîndit niciodată conştient. Cuvîntul spune că „re-cunoaştem” concepţia respectivă, ca şi cum am fi cunoscut-o odată, am ui¬tat-o, iar apoi o recunoaştem ca pe un vechi prieten. Este ca şi cum întreaga cunoaştere şi întreaga înţelepciune ar fi deja conţinute în minţile noastre şi atunci cînd aflăm „ceva nou” nu facem decît să descoperim ceva care exista demult în noi. Această concepţie este în mod similar reflectată în cuvîntul „educaţie”, care este derivat din latinescul educare, ce se tra¬duce literal prin „a scoate în afară” sau „a conduce în afară”. Prin urmare, cînd educăm oamenii, dacă folosim cuvîntul în mod serios, noi nu băgăm ceva înăuntrul minţii lor; mai de¬grabă scoatem ceva din ele; ducem ceva din inconştient spre conştientizare. Ei sînt posesorii cunoaşterii de multă vreme. Dar care este sursa acestei părţi din noi care e mai înţe-leaptă decît noi? Nu ştim. Teoria lui Jung despre inconştien¬tul colectiv sugerează că înţelepciunea noastră este moşteni¬tă. Experimente ştiinţifice recente cu material genetic în conjuncţie cu fenomenele memoriei sugerează că este într-a¬devăr posibil să fi moştenit cunoaşterea, cunoaştere care este depozitată sub forma unor coduri în acidul nucleic din celu¬lele noastre. Conceptul de depozitare chimică a informaţiei ne permite să începem să înţelegem cum poate fi depozitată informaţia potenţial disponibilă pentru mintea umană în cîţi-va centimetri cubi de substanţă cerebrală. Dar chiar acest ex¬traordinar de sofisticat model, care permite depozitarea în
spaţii mici a cunoaşterii moştenite ca şi a celei trăite, lasă fă¬ră răspuns majoritatea întrebărilor care ne sperie mintea cel mai mult. Cînd speculăm asupra tehnologiei unui astfel de model — cum ar fi el construit, cum ar fi sincronizat ş.a.m.d. — sîntem încă în totală veneraţie în faţa fenomenului minţii umane. Speculaţiile asupra acestei chestiuni diferă puţin în calitate de speculaţii asupra unor modele de control al cos¬mosului precum cel al lui Dumnezeu cu armiile şi corurile de arhangheli, îngeri, serafimi şi heruvimi care îl ajută în misiunea sa de a ordona universul. Mintea, care uneori crede că astfel de lucruri nu există ca miracol, este ea însăşi un miracol.

“Semnătura iubirii”- Versuri de Petru Lascău, despre comoara ascunsă în ţarina iubirii divine


Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!”

De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin
valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii.
Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui
din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului
Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de
umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei
ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu
interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de
toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului
de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea,
“Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea
dimineţii”.

Despre Petru Lascău se poate afirma că este un poet al fiorului religios
creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă
profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de
Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. „Un mare
poet se ridică din Ardealul răstignit de istorie încă odată prin acest fecior de
ţărani cât munţii, biciuit de flăcările teologiei şi de pucioasa unor ani
amirosind a blestem şi ură şi apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls şi
azvârlit ca pe un Iona în pântecul chitului exilului pustiitor. Vorbeşte o
conştiinţă şiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la
începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor şi a fiecăruia dintre noi,”, spunea
despre Petru Lascău, poetul Ioan Alexandru.

SemnaturaIubirii
Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”,
“Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. Petru Lascău locuieşte în
SUA din anul 1985. Primii 16 ani a locuit la Chicago iar în anul 2001, poetul se
mută în Phoenix, Arizona, unde locuieşte şi slujeşte şi în prezent, ca pastor al
bisericii „AGAPE” (www.agapearizona.com). Drumul său în lumea nouă începe mai
întâi, în suflet şi în minte: “Cer paşaport de-a emigra/Într-o ţară unde se
poate visa.” („Cerere”) Ajuns într-o astfel de ţară, autorul trăieşte în
continuare, acelaşi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/ în
toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/
nu urcă,/ nici coboară.” („Aşteptare”) De fapt, condiţia poetului este aceea de
exilat, izolat într-o lume secularizată, de pământean care ştie că singura
certitudine rămâne cerul. „Te-aştept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări
necunoscute şi ostile.” („Te aştept”) Căutător de absolut, om al credinţei, cu o
aspiraţie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău crede în idealul creştin. „Un
cort/ nu lasă urme/ decât în conştiinţă/ dar şi acolo/ numai dacă alături de el/
din pietre nepângărite/ de daltă şi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”)

De altfel, majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din
“Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui
Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?”
(„Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în
noapte/ şi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul
Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi
le-aţi creat/ Voi cântăritori de muştar şi chimen/ Judecători, scribi şi
preoţi,/ Plini de filacterii şi ură.” („Vai de voi”). Poezia creştină a lui
Petru Lascău se menţine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt
hiperbolizate, amplificate, voinţa divină sau firea pământească a omului – „o,
Iacov, fiul marilor părinţi/ eşti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii
mereu mai vie/ de case, de avere şi arginţi.” („Iacov”), fiind redate în detaliu
şi fără ambiguităţi inutile.

Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi
melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el
păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le
cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată
ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt
devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De jarul şi amarul tuturor/
Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră
şi lumină.” („Ars poetica”)

Dacă în „Ars poetica” latura dominantă a stihurilor este hotărârea,
imposibilitatea de a renunţa, mistuirea interioară care cere ca preaplinul
inimii să se reverse – autorul asumându-şi aici, rolul de a deveni vocea,
exponentul celor mulţi şi îndureraţi – odată cu poemul „Cenuşă”, intrăm într-un
nou registru. Asistăm astfel, la o experienţă individuală, particulară, ce îi
oferă lui Petru Lascău ocazia de a se metamorfoza într-un Francois Villon
mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de
altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi
„bate-n porţile închise.” Dacă mai devreme, acesta afirmă că „inima-i o
vistierie plină”, acum, prin contrast, spune: „mi-e visteria inimii prădată/ şi
e târziu în goalele-i culise.” („Cenuşa”) Sentimentul neputinţei, al tragismului
condiţiei umane, al imposibilităţii de a depăşi limitele sunt perfect redate de
Petru Lascău printr-un adverb de timp . Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea
târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de
lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul
zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea
Apocalipsei. Încărcătura simbolică şi teologică a textului este bogată, sugerând
durere, însingurare, dar şi o continuă căutare.

Aceeaşi căutare pe care o întâlnim la Eminescu, atunci când vorbeşte despre
condiţia Luceafărului eminescian. „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de
sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl
înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…”, spune Mihai Eminescu în „Luceafărul”,
în timp ce Petru Lascău vorbeşte despre un ocean interior. Dramatismul
versurilor lui exprimă foarte bine condiţia poetului, a celui care prin artă
ajunge să se identifice cu Divinitatea. Aşa cum lumea a fost creată prin Cuvânt,
şi universul poetic a lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură
suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naşte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce
creşte în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascău se
află în căutarea înfrigurată şi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ştie
că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. Creştinul Petru
Lascău are certitudinea că nemurirea se obţine în urma credinţei şi a jertfei
mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă Hyperion Îi cere Creatorului – „Reia-mi
al nemuririi nimb/ Şi focul din privire”, prin contrast, Petru Lascău declară că
are puterea de a renunţa, tocmai pentru că în sine, „creşte…nemurirea”:
„Renunţ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e
doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creşte-n muguri nemurirea.”

Şi totuşi, frământările dramatice ale poetului sunt departe de a se fi încheiat.
Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc
încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora
care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic
traversează o serie de metamorfoze. Lumea sa interioară nu este una viguroasă,
nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o exprienţă dusă la extrem,
devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel,
îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o
maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate
(„şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii. În poezia lui Petru Lascău,
timpul, ora se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”. Oglinda reflectă
adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă
bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o
întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul
creştin, emoţia creştină sunt subsumate în poezia sa luminii sacre, exprimată
prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea
„lumina mea/lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea
invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc
în „bucurie pură”.

De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei
cărora sentimentul creştin le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea
mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se
roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al
absenţei credinţei sau al unei false credinţe. Petru Lascău reuşeşte în doar
câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa
legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele
concretizate în nimicirea stării de iubire. „Nu pune la probă iubirea/ Acest
crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru
poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea
credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare.

Mai mult, iubirea înseamnă cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor.
Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca
un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din
noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând
pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub acelaşi
semn al divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte
limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.”
(„Semnătura iubirii”) Natura asistă la nunta celor doi, care ia proporţii
cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează
permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării
Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea,
perfecţiunea.

Elementele acvatice predomină şi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile
ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă în taină
visarea să-ţi pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.” („Pădurile„) Metafora
„pe aripa serii” sporeşte misterul, taina. La fel ca şi Magda Isanos, care îşi
doreşte să simtă „beţia plantaţiei ce moare inundată”, Petru Lascău ştie să dea
o înfăţişare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate şi trăiri intense.
Acelaşi element acvatic, de data aceasta luând proporţii de potop biblic –
„potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat şi în poemul „E prea târziu”,
sugerând din nou, abundenţa, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/
oştiri de care vin îmbelşugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de
soare-nsângerate.”

Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care
Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veşnicia
s-a născut la sat.” La rândul său, George Călinescu vorbea despre „o lirică a
liniştii şi a fericirii rurale…”, care se regăseşte şi în versurile lui Petru
Lascău. Contemplarea vieţii la ţară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la
seninătate şi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseţea peisajului
românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile
clare şi vaste. Acelaşi fior cosmic, care aminteşte de poemele lui Eminescu, se
simte şi în scrierile sale. În „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu
vieţii rustice. „O, prietene,/ de-ai şti să ascuţi/ pledoaria unui singur/
salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraţie folclorică,
amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este şi doină din fluier de fag/
lacrimi de dor şi de drag”. Frumuseţea clasică a versului – „albul din turme de
miei/ arome de fân şi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă
spiritualitatea spaţiului românesc, păstrând sobrietatea şi simplitatea ritmului
popular.

Universul poetic al lui Petru Lascău este complex şi metaforic şi prin
excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe
pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.”
(„Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaşi timp un
autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral.
Aspiraţia sa spre absolut, reflexivitatea, condiţia de exilat sunt admirabil
exprimate în aceeaşi „Aşteptare”: „Pe pe peronul veşnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu
arătătoarele rupte/ Mă aştept pe mine/ Singur şi tăcut/ Privind la crizantema/
De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!”

Să urmăm îndemnul lui Ioan Alexandru – „Ascultaţi-l pe Petru Lascău, poet-păstor
ridicat pe crucea limbii române la acest sfârşit de mileniu” – şi să descifrăm
„Semnătura iubirii”.

Octavian D. Curpaş

Mandria – otrava pentru suflet!


Mandria este extrem de periculoasa intrucat odata patrunsa in fiinta, ii distruge acesteia ” imunitatea duhovniceasca” astfel toate celelalte pacate care mai pot fi, se pot naste acolo si creste in voie.

Fii cu ochii- n patru, caci mandria este un virus care infecteaza toata fapta buna, ca un foc care arde tot rodul bun al unor stradanii duhovnicesti de o viata. In cartea ” Proberbele” vorbeste de o ” aprindere a ingamfarii” ( Proverbele 21: 24), astfel ca acolo unde ea se va cuibarii, sufletul va ramane gol de orice fapta buna.

Acum, vreau sa afli ce lucruri folosesc eu impotriva acestui pacat si ma lupt ca in fiecare zi sa izbutesc. Si crede- ma! Aceasta este o reteta universal valabila pentru toti cei care se regasesc intr- o astfel de atitudine:

* atunci cand gresesc si ma pocaiesc de ceea ce am facut, nu las ca greseala sa se cufunde in ” apele adanci ale uitarii”, ci o contabilizez cu grija incercand prin ea sa ma cunosc mai bine, pentru ca mandria sa nu ma poata pacali printr- o oarba incredere de sine;

* incerc sa fiu atenta la gandurile mele si refuz cu indarjire sa mai spun “Bun venit!” oricarui gand care in urma vreunui succes “duhovnicesc” s- ar apropia magulitor de cugetul meu;

* imi doresc ca in toata vremea sa- L pastrez pe Domnul meu inaintea ochilor mei, pilda de smerenie desavarsita;

* incerc sa citesc zilnic in mod ordonat si consecvent texte din Sfanta Scriptura si apoi sa meditez la ele;

* incerc sa adun in mintea mea cat mai multe texte din Scriptura care sa zugraveasca cel mai bine tabloul pictat de Tine;

* ma rog Tie, Domnul meu, sa ma tii sub ocrotirea Ta atotputernica si sa ma feresti de nebunia mandriei.

In incheiere, m- am hotarat sa nu pun armele jos si sa lupt..
Invata- ma sa- mi organizez viata in conformitate cu principiile Legii Tale si cum sa asez valorile intr- o ierarhie corecta.
Invata- ma sa inteleg ca Intelepciunea Ta este bunul cel mai de pret pe care trebuie sa il am pana la sfarsitul vietii mele ( Proverbele 14: 1).

Drumul către tine însuţi – 18


Cazul lui Theodore
Ted avea 30 de ani cînd a venit să mă vadă şi era un pustnic. Ultimii patru ani îi trăise într-o cabană mică în pădure. Avea doar cîţiva prieteni şi nici unul foarte apropiat. De trei ani nu
192
Creştere şi religie
avusese nici o întîlnire cu vreo fată. Ocazional, se ocupa de tîmplărie, dar majoritatea timpului şi-1 umplea cu pescuitul, cititul şi îşi petrecea o mulţime de vreme luînd decizii neim¬portante, precum ce va găti la cină, cum va găti şi dacă îşi per¬mite sau nu să-şi cumpere o unealtă ieftină. Apoi, datorită unei moşteniri, a ajuns destul de bogat. Era de asemenea stră¬lucit din punct de vedere intelectual. Şi, aşa cum spusese la prima noastră şedinţă, era parcă paralizat. „Ştiu că ar trebui să fac ceva mai constructiv, mai creativ cu viaţa mea”, s-a plîns el, „dar nu pot lua nici cele mai mici decizii, cu atît mai mult decizii importante. Ar trebui să am o carieră. Ar trebui să mă duc la şcoală şi să învăţ o meserie, ceva, dar nu mă en¬tuziasmează nici una — profesorat, muncă de cercetare, rela¬ţii internaţionale, medicină, agricultură, ecologie —, parcă ni¬mic nu mi se potriveşte. îmi ţin treaz interesul o zi sau două, dar apoi fiecare domeniu îmi pare că prezintă probleme in¬surmontabile.”
Problema sa, spunea Ted, a început pe la 18 ani, cînd a in¬trat la colegiu. Pînă atunci totul fusese în regulă. Avusese par¬te de o copilărie obişnuită într-un cămin stabil şi bine înteme¬iat, împreună cu cei doi fraţi ai săi; părinţii lui erau grijulii cu copiii, chiar dacă nu erau tot aşa de grijulii unul cu celălalt. Ted avusese note bune şi satisfacţii la şcoala privată pe care o frecventase. Apoi — şi poate acest lucru a avut o importanţă crucială — a avut o relaţie pasională cu o femeie care 1-a res¬pins, iar acest lucru s-a întîmplat cu o săptămînă înainte de a intra la facultate. Demoralizat, şi-a petrecut primii doi ani din facultate bînd. Totuşi, încă mai avea note bune. Apoi a mai avut parte de alte iubiri, fiecare mai ezitantă şi mai lipsită de succes decît ultima. Notele lui au început să scadă. Nu se mai putea decide despre ce să scrie în lucrările sale. Un prieten apropiat, Hank, a fost ucis într-un accident de automobil la mijlocul celui de-al treilea an de facultate. în acel an, aproape că s-a oprit să mai bea. Dar problema pe care o avea cu lua¬rea deciziilor se înrăutăţea. Pur şi simplu nu reuşea să-şi alea¬gă un subiect pentru lucrarea de diplomă. A terminat cursu¬rile şi şi-a închiriat o cameră în afara campusului universitar. Tot ce mai trebuia să facă pentru a absolvi era să prezinte o scurtă lucrare de diplomă, din acelea care se pot termina în-

CAZUL LUI THEODORE
193
tr-o lună. Lui i-a luat încă trei ani. Apoi nu s-a mai întîmplat nimic. Cu şapte ani înainte de a veni la mine se retrăsese în păduri.
Ted simţea că problema lui îşi are rădăcinile în sexualita¬te, în fond, dificultăţile lui începuseră, nu’-i aşa, cu relaţia lui de dragoste lipsită de succes. în afară de acest lucru, citise aproape tot ce scrisese Freud (mai mult decît citisem eu în¬sumi). Aşa că primele şase luni din terapie s-au scurs sondînd adîncurile sexualităţii lui din copilărie, lucru care nu a dus ni¬căieri. Dar în acea perioadă au apărut cîteva faţete interesante ale personalităţii sale. Una dintre ele consta în lipsa lui totală de entuziasm. De e\emplu, voia să se facă vreme frumoasă, dar cînd se făcea, el ridica din umeri şi spunea: „Nu este nici o diferenţă. în fond, fiecare zi e la fel cu alta.” Pescuind în lac, a prins o ştiucă enormă: „Da, dar era mai mult decît puteam mînca şi nu am prieteni cu care să o împart, aşa că am arun¬cat-o înapoi.”
Legat de această lipsă de entuziasm, ea era un fel de sno¬bism global, de parcă toată lumea şi tot ce se găsea în ea era de un gust îndoielnic. El reprezenta ochiul critic. Am început să bănuiesc că folosea acest snobism pentru a ţine la distanţă lucrurile care altfel l-ar fi afectat emoţional. în ultimă instan¬ţă, Ted era foarte înclinat să fie secretos, fapt care făcea ca te¬rapia să meargă încet. Cele mai importante fapte dintr-un in¬cident trebuia să le ascundă. Mi-a povestit un vis: „Eram în clasă. Aveam un obiect — nu ştiu ce era — pe care l-am pus într-o cutie. Am aranjat cutia în aşa fel încît nimeni să nu-şi dea seama ce e înăuntru. Am pus cutia într-o scorbură din¬tr-un copac uscat şi am astupat gaura cu scînduri trase la rin¬dea. Dar stînd în clasă, mi-am dat seama că scîndurile nu erau la fel ca scoarţa copacului. Am devenit anxios. M-am grăbit să mă duc la copac şi am făcut ca scîndurile să nu poa¬tă fi distinse de scoarţă. Apoi m-am simţit mai bine şi m-am întors în clasă.” Clasa şi cursurile erau, aşa cum sînt pentru mulţi oameni, simboluri ale terapiei în visele lui Ted. Era clar că el nu voia ca eu să aflu miezul nevrozei sale.
Prima mică spărtură în armura lui Ted a apărut într-una din şedinţele din primele şase luni de terapie. Noaptea di¬nainte el o petrecuse în casa unei cunoştinţe a lui. „A fost o
194
Creştere şi religie
seară îngrozitoare”, s-a lamentat Ted. „El voia ca eu să ascult ultimul disc pe care-1 cumpărase, cu muzica lui Neil Dia¬mond din filmul Jonathan Livingston Seagul. A fost chinuitor. Nu înţeleg cum oamenii educaţi pot să asculte un astfel de putregai pe care ei îl numesc muzică.”
Intensitatea reacţiei lui snoabe m-a făcut să ciulesc urechi¬le. „Jonathan Livingston Seagul e o carte religioasă”, am co¬mentat eu. „Şi muzica era tot religioasă?”
„Se poate spune că era tot atît de religioasă pe cît era de muzică.”
„Poate că religiozitatea te-a supărat şi nu atît muzica”, i-am sugerat eu.
„Da, eu găsesc o astfel de religiozitate supărătoare”, a răs¬puns Ted.
„Ce fel de religiozitate?”
„Sentimentală. Insipidă”, aproape şi-a scuipat vorbele Ted.
„Ce alt fel de religiozitate există?”, l-am întrebat.
Ted m-a privit încurcat, deconcertat. „Nu prea există, cred. Bănuiesc că găsesc religia neatrăgătoare.”
„Aşa ai simţit dintotdeauna?”
El a rîs nervos. „Nu, cînd eram un adolescent cu creierul ameţit am fost religios. în ultimul an de liceu chiar am cîntat la mica noastră biserică.”
„Ce s-a întîmplat apoi?”
„Adică ce?”
„Ce s-a întîmplat cu religiozitatea ta?”, am întrebat.
„Crescînd, am abandonat-o, bănuiesc.”
„Cum ai abandonat-o?”
„Cum adică cum am abandonat-o?” Ted începuse în mod clar să fie iritat. „Cum se abandonează ceva. Pur şi simplu, asta e tot.”
„Cînd ai abandonat-o?”
„Nu ştiu. S-a întîmplat. Am spus. N-am mai fost nicioda¬tă la biserică în timpul facultăţii.”
„Niciodată?”
„Nici măcar o dată.”
„Deci, în ultimul an de liceu ai cîntat la biserică”, am co¬mentat eu. „Apoi, vara, ai avut parte de o relaţie de dragoste lipsită de succes. Iar apoi n-ai mai fost la biserică. E o schim-
CAZUL LUI THEODORE
195
bare cam abruptă. Crezi că faptul că prietena ta te-a respins nu are nici o legătură cu acest lucru?”
„Nu cred nimic. Acelaşi lucru li s-a întîmplat multora din¬tre colegii mei de clasă. Eram la vîrsta cînd religia nu mai pre¬zintă interes. Poate că prietena mea de atunci are legătură cu acest lucru, poate nu. De unde să ştiu? Tot ce ştiu este că mi-am pierdut interesul pentru religie.”
Urrmătoarea spărtură s-a petrecut o lună mai tîrziu. Ne concentrasem pe remarcabila lipsă de entuziasm a lui Ted, pe care el a recunoscut-o imediat. „Ultima oară cînd îmi amin¬tesc că am fost entuziast a fost acum zece ani, în anul al trei¬lea de facultate”, a spus el. „Entuziasmul s-a datorat unei lu¬crări pe care am scris-o la sfîrşitul semestrului din toamnă la cursul de literatură britanică.”
„La ce se referea lucrarea?”, am întrebat.
„Nu prea cred că îmi amintesc, a trecut multă vreme.”
„Hocus-pocus”, am spus. „Poţi să-ţi aminteşti, dacă vrei.”
„Ei bine, cred că era vorba de Gerard Manley Hopkins. A fost unul dintre primii adevăraţi poeţi moderni. Pied Beauty (Frumuseţe pestriţă) era probabil poemul asupra căruia mă concentrasem.”
Am ieşit din birou, m-am dus la biblioteca mea şi m-am întors cu un volum de poezie britanică plin de praf, din vre¬mea facultăţii mele. Pied Beauty era la pagina 819. Am citit:
Slavă Domnului pentru lucrurile pictate
Pentru cerurile în două culori ca o vacă bălţată
Pentru aluniţele roz cu care sînt zugrăviţi păstrăvii zglobii.
Pentru castanele maronii abia căzuse, pentru aripile cintezei
Pentru peisajul îmbucătăţit şi împărţit — ţarina lucrată sau
ţinutul sălbatic şi neumblat Şi pentru toate meşteşugurile, cu mecanismele, angrenajele şi
sculele lor,
Pentru toate lucrurile inversate, neobişnuite, sărăcăcioase, stranii, Fie ele nestatornice sau pline de pistrui (cine ştie cum?) Agere şi molcome; dulci şi sărate, sclipind şi întunecate Lui, Tată al frumuseţii schimbătoare, Laudă Lui.
196
Creştere şi religie

Mi-au venit lacrimi în ochi. „Este el însuşi un poem despre entuziasm”, am spus.
„Da.”
„Este de asemenea foarte religios.”
„Da.”
„Ai scris acea lucrare la sfîrşitul semestrului de toamnă, deci asta trebuie să fi fost prin ianuarie.”
„Da.”
Am simţit crescînd o tensiune incredibilă. Nu am fost si¬gur ce ar fi trebuit să fac. Cu speranţă, m-am aruncat înainte: „Deci ai fost respins de prima ta prietenă adevărată şi ai pă¬răsit entuziasmul pentru biserică. Trei ani mai tîrziu, cel mai bun prieten a murit şi ai părăsit entuziasmul pentru orice.”
„Nu eu l-am părăsit. Mi-a fost luat.” Ted aproape striga acum, mai emoţionat decît îl văzusem vreodată.
„Dumnezeu te-a respins, deci şi tu l-ai respins pe Dumnezeu.”
„De ce să fi făcut aşa?”, a întrebat el. „Este o lume urîtă. Totdeauna a fost o lume urîtă.”
„Am crezut că copilăria ta a fost fericită.”
„Nu, a fost de asemenea urîtă.”
Şi aşa fusese. Dedesubtul calmului său exterior, căminul copilăriei lui Ted fusese un continuu cîmp de luptă sîngeros. Cei doi fraţi mai mari ai lui tăbărau pe el cu o răutate incom¬parabilă. Părinţii lui, prea ocupaţi de propriile lor treburi şi de animozitatea dintre ei ca să se mai îngrijească şi de aparent minorele probleme ale copiilor, nu i-au oferit lui, celui mai mic şi mai slab, nici o protecţie. Scăparea venea de la lungile plimbări solitare şi de la singurătatea sa şi am reuşit să stabi¬lim că stilul său de viaţă de ermit îşi avea rădăcinile în perioa¬da de dinainte de a fi împlinit 10 ani. Şcoala particulară pe ca¬re a urmat-o, cu micile ei cruzimi, a fost ca o eliberare. Pe măsură ce vorbea, sentimentul lui Ted faţă de lume — sau mai degrabă izbucnirea acestui sentiment — se înteţea. în lu¬nile care au urmat, el s-a eliberat nu doar de durerea pricinui¬tă de copilărie şi de moartea prietenului său Hank, dar şi de durerea a mii de alte morţi, refuzuri şi pierderi. Toată viaţa părea să-i fi fost un vîrtej de moarte şi suferinţă, pericole şi sălbăticie.
CAZUL LUI THEODORE
197
După 15 luni de terapie, a venit şi momentul de răscruce. Ted a venit la şedinţă cu o cărţulie la el. „Totdeauna aţi vor¬bit despre cît de secretos sînt — şi bineînţeles aşa sînt”, a spus el. „Noaptea trecută răscoleam prin nişte lucruri vechi şi am găsit acest jurnal pe care l-am ţinut în anul al doilea de facul¬tate. Nici măcar nu m-am uitat în el, ca să nu-1 cenzurez. M-am gîndit că probabil aţi dori să citiţi despre mine aşa cum eram acum 10 ani textul integral, fără cenzură.”
Am spus că vreau şi asta am făcut în următoarele două nopţi. Nu a fost de fapt foarte revelator, cu excepţia faptului că a confirmat că felul de a fi al lui Ted, singuratic, izolat prin-tr-un snobism născut din durere era încă de pe atunci bine în¬rădăcinat. Mi-a atras însă atenţia o mică vinietă. Descria cum se plimbase singur într-o duminică de ianuarie, cum fusese prins de o puternică furtună de zăpadă şi se întorsese în dor¬mitor la cîteva ore după ce se întunecase afară. „Am simţit un fel de bună dispoziţie”, scria el, „după reîntoarcerea în sigu¬ranţa camerei mele, nu diferită de cea pe care am trăit-o vara trecută, cînd am fost atît de aproape de moarte.” La următoa¬rea şedinţă, i-am cerut să-mi povestească ce se întîmplase cînd spunea că fusese atît de aproape de moarte.
„Oh, v-am povestit despre asta”, a spus Ted.
între timp, ajunsesem să-mi dau seama că de fiecare dată cînd Ted spunea că deja îmi spusese ceva el încerca de fapt să-mi ascundă anumite lucruri.
„Eşti din nou secretos”, i-am spus.
„Ei bine, sînt sigur că v-am spus. Oricum, nu a fost vorba de mare lucru. Vă amintiţi că am lucrat în Florida în vara din¬tre primul şi cel de-al doilea an de facultate. A fost un uragan. Furtuni din acelea care-mi plac mie. în momentul culminant al furtunii am ieşit afară, pe debarcader. Un val m-a umplut de apă. Apoi altul m-a lovit din spate. S-au nimerit chiar în acel moment să vină peste mine. Totul s-a întîmplat foarte re¬pede.”
„Ai mers pînă la capătul debarcaderului chiar cînd era furtuna mai puternică?”, am întrebat neîncrezător.
„V-am spus, îmi plac furtunile. Voiam să mă apropii de acea furie elementară.”
198
Creştere şi religie
„Pot să înţeleg acest lucru”, am spus. „Amîndurora ne plac furtunile. Dar nu ştiu dacă m-aş pune într-o astfel de si¬tuaţie primejdioasă.”
„Ei bine, ştiţi că am o tendinţă suicidală”, răspunse Ted aproape diabolic. „Şi fără îndoială că în acea vară am avut gînduri de sinucidere. Am analizat acest lucru. Sincer, nu îmi amintesc să mă fi dus pe debarcader cu vreo intenţie con¬ştientă de a mă sinucide. Dar cu siguranţă nu îmi păsa prea mult de viaţă şi recunosc posibilitatea de a mă fi comportat ca un sinucigaş.”
„Ai fost udat bine?”
„Da. Abia îmi mai amintesc ce s-a întîmplat. Era atîta ceaţă, că nu puteai vedea nimic. Bănuiesc că a venit un val mare. Am simţit că mă izbeşte, m-am simţit măturat şi apoi pierdut în apă. Nu puteam face nimic ca să mă salvez. Eram sigur că am să mor. M-am îngrozit. După aproximativ un minut m-am simţit împins înapoi de apă — trebuie să fi fost un fel de val din spate — şi o secundă mai tîrziu m-am izbit de stîlpii de beton ai debarcaderului. M-am tîrît pînă la margi¬nea debarcaderului, am înşfăcat-o şi încet, încet m-am tîrît pî¬nă la mal. Asta a fost tot.”
„Ce părere ai despre această experienţă?”
„Ce vreţi să spuneţi prin ce părere am?”, a întrebat Ted în felul său refractar.
„Pur şi simplu ce am întrebat. Ce părere ai?”
„Vă referiţi la salvare?”, a întrebat el cu îndoială în glas.
„Da.”
„Ei bine, cred că am avut noroc.”
„Noroc?”, am întrebat şi eu cu îndoială în glas. „Nu a fost o banală coincidenţă acel val venit din spate?”
„Da, asta a fost.”
„Unii ar spune că a fost ceva miraculos”, am comentat.
„Bănuiesc că a fost noroc.”
„Bănuieşti că a fost noroc!”, am repetat eu, provocîndu-1.
„Da, la naiba, bănuiesc că a fost noroc.”
„E interesant, Ted”, i-am spus. „Ori de cîte ori se întîmplă ceva dureros îl blestemi pe Dumnezeu, te revolţi împotriva murdăriei şi mizeriei acestei lumi. Dar cînd ţi se întîmplă ce¬va bun crezi doar că ai avut noroc. O mică tragedie şi e gre-
CAZUL LUI THEODORE
199
şeala lui Dumnezeu. O miraculoasă binecuvîntare şi spui că e vorba de un pic de noroc. Ce faci aici?”
Confruntat cu inconsecvenţa atitudinii sale faţă de şanse¬le bune şi şansele rele, Ted a încercat să se concentreze din ce în ce mai mult asupra lucrurilor bune din lume, asupra a ceea ce e dulce şi a ceea ce e amar, asupra luminii orbitoare şi a în¬tunericului. După ce a analizat suferinţa pe care i-o lăsaseră moartea lui Hank şi alte morţi pe care le experimentase, a în¬ceput să vadă şi cealaltă faţă a monedei vieţii. A ajuns să ac¬cepte necesitatea suferinţei şi să priceapă natura paradoxală a existenţei, lucrurile „bălţate”. Această acceptare a apărut, bineînţeles, în contextul unei relaţii calde între noi, iubitoare şi din ce în ce mai plăcute. A început să se schimbe. Doar tem¬porar, a început să îşi dea din nou întîlniri cu fete. A început de asemenea să-şi exprime un entuziasm timid. Natura lui re¬ligioasă a înflorit. Peste tot pe unde se uita vedea misterul vieţii şi al morţii, creaţia, decăderea şi regenerarea. Citea teo¬logie. A ascultat de la Jesus Christ, Superstar la Godspell şi chiar şi-a cumpărat propriul disc cu Jonathan Livingston Seagull.
După doi ani de terapie, într-o dimineaţă Ted a anunţat că a venit timpul să meargă mai departe. „M-am decis să urmez o şcoală de psihologie”, mi-a spus. „Ştiu ce o să spuneţi, că nu fac decît să vă imit, dar m-am gîndit la acest lucru şi nu este adevărat.”
„Continuă”, l-am rugat.
„Ei bine, gîndindu-mă, am ajuns la concluzia că trebuie să încerc să fac ce este cel mai important. Dacă e să mă reîntorc la şcoală, vreau să studiez lucrurile cele mai importante.”
„Continuă.”
„Aşa că am decis că mintea umană este importantă. Şi a face terapii este important.”
„Mintea umană şi psihoterapia, acestea sînt cele mai im¬portante lucruri?”, am întrebat eu cu îndoială în glas.
„Presupun că Dumnezeu este cel mai important lucru.”
„Atunci de ce nu îl studiezi pe Dumnezeu?”
„îmi pare rău. Pur şi simplu nu înţeleg”, a spus Ted.
„Asta pentru că îţi blochezi singur înţelegerea”, am răs¬puns.
200
Creştere şi religie
„Sincer, nu înţeleg. Cum poate cineva să-1 studieze pe Dumnezeu?”
„Psihologia se studiază în şcoli. Şi Dumnezeu se studiază în şcoli”, am răspuns eu.
„Vreţi să spuneţi şcoli de teologie.”
„ua.
„Adică să devin preot.”
„Da.”
„Oh, nu, n-aş putea face aşa ceva”, răspunse Ted agasat.
„De ce nu?”‘
Ted deveni atunci ingenios. „Nu există o diferenţă necesa¬ră între un psihoterapeut şi un preot. Adică, şi preotul face multă terapie. Iar a face terapie este ca şi cum ai fi puţin preot.”
„Aşa că de ce nu devii preot?”
„Mă presaţi”, clocotea Ted. „Cariera mea este decizia mea personală. De mine depinde să am cariera pe care o vreau. Se presupune că terapeuţii nu trebuie să-şi direcţioneze pacienţii. Nu este rolul dvs. să alegeţi pentru mine. Eu sînt cel ce alege.”
„Uite ce e”, i-am spus, „nu fac nici o alegere pentru tine. Acum nu fac altceva decît să analizez lucrurile. Analizez al¬ternativele ce ţi s-au deschis. Tu eşti cel care din anumite mo¬tive nu vrea să privească una dintre alternative. Tu eşti cel ca¬re vrea să facă cel mai important lucru. Tu eşti cel care simte că Dumnezeu este cel mai important lucru. Totuşi, cînd îţi spun să ai în vedere alternativa unei cariere pentru Dumne¬zeu, tu o excluzi. Spui că nu poţi face aşa ceva. Foarte bine dacă nu o poţi face. Dar este una dintre atribuţiile mele de a fi interesat de ce simţi că nu poţi, de ce excluzi această alterna¬tivă.”
„Pur şi simplu nu pot fi preot”, s-a lamentat Ted.
„De ce?”
„Pentru că… pentru că un preot este în mod public un om al lui Dumnezeu. Adică, ar trebui să-mi fac publică credinţa în Dumnezeu. Ar trebui să fiu entuziasmat public de această credinţă. Pur şi simplu nu pot face aşa ceva.”
„Nu, trebuie să o ţii secretă, nu-i aşa?”, am spus. „Aceas¬ta este nevroza ta şi trebuie să o ţii în continuare aşa. Nu poţi să te entuziasmezi în public. Trebuie să ţii entuziasmul în du¬lap, nu-i aşa?”.

CAZUL LUI THEODORE
201
„Uitaţi ce e”, s-a tînguit Ted, „nu ştiţi cum e. Nu ştiţi cum e să fii eu. De fiecare dată cînd deschid gura şi sînt entuzias¬mat de ceva fraţii mei mă vor hărţui din această cauză.”
„Deci ai încă 10 ani”, am remarcat eu, „iar fraţii tăi sînt pe aici, prin preajmă.”
Ted începuse să plîngă, privindu-mă frustrat. „Asta nu e tot”, a spus el lăcrimînd. „Mai e şi felul în care părinţii mei mă pedepseau. De cîte ori făceam ceva greşit ei îmi luau lu¬crurile la care ţineam. «Ia să vedem de ce este Ted mai entu¬ziasmat? Ah, da, de călătoria de săptămîna viitoare la mătu¬şa sa. E foarte nerăbdător să meargă. Ia să-i spunem noi că întrucît a fost rău nu va mai merge să-şi vadă mătuşa. Asta e. Apoi mai sînt arcul şi săgeţile lui. îi plac la nebunie arcul şi săgeţile. Ia să i le luăm!» Simplu. Un sistem simplu. Orice lu¬cru care mă entuziasma îmi era luat. Orice lucru pe care l-am iubit l-am pierdut.”
Şi aşa am ajuns la miezul profund al nevrozei lui Ted. în¬cet, încet, printr-un act de voinţă, amintindu-i permanent că nu mai are 10 ani, că nu mai este supus poruncilor părinţilor săi, el s-a străduit să-şi comunice entuziasmul, iubirea sa de viaţă şi iubirea pentru Dumnezeu. S-a decis să urmeze o fa¬cultate de teologie. Cu cîteva săptămîni înainte de a pleca, am primit cecul cu banii pentru şedinţele din luna anterioară. Ce¬va mi-a sărit în ochi. Semnătura lui părea mai lungă. M-am uitat mai atent. înainte, el semna totdeauna cu „Ted”. Acum era „Theodore”. I-am atras atenţia asupra schimbării.
„Speram că veţi observa”, mi-a spus. „Cred că într-un fel încă mai ţin secrete, nu-i aşa? Cînd eram copil, mătuşa mea mi-a spus că trebuie să fiu mîndru de numele meu de Theo¬dore, care înseamnă «iubitor de Dumnezeu». Am fost mîn¬dru. Le-am spus fraţilor mei despre asta. Doamne, ce şi-au mai bătut joc de mine! M-au făcut fătălău în cel puţin zece fe¬luri. «Fătălăul de la corul bisericesc. De ce nu pupi altarul? De ce nu-1 pupi pe dirijor?»” Ted a zîmbit. „Mă rog, ştiţi toa¬tă placa. Aşa că am ajuns să mă jenez de numele meu. Acum cîteva săptămîni mi-am dat seama că nu mă mai simt jenat. Aşa că am decis ca de-acum să-mi folosesc numele întreg. Pî-nă la urmă, sînt totuşi un iubitor de Dumnezeu, nu-i aşa?”

Drumul către tine însuţi – 17


Misterul iubirii

Această discuţie a început cu mai multe pagini în urmă prin observaţia că iubirea este un subiect misterios şi că pînă acum misterul a fost ignorat. întrebărilor ridicate aici pînă în acest moment li s-a răspuns. Dar există şi alte întrebări, la ca¬re nu se poate răspunde atît de uşor.
Un set de astfel de întrebări derivă mai degrabă logic din materialul discutat mai sus. A fost clarificat, de exemplu, fap¬tul că autodisciplina se dezvoltă pe temelia iubirii. Dar acest lucru lasă fără răspuns întrebarea de unde apare iubirea. Şi dacă întrebăm acest lucru, trebuie să întrebăm de asemenea care sînt cauzele absenţei iubirii. S-a sugerat că absenţa iubirii este cauza majoră a bolii mintale şi că prezenţa iubirii este, prin urmare, elementul vindecător esenţial în psihoterapie. Aşa stînd lucrurile, cum de anumiţi indivizi născuţi şi cres¬cuţi într-un mediu lipsit de iubire, neglijaţi constant şi cîteo-dată brutalizaţi au reuşit cumva să-şi depăşească problemele copilăriei, uneori chiar fără ajutorul plin de iubire al psihote-rapiei şi să devină maturi, sănătoşi şi poate chiar oameni sfinţi? Reciproc, cum de unii pacienţi, aparent nu mai bolnavi decît alţii, au eşuat parţial sau total în a răspunde la trata¬mentul psihoterapeutic chiar al celui mai înţelept şi mai iubi¬tor terapeut?
166
Iubirea
O încercare de a răspunde la acest set de întrebări va fi fă¬cută în secţiunea finală, despre graţie. încercarea nu va adu¬ce nimănui o satisfacţie completă, nici chiar mie. Sper totuşi că tot ceea ce am scris va aduce o anume iluminare.
Mai există un set de întrebări care au de-a face cu chesti¬uni deliberat omise sau puţin tratate în discuţia despre iubire. Cînd iubita mea a stat pentru prima oară în faţa mea dezbră¬cată, cu totul deschisă privirii mele, un sentiment mi-a cutre¬murat toată fiinţa mea: veneraţia. De ce? Dacă sexul nu e mai mult decît un instinct, de ce nu m-am simţit „înfierbîntat” sau înfometat? O astfel de foame ar fi suficientă pentru a asigura perpetuarea speciei. De ce veneraţie? De ce trebuie ca sexul să fie complicat cu adoraţie? Şi pentru că a venit vorba, ce deter¬mină frumuseţea? Am spus că obiectul iubirii veritabile tre¬buie să fie o persoană, pentru că doar oamenii au spirite ca-pabile să se dezvolte. Dar cum rămîne cu cea mai bună creaţie a unui sculptor în lemn? Sau cu cea mai bună sculptură ce reprezintă o Madonă medievală? Sau cu statuia în bronz a unui conducător de car de luptă grecesc de la Delphi? Aceste obiecte inanimate nu sînt iubite de către creatorii lor? Nu este cumva frumuseţea lor legată de iubirea creatorilor? Cum ră¬mîne cu frumuseţea naturii — cu natura, acel ceva pe care-1 numim „creaţie”? Şi de ce în prezenţa frumuseţii sau a bucu¬riei avem deseori acea stranie, paradoxală reacţie de tristeţe sau lacrimi? Cum se face că anumite măsuri muzicale inter¬pretate într-un anume fel ne pot mişca atît? Şi de ce ochii mei devin umezi cînd fiul meu de şase ani, încă bolnav, în prima noapte petrecută la spital după o operaţie de amigdale, vine brusc la mine, care stau obosit pe podea şi începe să mă frece blînd pe spate?
în mod clar, există dimensiuni ale iubirii care n-au fost discutate şi sînt foarte dificil de înţeles. Nu cred că la întrebări despre aceste aspecte (şi despre multe altele) va putea da răs¬puns sociobiologia. în mod curent, psihologia, prin cunoaşte¬rea graniţelor eului, ar putea fi într-o mică măsură de ajutor — însă doar într-o mică măsură. Cei care ştiu cele mai multe despre astfel de lucruri se numără printre oamenii religioşi, elevi ai Misterului. Asupra lor şi asupra subiectului religiei
MISTERUL IUBIRII
167
trebuie să ne întoarcem dacă vrem să obţinem licăriri de in¬tuiţie.
Restul acestei cărţi se va ocupa de anumite faţete ale reli¬giei. Următoarea secţiune va discuta, foarte limitat, relaţia dintre religie şi procesul creşterii. Secţiunea finală se va con¬centra asupra fenomenului graţiei, asupra rolului pe care ea îl joacă în acest proces. Conceptul de graţie este familiar reli¬giei de milenii, dar este străin ştiinţei, inclusiv psihologiei. Eu cred totuşi că înţelegerea fenomenului graţiei este esenţială pentru a completa înţelegerea procesului de creştere în fiinţe¬le umane. Ceea ce va urma sper să reprezinte o contribuţie pentru lărgirea interfeţei dintre religie şi ştiinţa psihologiei.


Creştere şi religie
Viziunile asupra lumii şi religia
Pe măsură ce fiinţele îşi sporesc disciplina, iubirea şi expe¬rienţa de viaţă, ele capătă o mai bună înţelegere a lumii şi a locului pe care îl ocupă în ea. Invers, dacă omul nu reuşeşte să-şi sporească disciplina, iubirea şi experienţa de viaţă, nu progresează în înţelegerea lumii. Prin urmare, printre mem¬brii rasei umane există o extraordinară diversitate în ce pri¬veşte lărgimea orizontului şi complexitatea înţelegerii pe ca¬re o avem despre ce e viaţa.
înţelegerea este religia noastră. Din moment ce oricine are o anumită înţelegere — o viziune asupra lumii, indiferent cît de limitată, primitivă sau imprecisă —, toată lumea are o re¬ligie. Acest fapt, care nu e pe larg acceptat, este de o impor¬tanţă covîrşitoare: fiecare are o religie.
Suferim, cred eu, de faptul că avem tendinţa de a defini religia prea îngust. Tindem să credem că religia trebuie să in¬cludă o credinţă în Dumnezeu, o practică rituală sau aderen¬ţa la un anumit grup de credincioşi. Sîntem tentaţi să spunem despre cineva care nu merge la biserică sau care nu crede în¬tr-o fiinţă superioară că: „El nu este religios.” Am auzit oameni învăţaţi spunînd: „Budismul nu este o religie propriu-zisă”, „Unitarienii au exclus religia din credinţa lor” sau „Misticis¬mul este mai mult o filozofie decît o religie.” Tindem să ve¬dem religia ca pe ceva monolitic, ca fiind o singură bucată, iar apoi, avînd în minte acest concept simplist, sîntem încurcaţi şi nu putem înţelege cum doi oameni atît de diferiţi pot fi amîndoi creştini. Sau evrei. Sau cum un ateu are un simţ mai dezvoltat al moralei catolice decît un catolic care ia parte re-gulat la liturghie.
VIZIUNILE ASUPRA LUMII ŞI RELIGIA
169
Supervizînd mai mulţi psihoterapeuţi, mi-am dat seama de fiecare dată că ei luau prea puţin, dacă nu deloc, în consi¬derare felul în care pacienţii lor văd lumea. Există mai multe motive pentru acest lucru, dar printre ele se află ideea că da¬că pacienţii nu se consideră pe ei înşişi religioşi, în virtutea necredinţei lor în Dumnezeu sau a neparticipării lor la o Bi¬serică, prin urmare ei nu au religie şi chestiunea nu merită a fi cercetată. Dar implicit sau explicit, oricine are un set de idei şi credinţe despre natura esenţială a lumii. Pacientul vede oa¬re universul ca fiind fundamental haotic şi fără sens, astfel în-cît să nu-i pese decît de faptul de a înşfăca o plăcere cît de mi¬că, oricînd se iveşte momentul? Sau vede lumea ca pe un loc în care fiecare se luptă cu fiecare, în care cruzimea este un lu¬cru necesar pentru a supravieţui? Sau vede lumea ca pe un loc hrănitor, în care totdeauna va apărea ceva bun şi în care nu trebuie să-ţi faci prea multe griji pentru viitor? Sau un loc care e dator să-1 ţină în viaţă, indiferent de felul în care se comportă cît trăieşte? Sau pentru el universul are legi rigide datorită cărora va fi doborît sau aruncat la o parte, de va căl¬ca cîtuşi de puţin în afara liniei? Etc. Există tot felul de mo¬duri de a vedea lumea. Mai devreme sau mai tîrziu, în cursul terapiei, mulţi terapeuţi vor ajunge să-şi dea seama cum ve¬de un pacient lumea, dar dacă terapeutul caută anume să în¬ţeleagă acest lucru, atunci va reuşi mai repede. Este esenţial ca terapeutul să ajungă la această înţelegere, pentru că felul în care pacientul vede lumea este întotdeauna o parte esenţia¬lă a problemelor pe care el le are şi este necesară o corecţie în acest fel de a vedea lumea pentru a se ajunge la vindecare. Aşa că eu le spun terapeuţilor pe care-i supervizez: „Aflaţi re¬ligia pacienţilor voştri, chiar dacă ei spun că nu au religie.”
De obicei, religia sau felul cum vedem lumea este incom¬plet. Adeseori pacienţii nu sînt conştienţi de felul în care văd ei lumea şi uneori cred că posedă un anumit fel de religie cînd, de fapt, posedă ceva destul de diferit. Stewart, un ingi¬ner plin de succes, a devenit pe la 55 de ani foarte deprimat, în ciuda succesului său în carieră, a faptului că fusese un soţ şi un tată excelent, se simţea un om rău şi nevrednic. „Lumea ar fi un loc mai bun dacă eu aş fi mort”, spunea el. Şi credea acest lucru. Stewart avusese două încercări serioase de sinu-
170
Creştere şi religie
cidere. Nici un fel de asigurare raţională nu putea întrerupe nerealismul imaginii sale de om bun de nimic. în afară de simptomele obişnuite ale unei depresii grave, precum insom¬nia şi agitaţia, Stewart suferea de dificultatea de a înghiţi mîncarea. „Nu este doar din cauză că mîncarea are un gust rău”, spunea el. „Este şi asta, dar parcă am o lamă de oţel în gît şi nimic altceva în afară de lichide nu poate trece de ea.” Testele speciale cu raze X au revelat faptul că nu exista nici o cauză fizică pentru această dificultate de a înghiţi. Stewart nu făcea prea mult caz de religia sa. „Sînt un ateu pur şi simplu”, afirma el. „Sînt om de ştiinţă. Singurele lucruri în care cred sînt cele pe care le poţi vedea şi atinge. Poate ar fi mai bine dacă aş avea credinţă într-un Dumnezeu iubitor, dar, sincer, nu pot să înghit o astfel de idioţenie. Am avut parte destul de asta cînd eram mic şi sînt fericit că am terminat-o cu ea.” Ste¬wart crescuse într-o mică comunitate vestică, fiind fiul unui pastor fundamentalist rigid şi al soţiei sale la fel de rigide; îşi părăsise casa şi Biserica cu prima ocazie ce i se ivise.
După cîteva luni de la începutul tratamentului, Stewart a povestit următorul vis scurt. „Eram iarăşi în casa copilăriei mele, din Minnessota. Era ca şi cum aş fi rămas copil, deşi ştiam că am aceeaşi vîrstă pe care o am acum. Era în timpul nopţii. In casă a intrat un bărbat. Avea de gînd să ne taie gî-turile. Nu l-am văzut niciodată pe acest bărbat, dar ştiam ci¬ne e: tatăl unei fete cu care îmi dădusem întâlnire de vreo două ori în timpul liceului. Asta a fost tot. Nu a existat nici un dez-nodămînt. M-am trezit înspăimîntat, ştiind că acest bărbat voia să ne taie gîturile.”
I-am spus lui Stewart să-mi povestească tot ce ştia despre acest bărbat din vis. „Nu vă pot spune nimic”, a zis el. „Nu l-am întîlnit niciodată. M-am întîlnit cu fiica lui de două ori — nu chiar întîlniri, doar am condus-o acasă după întîlnirile grupului de tineri de la biserică. O dată i-am furat un sărut, în întuneric, în spatele unui tufiş.” în acest moment, Stewart rîse nervos şi continuă: „în visul meu, am avut senzaţia că nu i-am văzut niciodată tatăl, deşi ştiam că el e. De fapt, l-am vă¬zut totuşi în viaţa reală — de la distanţă. Era şef de gară în orăşelul nostru. Ocazional, îl vedeam cînd mă duceam în ga¬ră şi priveam în după-amiezele de vară cum trec trenurile.”
VIZIUNILE ASUPRA LUMII ŞI RELIGIA
171
Ceva mi-a sclipit în minte. Şi eu petreceam pe cînd eram copil leneşe după-amieze de vară privind trenurile. Acţiunea principală se desfăşura în gară. Iar directorul gării era un fel de stăpîn al Acţiunii. El ştia locurile îndepărtate din care ve¬neau trenurile şi unde se duceau. Ştia care tren opreşte şi ca¬re nu, zguduind pămîntul cînd trecea. El potrivea ceasurile şi dădea semnalele de plecare. El primea şi trimitea poşta. Şi cînd nu făcea aceste lucruri minunate, apăsa clapeta aparatu¬lui de transmisiuni, folosind un misterios limbaj ritmic, pen¬tru a trimite mesaje peste tot în lume.
„Stewart”, am spus, „mi-ai spus că eşti ateu şi te cred. Există o parte din tine care crede că nu există Dumnezeu. Dar încep să bănuiesc că este o altă parte din tine care crede totuşi în Dumnezeu — într-un Dumnezeu periculos, care taie gîtu¬rile.” Bănuiala mea a fost corectă. Pe măsură ce lucram împre¬ună, cu încăpăţînare, luptînd împotriva rezistenţelor, Stewart a început să-şi dea seama că în el există o credinţă stranie şi urî-tă: presupunea, dincolo de ateismul său, că lumea este con¬trolată şi condusă de o forţă răuvoitoare, o forţă care nu nu¬mai că putea să-i taie gîtul, dar chiar dorea acest lucru — dorea să-1 pedepsească pentru o infracţiune. Am început în-cet, încet să ne concentrăm asupra acestei „infracţiuni”, con-stînd mai ales în minore incidente sexuale simbolizate prin „furtul unui sărut” de la fiica şefului de gară. în cele din ur¬mă, a devenit clar că (printre alte motive ale depresiei sale) Stewart făcea penitenţă şi îşi tăia singur gîtul într-un mod fi¬gurat în speranţa că astfel l-ar fi oprit pe Dumnezeu să i-1 taie literalmente.
De unde venea ideea de Dumnezeu rău şi lume răuvoitoa¬re a lui Stewart? Cum se dezvoltă religia în oameni? Ce deter¬mină felul particular al unui om de a vedea lumea? Există un întreg complex de determinări, dar cartea de faţă nu va ex¬plora chestiunea aceasta în detaliu. însă cel mai important factor în dezvoltarea religiei celor mai mulţi oameni este în mod evident cultura lor. Dacă sîntem europeni, sîntem încli¬naţi să credem că Cristos a fost un bărbat alb, dacă sîntem africani probabil credem că a fost negru. Dacă cineva este in¬dian, s-a născut şi a crescut la Benares sau Bombay, probabil că va deveni hindus şi va avea parte de ceea ce ar putea fi de-
172
Creştere şi religie
scris drept o perspectivă pesimistă asupra lumii. Dacă altci¬neva este american, s-a născut şi a crescut în Indiana, e mai probabil să ajungă creştin decît hindus şi să aibă o viziune optimistă asupra lumii. înclinăm să credem şi noi ce cred oa¬menii din jurul nostru şi înclinăm să acceptăm ca fiind adevă¬rat ce ne spun aceşti oameni despre natura existenţei, atunci cînd îi ascultăm în timpul anilor noştri de formare.
E mai puţin evident însă (nu şi pentru psihoterapeuţi) fap¬tul că partea cea mai importantă a culturii noastre o reprezin¬tă familia. Cultura fundamentală în care ne dezvoltăm este cultura familiei, iar părinţii noştri sînt „liderii noştri cultu¬rali”. Mai mult, cel mai semnificativ aspect al acestei culturi constă nu în ceea ce ne spun părinţii noştri despre Dumne¬zeu, ci în ceea ce fac ei — felul în care se comportă unul cu ce¬lălalt, faţă de celelalte rude ale noastre şi, înainte de toate, fa¬ţă de noi.
Cu alte cuvinte, ceea ce aflăm despre natura existenţei atunci cînd creştem este determinat de natura experienţei pe care o avem în microcosmosul familiei. în determinarea vi¬ziunii noastre asupra lumii, nu contează atît de mult ce spun părinţii noştri, dar contează lumea unică pe care ei o creează pentru noi prin comportarea lor. „Sînt de acord că am aceas¬tă idee a unui Dumnezeu călău”, a spus Stewart, „dar de un¬de vine ea? Părinţii mei credeau fără îndoială în Dumnezeu — vorbeau tot timpul despre aceasta — dar credinţa lor era într-un Dumnezeu al iubirii. Isus ne iubeşte. Dumnezeu ne iubeşte. Noi îl iubim pe Dumnezeu şi pe Isus. Iubire, iubire, iubire, numai de asta auzeam.”
„Aţi avut o copilărie fericită?”, l-am întrebat. Stewart mi-a aruncat o căutătură cruntă. „Nu vă mai jucaţi cu mine. Ştiţi că nu am avut. Ştiţi că a fost mizerabilă.”
„De ce a fost atît de mizerabilă?”
„Ştiţi şi acest lucru. Ştiţi cum a fost. Am avut parte de bă¬tăi îngrozitoare. Curele, bîte, cozi de mătură, tot ce puteau ţi¬ne în mînă. Nu era nimic din ceea ce aş fi putut face care să nu merite o bătaie. O bătaie pe zi e ruptă din rai şi te ajută să ajungi un bun creştin.”
„Au încercat vreodată să vă ştranguleze sau să vă taie gîtul?”
VIZIUNILE ASUPRA LUMII ŞI RELIGIA
173
„Nu, dar sînt sigur că ar fi încercat dacă n-aş fi fost destul de atent.” A urmat un lung moment de tăcere. Faţa lui Ste¬wart a devenit extrem de tristă. în cele din urmă, cu greu, a spus: „încep să înţeleg.”
Stewart nu este singurul care crede în ceea ce eu am ajuns să numesc un „dumnezeu monstruos”. Am avut mai mulţi pacienţi cu concepţii similare în ceea ce-1 priveşte pe Dumne¬zeu şi cu idei la fel de terifiante şi sumbre despre natura exis¬tenţei. Surprinzător este că acest dumnezeu monstruos nu mai este ceva comun în minţile oamenilor. în prima secţiune a cărţii am făcut observaţia că atunci cînd sîntem copii, părin¬ţii noştri sînt ca nişte zei pentru noi, iar felul în care procedea¬ză ei pare modul în care trebuie procedat în tot universul. Pri¬ma noţiune pe care o avem despre natura lui Dumnezeu (şi, din nefericire, de multe ori singura) este o simplă extrapola¬re a naturii părinţilor noştri, un simplu amestec al caractere¬lor mamei şi tatălui sau ale celor ce-i substituie. Dacă ei sînt părinţi iubitori şi iertători, probabil că vom crede într-un Dumnezeu iubitor şi iertător. Iar ca adulţi vom privi lumea ca pe un loc minunat, aşa cum a fost şi copilăria noastră. Dacă părinţii noştri au fost aspri şi ne-au pedepsit, probabil că ne vom maturiza cu credinţa într-un dumnezeu monstruos, as¬pru şi poruncitor. Iar dacă ei nu reuşesc să aibă grijă de noi, probabil că vom vedea universul ca fiind tot atît de nepăsă¬tor fată de noi*.
* Frecvent (dar nu întotdeauna), esenţa copilăriei pacienţilor şi, prin urmare, a viziunii lor asupra lumii este conţinută în „memoria timpurie”. Prin urmare, deseori le spun pacienţilor mei: „Spuneţi primul lucru de care vă puteţi aminti.” Unii pot protesta, spunînd că nu pot face acest lucru, pentru că au mai multe amintiri timpurii. Dar cînd îi forţez să facă o alegere, răspunsul va varia de la „Ei bi¬ne, îmi amintesc de mama cum mă ridica şi mă ţinea în braţe pentru a-mi arăta un asfinţit de soare” la „îmi amintesc cum stăteam pe po¬deaua din bucătărie. îmi udasem pantalonii, iar mama stătea lîngă mine agitînd o lingură mare şi ţipînd la mine.” Probabil că aceste prime amintiri, deseori ţinînd de fenomenul memoriei fotografice, sînt memorizate atît de precis pentru că ele simbolizează natura pri¬mei copilării a persoanei respective. Nu este surprinzător, atunci, că gustul amintirilor celor mai timpurii este în mod frecvent acelaşi cu gustul celor mai profunde sentimente despre natura existenţei ale pacientului.
174
Creştere şi religie
Faptul că religia noastră sau viziunea noastră asupra lu¬mii este iniţial determinată în mare măsură de experienţa unică a copilăriei ne aduce faţă în faţă cu o problemă centra¬lă: relaţia dintre religie şi realitate. Este problema microcos¬mosului şi a macrocosmosului. Viziunea lui Stewart faţă de lume ca loc periculos în care e oricînd posibil să i se taie gîtul dacă nu e foarte atent era perfect realistă, ţinînd seama de mi¬crocosmosul căminului în care şi-a petrecut copilăria; a trăit sub dominaţia a doi adulţi răi. Dar nu toţi părinţii şi nu toţi adulţii sînt răi. în lumea mare — în macrocosmos — există di¬ferite tipuri de părinţi, oameni, societăţi şi culturi.
Pentru a construi o religie sau o viziune realistă asupra lu¬mii — conformă cu realitatea cosmosului şi a rolului nostru în el, atît cît ştim despre această realitate — trebuie în perma¬nenţă să ne revizuim şi să ne extindem înţelegerea, încorpo-rînd noi cunoştinţe despre lumea largă. Trebuie să ne lărgim în permanenţă cadrul de referinţă. Avem aici de-a face cu problematica realizării de hărţi şi a transferului, lucruri pe ca¬re le-am discutat în prima secţiune. Harta realităţii pe care o avea Stewart era potrivită pentru microcosmosul familiei sa¬le, dar el a transferat această hartă într-un mod nepotrivit, ca referindu-se la lumea lui de adult unde era în mod grosolan incompletă şi deci nefuncţională. într-o anumită măsură, re¬ligia celor mai mulţi adulţi este un produs al transferului.
Mulţi dintre noi operăm printr-un cadru de referinţă mai îngust decît cel de care sîntem capabili, nereuşind să trans-cendem influenţa culturii noastre particulare — ceea ce au să¬dit părinţii în noi şi experienţa noastră din copilărie. Nu este de mirare deci că umanitatea este plină de conflicte. Avem de-a face cu o situaţie în care fiinţele umane care trebuie să ai¬bă de-a face unele cu altele au viziuni foarte diferite asupra naturii realităţii şi fiecare dintre ele crede că viziunea sa este cea corectă, pentru că se bazează pe experienţa personală din microcosmosul său. Şi pentru ca lucrurile să fie încă şi mai re¬le, mulţi dintre noi nu sîntem conştienţi de viziunea noastră interioară asupra lumii şi cu atît mai puţin de experienţa din care ea a rezultat. Bryant Wedge, psihiatru specializat în domeniul relaţiilor internaţionale, a studiat negocierile dintre Statele Unite şi URSS şi a reuşit să delimiteze un set de idei
i.
VIZIUNILE ASUPRA LUMII ŞI RELIGIA
175
fundamentale pe care le au americanii despre natura fiinţelor umane, a societăţii şi a lumii şi care diferă fundamental de cele pe care le au ruşii. Aceste idei au dictat negocierile de ambele părţi. Totuşi, nici una dintre părţi nu era conştientă de presupoziţiile sale sau de faptul că cealaltă parte opera cu un set diferit de presupoziţii. Rezultatul inevitabil a fost că felul de a se comporta al ruşilor le-a părut americanilor nebunesc sau deliberat malefic şi, bineînţeles, ruşilor li s-a părut că americanii au un comportament la fel de nebunesc şi de ma¬lefic* Sîntem ca acei trei orbi din fabulă care fiecare în parte atinge o anumită parte dintr-un elefant, pretinzînd apoi că deţine adevărul despre întreaga înfăţişare a animalului. Aşa ne sfădim şi noi pentru viziunile noastre microcosmice asu¬pra lumii şi toate războaiele par războaie sfinte.
Religia ştiinţei

Creşterea spirituală este o ieşire din microcosmos spre un macrocosmos mereu mai larg. în primele stadii (cele de care se ocupă această carte) este vorba de o călătorie a cunoaşterii, nu a credinţei. Pentru a evada din microcosmosul experienţelor noastre anterioare şi pentru a ne elibera de transfer, este ne¬cesar să cunoaştem. Permanent trebuie să ne extindem dome¬niul cunoaşterii şi orizontul prin încorporarea şi digerarea de noi informaţii.
Procesul expansiunii cunoaşterii a fost una dintre temele majore ale acestei cărţi. Să ne amintim că în secţiunea prece¬dentă iubirea a fost definită ca extindere — adică expansiune — a propriului sine şi a fost făcută observaţia că printre ris¬curile iubirii există riscul de a ne transporta în necunoscutul
* Bryant Wedge şi Cyril Muromcew, „Psychological Factors in Soviet Disarmament Negotiation” („Factorul psihologic în negocie¬rea privind dezarmarea cu sovieticii”), Journal of Conflict Resolution, 9, ni. 1 (martie 1965), 18-36. (Vezi, de asemenea, Bryant Wedge, „A No¬te on Soviet-American Negotation” („Notă despre negocierea sovi-eto-americană”), Proceedings ofthe Emergency Conference on Hostility, Aggression, and War, American Association for Social Psychiatry, 17-18 nov. 1961.)
176
Creştere şi religie
unei noi experienţe. Iar la sfîrşitul primei secţiuni, despre dis¬ciplină, a fost de asemenea făcută observaţia că a învăţa ceva nou cere o renunţare la vechiul sine şi slăbirea trăiniciei cu¬noaşterii. Pentru a dezvolta o viziune largă, trebuie să fim dispuşi să abandonăm, să ucidem viziunea îngustă. Pe ter¬men scurt, este mai confortabil să nu facem aceasta — să ră-mînem acolo unde sîntem, să continuăm să folosim aceeaşi hartă a microcosmosului, să evităm suferinţa cauzată de moartea ideilor dragi nouă. Drumul creşterii spirituale mer¬ge însă în direcţia opusă. începem prin a distruge ceea ce cre¬dem, căutînd activ lucruri ameninţătoare şi nefamiliare, pu-nînd la îndoială în mod deliberat validitatea a ceea ce am învăţat şi ne-a fost drag. Drumul spre sfinţenie trece prin pu¬nerea la îndoială a orice.
în cel mai propriu sens al expresiei, începutul îl reprezin¬tă ştiinţa. începem prin a înlocui religia provenită de la părin¬ţii noştri cu religia ştiinţei. Trebuie să respingem şi să ne răs-culăm împotriva religiei părinţilor noştri, pentru că viziunea asupra lumii este inevitabil mai îngustă decît cea de care sîn¬tem capabili dacă profităm pe de-a-ntregul de experienţa per¬sonală, inclusiv de experienţa de adult şi de experienţa adău¬gată a generaţiilor de oameni de-a lungul istoriei. Nu există ceva în genul unei religii de-a gata. Pentru a fi ceva vital, cel mai bun lucru de care sîntem capabili, religia noastră trebuie să fie în întregime personală, trecută prin focul îndoielii şi cercetării în creuzetul experienţei realităţii. Aşa cum spune teologul Alan Jones:
Una dintre problemele pe care le avem este aceea că foarte puţini dintre noi au dezvoltat o viaţă personală dis¬tinctă. Totul în ceea ce ne priveşte, chiar şi emoţiile noas¬tre, par a fi la mîna a doua. în multe cazuri, trebuie să ape¬lăm la informaţii de mîna a doua pentru a funcţiona. Accept cu încredere cuvîntul unui doctor, om de ştiinţă, fermier. Nu îmi place să fac asta. Trebuie însă să o fac, pen¬tru că ei posedă o cunoaştere vitală pe care eu nu o deţin. Informaţiile de mîna a doua privind starea rinichilor mei, efectul colesterolului şi creşterea găinilor le pot accepta. Dar cînd e vorba de scopul meu, de intenţiile şi de moar-
RELIGIA ŞTIINŢEI
177
tea mea, nu mai accept informaţiile de mîna a doua. Nu pot supravieţui cu o credinţă la mîna a doua într-un Dum¬nezeu la mîna a doua. Trebuie să existe un cuvînt perso¬nal, o confruntare unică, dacă să întîmplă să fiu viu.*
Aşa că, dacă vrem să fim sănătoşi mintal şi să creştem spi¬ritual, trebuie să ne dezvoltăm religia noastră personală şi să nu ne sprijinim pe cea a părinţilor noştri. Dar ce e „religia şti¬inţei”? Ştiinţa este o religie, pentru că este o viziune asupra lumii de o complexitate considerabilă, cu multe teorii majore. Cele mai multe teorii majore susţin următoarele: universul este real şi prin urmare un obiect valid de cercetare; cerceta¬rea universului reprezintă o valoare pentru fiinţa umană; universul are sens — adică se conduce după anumite reguli şi este predictibil; dar fiinţele umane sînt slabi cercetători, au superstiţii, înclinaţii personale, prejudecăţi şi o profundă ten¬dinţă de a vedea mai degrabă ceea ce vor să vadă decît ceea ce există în realitate; prin urmare, a cerceta şi deci a înţelege cu acurateţe este necesar ca fiinţele umane să se supună ele însele disciplinei metodei ştiinţifice. Esenţa acestei discipline este experienţa, adică noi nu putem să spunem că ştim un lu¬cru pînă nu l-am experimentat; deşi disciplina metodei ştiin¬ţifice începe cu experienţa, experienţa însăşi nu este ceva în care să avem încredere; pentru a putea avea încredere în ea, experienţa trebuie să fie repetabilă, de obicei sub forma unui experiment; mai mult, experienţa trebuie să fie verificabilă, astfel încît şi alţi oameni să aibă parte de aceeaşi experienţă în aceleaşi circumstanţe.
Cuvintele cheie sînt „realitate”, „cercetare”, „cunoaştere”, „neîncredere”, „experienţă”, „disciplină”. Acestea sînt cuvin¬tele pe care le vom folosi de aici încolo. Ştiinţa este religia scepticismului. Pentru a scăpa din microcosmosul experien¬ţei copilăriei, din microcosmosul culturii şi al dogmelor noas¬tre, de jumătăţile de adevăruri pe care ni le-au spus părinţii noştri, este esenţial să fim sceptici faţă de ceea ce am învăţat pînă acum. Atitudinea ştiinţifică este cea care ne face să ne
* Jonrney Into Christ (Călătorie în Cristos), Seabury Press, New York, 1977, pp. 91-92.
178
Creştere şi religie
transformăm experienţa personală a microcosmosului în ex¬perienţă personală a macrocosmosului. Trebuie să începem să devenim oameni de ştiinţă.
Mulţi pacienţi care au luat deja acest start îmi spun: „Nu sînt un om religios. Nu mă duc la biserică. Nu mai cred prea multe din ce mi-au spus Biserica şi părinţii. Nu am credinţa părinţilor mei. Cred că m-am îndepărtat de spiritualitate.” Atunci cînd eu pun la îndoială realitatea presupoziţiei că nu ar mai fi fiinţe spirituale, deseori este aproape un şoc pentru ei. „Dvs. aveţi o religie”, spun eu, „şi încă una profundă. Dvs. vă închinaţi adevărului. Credeţi în posibilitatea de a creşte şi de a vă îmbunătăţi — credeţi în posibilitatea progresului spi¬ritual, în strădania pe care o presupune religia, dvs. sînteţi dispus să suferiţi durerea înfruntării şi a dezvăţării. Vă asu¬maţi riscul terapiei şi faceţi aceasta datorită religie dvs. Nu cred deloc că ar fi realist să spun că sînteţi mai puţin spiritu¬al decît părinţii dvs.; din contră, cred că spiritualitatea dvs. a evoluat peste cea a părinţilor dvs., că spiritualitatea dvs. a fă¬cut un salt calitativ faţă de spiritualitatea lor, care este insufi¬cientă pentru a le oferi măcar curajul de a se îndoi.”
Un lucru ce sugerează faptul că ştiinţa, ca religie, repre¬zintă o îmbunătăţire, un salt evolutiv faţă de alte viziuni asu¬pra lumii este caracterul ei internaţional. Vorbim despre co¬munitatea ştiinţifică mondială. Ea începe să devină o adevărată comunitate, mai strînsă decît Biserica Catolică, ca¬re este a doua astfel de comunitate. Oamenii de ştiinţă de oriunde pot vorbi şi se pot înţelege unul cu celălalt mai mult decît noi, ceilalţi. într-o anumită măsură, ei au reuşit să depăşească microcosmosul culturii lor. într-o oarecare măsu¬ră, au devenit înţelepţi.
într-o oarecare măsură însă. Deşi cred că viziunea scepti¬că asupra lumii a spiritului ştiinţific este o îmbunătăţire clară faţă de acea viziune asupra lumii care se bazează pe o credinţă oarbă, superstiţii şi prezumţii neverificate, cred însă de ase¬menea că felul în care cei mai mulţi oameni animaţi de un spirit ştiinţific privesc realitatea lui Dumnezeu nu depăşeşte viziunea parohială a unui ţăran care urmează cu ochii închişi credinţa tatălui lui. Oamenii de ştiinţă au mari dificultăţi cînd este vorba de realitatea lui Dumnezeu.
RELIGIA ŞTIINŢEI
179
Cînd privim din punctul de vedere al unui scepticism so¬fisticat la fenomenul credinţei în Dumnezeu, nu sîntem prea impresionaţi. Vedem dogmatismul şi acţiunea bazată pe dog¬matism, vedem război, persecuţii şi inchiziţie. Vedem ipocri¬zie: oameni care predică altor oameni să-şi ucidă semenii în numele credinţei, să-şi golească buzunarele pentru traiul al¬tora şi alte forme de brutalitate. Vedem o năucitoare diversi¬tate de ritualuri şi imagini fără legătură între ele; un zeu este o femeie cu şase braţe şi şase picioare; altul este un bărbat şe-zînd pe un tron; altul este elefant; altul este esenţa nimicului, panteon, zei ai căminului, trinităţi, unicităţi. Vedem ignoran-ţă, superstiţie, rigiditate. în ansamblu, credinţa în Dumnezeu arată jalnic. Este tentant să gîndim că umanitatea ar fi mai bu¬nă fără credinţa în Dumnezeu şi că Dumnezeu nu este doar o promisiune goală, ci poate fi şi o promisiune otrăvită. Ar părea deci raţional să conchidem că Dumnezeu este o iluzie a minţii oamenilor — o iluzie distructivă — şi că credinţa în Dumnezeu este o formă a psihopatologiei umane, care tre¬buie vindecată.
Apare deci întrebarea: Este credinţa în Dumnezeu ceva rău? Este o manifestare a transferului — o concepţie a părin¬ţilor noştri, derivată din microcosmos, proiectată în mod ne¬potrivit în macrocosmos? Sau, altfel spus, este o astfel de cre¬dinţă un mod de gîndire primitiv sau copilăresc din care trebuie să ieşim pe măsură ce ne dezvoltăm, atingînd niveluri mai înalte de conştientizare şi maturitate? Dacă vrem să avem o atitudine ştiinţifică în încercarea de a răspunde la această întrebare, este esenţial să ne întoarcem la realitatea faptelor clinice. Ce se întîmplă cu credinţa în Dumnezeu a unei persoane pe măsură ce ea se dezvoltă prin procesul te-rapiei?

180
Creştere şi religie
Cazul lui Kathy
Kathy era cea mai înfricoşată persoană pe care am văzut-o. Cînd am intrat pentru prima oară în camera ei, stătea într-un colţ, pe podea, murmurînd ceea ce părea a fi un cîntec. S-a ui¬tat la mine cum stăteam în cadrul uşii şi ochii ei s-au mărit de spaimă. S-a tîrît şi s-a înghesuit într-un colţ, împingînd în zi¬duri ca şi cum ar fi vrut să intre în ele. Am spus: „Kathy, sînt psihiatru. N-am să-ţi fac nici un rău.” Am luat un scaun, m-am aşezat la o oarecare distanţă faţă de ea şi am aşteptat. Un timp, a continuat să se împingă în perete. Apoi a început să se relaxeze, însă doar pentru a începe să plîngă neconsola¬tă. După ceva vreme, s-a oprit din plîns şi a început să-şi cîn-te singură. Am întrebat-o ce nu era în regulă. „Am să mor”, a spus ea repede, abia oprindu-se din cadenţa cîntecului. Nu mi-a spus nimic altceva. A continuat să cînte. La fiecare cinci minute se oprea, părînd extenuată, se tînguia cîteva momen¬te şi îşi relua cîntatul. La orice întrebare pe care i-o puneam, răspundea doar „Am să mor”, nepierzînd nici o clipă ritmul cîntecului. Parcă simţea că prin cîntat s-ar fi apărat de moar¬te şi nu-şi permitea să se odihnească sau să adoarmă.
De la soţul ei, Howard, un tînăr poliţist, am aflat infor¬maţii minime. Kathy avea 20 de ani. Erau căsătoriţi de doi ani. Nu existaseră probleme în cadrul mariajului. Kathy era apropiată de părinţii ei. Nu avusese probleme de ordin psi¬hologic mai înainte. Ceea ce se întîmpla acum era o surpriză completă. Se simţise bine pînă în acea dimineaţă. îl conduse¬se pe el la muncă cu maşina. Două ore mai tîrziu, sora lui îi dăduse telefon. Fusese să o viziteze pe Kathy şi o găsise în starea aceasta. Au dus-o la spital. Nu, nu făcuse nimic bizar pînă atunci. Cu excepţia poate a unui singur lucru. De aproa¬pe patru luni, îi era frică să meargă în locuri publice. Pentru a o ajuta, Howard a făcut el toate cumpărăturile de la super-magazin, în timp ce ea aştepta în maşină. De asemenea, se pă¬rea că îi era frică să fie lăsată singură acasă. Se ruga mult — dar de la o vreme se rugase mai mult decît ştia el că se ruga atunci cînd o cunoscuse. Familia ei era religioasă. Mama ei mergea la liturghie de cel puţin două ori pe săptămînă. Lucru curios — Kathy a încetat să mai meargă la slujbă imediat du-
CAZUL LUI KATHY
181
pă ce s-a căsătorit. Lui îi convenea lucrul acesta. Dar ea încă se ruga mult. Pentru sănătatea ei fizică? Oh, sănătatea ei era excelentă. Nu fusese niciodată spitalizată. Leşinase însă o da¬tă, în timpul nunţii. Metode de contracepţie? Lua pilule. Staţi un moment. Acum o lună ea îi spusese că încetase să mai ia pilule. Citise despre cît de periculoase sînt sau ceva de genul acesta. El nu se gîndise prea mult la acest lucru.
I-am dat fetei cantităţi masive de tranchilizante şi sedati-ve ca să poată dormi noaptea, dar în următoarele două zile comportamentul ei a rămas neschimbat; cînta neîncetat, nu era capabilă să comunice ceva în afară de convingerea că va muri negreşit, iar spaima nu îi slăbea nici o clipă. în ultimă instanţă, în cea de-a patra zi, i-am făcut o injecţie cu ami-triptilină. „Această injecţie te va face somnoroasă, Kathy”, i-am spus, „dar nu te va face să adormi. Nici nu vei muri. Te va face capabilă să te opreşti din cîntat. Te vei simţi foarte re¬laxată. Vei fi în stare să vorbeşti cu mine. Vreau să-mi spui ce s-a întîmplat în dimineaţa din ziua în care ai venit la spital.” „Nu s-a întîmplat nimic”, a răspuns Kathy. „L-ai condus pe soţul tău cu maşina la serviciu?” „Da. Apoi am mers acasă. Apoi nu ştiu decît că urma să mor.”
„Ai mers acasă exact la fel ca în fiecare zi în care îl duceai pe soţul tău cu maşina la serviciu?”
Kathy începu să cînte din nou.
„Nu mai cînta, Kathy”, i-am ordonat. „Eşti complet în si¬guranţă. Te simţi foarte relaxată. Ceva a fost diferit în acea zi în care l-ai condus pe soţul tău la serviciu. Vrei să-mi spui ce a fost diferit?”
„Am apucat-o pe alt drum.”
„De ce ai făcut asta?”
„Am luat-o pe drumul pe care se ;
„Cine e Bill?”, am întrebat-o.
Kathy a început din nou să cînte.
„Bill este un prieten de-al tău?”
„A fost. înainte de a mă mărita.”
„îţi e tare dor de Bill, nu-i aşa?”
Kathy se tîngui atunci: „O, Doamne, am să mor!”
„L-ai văzut pe Bill în acea zi?”
„Nu.”
lui Bill.”
182
Creştere şi religie
„Dar voiai să-1 vezi?”
„Am să mor”, a răspuns Kathy.
„Ai senzaţia că Dumnezeu te va pedepsi pentru că ai vrut să-1 mai vezi pe Bill?”
„Da.”
„De aceea crezi că ai să mori?”
„Da.” Kathy începu din nou să cînte.
Am lăsat-o să cînte zece minute, timp în care mi-am adu¬nat gîndurile.
în cele din urmă, i-am spus: „Kathy, crezi că ai să mori de¬oarece crezi că ştii cum gîndeşte Dumnezeu. Dar greşeşti. Nu ştii ce e în mintea lui Dumnezeu. Tot ce ştii este ceea ce ţi s-a spus despre Dumnezeu. Multe dintre cele ce ţi s-au spus de¬spre Dumnezeu sînt greşite. De exemplu, consult în fiecare zi bărbaţi şi femei ca tine, care vor să fie necredincioşi, iar unii chiar sînt şi nu sînt pedepsiţi de Dumnezeu. Ştiu asta pentru că ei continuă să vină să mă consulte. Şi vorbesc cu mine. Şi ajung mai fericiţi. Tot aşa şi tu vei deveni mai fericită. Pentru că o să lucrăm împreună. Ai să înveţi că nu eşti o persoană rea. Şi ai să afli adevărul — despre tine şi despre Dumnezeu. Te vei privi pe tine însăţi şi viaţa ta cu mai multă bucurie. Dar acum trebuie să dormi. Iar cînd te vei trezi, nu-ţi va mai fi tea¬mă că ai să mori. Iar mîine, cînd o să ne vedem din nou, vei fi în stare să vorbeşti cu mine şi vom discuta despre Dumne¬zeu şi despre tine însăţi.”
Dimineaţa, fetei îi era mai bine. Era încă înspăimîntată şi nu-i dispăruse convingerea că are să moară, dar convingerea nu mai era la fel de puternică. încet, în acea zi şi în multe al¬te zile ce au urmat, povestea ei s-a conturat piesă cu piesă. în timpul ultimului an de liceu, avusese legături sexuale cu Ho-ward. El voia să o ia în căsătorie, iar ea a fost de acord. Două săptămîni mai tîrziu, în timpul nunţii unui prieten, i-a venit brusc ideea că nu vrea să se mărite. îşi pierduse firea. în afa¬ră de asta, se simţea confuză şi nu ştia dacă-1 iubeşte sau nu pe Howard. Dar credea că trebuie să se căsătorească, pentru că ştia că deja păcătuise prin relaţii premaritale cu el şi acest păcat ar fi crescut enorm dacă nu-şi consacra relaţia prin că¬sătorie. Totuşi, nu voia copii, cel puţin nu pînă cînd ar fi fost sigură că-1 iubeşte pe Howard. Aşa că a început să ia pilule —
CAZUL LUI KATHY
183
un alt păcat. Nu avea putere să-şi mărturisească aceste păca¬te şi a încetat să se ducă la slujbă după ce s-a căsătorit. îi plă¬cea să facă sex cu Howard. Totuşi, din ziua căsătoriei lor, el îşi pierduse interesul faţă de sexualitatea ei. A rămas însă un soţ ideal, îi cumpăra daruri, o trata în mod preferenţial, muncea mult peste program, iar ei nu-i permitea să-şi ia o slujbă. Dar ea ajunsese aproape să-1 roage să facă sex, iar sexul de care avea parte o dată la două săptămîni era tot ce mai reuşea să o scoată din plictiseala ei permanentă. Divorţul ieşea din discu¬ţie; acesta era un păcat de neconceput.
Fără să vrea, începuse să aibă fantezii cu infidelităţi sexu¬ale. A crezut că poate va reuşi să treacă peste ele dacă se va ruga mai mult, aşa că a început să se roage în mod ritual, cinci minute la fiecare oră. Apoi Howard a observat şi a pus întrebări despre ce se petrecea. Aşa că a decis să se roage pe ascuns, ziua, cînd Howard nu era acasă, pentru a compensa faptul că nu se ruga seara, cînd el era acasă. A început să se roage mai frecvent şi mai repede. Se ruga acum la fiecare ju-mătate de oră şi îşi dublase viteza. Fanteziile despre infideli¬tate au continuat şi gradual au devenit chiar mai frecvente şi mai insistente. Oriunde mergea se uita după bărbaţi. Aceasta înrăutăţea lucrurile. I s-a făcut frică să iasă în oraş fără Ho¬ward şi chiar atunci cînd era cu el o înspăimîntau locurile pu¬blice, unde putea vedea bărbaţi. S-a gîndit că poate era mai bine să se ducă iarăşi la biserică. Dar apoi şi-a dat seama că întorcîndu-se la biserică comitea un păcat dacă nu şi-ar fi con¬fesat fanteziile infidele unui preot. Iar acest lucru nu-1 putea face. Şi-a dublat iarăşi viteza rugăciunilor. Pentru a-şi uşura munca, a început să dezvolte un sistem elaborat, în care păs¬tra un singur stil de psalmodiere tot timpul rugăciunii. Aceasta era geneza cîntatului ei. între timp, şi-a perfecţionat sistemul, reuşind să cînte o mie de rugăciuni în cinci minute. La început, cînd mintea era ocupată cu perfecţionarea psal-modierii, fanteziile despre infidelitate păreau a se fi rărit, dar odată ce sistemul fusese pus la punct, ele s-au reîntors în for¬ţă, începuse chiar să se gîndească cum să le ducă pînă la ca¬păt. S-a gîndit să-i dea un telefon lui Billy, fostul ei prieten. S-a gîndit la barurile unde ar fi putut să meargă după-amia-za. înspăimîntată că într-adevăr ar putea face aşa ceva, a în-
184
Creştere şi religie
cetat să mai ia pilule, sperînd că frica de a nu rămîne gravidă o va ajuta să reziste. Dar dorinţa era din ce în ce mai puterni¬că, într-o după-amiază, a început să se masturbeze. A fost în¬grozită. Acesta era poate cel mai mare păcat dintre toate. Au¬zise de duşurile reci şi a făcut unul atît de rece cît a putut să-1 suporte. A ajutat-o pînă cînd Howard a venit acasă. Dar a do¬ua zi a început iarăşi.
în cele din urmă, în dimineaţa următoare, a cedat. După ce 1-a lăsat pe Howard la serviciu, s-a dus direct acasă la Bill. A parcat chiar în faţa casei. A aşteptat. Nu s-a întîmplat nimic. Se pare că nu era nimeni acasă. S-a dus la maşină şi s-a reze¬mat de ea într-o poziţie seducătoare. „Te rog”, a şoptit ea, „Te rog, lasă-1 pe Bill să mă vadă, lasă-1 să mă observe.” Tot nu s-a întîmplat nimic. „Te rog, lasă pe oricine să mă vadă, pe orici¬ne. Trebuie să o fac cu cineva. O, Doamne! Sînt o curvă. Sînt curva Babilonului. Doamne, vindecă-mă, trebuie să mor!” A sărit în maşină şi s-a dus acasă, în apartamentul ei. A luat o lamă şi a vrut să-şi taie venele. Nu a fost în stare. Dar Dum-nezeu putea. Dumnezeu o va face. Dumnezeu îi va da ceea ce merită. El va termina cu toate acestea şi va sfîrşi şi cu ea. A venit timpul să înceapă priveghiul. „O, Doamne, sînt atît de speriată, sînt atît de speriată, te rog, grăbeşte-te, sînt atît de speriată!” A început să cînte aşteptînd şi aşa a fost găsită de cumnata ei.
Această istorisire a ajuns să fie elucidată doar după luni de muncă sîrguincioasă. Mult din această muncă s-a concen¬trat asupra felului cum concepea păcatul. De unde a aflat că masturbarea e un păcat? Cine i-a spus că e un păcat? De un¬de ştia acela că e un păcat? Din ce cauză este masturbarea un păcat? Şi aşa mai departe. Nu ştiu nici o profesie atît de inci-tantă şi de privilegiată precum practica terapeutică, dar une¬ori este foarte obositoare, atunci cînd atitudini de o viaţă sînt înfruntate metodic, una cîte una, în toate particularităţile lor. Deseori, asemenea înfruntări reuşesc, măcar parţial, înainte chiar ca întreaga poveste să iasă la suprafaţă. De exemplu, Kathy a fost în stare să-mi spună despre multe dintre detalii, cum ar fi fanteziile şi tentaţiile de a se masturba, doar după ce a început să pună la îndoială validitatea vinovăţiei ei şi a concepţiei că aceste acte sînt păcate. Punîndu-şi astfel de în-
CAZUL LUI KATHY
185
L
trebări ea a trebuit să pună la îndoială validitatea autorităţii şi înţelepciunii întregii Biserici Catolice sau măcar a bisericii pe care o frecventase. Nu e uşor să te iei de Biserica Catolică. A reuşit să facă asta doar pentru că a simţit în mine un aliat şi a înţeles încet, încet că eu sînt cu adevărat de partea ei, sînt cu adevărat de bună credinţă şi nu o voi duce spre iad. O ast¬fel de „alianţă terapeutică” precum cea pe care am construit-o încet noi doi este o condiţie pentru orice succes major în psi¬hoterapie.
Mult din această muncă s-a desfăşurat cînd ea nu mai era internată la spital. Kathy a putut fi externată la o săptămînă după ce i-am administrat amitriptilină. însă doar după patru luni de terapie intensă a reuşit să vorbească despre ideea de păcat. „Cred că Biserica Catolică mi-a vîndut o poliţă.” Cînd a început această fază a terapiei, am început să ne punem între¬barea: Cum s-a putut întîmpla aşa ceva? De ce a cumpărat-o?
Cum de nu a putut să gîndească mai mult de una singură şi nu a înfruntat pînă acum autoritatea Bisericii Catolice în nici un fel? „Dar mama mi-a spus că nu trebuie să mă îndo¬iesc de Biserică”, a spus Kathy. Şi aşa am început să lucrăm asupra relaţiilor pe care le avea Kathy cu părinţii ei. Cu tatăl ei nu avea nici o relaţie. Nu avea cu cine să vorbească. Tatăl ei muncea — altceva nu mai făcea. Muncea şi muncea, iar cînd venea acasă, adormea în fotoliu cu o bere. Cu excepţia serilor de vineri. Atunci ieşea în oraş să-şi bea berea. Mama ei ducea familia în spate. Singură, fără să aibă parte de con¬fruntări, fără a fi contrazisă de cineva şi fără a i se opune ci¬neva, ea mergea înainte. Era blîndă, dar fermă. Dăruia, dar nu ceda. Liniştită, dar implacabilă. „Nu trebuie să faci cutare lucru, draga mea. Fetele bune nu fac asta.” „Nu vrei să porţi pantofii aceştia, nu-i aşa, draga mea? Fetele din familii bune nu poartă astfel de pantofi.” „Nu se pune problema că nu vrei să mergi la slujbă. Domnul vrea să mergem la slujbă.” în¬cet, încet, Kathy a început să înţeleagă că în spatele puterii Bi¬sericii Catolice stă enorma putere a mamei sale, o persoană atît de fină, dar atît de dominatoare, încît părea de neconce¬put să i te opuni.
Dar psihoterapia rareori merge uşor. într-o dimineaţă de sîmbătă, la şase luni după ce Kathy ieşise din spital, Howard
186
Creştere şi religie
mi-a dat telefon şi mi-a spus că soţia lui s-a închis în baie şi a început iarăşi să cînte. După instrucţiunile mele, el a con¬vins-o pe Kathy să se reîntoarcă la spital, unde m-am dus să o văd. Kathy era aproape la fel de înspăimîntată ca în prima zi în care o văzusem. încă o dată, Howard nu avea nici o ex¬plicaţie de care să mă agăţ. Am dus-o pe Kathy în camera ei şi i-am ordonat: „Opreşte-te din cîntat şi spune-mi care este problema.”
„Nu pot.”
„Ba da, Kathy, poţi.”
Cu greu, prinzînd o pauză de respiraţie în timp ce cînta, mi-a sugerat: „Poate că am să pot dacă ai să-mi dai din nou medicamentul adevărului.”
„Nu, Kathy”, i-am răspuns, „de data asta eşti îndeajuns de puternică să o faci singură.”
A gemut. Apoi s-a uitat la mine şi şi-a reluat cîntecul. Dar în privirea ei am detectat mînie, aproape furie faţă de mine.
„Eşti supărată pe mine”, am zis.
Şi-a scuturat capul în timp ce cînta.
„Kathy”, i-am spus, „pot să mă gîndesc la o duzină de mo¬tive pentru care ai putea fi supărată pe mine. Dar nu pot şti care e dacă nu îmi spui. Poţi să vorbeşti cu mine. Va fi totul în regulă.”
„Am să mor”, a murmurat ea.
„Nu, n-ai să mori, Kathy. Nu ai să mori pentru că eşti su¬părată pe mine. Nu am să te omor pentru că eşti supărată pe mine. E în regulă să fii supărată pe mine.”
„Anii mei nu mai sînt mulţi”, a murmurat ea. „Anii mei nu mai sînt mulţi.”
Ceva mi-a sunat straniu în aceste cuvinte. Nu erau cuvin¬tele la care mă aşteptam. Cumva, ele îmi păreau nenaturale. Dar nu eram sigur ce trebuie să spun în afară de a mă repeta într-un fel sau altul.
„Kathy, te iubesc”, i-am spus. „Te iubesc chiar dacă tu mă urăşti. Aşa este iubirea. Cum pot să te pedepsesc pentru că mă urăşti, dacă eu te iubesc?”
„Nu pe tine te urăsc”, spuse ea şoptit.
Brusc mi-am dat seama. „Anii mei nu mai sînt mulţi. Nu sînt mulţi pe acest pămînt. Asta este, nu e aşa, Kathy? Cin-
CAZUL LUI KATHY
187
steşte pe mama şi pe tatăl tău ca să trăieşti ani mulţi pe acest pămînt. Cea de-a cincea poruncă. Cinsteşte-i sau mori. Asta s-a întîmplat, nu-i aşa?”
„O urăsc”, bolborosi ea. Apoi, cu voce tare, ca şi cum ar fi fost impulsionată de propria voce spunînd înfricoşătoarele cuvinte: „O urăsc. îmi urăsc mama. O urăsc. Nu mi-a dat nici¬odată.. . nu mi-a dat niciodată… nu mi-a dat niciodată voie să fiu eu. M-a construit după propria ei imagine. M-a construit, m-a construit, m-a construit! Nu a lăsat nici o parte din mine să fie a mea.”
De fapt, terapia cu Kathy era încă în primele stadii. Teroa¬rea de zi cu zi exista încă, această teroare de a fi cu adevărat ea însăşi în tot felul de lucruri mici pe care le făcea. Recunos-cînd faptul că mama ei a dominat-o total, Kathy a trebuit apoi să aibă de-a face cu cauza pentru care a lăsat ca toate acestea să se întîmple. Respingînd dominaţia mamei sale, a trebuit să facă faţă procesului restabilirii propriilor valori şi de luare a propriilor decizii, iar acest lucru o înspăimînta cumplit. Era mult mai în siguranţă cînd o lăsa pe mama ei să ia toate deci¬ziile, era mult mai simplu să adopte valorile mamei ei şi pe ale Bisericii. Să-şi direcţioneze singură existenţa însemna multă muncă. Mai tîrziu, Kathy spunea: „Ştiţi, nu aş schimba pentru nimic locul meu cu persoana care eram, deşi uneori tînjesc la acele zile. Viaţa mea era mai uşoară atunci. într-un fel.”
începînd să fie mult mai independentă, Kathy 1-a confrun¬tat pe Howard cu nereuşita lui ca amant. Howard i-a promis că se va schimba. Dar nu s-a întîmplat nimic. Kathy 1-a pre¬sat. El a început să aibă atacuri de anxietate. La îndemnul meu, cînd a venit să mă consulte pentru această problemă, s-a dus la un alt psihoterapeut pentru tratament. A început să se confrunte cu sentimentele homosexuale plasate adînc, de care încercase să se apere prin căsătoria cu Kathy. Pentru că ea era fizic foarte atractivă, el a privit-o ca pe o „adevărată pradă”, un premiu pe care 1-a cîştigat, dovedindu-şi lui însuşi şi lumii întregi competenţa lui masculină. într-un fel, nu a iubit-o niciodată pe Kathy. Ajungînd să accepte acest lucru, Kathy şi cu el au căzut de acord în cel mai amical mod să divorţeze. Kathy a început să lucreze ca vînzătoare într-un mare maga-
188
Creştere şi religie
zin de îmbrăcăminte. împreună cu mine, s-a chinuit cu nenu¬măratele mici, dar independente decizii pe care trebuia să le ia în legătură cu slujba ei. încet, încet a devenit mai hotărîtă şi mai încrezătoare în sine. S-a întîlnit cu mai mulţi bărbaţi, intenţionînd să se căsătorească şi să devină mamă, dar între timp a avut şi succese la slujbă. A fost promovată la departa¬mentul de achiziţii al acelui magazin. După ce a terminat te¬rapia, a fost numită şefă a departamentului şi mai recent am auzit că s-a mutat la o firmă mai mare şi că se simţea mulţu¬mită cu sine la vîrsta de 27 de ani. Nu se mai duce la biserică şi nu se mai consideră catolică. Nu ştie dacă crede sau nu în Dumnezeu şi vă va spune cu sinceritate că această chestiune nu i se pare foarte importantă în acest punct al vieţii ei.
Am descris cazul acestei femei atît de pe larg pentru că este atît de tipic pentru relaţia dintre educaţia religioasă şi psiho¬terapie. Există milioane de Kathy. Obişnuiesc să le spun oa¬menilor, în glumă, că Biserica Catolică îmi asigură traiul ca psihoterapeut. La fel aş putea spune şi despre Biserica Baptis¬tă, Lutherană, Presbiteriană sau oricare alta. Bineînţeles, Bise¬rica nu era singura cauză a nevrozei de care a suferit Kathy. într-un sens, Biserica a fost doar un instrument folosit de ma¬ma fetei pentru a cimenta şi a întări excesiva ei autoritate pă¬rintească. S-ar putea spune pe bună dreptate că natura domi¬natoare a mamei, sprijinită de o absenţă a tatălui a fost cauza fundamentală a nevrozei, dar şi sub acest aspect cazul acestei fete a fost unul tipic. Cu toate acestea, şi Biserica are o vină. Nici un profesor de religie de la şcoala parohială şi nici un preot la ora de catehism nu a încurajat-o vreodată pe Kathy să îşi pună în mod raţional întrebări despre doctrina religioa¬să sau, în orice caz, să gîndească de una singură. Nu a existat niciodată vreo dovadă a preocupării Bisericii pentru faptul că doctrina ei ar putea fi răstălmăcită, gîndită rigid şi nerealist sau că ar putea fi folosită sau pusă în aplicare în mod greşit. Una dintre modalităţile de a analiza problema pe care o avea Kathy ar fi aceea de a afirma că deşi ea a crezut cu toată ini-ma în Dumnezeu, poruncile şi concepţia despre păcat, religia şi felul în care ea înţelegea lumea erau luate de-a gata şi nu s-au potrivit nevoilor ei. Ea a eşuat în a-şi pune întrebări, a contesta, a gîndi de una singură. Totuşi, biserica de care apar-
CAZUL LUI KATHY
189
ţinea Kathy — şi acest fapt este tipic — nu a făcut nici cel mai mic efort să o ajute să-şi construiască o religie personală mai adecvată şi mai originală. Se pare că Bisericile în general fa-vorizează această luare de-a gata. Pentru că există multe ca¬zuri precum cel al lui Kathy, întîlnite deseori în practică, mulţi psihiatri şi psihoterapeuţi percep religia ca fiind Duş¬manul. Ei pot crede că religia însăşi este o nevroză — o colec¬ţie de idei iraţionale inerente care servesc la înlănţuirea min¬ţilor oamenilor, asuprind instinctele care-i fac să se dezvolte spiritual. Freud, raţionalist şi om de ştiinţă prin excelenţă, pa¬re a fi văzut în mare lucrurile în această lumină şi pentru că el este cea mai influentă figură în psihiatria modernă (din multe şi bune motive), atitudinile lui au contribuit la conce¬perea religiei ca o nevroză. Este într-adevăr tentant pentru psihiatri să se vadă pe sine ca pe nişte cavaleri ai ştiinţei mo¬derne prinşi într-o nobilă bătălie cu forţele distructive ale su¬perstiţiilor vechilor religii şi cu dogmele iraţionale, dar auto¬ritate. Şi, de fapt, psihiatrii trebuie să cheltuiască o enormă cantitate de timp şi efort în lupta de eliberare a minţii pacien¬ţilor de ideile desuete ale religiei şi de concepţiile care sînt în mod clar distructive.
Cazul Marciei

Dar nu toate cazurile sînt precum cel reprezentat de Kathy. Există multe alte tipare, unele destul de comune. Mar-cia a fost unul dintre primele mele cazuri pe termen lung. Era o femeie destul de sănătoasă, de 25 de ani, care mi-a atras atenţia prin nefericirea ei generalizată. Deşi nu putea pune de¬getul pe ceva greşit din viaţa ei, era inexplicabil de tristă. Şi cu siguranţă că arăta tristă. în ciuda sănătăţii ei şi a educaţiei universitare, părea o emigrantă îmbătrînită, împovărată şi murdară. De-a lungul primului ei an de terapie, era îmbrăca¬tă invariabil în haine care nu i se potriveau, de culoare albas¬tră, gri, neagră sau maronie şi căra cu ea o enormă geantă jer¬pelită şi burduşită, de o culoare similară. Era singurul copil al unor părinţi intelectuali, amîndoi profesori universitari de succes, amîndoi socialişti, din cei ce cred că religia e o promi-
190
Creştere şi religie
siune goală. Ei s-au distrat pe seama fetei cînd ea, la vîrsta adolescenţei, a participat la o slujbă la biserică împreuna cu o prietenă.
Atunci cînd a început terapia, Marcia era de acord din toa¬tă inima cu părinţii ei. A anunţat, cumva cu îngîmfare, că ea este atee — nu un ateu de ocazie, ci unul adevărat, care cre¬dea că rasei umane i-ar fi cu mult mai bine dacă ar putea să scape de iluzia că Dumnezeu există sau că măcar ar putea să existe. Interesant însă, visele Marciei erau pline de simboluri religioase, precum păsări care zburau prin încăperi ţinînd în ciocuri pergamente pe care erau aşternute în străvechi limbi mesaje obscure. Dar nu am confruntat-o pe Marcia cu acest aspect al inconştientului ei. într-adevăr, nu ne-am ocupat de¬loc cu chestiuni religioase de-a lungul a doi ani de terapie. Ne-am concentrat în special pe relaţiile ei cu părinţii, doi in¬divizi foarte inteligenţi şi raţionali, care au ajutat-o mult din punct de vedere material, dar care erau extraordinar de dis-tanţi din punct de vedere emoţional, în felul lor intelectual auster. în plus faţă de distanţa emoţională pe care o păstrau, amîndoi erau atît de dedicaţi carierei lor, încît aveau puţin timp sau energie pe care să i le dăruiască ei. Rezultatul a fost acela că deşi aveau un cămin confortabil şi neştirbit de nimic, Marcia era proverbiala „săraca fată bogată”, un orfan din punct de vedere psihologic. Dar ea refuza să vadă acest lucru. A reacţionat însă atunci cînd i-am sugerat că părinţii ei au ne¬glijat-o destul de mult şi a reacţionat şi cînd i-am arătat că se îmbrăca asemeni unui orfan. E doar un nou stil, a spus ea, iar eu nu am dreptul să critic.
Progresul în terapia Marciei a fost dureros de încet, dar dramatic. Elementul-cheie era căldura şi apropierea unei re¬laţii pe care am putut să o construim între noi, care contrasta cu relaţia pe care ea o avea cu părinţii. într-o dimineaţă, la în¬ceputul celui de-al doilea an de terapie, Marcia a venit la şe¬dinţă cu o geantă nouă. Avea doar o treime din mărimea ce¬lei vechi şi era viu colorată. După aceea, cam o dată pe lună, ea adăuga o nouă pată de culoare — portocaliu, galben, al-bastru deschis şi verde — îmbrăcăminţii ei, părînd o floare care îşi desface încet petalele. în penultima şedinţă cu mine ea s-a amuzat de felul în care se simţea şi a spus: „Ştiţi, este
CAZUL MARCIEI
191
ciudat, nu doar interiorul meu s-a schimbat; totul din afara mea pare de asemenea schimbat. Chiar dacă stau tot aici, tră¬iesc în aceeaşi casă şi fac unele din lucrurile pe care le făceam şi înainte, întreaga lume îmi apare foarte diferită, o simt ca şi cum ar fi foarte diferită. O simt caldă, sigură, iubitoare, inci-tantă şi bună. îmi amintesc că v-am spus că sînt atee. Nu mai sînt sigură de acest lucru. De fapt, cred că nu mai sînt deloc. Uneori, cînd simt că lumea e bine întocmită, îmi spun: «Ştii ceva, pot să pun pariu că există un Dumnezeu. Nu cred că lu¬mea ar putea fi atît de bine întocmită fără Dumnezeu.» E amuzant. Nu ştiu cum să vorbesc despre astfel de lucruri. Mă simt de parcă aş fi conectată, reală, de parcă aş fi parte din-tr-un tablou foarte mare şi astfel pot vedea mai mult din acest tablou. Ştiu că el este aici şi ştiu că este bun şi ştiu că sînt par¬te din el.”
Prin terapie, Kathy s-a mutat dintr-un loc în care noţiunea de Dumnezeu era foarte importantă într-un loc în care aceas¬tă noţiune nu mai însemna nimic. Marcia, pe de altă parte, s-a mutat dintr-o zonă în care noţiunea de Dumnezeu era respin¬să în una în care avea importante semnificaţii. Acelaşi proces, acelaşi terapeut, cu rezultate aparent opuse, dar încununate de succes. Cum să explicăm acest lucru? înainte de a încerca să o facem, să mai luăm în considerare un alt tip de caz. în ca¬zul fetei pe nume Kathy, a fost necesar ca terapeutul să în-frunte activ ideile ei religioase pentru a aduce schimbări în direcţia unei dramatice diminuări a influenţei ideii de Dum¬nezeu în viaţa ei. în cazul Marciei, ideea de Dumnezeu a în¬ceput să-şi crească influenţa, fără însă ca terapeutul să încer¬ce să înfrunte în vreun fel ideile ei religioase. E oare necesar vreodată, ne-am putea întreba, ca terapeutul să înfrunte activ ateismul sau agnosticismul unui pacient şi să-1 conducă deli¬berat în direcţia religiei?

Drumul către tine însuţi – 16


Iubirea este disciplinată
Am indicat că energia pentru munca autodisciplinei deri¬vă din iubire, care este o formă a voinţei. Prin urmare, nu nu¬mai că autodisciplina este de obicei iubire transpusă în acţiu¬ne, dar de asemenea orice om care iubeşte veritabil se comportă cu autodisciplina şi orice relaţie de iubire veritabi¬lă cuprinde disciplina. Dacă aş iubi cu adevărat, evident că mi-aş ordona comportamentul într-un asemenea fel încît să contribuie cît se poate la creşterea spirituală a lui sau a ei. Doi tineri inteligenţi, artişti „boemi”, cu care am încercat să lucrez odată, aveau de patru ani o căsnicie marcată de ţipete aproa¬pe zilnice, farfurii sparte şi certuri ce se soldau cu zgîrieturi pe faţă, continuînd cu infidelităţi săptămînale şi separări lu¬nare. La scurt timp după ce ne-am început munca, fiecare dintre ei a perceput în mod corect că această terapie îi va con¬duce către creşterea autodisciplinei şi, în consecinţă, spre o relaţie mult mai puţin discordantă. „Dar dvs. vreţi să scoatem pasiunea din relaţia noastră”, mi-au spus. „Noţiunea dvs. de iubire şi căsnicie nu lasă loc pasiunii.” Aproape imediat du¬pă aceasta, ei au părăsit terapia şi mi s-a adus la cunoştinţă că trei ani mai tîrziu, după cîteva încercări cu alţi terapeuţi, con¬certele lor zilnice de ţipete şi haoticul model al căsniciei lor
142
Iubirea
continua neschimbat, la fel ca şi slaba productivitate a vieţi¬lor lor individuale. Nu e nici o îndoială că mariajul lor este, într-un sens, unul extrem de colorat. Dar este asemănător cu culorile primare din picturile copilului, aruncate pe hîrtie fă¬ră îndemînare, ocazional, nu fără şarm, dar, în general, aşa cum se întîmplă cu arta copiilor: toate lucrările sînt cam la fel. în tăcutele nuanţe controlate ale lui Rembrandt se pot găsi culori infinit de bogate, unice şi pline de înţelesuri. Pasiunea înseamnă simţirea marii profunzimi. Faptul că un sentiment este necontrolat nu indică, în nici un caz, că este mai adînc decît un sentiment disciplinat. Din contră, psihiatrii cunosc bine adevărul vechiului proverb: „Rîurile puţin adînci sînt zgomotoase” şi „Apele liniştite sînt adînci.” Nu trebuie să ne închipuim că o persoană ale cărei sentimente sînt controlate şi stăpînite nu poate fi una plină de pasiune.
Deşi nimeni nu trebuie să fie sclavul propriilor sentimen¬te, autodisciplina nu presupune strivirea şi nimicirea senti¬mentelor. Le spun frecvent pacienţilor mei că sentimentele lor sînt sclavii lor şi că arta autodisciplinării e asemănătoare artei proprietarilor de sclavi. în primul rînd, sentimentele sînt sursa energiei; ele sînt precum puterea calului sau a scla¬vului, făcînd posibilă îndeplinirea misiunilor vieţii. De vreme ce ele lucrează pentru noi, trebuie să le tratăm cu respect. Există două tipuri de greşeli comune pe care proprietarii de sclavi le pot face şi care reprezintă forme extreme şi opuse de conducere executivă. Primul tip de proprietar de sclavi nu-şi disciplinează deloc sclavii, nu le oferă nici o structură, nu le stabileşte limite, nu îi trimite în nici o direcţie şi nu este clar cine e şeful. Se va întîmplă, bineînţeles, ca în timp sclavii lui să se oprească din muncă şi să înceapă să se mute în conac, invadînd salonul şi spărgînd mobila, iar în curînd proprieta¬rul de sclavi va afla că el este sclavul acestor sclavi, trăind în acelaşi haos ca mai sus menţionatul cuplu „boem” cu tulbu¬rări de caracter.
Celălalt stil de conducere, cel opus, ce presupune senti¬mentul de vinovăţie al nevroticului, sentiment ce influenţea¬ză deseori celelalte sentimente ale lui este la fel de autodis-tructiv. Proprietarul de sclavi ce practică acest stil e atît de obsedat de frica că aceşti sclavi (sentimentele) pot să scape de
IUBIREA ESTE DISCIPLINATĂ
143
sub control şi este atît de hotărît ca ei să nu îi cauzeze nici o problemă, încît îi bate regulat pentru a-1 asculta şi îi pedep¬seşte sever la primul semn de putere din partea lor. Rezulta¬tul acestui stil este acela că într-un timp relativ scurt, sclavii devin din ce în ce mai puţin productivi, iar voinţa lor este stoarsă de severul tratament pe care l-au primit. Sau vor în¬clina din ce în ce mai mult spre o rebeliune făţişă. Dacă pro¬cesul durează destul timp, într-o noapte, previziunea pro-prietarului de sclavi se va adeveri, iar sclavii se vor răscula, vor arde palatul şi nu de puţine ori cu proprietarul înăuntru. Aceasta este geneza unor psihoze şi a unor nevroze copleşi¬toare. Administrarea potrivită a sentimentelor se face în mod clar de-a lungul unei complexe (prin urmare nici simplă, nici uşoară) şi echilibrate căi de mijloc, necesitînd grijă şi atenţie continuă. Aici, proprietarul îşi tratează sentimentele (sclavii) cu respect, crescîndu-1 cu hrană buna, tratament şi asistenţă medicală, ascultînd şi răspunzînd vocilor lor, întrebîndu-le de sănătate, încurajîndu-le, organizîndu-le, stabilindu-le limi¬tele, decizînd clar între ele, redirecţionîndu-le şi învăţîndu-le, nelăsînd niciodată vreun semn de îndoială asupra a cine e şe¬ful. Aceasta e calea unei autodiscipline sănătoase.
Printre sentimentele ce trebuie disciplinate se află şi senti¬mentul iubirii. Aşa cum am indicat, acesta nu este echivalent cu iubirea veritabilă, dar sentimentul se asociază cu investi¬rea. Trebuie să fii foarte respectat şi nutrit de energia lui crea¬tivă, dar dacă i se permite să o ia razna, rezultatul nu va fi o iubire veritabilă, ci confuzie şi neproductivitate. Deoarece iu¬birea veritabilă implică o extensie de sine, sînt cerute cantităţi vaste de energie şi, vrînd sau nevrînd, depozitul nostru de energie este limitat la fel ca şi orele dintr-o zi. Nu putem să iubim pe oricine. într-adevăr, putem avea sentimentul că iu¬bim umanitatea şi acest sentiment poate fi, de asemenea, de ajutor în aprovizionarea noastră cu destulă energie pentru a manifesta o dragoste veritabilă pentru cîţiva indivizi anume. Dar iubirea veritabilă pentru relativ puţini indivizi este tot ceea ce ne stă în putere. încercarea de a depăşi limitele ener¬giei noastre înseamnă a oferi mai mult decît putem da şi exis¬tă un punct de unde nu te mai poţi întoarce, dincolo de care încercarea de a-i iubi pe toţi cei ce ne apar în cale devine fra-
144
Iubirea
uduloasă şi dăunătoare pentru cei pe care vrem să-i ajutăm, în consecinţă, dacă sîntem atît de fericiţi încît să fim în pozi¬ţia în care majoritatea indivizilor ne solicită atenţia, trebuie să alegem dintre ei pe aceia de care sîntem îndrăgostiţi acum. Această alegere nu este uşoară; poate fi chinuitor de dureroa¬să, la fel cum poate fi asumarea puterii dumnezeieşti. Dar ea trebuie făcută. Mulţi factori trebuie avuţi în vedere, în primul rînd capacitatea posibilului primitor al dragostei noastre de a răspunde iubirii prin creştere spirituală. Oamenii au capaci¬tăţi diferite, un factor care va fi examinat mai tîrziu. Este, în orice caz, de necontestat că sînt o mulţime de asemenea spi¬rite atît de încuiate în spatele unor armuri impenetrabile în¬cît, în ciuda celor mai mari eforturi de a nutri şi creşte acele spirite, ele sînt damnate la un eşec aproape sigur. încercarea de a iubi pe cineva care nu poate beneficia din iubirea ta de creştere spirituală înseamnă a-ţi irosi energia, a sădi sămînţa pe un teren arid. Iubirea veritabilă e preţioasă, iar aceia care sînt capabili de iubire veritabilă ştiu că iubirea lor trebuie să fie focalizată cît de productiv posibil, prin autodisciplină.
Trebuie de asemenea analizată şi cealaltă faţetă a proble¬mei de a iubi prea multe persoane. Există unii oameni care pot să iubească mai mult de o singură persoană în acelaşi timp, să menţină simultan mai multe relaţii de iubire verita¬bilă. Aceasta este ea însăşi o problemă din mai multe motive. Unul dintre ele este mitul vestic sau american al iubirii ro¬mantice, care sugerează că fiecare om este „menit” unul alt om; astfel, prin extrapolare, el nu este sortit nimănui altcuiva. Acest mit, prin urmare, prescrie excusivitatea relaţiilor de dragoste, în particular, exclusivitatea sexuală. Mitul este de ajutor, probabil, contribuind la stabilitatea şi productivitatea relaţiilor umane, pentru că majoritatea fiinţelor umane îşi în¬fruntă limitele capacităţii lor de a se extinde în vederea dez¬voltării de relaţii de iubire veritabilă numai cu soţii şi cu co¬piii lor. într-adevăr, dacă cineva poate spune că a construit o relaţie de iubire veritabilă cu partenerul şi cu copilul, atunci poate spune că a reuşit să realizeze ceea ce majoritatea oame¬nilor nu reuşea într-o viaţă. Există adeseori ceva patetic la in¬dividul care a eşuat în încercarea de a-şi transforma familia într-o uniune a iubirii, căutînd încă relaţii de iubire în afara
IUBIREA ESTE DISCIPLINATĂ
145
familiei. Prima obligaţie a unei persoane care iubeşte verita¬bil o vor constitui întotdeauna relaţiile ei maritale şi parenta¬le. Totuşi, există cazuri în care capacitatea cuiva de a iubi es¬te suficient de mare pentru a construi cu succes relaţii de iubire în familie şi pentru a avea energie şi pentru alte relaţii. Pentru aceştia, mitul exclusivităţii nu este numai fals ca ata¬re, dar reprezintă, de asemenea, o limită inutilă în faţa capa¬cităţii lor de a se oferi şi altora, din afara familiei. Este posibil ca această limitare să fie depăşită, dar o mare autodisciplină este cerută în extinderea sinelui pentru a evita „expansiunea prea lentă a sinelui”. Despre această extraordinară complexi-tate a chestiunii (atinsă aici numai în trecere) vorbea Joseph Fletcher, teolog şi autor al cerţii Noua Moralitate, aşa cum mi-a relatat un prieten de-al meu: „Iubirea liberă e un ideal. Din nefericire, e un ideal de care doar cîţiva dintre noi sînt capa¬bili.” Ceea ce a vrut să spună a fost că doar cîţiva dintre noi au o capacitate de autodisciplină atît de mare încît să menţi¬nă relaţii în care există iubire veritabilă atît în familie, cît şi în afara ei. Libertatea şi disciplina sînt într-adevăr foarte strînse, fără disciplina iubirii veritabile libertatea este în mod invaria¬bil potrivnică iubirii şi distructivă.
Intre timp, unii dintre cititori s-ar putea simţi să tui de con¬ceptul de disciplină şi vor concluziona că sînt avocatul unui stil de viaţă de o plictisitoare Autodisciplină calvinistică per¬manentă! Permanentă autoanaliză! Datorie! Responsabilitate! Neopuritanism, ar spune unii. Spuneţi-i aşa cum vreţi, iubi¬rea veritabilă, cu toată disciplina pe care o presupune, este singura cale în această viaţă pentru a obţine o bucurie sub¬stanţială. Apucaţi o altă cale şi veţi descoperi poate unele mo-mente de bucurie extatică, dar ele vor zbura şi vor fi din ce în ce mai amăgitoare. Cînd iubesc veritabil, îmi extind şinele, şi cînd mă extind, cresc. Cu cît iubesc mai mult, cu cît iubesc mai îndelung, cu atît devin mai mare. Iubirea veritabilă este împlinire de sine. Cu cît nutresc mai mult creşterea spiritua¬lă a celorlalţi, cu atît este mai nutrită creşterea mea spirituală. Sînt, în totalitate, o fiinţă umană egoistă. Nu fac niciodată ce¬va pentru altcineva, ci tot ce fac fac pentru mine însumi. Şi aşa cum am crescut prin iubire, la fel a crescut şi dragostea
L
146
Iubirea
mea, tot mai prezentă, tot mai constantă. Poate că sînt neopu-ritan. Dar sînt şi un nebun voios. Aşa cum cîntă John Denver:
IUBIREA ÎNSEAMNĂ SEPARARE
147
Iubirea-i pretutindeni, eu o zăresc, Tu eşti tot ce poţi să fii, fii deci Viaţa-i perfectă, eu o doresc Şi joacă cu mine jocul acest.*
Iubirea înseamnă separare

Chiar dacă actul de a nutri creşterea spirituală a altcuiva are efectul de a nutri propriul spirit, o caracteristică majoră a iubirii veritabile este că distincţia între sine şi altcineva este întotdeauna menţinută şi conservată. Cel care iubeşte verita¬bil îl va percepe întotdeauna pe cel pe care îl iubeşte ca pe ci¬neva care are o identitate total separată. Mai mult decît atît, întotdeauna cel care iubeşte veritabil va respecta şi chiar va încuraja această separare şi individualitatea unică a celui pe care îl iubeşte. Eşecul de a percepe şi respecta această separa¬re este întîlnit deseori şi reprezintă cauza multor boli mintale şi suferinţe inutile.
în cele mai extreme forme, eşecul de a percepe separarea de tine a celuilalt se numeşte narcisism. într-adevăr, indivizii narcisişti, în fapt, sînt neputincioşi în a-şi percepe copiii, soţii sau prietenii ca fiind separaţi de ei înşişi la nivel emoţional. Prima dată cînd am început să înţeleg cît narcisism poate exista a fost în timpul unui interviu cu o pacientă schizofre¬nică, pe care o voi numi Susan X. Susan avea 31 de ani pe atunci. Pînă la vîrsta de 18 ani, a avut cîteva încercări serioa¬se de sinucidere şi a trebuit să fie internată aproape continuu timp de 13 ani după aceea într-o mulţime de spitale şi sana¬torii, în orice caz, cu siguranţă datorită tratamentului psihia¬tric de calitate pe care 1-a primit în cursul acestor ani, a înce¬put în sfîrşit să se însănătoşească. Pentru cîteva luni, cît a
* „Love îs Everywhere” („Iubirea-i pretutindeni”), de John Den¬ver, Joe Henry, Steve Weisberg şi John Martin Sommers, copyright 1975 Cherry Lane Music Co, care ne-au acordat permisiunea de a o publica.
durat munca noastră, a demonstrat o creştere a capacităţii de a avea încredere în persoanele demne de încredere, de a dis¬tinge între persoanele demne de încredere şi cele nedemne, de a accepta faptul că prezintă tulburări schizofrenice; a înţe¬les că va fi necesar să muncească mult tot restul vieţii ei pen¬tru a se autodisciplina şi a lupta cu această boală, să se res¬pecte pe sine şi să facă ceea ce este necesar pentru a se îngriji, fără să fie nevoie să se sprijine pe alţii pentru a continua să se nutrească. Din cauza acestui mare progres, am simţit că se apropie timpul cînd Susan va fi în stare să părăseasă spitalul şi pentru prima oară în viaţa ei să-şi poată menţine şi condu¬ce cu succes o existenţă independentă. Aceasta s-a întîmplat cînd m-am întîlnit cu părinţii ei, un cuplu arătos şi sănătos, cam de cincizeci şi cinci de ani. Am fost foarte fericit să le de¬scriu progresul enorm al Susanei şi să le explic în detaliu mo¬tivele optimismului meu. Dar spre marea mea surpriză, pu¬ţin după ce am început să explic, mama Susanei a început să plîngă şi a continuat să plîngă de cum a auzit mesajul meu în¬curajator. La început am crezut că sînt lacrimi de bucurie, dar se vedea din expresia ei că era foarte tristă. în final, am spus: „Sînt dezorientat, Doamnă X. Astăzi v-am spus lucruri care sînt mai mult decît încurajatoare, dar dumneavoastră păreţi să fiţi tristă.”
„Bineînţeles că sînt tristă”, mi-a zis. „Nu mă pot abţine să nu plîng cînd mă gîndesc cît a suferit biata Susan.”
Am pornit, atunci, într-o lungă explicare a ceea ce, într-a¬devăr, Susan a trebuit să sufere multă vreme de-a lungul bo¬lii sale, dar le-am explicat şi că în mod clar a învăţat multe din această suferinţă, că partea cea mai grea a trecut şi că nu e probabil ca ea să sufere de acum înainte mai mult decît orica¬re alt adult. într-adevăr, ea s-ar putea să sufere mai puţin de¬cît oricare dintre noi din cauza înţelepciunii cîştigate din bă¬tălia cu schizofrenia. Doamna X continua să plîngă în tăcere. „Sincer, sînt încă încurcat, Doamnă X.”, am spus. „De-a lungul ultimilor 13 ani, trebuie că aţi participat la cel puţin 20 de întîlniri ca aceasta cu psihiatrii Susanei, şi din cîte ştiu eu, nici unul dintre ei nu a fost mai optimist decît mine. Nu vă simţiţi mai degrabă bucuroasă decît tristă?”
148
Iubirea
„Nu mă pot gîndi decît la ce viaţă dificilă înfruntă Susan”, răspunse printre lacrimi Doamna X.
„Uitaţi, Doamnă X.”, am spus, „există ceva ce v-aş putea spune despre Susan astfel încît să vă fac să vă simţiţi mai în¬curajată şi fericită pentru ea?”
„Nefericita viaţă a Susanei este atît de plină de durere”, a scîncit Doamna X.
Brusc, am realizat că Doamna X. nu plîngea pentru Susan, ci pentru ea însăşi. îşi deplîngea propria suferinţă şi durere, însă întîlnirea era pentru Susan, nu pentru ea, iar ea îşi vărsa lacrimile în numele Susanei. Cum poate face asta, m-am gîn-dit? După aceasta, am realizat că Doamna X. nu putea acum să facă distincţia între Susan şi propria persoană. Ceea ce ea a simţit trebuia să simtă şi Susan. O utiliza pe Susan ca pe un mijloc de exprimare a propriilor nevoi. Nu o făcea conştient sau maliţios; în realitate, la nivel emoţional, nu putea să o perceapă pe Susan ca avînd o identitate separată de a ei. Su¬san era ea. în mintea ei, Susan ca entitate, individ separat cu individualitate, cu o cale diferită în viaţă pur şi simplu nu exista — probabil, nici nimeni altcineva. Din punct de vede¬re intelectual, Doamna X. putea recunoaşte alţi oameni ca fi¬ind diferiţi de ea însăşi. în adîncurile minţii sale, întreaga lu¬me era ea, Doamna X., ea singură.
în experienţele ulterioare, am recunoscut adesea în mame ale copiilor schizofrenici indivizi extraordinar de narcisişti, cum era şi Doamna X. Nu se poate spune că asemenea mame sînt în toate cazurile narcisiste sau că mamele narcisiste nu pot da naştere unui copil normal. Schizofrenia este o boală extrem de complexă, cu evidente determinări genetice, ca şi ale mediului înconjurător. Dar ne putem imagina profunzi¬mea confuziei din copilăria Susanei provocată de narcisismul mamei sale şi se poate analiza în mod obiectiv interacţiunea mamelor narcisiste cu copiii lor. într-o după-amiază în care Doamnei X. îi păruse rău pentru propria persoană, Susan ar fi putut veni de la şcoală aducînd cîteva din picturile pe care profesorul ei i le-a notat cu 10. Dacă i-ar fi spus mamei sale, plină de mîndrie, ce repede progresează în acest domeniu, Doamna X. ar fi putut răspunde:
IUBIREA ÎNSEAMNĂ SEPARARE
149
„Susan, mergi la culcare. Nu ar trebui să te extenuezi atît cu lucrul la şcoală. Sistemul de învăţămînt e depăşit. Nu le mai pasă de copii.” Pe de altă parte, într-o după-amiază cînd Doamna X. s-ar fi aflat într-o foarte bună dispoziţie, Susan ar fi putut veni acasă în lacrimi din cauza faptului că a fost tero¬rizată de cîţiva băieţi în autobuzul şcolii, iar Doamna X. ar fi putut spune: „Nu este extraordinar că domnul Jones e un şo¬fer de autobuz atît de bun? Este atît de răbdător şi drăguţ cu toţi copiii şi răutăţile voastre! Cred că ar trebui să îi oferiţi un cadou mic şi drăguţ de Crăciun.” De vreme ce ei nu îi percep pe ceilalţi ca fiind ceilalţi, ci doar o extensie a lor înşile, indi¬vizilor narcisişti le lipseşte empatia, care este capacitatea de a simţi ce simte celălalt. Lipsindu-le empatia, de obicei părinţii narcisişti le răspund copiilor lor în mod nepotrivit la nivel emoţional şi eşuează în a recunoaşte sau în a verifica senti¬mentele copilului. Nu este de mirare, deci, că asemenea copii cresc cu grave deficienţe în a recunoaşte, a accepta şi prin ur¬mare în a-şi stăpîni propriile sentimente.
Chiar dacă nu tot atît de narcisişti ca Doamna X., marea majoritate a părinţilor eşuează, într-o anumită măsură, în a recunoaşte în mod adecvat sau în a aprecia pe deplin indivi¬dualitatea unică sau „faptul de a fi altul” al copilului lor. Exemplele comune abundă. Părinţii vor spune despre copilul lor: „Aşchia nu sare departe de trunchi” sau îi vor spune co¬pilului lor: „Eşti exact ca unchiul tău Jim”, ca şi cum copilul ar fi o copie genetică fidelă a lor înşile sau a familiei, cînd re-alitatea în ceea ce priveşte combinaţiile genetice este aceea că toţi copiii sînt extrem de diferiţi, din punct de vedere genetic, comparativ cu fiecare dintre părinţii lor şi faţă de toţi înainta¬şii lor. Taţii sportivi îşi împing copiii înclinaţi spre învăţătură către fotbal, iar taţii cu meserii academice îşi îndrumă copiii cu înclinaţii sportive către cărţi, făcîndu-i pe copiii lor să re¬simtă în mod inutil multă vinovăţie şi tulburare. O soţie de general se plîngea de fiica lor de 17 ani: „Cînd e acasă, Sally stă tot timpul în camera ei, scriind poezii triste. E morbid, doctore. Şi refuză cu desăvîrşire să meargă la petreceri. Mi-e teamă că are o boală serioasă.” După ce am intervievat-o pe Sally, o tînără fermecătoare şi vivace, cu rezultate foarte bune la şcoală şi avînd o mulţime de prieteni, le-am spus părinţilor
150
Iubirea
ei că eu cred că Sally este perfect sănătoasă. Totodată, le-am sugerat că ei ar trebui să mai slăbească presiunea exercitată pentru ca ea să fie o copie fidelă a lor. Au plecat să consulte un alt psihiatru, unul care va fi în stare să se pronunţe asupra diferitelor deviaţii ale copilului lor.
Adolescenţii se plîng frecvent că sînt disciplinaţi într-un anume fel nu dintr-o preocupare veritabilă, ci din cauza fricii părinţilor, că le vor crea o imagine proastă. „Părinţii mei mă bat mereu la cap să îmi tai părul”, obişnuiau adolescenţii să spună acum cîţiva ani. „Ei nu-mi pot explica de ce nu trebuie să îl port mare. Pur şi simplu, nu vor ca alţi oameni să-i vadă pe copiii lor cu părul lung. în realitate, nu le pasă cîtuşi de puţin de mine. Singurul lucru de care le pasă cu adevărat es¬te imaginea lor.” Asemenea resentimente adolescentine sînt adeseori justificate. Părinţii, în fapt, eşuează în încercarea de a aprecia individualitatea unică a copiilor lor şi îşi privesc adeseori copiii ca pe o extensie a lor înşile, în multe cazuri ca pe hainele lor elegante, gazonul atent îngrijit sau maşinile strălucitoare, care sînt extensii ale lor înşile, reprezentînd sta-tutul lor în faţa lumii. Acestor forme blînde, dar nu mai pu¬ţin distructive de narcisism parental des întîlnite li se adre¬sează poate Kahlil Gibran în unele dintre cele mai rafinate cuvinte scrise vreodată despre creşterea copilului:
Copiii voştri nu sînt copiii voştri.
Ei sînt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi,
Şi, deşi sînt cu voi, ei nu sînt ai voştri.
Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gîndurile voastre,
Fiindcă ei au gîndurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mîine, pe care voi
nu o puteţi vizita nici chiar în vis. Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi asemenea
vouă, Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.
IUBIREA ÎNSEAMNĂ SEPARARE
151
Voi sînteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sînt az-vîrliţi.
Pe drumul nesfirşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă în¬cordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mîna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi ar¬cul cel statornic*
Dificultatea pe care oamenii în general par să o aibă în a aprecia pe deplin separarea celor de care sînt apropiaţi are le¬gătură nu doar cu faptul de a fi părinţi, ci şi cu relaţiile lor ce¬le mai intime, inclusiv căsnicia. Nu cu mult timp în urmă, am ascultat într-un grup de cupluri o declaraţie a unui partici¬pant; el spunea că „scopul şi menirea” soţiei sale sînt acelea de a păstra casa curată şi de a-1 hrăni cum se cuvine. Am fost îngrozit de ceea ce îmi părea a fi o manifestare greu mascată de şovinism masculin. Am considerat că aş putea să îi de¬monstrez aceasta chestionîndu-i pe ceilalţi membri ai grupu¬lui, pentru a se pronunţa despre cum percep ei scopul şi me¬nirea soţiilor lor. Spre oroarea mea, ceilalţi şase, bărbaţi şi femei laolaltă, au dat răspunsuri destul de asemănătoare. Toţi au definit scopul şi menirea soţilor sau soţiilor lor în relaţie cu ei înşişi; toţi au clacat în a înţelege că propriile lor jumătăţi pot avea o existenţă separată de a lor sau un destin diferit de ceea ce le oferă căsnicia. „Dumnezeule mare”, am exclamat, „nu e de mirare că voi toţi aveţi dificultăţi în căsniciile voas¬tre şi veţi continua să le aveţi pînă cînd veţi recunoaşte că fie¬care dintre voi are propriul lui destin de îndeplinit.” Grupul nu s-a simţit numai pedepsit, ci şi foarte confuz datorită ver¬dictului meu. Oarecum ostili, mi-au cerut să definesc scopul şi menirea soţiei mele. „Scopul şi menirea soţiei mele, Lily,” am răspuns, „este de a creşte pentru a fi cea mai bună în ceea ce poate face, nu pentru beneficiul meu, ci pentru al ei şi pen¬tru gloria Domnului.” Concepţia aceasta le-a rămas străină pentru ceva timp, totuşi.
* Kahlil Gibran, Profetul, trad. rom. de Radu Cîrneci, ed. Orion, 1991, p. 13.
152
Iubirea
Problema separării în relaţiile apropiate a chinuit minţile oamenilor de-a lungul multor ani. In orice caz, a primit mai multă atenţie din punct de vedere politic decît din punct de vedere al căsniciei. Comunismul pur, de exemplu, a dat naş¬tere unei filozofii nu neplăcute cuplurilor mai sus menţiona¬te — conform căreia scopul şi menirea individului este acela de a servi relaţiei, grupului, colectivului, societăţii. Doar des¬tinul statului este important; destinul individului este consi¬derat lipsit de importanţă. Capitalismul pur, pe de altă parte, a susţinut destinul individului chiar cu costul relaţiei, grupu¬lui, colectivului, societăţii. Văduvele şi orfanii pot muri de foame, iar asta nu trebuie să-1 împiedice pe întreprinzătorul individual să se bucure de toate roadele iniţiativei lui. Ar tre¬bui să fie evident pentru orice minte cu discernămînt că nici una dintre aceste soluţii pure la problema separării într-o re¬laţie nu avea succes. Sănătatea individuală depinde de sănă¬tatea societăţii; sănătatea societăţii depinde de sănătatea indi¬vizilor săi. Cînd lucrăm cu cupluri, soţia mea şi cu mine trasăm o analogie între căsnicie şi o tabără de alpinism. Dacă unul vrea să facă alpinism, celălalt trebuie să aibă grijă de ta¬bără, un loc în care se găsesc provizii şi corturi, unde primul poate primi hrană şi se poate odihni înainte de a se aventura din nou în căutarea unei noi provocări. Alpiniştii experimen¬taţi ştiu că trebuie să cheltuiască cel puţin la fel de mult timp, dacă nu mai mult, cu îngrijirea taberei ca şi cu ascensiunea, pentru că supravieţuirea lor depinde de cît de atent verifică dacă tabăra este robust construită şi bine aprovizionată.
O problemă obişnuită şi tradiţional masculină a mariaju¬lui este cea creată de soţ, care, odată căsătorit, îşi dedică în¬treaga energie ascensiunii şi deloc grijii faţă de căsnicie sau taberei de la bază, aşteptîndu-se ca totul să fie în perfectă or¬dine oricînd ar alege să se întoarcă aici pentru odihnă şi recre-ere, înainte de a-şi asuma vreo răspundere în întreţinerea ei. Mai devreme sau mai tîrziu, „capitalistul” se va apropia de eşec şi se va întoarce pentru a-şi regăsi tabăra neîngrijită în ruină, soţia ignorată fiind spitalizată pentru o cădere nervoa¬să, fugită cu un alt bărbat sau, cu alte cuvinte, demisionată din slujba ei de îngrijitor de tabără. O problemă maritală la fel de comună şi tradiţional feminină este creată de soţia care,
IUBIREA ÎNSEAMNĂ SEPARARE
153
odată căsătorită, simte că ţelul vieţii ei a fost atins. Pentru ea, tabăra este vîrful. Ea nu poate să înţeleagă sau să priceapă ne¬voia soţului ei de a înregistra experienţe şi împliniri şi după căsătorie şi reacţionează la acest lucru cu gelozie şi nesfîrşite cereri ca el să dedice tot mai multă atenţie căminului. Ca şi al¬te rezolvări „comuniste” ale problemei, aceasta creează o re¬laţie sufocantă şi umilitoare, din care soţul, simţindu-se prins în cursă şi limitat, poate alege să se elibereze în momentul „crizei de la mijlocul vieţii”. Mişcarea de eliberare feminină poate fi de ajutor în a arăta calea ce este în mod clar singura rezolvare ideală: căsnicia ca o adevărată instituţie a cooperă¬rii, ce necesită mari contribuţii mutuale, grijă, timp şi energie, dar care există pentru scopul primar de a nutri creşterea spi¬rituală individuală a fiecăruia dintre participanţi, în vederea atingerii unor vîrfuri proprii. Bărbatul şi femeia trebuie să în¬grijească împreună de cămin şi împreună trebuie să se avînte spre înălţimi.
Ca adolescent, mă înfioram adesea la vorbele de iubire ale tinerei poete americane Ann Bradstreet spuse soţului ei: „Da¬că vreodată doi ar fi unul, atunci — noi sîntem.”*
Crescînd, am realizat însă că separarea partenerilor îmbo¬găţeşte cuplul. Căsniciile bune nu pot fi construite de indivizi înspăimîntaţi de singurătatea lor, aşa cum se întîmplă în ma¬joritatea cazurilor, pentru a căuta o scăpare în căsătorie. Iubi¬rea veritabilă nu respectă doar individualitatea celuilalt, ci caută să o cultive chiar cu riscul separării sau pierderii. Ulti¬mul ţel al vieţii rămîne creşterea spirituală a individului, că¬lătoria solitară pe culmi care pot fi atinse numai de unul sin¬gur. Călătoriile semnificative nu pot fi duse la îndeplinire fără o nutrire potrivită, oferită de o căsnicie reuşită sau de o societate de succes. Căsnicia şi societatea există pentru scopul de bază de a asigura nutrirea acestor călătorii individuale. Sau, cum este în cazul iubirii veritabile, „sacrificiile” în inte¬resul creşterii altora servesc în egală măsură pentru creşterea
* „To My Dear and Loving Husband” („Dragului şi iubitului meu soţ”), 1678, din The Literature of the United States, ed. Walter Blair et al, Scott, Foresman, Glenview, 111., 1953, p. 159.
154
Iubirea
de sine. Este vorba de întoarcerea individului spre nutrirea căsniciei sau a societăţii de pe culmile pe care ea sau el le-au traversat singuri şi care servesc ridicării acelei căsnicii sau so¬cietăţii către noi înălţimi. Din acest punct de vedere, creşterea individuală şi creşterea societăţii sînt interdependente, dar individul se va afla întotdeauna singur şi izolat în faţa culmi¬lor ameninţătoare. Despre solitudinea înţelepciunii vorbeşte încă o dată profetul lui Kahlil Gibran, referindu-se la căsnicie:
Dar e bine să existe spaţii în acest împreună al vostru. Pentru ca vînturile cerurilor să poată dansa printre voi.

Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu vă faceţi din iubire oprelişte: Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor
voastre. Umpleţi-vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr-o singură
cupă.
împărţiţi-vă pîinea, dar nu mîncaţi din aceeaşi bucată. Cînlaţi şi dansaţi şi veseliţi-vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să
rămînă singur, întocmai cum strunele lăutei sînt singure, în timp ce vibrează
în aceeaşi armonie.
Dăruiţi-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte, Pentru că numai mina vieţii vă poate cuprinde inimile, Şi ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa de aproape, Căci coloanele templului înălţate-s la anume distanţă, Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt*
Iubire şi psihoterapie
Este greu pentru mine să redau acum motivaţia şi înţele¬gerea cu care am intrat în domeniul psihiatriei acum 15 ani. Cu siguranţă, mi-am dorit să ajut oamenii. Procesul ajutării oamenilor în alte branşe ale medicinii implică tehnologia, cu care eu nu mă simt confortabil şi care, de altfel, pare prea me-
* Kahlil Gibran, Profetul, ed. cit., pp. 11-12.
IUBIRE ŞI PSIHOTERAPIE
155
canicistă pentru a se potrivi gusturilor mele. De asemenea, am găsit că faptul de a discuta cu oamenii este mult mai dis¬tractiv decît să îi cercetezi amănunţit şi să îi operezi, iar ciu¬dăţeniile minţii umane păreau, inerent, mult mai interesante decît ciudăţeniile corpului sau microbii care îl infectează. Nu aveam nici o idee despre cum pot psihiatrii să îi ajute pe oa¬meni, excepţie făcînd fantasma conform căreia psihiatrii sînt posesorii unor cuvinte şi tehnici magice de a interacţiona cu pacienţii, descurcînd în mod magic iţele psihicului. Probabil îmi doream să fiu magician. Aveam o noţiune foarte vagă de¬spre faptul că munca implicată ar avea de-a face cu dezvolta¬rea spirituală a pacienţilor şi cu siguranţă nici măcar prin gînd nu-mi trecea că aceasta ar implica propria mea dezvol¬tare spirituală.
în timpul primelor zece luni de instruire ale mele, am lu¬crat cu pacienţi foarte bolnavi şi tulburaţi, care păreau a be¬neficia mult mai mult de pe urma tratamentelor cu şocuri electrice şi pastile sau a unei îngrijiri atente decît de pe urma a ceea ce obţineau de la mine, dar am învăţat cuvintele „ma¬gice” tradiţionale şi tehnicile de interacţiune. După această perioadă, am început să am grijă de primul meu pacient ne¬vrotic, care făcea de multă vreme psihoterapie ca pacient ne-internat. Era o pacientă pe care o vom numi Marcia. Marcia venea să mă vadă de trei ori pe săptămînă. A fost o adevăra¬tă bătălie. Nu voia să vorbească despre lucrurile pe care îmi doream să le aud sau nu voia să discute despre ele în felul în care doream, iar uneori nu voia să vorbească deloc. în cîteva puncte, valorile noastre erau destul de diferite; în timpul bă¬tăliei, a ajuns să se schimbe cumva, iar eu să mai schimb cîte ceva în mine însumi. Dar lupta continua, în ciuda bagajului meu de cuvinte magice, tehnici şi situaţii şi nu exista nici un semn că starea Marciei s-ar fi îmbunătăţit. într-adevar, la pu¬ţin timp după ce a început să mă consulte, ea şi-a dezvoltat un model comportamental de o promiscuitate aproape inac¬ceptabilă şi timp de luni întregi a înregistrat neabătut nenu¬mărate incidente de „comportament rău”. în sfîrşit, după un asemenea an, m-a întrebat, în mijlocul unei şedinţe:
„Credeţi că sînt o nenorocită?”

156
Iubirea
„Pari să vrei să îţi spun ce cred despre tine”, i-am răspuns, încercînd să cîştig timp.
Aceasta era exact ceea ce îşi dorea, a spus. Dar ce aş fi pu¬tut face acum? Ce cuvinte magice, tehnici sau metode mi-ar fi fost de ajutor? I-aş fi putut răspunde: „De ce mă întrebi asta?” sau „Ce îţi închipui tu că aş crede eu despre tine?” sau „Ceea ce este important, Marcia, este nu cum te consider eu, ci opi¬nia ta despre tine.” Totuşi aveam sentimentul că aceste stra¬tegii erau o formă de eschivare şi că după un an întreg de şe¬dinţe ţinute de trei ori pe săptămînă, în sfîrşit, Marcia era îndreptăţită să obţină un răspuns onest de la mine în legătu¬ră cu ceea ce cred despre ea. Dar nu aveam nici un precedent pentru această situaţie; faptul de a-i spune în faţă unei per-soane ceea ce crezi despre ea nu era unul dintre cuvintele ma¬gice sau tehnicile pe care vreunul dintre profesorii mei mi le predaseră. Am avut o interacţiune care nu îmi fusese nicioda¬tă sugerată sau recomandată în timpul instruirii mele; sim¬plul fapt că nu îmi fusese menţionată era pentru mine o indi¬caţie că este o interacţiune dezaprobată, o situaţie în care orice psihiatru care se respectă nu şi-ar fi permis să intre. Cum să reacţionez? Cu inima strînsă, am încercat să merg pe ceea ce părea, într-adevăr, un teren foarte periculos. „Mar¬cia”, am spus, „vii să mă vezi de peste un an. în decursul acestei perioade de timp, lucrurile nu au mers uşor între noi. O mare parte din timp am petrecut-o luptînd, iar bătăliile au fost adeseori plictisitoare, enervante sau obositoare pentru amîndoi. însă în ciuda acestui lucru, tu ai continuat să mă consulţi, depunînd un efort considerabil, trecînd peste incon¬veniente, şedinţă după şedinţă, săptămînă după săptămînă, lună după lună. Nu ai fi fost în stare să faci acest lucru dacă nu ai fi tipul de persoană hotărîtă să se dezvolte şi care să vrea să muncească din greu pentru a deveni mai bună. Nu cred că aş putea crede despre cineva care munceşte atît de mult pentru sine cum o faci tu că este o nenorocită. Deci, răs¬punsul este: Nu, nu cred că eşti o nenorocită. în fapt, îţi ad¬mir întreaga muncă.”
Dintre duzinile sale de iubiţi, Marcia a ales imediat unul, stabilind şi menţinînd cu el o relaţie care în cele din urmă a dus la o căsătorie încununată de succes. Nu a mai fost pro¬miscuă niciodată. A început imediat să vorbească despre lu-
IUBIRE ŞI PSIHOTERAPIE
157
crurile frumoase din ea însăşi. Senzaţia de zădărnicie din bă¬tăliile anterioare s-a risipit instantaneu, şi munca noastră a devenit cursivă şi uşoară, cu progrese remarcabile. în mod straniu, coborîrea mea pe terenul periculos al revelării gîndi-rii mele pozitive despre ea — ceva ce nu credeam că trebuie făcut —, în loc de a o răni, a reprezentat un mare cîştig tera¬peutic şi a însemnat cu claritate punctul de cotitură în munca noastră.
Ce înseamnă aceasta? înseamnă că tot ceea ce avem de fă¬cut pentru a practica o terapie de succes este să le spunem pa¬cienţilor noştri ceea ce gîndim pozitiv despre ei? Nu prea. în primul rînd, în terapie este necesar să fim oneşti totdeauna. O admiram şi o plăceam cu sinceritate pe Marcia. în al doilea rînd, faptul că o plăceam şi admiraţia mea erau de o reală im¬portanţă pentru ea, din cauza duratei mari de timp de cînd ne cunoşteam şi a profunzimii experienţelor noastre în terapie, în fapt, esenţa punctului de cotitură nu a avut de-a face cu admiraţia şi faptul că o plăceam, ci cu natura relaţiei noastre.
Un punct de cotitură similar a apărut în terapia unei tine¬re femei pe care o voi numi Helen, cu care m-am întîlnit de două ori pe săptămînă timp de nouă luni, cu o lipsă de suc¬ces notabilă şi pentru care nu aveam, încă, părea multe senti¬mente pozitive. într-adevăr, după tot acest timp, nu prea aveam multe sentimente pentru ce reprezenta Helen. Nicio¬dată nu mă întîlnisem cu un pacient o perioadă de timp atît de lungă fără să îmi formez cîteva idei despre ceea ce repre¬zenta individul şi despre natura problemei care trebuia rezol¬vată. Eram în totalitate confuz din pricina ei şi mi-am petre¬cut o bună parte din cîteva nopţi încercînd orice, dar fără succes, pentru a da un sens acestui caz. îmi era clar însă că Helen nu avea încredere în mine. Se plîngea zgomotos de faptul că nu am pentru ea nici o formă sau mod de înţelege¬re şi că sînt interesat numai de banii ei. Mi-a vorbit astfel o şe¬dinţă întreagă, după nouă luni de terapie: „Nu vă puteţi ima¬gina, doctore Peack, cît de frustrant este pentru mine să mă aştept să comunic cu dvs. cînd dvs. sînteţi atît de puţin inte¬resat de mine şi din cauza aceasta atît de neglijent cu senti¬mentele mele.”
„Helen”, i-am răspuns, „pare a fi frustrant pentru amîn¬doi. Nu ştiu cum o să te facă să te simţi ce-ţi voi spune, dar tu
158
Iubirea
eşti cel mai frustrant caz pe care l-am avut vreodată în cei ze¬ce ani de cînd practic psihologia. Nu am întîlnit niciodată pe cineva cu care să fi avut mai multă bătaie de cap într-un atît de lung interval de timp. Poate că ai dreptate să crezi că nu reprezint persoana potrivită pentru a lucra cu tine. Nu ştiu. Nu vreau să abandonez, dar sînt foarte sigur că sînt foarte confuz în ceea ce te priveşte şi mă întreb înainte de a înnebuni ce naiba nu merge în munca noastră.”
Un zîmbet strălucitor apăru pe faţa Helenei. „Dvs., după toate astea, chiar ţineţi la mine”, spuse.
„îmmm?”, am întrebat.
„Dacă nu v-ar păsa cu adevărat de mine, nu aţi fi atît de frustrat”, a replicat, ca şi cum ar fi fost ceva perfect evident.
La următoarea şedinţă, Helen a început să îmi spună lu¬cruri pe care mai înainte le ţinuse ascunse sau despre care minţise şi după o săptămînă am putut să înţeleg cu claritate problemele ei de bază, am putut să pun un diagnostic şi să aflu, în mare măsură, cum trebuie să se desfăşoare terapia.
Reacţia mea faţă de Helen a fost plină de sens şi a fost im¬portantă pentru ea, din cauza implicării mele adînci în relaţie şi datorită intensităţii bătăliei pe care o purtam împreună. Eram acum în măsură să identificăm ingredientul esenţial ca¬re face psihoterapia să fie reuşită şi eficientă. Nu era vorba de o „privire pozitivă necondiţionată”, nici de „cuvinte magice”, tehnici sau ipostaze; era vorba de implicare umană şi de lup¬tă. Era vorba de disponibilitatea terapeutului de a se extinde pe sine însuşi, de a nutri creşterea spirituală a pacientului — voinţa de a ieşi dintr-o situaţie limită, de a se implica cu ade¬vărat la nivel emoţional în relaţie, de a se lupta într-adevăr cu pacientul şi cu sine însuşi. Pe scurt, ingredientul esenţial al unei psihoterapii de mare succes şi plină de înţelesuri este iu¬birea.
Este remarcabil, aproape incredibil, că voluminoasa litera¬tură de specialitate din Occident asupra subiectului psihote-rapiei ignoră tema iubirii. Guru hinduşi adeseori nu fac un secret din faptul că iubirea este sursa puterii lor*. Dar litera-
* Vezi Peter Brent, The God Men of India {Omul Dumnezeu al Indiei), Quadrangle Books, New York, 1972.

IUBIRE ŞI PSIHOTERAPIE
159
tura din Occident cea mai apropiată de acest subiect este cea compusă din acele articole care au pretenţia de a analiza di¬ferenţele dintre psihoterapeuţii de succes şi cei fără succes şi care sfîrşesc de obicei prin a menţiona cîteva caracteristici ale psihoterapeuţilor de succes, cum ar fi „căldura” sau „empa-tia”. De fapt, părem să fim jenaţi de subiectul iubirii. Există o suită de motive pentru această stare de lucruri. Unul este confuzia între iubirea veritabilă şi iubirea romantică, care a invadat cultura noastră, la fel de bine ca şi alte confuzii cu ca¬re am avut de-a face în această secţiune. Altul este înclinaţia noastră spre raţional, tangibil şi măsurabil în „medicina ştiin¬ţifică”, în timp ce disciplina psihoterapiei a evoluat în mare măsură în afara „medicinii ştiinţifice”. De vreme ce iubirea este intangibilă, doar parţial măsurabilă şi un fenomen su-praraţional, nu a putut fi obiect al analizei ştiinţifice.
Un alt motiv este forţa tradiţiei psihanalitice în psihiatrie, a analistului blazat şi detaşat, tradiţie pentru care succesorii lui Freud par să fie mai responsabili decît Freud însuşi. în această concepţie, orice sentiment de dragoste pe care pacien¬tul îl nutreşte pentru terapeut este etichetat ca „transfer”, iar orice sentiment de dragoste pe care terapeutul îl are pentru pacient este considerat „contratransfer”, implicînd faptul că această manifestare sentimentală este anormală, mai degrabă o parte a problemei decît a soluţiei, şi ar trebui evitată. Acest lucru este în mare parte absurd. Transferul, după cum am menţionat în secţiunea anterioară, se referă la sentimente, percepţii şi răspunsuri nepotrivite. Nu este nimic nepotrivit în legătură cu pacienţii care ajung să simtă dragoste faţă de te¬rapeutul care îi ascultă cu adevărat oră după oră fără a-i ju¬deca, care îi acceptă cu adevărat aşa cum n-au mai fost accep¬taţi probabil înainte, care se reţine în totalitate de la a se folosi de ei şi care le-a alinat suferinţele. în esenţă, transferul este cel care, în multe cazuri, îl împiedică pe pacient de a dezvol¬ta o relaţie de iubire cu terapeutul, iar însănătoşirea constă în a lucra asupra transferului, în aşa fel încît pacientul să poată experimenta o relaţie de iubire reuşită, adesea pentru prima dată. în mod similar, nu este nimic nepotrivit în sentimente¬le de iubire pe care terapeutul le poate avea pentru pacientul sau pacienta lui, cînd pacientul se supune disciplinei psihote-
160
Iubirea
rapiei, cooperează în tratament, e dispus să înveţe de la tera¬peut şi începe să se dezvolte cu succes datorită acestei relaţii. Psihoterapia intensivă, în multe cazuri, este un proces de re¬găsire a unei griji părinteşti faţă de el. Nu este mai nepotrivit pentru psihoterapeut să aibă sentimente de iubire faţa de pa¬cient decît este pentru un bun părinte să nutrească sentimen¬te de iubire pentru copil. Din contră, este esenţial pentru te¬rapeut să-1 iubească pe pacient pentru ca terapia să aibă succes, iar dacă terapia se dovedeşte a fi încununată de suc¬ces, atunci relaţia terapeutică este, reciproc, una de iubire. Es¬te inevitabil ca terapeutul să încerce sentimente de dragoste, care vor coincide cu iubirea veritabilă pe care el a demon¬strat-o faţă de pacient.
în mare parte, bolile mintale sînt cauzate de o absenţă sau de un defect al iubirii pe care un copil anume o cere de la pă¬rinţii săi pentru o maturizare de succes şi o dezvoltare spiri¬tuală corectă. Este evident, deci, că în vederea vindecării prin psihoterapie, pacientul trebuie să primească de la psihotera¬peut cel puţin o parte din dragostea veritabilă de care pacien¬tul a fost privat. Dacă psihoterapeutul nu poate iubi veritabil un pacient, nu va apărea o vindecare veritabilă. Nu are im¬portanţă cît de recunoscut şi instruit poate fi psihoterapeutul, dacă nu poate să se extindă pe sine prin iubirea faţă de pa¬cient, rezultatele experienţei lor psihoterapeutice nu vor fi, în general, încununate de succes. Reciproc, un psihoterapeut cu foarte puţine recomandări, cu o minimă pregătire, dar care poate exercita o mare iubire va ajunge la rezultate psihiatrice egale cu acelea ale celor mai buni psihiatri.
Datorită faptului că dragostea şi sexul sînt atît de strîns le¬gate şi interconectate, este potrivit să menţionăm aici pe scurt tema relaţiilor între terapeuţi şi pacienţii lor, temă care susci¬tă acum un mare interes în presă. Datorită necesităţii iubirii şi a naturii intime a relaţiei psihoterapeutice, este inevitabil ca atît pacienţii cît şi terapeuţii să dezvolte în mod obişnuit pu¬ternice sau extrem de puternice atracţii sexuale unul pentru celălalt. Presiunile pentru ca aceste atracţii să fie consumate sexual pot fi enorme. Bănuiesc că unii dintre cei ce aparţin acestei branşe, a psihoterapeuţilor, şi care aruncă cu pietre în¬tr-un terapeut care s-a implicat într-o relaţie sexuală cu un pa-
IUBIRE ŞI PSIHOTERAPIE
161
cient nu pot fi terapeuţi capabili de iubire şi nu pot avea, prin urmare, o viziune realistă asupra enormei presiuni implicate. Mai mult decît atît, dacă s-ar întîmpla să am un caz în care, după o analiză judicioasă şi pertinentă, să ajung la concluzia că dezvoltarea spirituală a pacientului meu va fi substanţial îmbunătăţită în urma unei relaţii sexuale între noi, voi fi de acord. Insă în 15 ani de experienţă nu am avut încă un aseme¬nea caz şi mi se pare greu de imaginat că un asemenea caz ar putea exista în realitate. în primul rînd, aşa cum am menţio¬nat, rolul unui bun terapeut este în primul rînd acela de bun părinte, iar părinţii nu se implică în relaţii sexuale cu copiii lor din cîteva motive uşor de înţeles. Treaba unui părinte es¬te aceea de a-i fi de ajutor copilului şi nu să se folosească de copil pentru satisfacţia personală. Treaba unui terapeut este să îi fie de ajutor pacientului şi nu să se folosească de pacient pentru satisfacerea propriilor sale nevoi. Treaba unui părinte este de a-şi încuraja copilul de-a lungul drumului pentru cu¬cerirea independenţei, iar munca unui terapeut cu pacientul este asemănătoare. Este dificil de înţeles cum un terapeut s-ar putea implica într-o relaţie sexuală cu un pacient fără a inten¬ţiona să se folosească de el în vederea satisfacerii propriilor nevoi sau cum ar putea el urmări astfel să încurajeze inde¬pendenţa pacientului.
Mulţi pacienţi, în particular, acei cărora le place să fie mai seducători, au fost ataşaţi sexual de părinţii lor, lucru care a impietat clar asupra libertăţii, creşterii lor spirituale. Atît teo¬ria cît şi practica, neîndestulătoare, pe care le avem sugerea¬ză clar că o relaţie sexuală între un terapeut şi un asemenea pacient este destinată mai mult să cimenteze ataşamentele imature ale pacientului decît a le pierde. Chiar dacă relaţia nu s-a consumat din punct de vedere sexual, este în detrimentul terapeutului să „se îndrăgostească” de pacient, pentru că, aşa cum am văzut, îndrăgostirea implică un colaps al limitelor eului şi o diminuare a senzaţiei normale de separare care există între indivizi.
Terapeuţii care se îndrăgostesc de un pacient nu mai au posibilitatea de a fi obiectivi în legătură cu nevoile pacientu¬lui sau nu mai pot separa aceste nevoi de cele ale lui însuşi. Din iubire pentru pacienţii lor, terapeuţii să nu îşi îngăduie
162
Iubirea
lor înşile a se îndrăgosti de pacienţi. Pentru că iubirea verita¬bilă presupune respect pentru identitatea separată a celui iu¬bit, terapeutul care iubeşte veritabil va recunoaşte şi va ac¬cepta că drumul în viaţă al pacientului este şi trebuie să fie separat de al terapeutului. Pentru cîţiva terapeuţi, aceasta în¬seamnă că drumurile lor şi cele ale pacientului nu trebuie să se intersecteze în afara orelor de terapie. Deşi respect această opinie, în ceea ce mă priveşte, o consider însă, de o rigiditate care nu e necesară. Cu toate că am avut o astfel de experien¬ţă cu o fostă pacientă, care a fost în mod clar în detrimentul ei, am avut alte multe experienţe de relaţii sociale cu foşti pa¬cienţi care păreau în mod clar să aibă de cîştigat din acest lu¬cru la fel de mult ca şi mine însumi. Am avut de asemenea şansa să analizez cu succes unii prieteni foarte apropiaţi. Cu toate acestea, contactul social cu pacientul în afara orelor de terapie, chiar după ce terapia s-a terminat oficial, reprezintă ceva ce ar trebui început numai cu mare grijă şi autoevaluare circumspectă pentru a afla dacă nevoile terapeutului nu sînt, prin acest contact, în detrimentul pacientului.
Am examinat faptul că psihoterapia s-ar cuveni să fie (tre¬buie să fie, pentru a avea succes) un proces de iubire verita¬bilă — o idee oarecum eretică în cercurile psihiatriei tradiţio¬nale. Cealaltă faţetă a monedei este cel puţin la fel de eretică: dacă psihoterapia este iubire veritabilă, iubirea se cuvine a fi întotdeauna psihoterapeutică? Dacă ne iubim veritabil soţia, părinţii, copiii sau prietenii, dacă ne extindem în vederea hră-nirii creşterii lor spirituale, acest lucru înseamnă că practicăm psihoterapia cu ei? Răspunsul meu este: cu siguranţă. Din cînd în cînd, la cocteiluri, cineva îmi spune: „Trebuie să fie di¬ficil pentru dvs., doctore Peack, să vă separaţi viaţa socială de cea profesională. în fond, nu se poate ca o persoană să-şi ana¬lizeze familia şi prietenii, nu-i aşa?” De obicei, interlocutorul meu caută doar să întreţină o conversaţie plicticoasă şi este mai puţin interesat şi niciodată pregătit pentru a asimila o re¬plică serioasă. Ocazional însă mi se oferă oportunitatea de a preda psihoterapia sau de a practica atunci şi acolo, imediat, explicînd de ce nici măcar nu încerc sau nu vreau să încerc să separ viaţa mea profesională de cea personală. Dacă îmi dau seama că soţia mea, copilul meu, părinţii sau prietenii mei su-
IUBIRE ŞI PSIHOTERAPIE
163
L
feră din cauza unei iluzii, a unui neadevăr sau a unui impe¬diment inutil, am obligaţia să mă extind pe mine însumi că¬tre ei pentru a corecta situaţia cît mai repede posibil, aşa cum fac cu pacienţii mei, care mă plătesc pentru serviciile mele. Ar trebui să nu-mi ofer serviciile, înţelepciunea mea şi iubirea fa¬miliei mele şi prietenilor mei datorită faptului că ei nu au contractat în mod special serviciile mele şi nu mă plătesc pen¬tru a fi atent la nevoile lor psihologice? Cu greu. Cum pot fi un bun părinte, tată, soţ sau fiu, dacă nu mă folosesc de oca-ziile de care dispun pentru a încerca, cu atîta îndemînare cît posed, să-i învăţ pe cei dragi ceea ce ştiu şi să le ofer oricît ajutor îmi stă în putere, să le ofer călătoriile de creştere spiri¬tuală? Mai mult decît atît, mă aştept la aceleaşi servicii din partea familiei şi prietenilor mei, în limita abilităţii lor. Deşi faptul că mă critică poate fi nemeritat, enervant uneori şi în¬văţăturile lor pot să nu fie atît de înţelepte ca cele ale unui adult, de la copiii mei am învăţat mult despre cum să mă ajut. Soţia mea mă îndrumă la fel de mult pe cît o îndrum şi eu. Nu mi-aş numi prietenii prieteni dacă şi-ar reţine faţă de mine dezaprobarea onestă şi devotata lor grijă pentru înţelepciu¬nea şi siguranţa direcţiei în care eu însumi călătoresc. Pot să mă dezvolt mai repede fără ajutorul lor decît cu el? Orice re¬laţie de iubire veritabilă este una de psihoterapie reciprocă.
Nu am văzut întotdeauna lucrurile în acest fel. în anii de dinainte, apreciam mai mult admiraţia soţiei mele, decît criti¬ca ei şi am făcut mai mult pentru a-i cultiva dependenţa de¬cît puterea. Imaginea mea de sine ca soţ şi tată a fost aceea a unui om care se ocupă de aprovizionarea familiei, iar respon¬sabilitatea mea se termina odată cu aducerea mîncării acasă. Casa mi-am dorit-o a fi un loc al confortului, nu al întrecerii, în acele timpuri, aş fi fost de acord cu ideea că nu este etic şi că ar fi primejdios şi distructiv pentru un psihoterapeut să îşi exercite îndemînarea asupra prietenilor şi familiei sale. Dar acest acord era motivat tot atît de mult de lene pe cît era de frica de a utiliza greşit propria-mi profesie. Psihoterapia, ca şi iubirea, este muncă şi e mai uşor să lucrezi opt ore pe zi, de¬cît să lucrezi şaisprezece ore. Este de asemenea mult mai uşor să iubeşti o persoană care îţi caută înţelepciunea, care călăto¬reşte pe teritoriul tău pentru a o obţine, care plăteşte pentru
164
Iubirea
atenţia ta şi ale cărei cerinţe faţă de tine sînt limitate strict la cele 50 de minute decît să iubeşti o persoană care îţi revendi¬că atenţia ca pe un drept, ale cărei cereri pot să nu fie limita¬te, care nu te percepe ca pe o figură autoritară şi care nu soli¬cită învăţătura ta. Aplicarea psihoterapiei acasă sau cu unul dintre prieteni necesită aceeaşi intensitate de autodisciplina şi efort ca şi la birou, dar în condiţii mai puţin optime, ceea ce înseamnă că acasă sînt necesare chiar mai multă dragoste şi efort. Sper, de aceea, că alţi psiho terapeuţi nu vor considera aceste cuvinte ca un îndemn să înceapă imediat să aplice psi¬hoterapia cu copiii şi camarazii lor. Dacă cineva îşi continuă călătoria de creştere spirituală, capacitatea lui de a iubi va creşte mereu. Dar întotdeauna ea este limitată şi e clar că ni¬meni nu ar trebui să încerce psihoterapia peste capacitatea lui de a iubi, deoarece psihoterapia fără iubire va eşua sau poate fi chiar dăunătoare. Dacă poţi să iubeşti şase ore pe zi, fii mul¬ţumit pentru moment, capacitatea ta este deja peste medie; călătoria este lungă, iar capacitatea ta are nevoie de timp pen¬tru a se dezvolta. Să practici psihoterapia cu unul dintre prie¬teni sau dintre membrii familiei, să iubeşti pe cineva tot tim¬pul e un ideal, un ţel spre care trebuie să te îndrepţi, dar nu este realizabil instantaneu.
Pentru că, aşa cum am indicat, oamenii care nu au forma¬ţie de psihoterapeuţi pot practica cu succes psihoterapia fără multă instruire atît timp cît iubesc veritabil fiinţele umane, consideraţiile pe care le-am făcut privind practicarea psihote-rapiei cu un membru al familiei sau cu prieteni nu se aplică restrictiv terapeuţilor de profesie; acestea se vor aplica oricui. Ocazional, cînd pacienţii mă întreabă cînd vor fi pregătiţi pentru a termina terapia, le răspund: „Cînd tu însuţi vei fi ca¬pabil să fii un bun terapeut.” Acest răspuns e deseori foarte de folos în terapia de grup, cînd pacienţii, bineînţeles, practi¬că terapia unul asupra celuilalt şi cînd eşecurile în a-şi asuma cu succes rolul psihoterapeutului le pot fi arătate. Multor pa¬cienţi nu le place acest răspuns şi cîţiva vor spune: „E prea multă muncă. Să fac asta ar însemna să fiu nevoit să gîndesc tot timpul în relaţiile mele cu oamenii. N-aş vrea să gîndesc atît de mult. N-aş vrea să muncesc aşa de mult. Aş vrea doar să mă bucur de ele.” Pacienţii răspund deseori similar cînd le
IUBIRE ŞI PSIHOTERAPIE
165
arăt că toate interacţiunile umane sînt oportunităţi fie pentru a învăţa fie pentru a fi învăţaţi (să ofere sau să primescă tera¬pie). Cînd nici nu învaţă nici nu sînt învăţaţi, ei ratează o oportunitate. Majoritatea persoanelor aproape că au dreptate cînd spun că nu vor să se îndrepte spre un asemenea ţel mă¬reţ sau să muncescă atît de greu în viaţă. Majoritatea pacien¬ţilor, chiar aflaţi în grija celor mai pricepuţi şi iubitori terapeuţi, îşi vor termina terapia prea devreme ca să-şi perfecţioneze pe deplin potenţialul. Poate că ei au parcurs o distanţă scurtă sau destul de lungă în călătoria lor de dezvoltare spirituală, dar nu întreaga călătorie. Aceasta pare sau este prea dificilă. Ei sînt mulţumiţi că sînt oameni obişnuiţi şi nu năzuiesc la a fi Dumnezeu.