Posted in CARTE ÎN SERIE

Drumul către tine însuţi – 16


Iubirea este disciplinată
Am indicat că energia pentru munca autodisciplinei deri¬vă din iubire, care este o formă a voinţei. Prin urmare, nu nu¬mai că autodisciplina este de obicei iubire transpusă în acţiu¬ne, dar de asemenea orice om care iubeşte veritabil se comportă cu autodisciplina şi orice relaţie de iubire veritabi¬lă cuprinde disciplina. Dacă aş iubi cu adevărat, evident că mi-aş ordona comportamentul într-un asemenea fel încît să contribuie cît se poate la creşterea spirituală a lui sau a ei. Doi tineri inteligenţi, artişti „boemi”, cu care am încercat să lucrez odată, aveau de patru ani o căsnicie marcată de ţipete aproa¬pe zilnice, farfurii sparte şi certuri ce se soldau cu zgîrieturi pe faţă, continuînd cu infidelităţi săptămînale şi separări lu¬nare. La scurt timp după ce ne-am început munca, fiecare dintre ei a perceput în mod corect că această terapie îi va con¬duce către creşterea autodisciplinei şi, în consecinţă, spre o relaţie mult mai puţin discordantă. „Dar dvs. vreţi să scoatem pasiunea din relaţia noastră”, mi-au spus. „Noţiunea dvs. de iubire şi căsnicie nu lasă loc pasiunii.” Aproape imediat du¬pă aceasta, ei au părăsit terapia şi mi s-a adus la cunoştinţă că trei ani mai tîrziu, după cîteva încercări cu alţi terapeuţi, con¬certele lor zilnice de ţipete şi haoticul model al căsniciei lor
142
Iubirea
continua neschimbat, la fel ca şi slaba productivitate a vieţi¬lor lor individuale. Nu e nici o îndoială că mariajul lor este, într-un sens, unul extrem de colorat. Dar este asemănător cu culorile primare din picturile copilului, aruncate pe hîrtie fă¬ră îndemînare, ocazional, nu fără şarm, dar, în general, aşa cum se întîmplă cu arta copiilor: toate lucrările sînt cam la fel. în tăcutele nuanţe controlate ale lui Rembrandt se pot găsi culori infinit de bogate, unice şi pline de înţelesuri. Pasiunea înseamnă simţirea marii profunzimi. Faptul că un sentiment este necontrolat nu indică, în nici un caz, că este mai adînc decît un sentiment disciplinat. Din contră, psihiatrii cunosc bine adevărul vechiului proverb: „Rîurile puţin adînci sînt zgomotoase” şi „Apele liniştite sînt adînci.” Nu trebuie să ne închipuim că o persoană ale cărei sentimente sînt controlate şi stăpînite nu poate fi una plină de pasiune.
Deşi nimeni nu trebuie să fie sclavul propriilor sentimen¬te, autodisciplina nu presupune strivirea şi nimicirea senti¬mentelor. Le spun frecvent pacienţilor mei că sentimentele lor sînt sclavii lor şi că arta autodisciplinării e asemănătoare artei proprietarilor de sclavi. în primul rînd, sentimentele sînt sursa energiei; ele sînt precum puterea calului sau a scla¬vului, făcînd posibilă îndeplinirea misiunilor vieţii. De vreme ce ele lucrează pentru noi, trebuie să le tratăm cu respect. Există două tipuri de greşeli comune pe care proprietarii de sclavi le pot face şi care reprezintă forme extreme şi opuse de conducere executivă. Primul tip de proprietar de sclavi nu-şi disciplinează deloc sclavii, nu le oferă nici o structură, nu le stabileşte limite, nu îi trimite în nici o direcţie şi nu este clar cine e şeful. Se va întîmplă, bineînţeles, ca în timp sclavii lui să se oprească din muncă şi să înceapă să se mute în conac, invadînd salonul şi spărgînd mobila, iar în curînd proprieta¬rul de sclavi va afla că el este sclavul acestor sclavi, trăind în acelaşi haos ca mai sus menţionatul cuplu „boem” cu tulbu¬rări de caracter.
Celălalt stil de conducere, cel opus, ce presupune senti¬mentul de vinovăţie al nevroticului, sentiment ce influenţea¬ză deseori celelalte sentimente ale lui este la fel de autodis-tructiv. Proprietarul de sclavi ce practică acest stil e atît de obsedat de frica că aceşti sclavi (sentimentele) pot să scape de
IUBIREA ESTE DISCIPLINATĂ
143
sub control şi este atît de hotărît ca ei să nu îi cauzeze nici o problemă, încît îi bate regulat pentru a-1 asculta şi îi pedep¬seşte sever la primul semn de putere din partea lor. Rezulta¬tul acestui stil este acela că într-un timp relativ scurt, sclavii devin din ce în ce mai puţin productivi, iar voinţa lor este stoarsă de severul tratament pe care l-au primit. Sau vor în¬clina din ce în ce mai mult spre o rebeliune făţişă. Dacă pro¬cesul durează destul timp, într-o noapte, previziunea pro-prietarului de sclavi se va adeveri, iar sclavii se vor răscula, vor arde palatul şi nu de puţine ori cu proprietarul înăuntru. Aceasta este geneza unor psihoze şi a unor nevroze copleşi¬toare. Administrarea potrivită a sentimentelor se face în mod clar de-a lungul unei complexe (prin urmare nici simplă, nici uşoară) şi echilibrate căi de mijloc, necesitînd grijă şi atenţie continuă. Aici, proprietarul îşi tratează sentimentele (sclavii) cu respect, crescîndu-1 cu hrană buna, tratament şi asistenţă medicală, ascultînd şi răspunzînd vocilor lor, întrebîndu-le de sănătate, încurajîndu-le, organizîndu-le, stabilindu-le limi¬tele, decizînd clar între ele, redirecţionîndu-le şi învăţîndu-le, nelăsînd niciodată vreun semn de îndoială asupra a cine e şe¬ful. Aceasta e calea unei autodiscipline sănătoase.
Printre sentimentele ce trebuie disciplinate se află şi senti¬mentul iubirii. Aşa cum am indicat, acesta nu este echivalent cu iubirea veritabilă, dar sentimentul se asociază cu investi¬rea. Trebuie să fii foarte respectat şi nutrit de energia lui crea¬tivă, dar dacă i se permite să o ia razna, rezultatul nu va fi o iubire veritabilă, ci confuzie şi neproductivitate. Deoarece iu¬birea veritabilă implică o extensie de sine, sînt cerute cantităţi vaste de energie şi, vrînd sau nevrînd, depozitul nostru de energie este limitat la fel ca şi orele dintr-o zi. Nu putem să iubim pe oricine. într-adevăr, putem avea sentimentul că iu¬bim umanitatea şi acest sentiment poate fi, de asemenea, de ajutor în aprovizionarea noastră cu destulă energie pentru a manifesta o dragoste veritabilă pentru cîţiva indivizi anume. Dar iubirea veritabilă pentru relativ puţini indivizi este tot ceea ce ne stă în putere. încercarea de a depăşi limitele ener¬giei noastre înseamnă a oferi mai mult decît putem da şi exis¬tă un punct de unde nu te mai poţi întoarce, dincolo de care încercarea de a-i iubi pe toţi cei ce ne apar în cale devine fra-
144
Iubirea
uduloasă şi dăunătoare pentru cei pe care vrem să-i ajutăm, în consecinţă, dacă sîntem atît de fericiţi încît să fim în pozi¬ţia în care majoritatea indivizilor ne solicită atenţia, trebuie să alegem dintre ei pe aceia de care sîntem îndrăgostiţi acum. Această alegere nu este uşoară; poate fi chinuitor de dureroa¬să, la fel cum poate fi asumarea puterii dumnezeieşti. Dar ea trebuie făcută. Mulţi factori trebuie avuţi în vedere, în primul rînd capacitatea posibilului primitor al dragostei noastre de a răspunde iubirii prin creştere spirituală. Oamenii au capaci¬tăţi diferite, un factor care va fi examinat mai tîrziu. Este, în orice caz, de necontestat că sînt o mulţime de asemenea spi¬rite atît de încuiate în spatele unor armuri impenetrabile în¬cît, în ciuda celor mai mari eforturi de a nutri şi creşte acele spirite, ele sînt damnate la un eşec aproape sigur. încercarea de a iubi pe cineva care nu poate beneficia din iubirea ta de creştere spirituală înseamnă a-ţi irosi energia, a sădi sămînţa pe un teren arid. Iubirea veritabilă e preţioasă, iar aceia care sînt capabili de iubire veritabilă ştiu că iubirea lor trebuie să fie focalizată cît de productiv posibil, prin autodisciplină.
Trebuie de asemenea analizată şi cealaltă faţetă a proble¬mei de a iubi prea multe persoane. Există unii oameni care pot să iubească mai mult de o singură persoană în acelaşi timp, să menţină simultan mai multe relaţii de iubire verita¬bilă. Aceasta este ea însăşi o problemă din mai multe motive. Unul dintre ele este mitul vestic sau american al iubirii ro¬mantice, care sugerează că fiecare om este „menit” unul alt om; astfel, prin extrapolare, el nu este sortit nimănui altcuiva. Acest mit, prin urmare, prescrie excusivitatea relaţiilor de dragoste, în particular, exclusivitatea sexuală. Mitul este de ajutor, probabil, contribuind la stabilitatea şi productivitatea relaţiilor umane, pentru că majoritatea fiinţelor umane îşi în¬fruntă limitele capacităţii lor de a se extinde în vederea dez¬voltării de relaţii de iubire veritabilă numai cu soţii şi cu co¬piii lor. într-adevăr, dacă cineva poate spune că a construit o relaţie de iubire veritabilă cu partenerul şi cu copilul, atunci poate spune că a reuşit să realizeze ceea ce majoritatea oame¬nilor nu reuşea într-o viaţă. Există adeseori ceva patetic la in¬dividul care a eşuat în încercarea de a-şi transforma familia într-o uniune a iubirii, căutînd încă relaţii de iubire în afara
IUBIREA ESTE DISCIPLINATĂ
145
familiei. Prima obligaţie a unei persoane care iubeşte verita¬bil o vor constitui întotdeauna relaţiile ei maritale şi parenta¬le. Totuşi, există cazuri în care capacitatea cuiva de a iubi es¬te suficient de mare pentru a construi cu succes relaţii de iubire în familie şi pentru a avea energie şi pentru alte relaţii. Pentru aceştia, mitul exclusivităţii nu este numai fals ca ata¬re, dar reprezintă, de asemenea, o limită inutilă în faţa capa¬cităţii lor de a se oferi şi altora, din afara familiei. Este posibil ca această limitare să fie depăşită, dar o mare autodisciplină este cerută în extinderea sinelui pentru a evita „expansiunea prea lentă a sinelui”. Despre această extraordinară complexi-tate a chestiunii (atinsă aici numai în trecere) vorbea Joseph Fletcher, teolog şi autor al cerţii Noua Moralitate, aşa cum mi-a relatat un prieten de-al meu: „Iubirea liberă e un ideal. Din nefericire, e un ideal de care doar cîţiva dintre noi sînt capa¬bili.” Ceea ce a vrut să spună a fost că doar cîţiva dintre noi au o capacitate de autodisciplină atît de mare încît să menţi¬nă relaţii în care există iubire veritabilă atît în familie, cît şi în afara ei. Libertatea şi disciplina sînt într-adevăr foarte strînse, fără disciplina iubirii veritabile libertatea este în mod invaria¬bil potrivnică iubirii şi distructivă.
Intre timp, unii dintre cititori s-ar putea simţi să tui de con¬ceptul de disciplină şi vor concluziona că sînt avocatul unui stil de viaţă de o plictisitoare Autodisciplină calvinistică per¬manentă! Permanentă autoanaliză! Datorie! Responsabilitate! Neopuritanism, ar spune unii. Spuneţi-i aşa cum vreţi, iubi¬rea veritabilă, cu toată disciplina pe care o presupune, este singura cale în această viaţă pentru a obţine o bucurie sub¬stanţială. Apucaţi o altă cale şi veţi descoperi poate unele mo-mente de bucurie extatică, dar ele vor zbura şi vor fi din ce în ce mai amăgitoare. Cînd iubesc veritabil, îmi extind şinele, şi cînd mă extind, cresc. Cu cît iubesc mai mult, cu cît iubesc mai îndelung, cu atît devin mai mare. Iubirea veritabilă este împlinire de sine. Cu cît nutresc mai mult creşterea spiritua¬lă a celorlalţi, cu atît este mai nutrită creşterea mea spirituală. Sînt, în totalitate, o fiinţă umană egoistă. Nu fac niciodată ce¬va pentru altcineva, ci tot ce fac fac pentru mine însumi. Şi aşa cum am crescut prin iubire, la fel a crescut şi dragostea
L
146
Iubirea
mea, tot mai prezentă, tot mai constantă. Poate că sînt neopu-ritan. Dar sînt şi un nebun voios. Aşa cum cîntă John Denver:
IUBIREA ÎNSEAMNĂ SEPARARE
147
Iubirea-i pretutindeni, eu o zăresc, Tu eşti tot ce poţi să fii, fii deci Viaţa-i perfectă, eu o doresc Şi joacă cu mine jocul acest.*
Iubirea înseamnă separare

Chiar dacă actul de a nutri creşterea spirituală a altcuiva are efectul de a nutri propriul spirit, o caracteristică majoră a iubirii veritabile este că distincţia între sine şi altcineva este întotdeauna menţinută şi conservată. Cel care iubeşte verita¬bil îl va percepe întotdeauna pe cel pe care îl iubeşte ca pe ci¬neva care are o identitate total separată. Mai mult decît atît, întotdeauna cel care iubeşte veritabil va respecta şi chiar va încuraja această separare şi individualitatea unică a celui pe care îl iubeşte. Eşecul de a percepe şi respecta această separa¬re este întîlnit deseori şi reprezintă cauza multor boli mintale şi suferinţe inutile.
în cele mai extreme forme, eşecul de a percepe separarea de tine a celuilalt se numeşte narcisism. într-adevăr, indivizii narcisişti, în fapt, sînt neputincioşi în a-şi percepe copiii, soţii sau prietenii ca fiind separaţi de ei înşişi la nivel emoţional. Prima dată cînd am început să înţeleg cît narcisism poate exista a fost în timpul unui interviu cu o pacientă schizofre¬nică, pe care o voi numi Susan X. Susan avea 31 de ani pe atunci. Pînă la vîrsta de 18 ani, a avut cîteva încercări serioa¬se de sinucidere şi a trebuit să fie internată aproape continuu timp de 13 ani după aceea într-o mulţime de spitale şi sana¬torii, în orice caz, cu siguranţă datorită tratamentului psihia¬tric de calitate pe care 1-a primit în cursul acestor ani, a înce¬put în sfîrşit să se însănătoşească. Pentru cîteva luni, cît a
* „Love îs Everywhere” („Iubirea-i pretutindeni”), de John Den¬ver, Joe Henry, Steve Weisberg şi John Martin Sommers, copyright 1975 Cherry Lane Music Co, care ne-au acordat permisiunea de a o publica.
durat munca noastră, a demonstrat o creştere a capacităţii de a avea încredere în persoanele demne de încredere, de a dis¬tinge între persoanele demne de încredere şi cele nedemne, de a accepta faptul că prezintă tulburări schizofrenice; a înţe¬les că va fi necesar să muncească mult tot restul vieţii ei pen¬tru a se autodisciplina şi a lupta cu această boală, să se res¬pecte pe sine şi să facă ceea ce este necesar pentru a se îngriji, fără să fie nevoie să se sprijine pe alţii pentru a continua să se nutrească. Din cauza acestui mare progres, am simţit că se apropie timpul cînd Susan va fi în stare să părăseasă spitalul şi pentru prima oară în viaţa ei să-şi poată menţine şi condu¬ce cu succes o existenţă independentă. Aceasta s-a întîmplat cînd m-am întîlnit cu părinţii ei, un cuplu arătos şi sănătos, cam de cincizeci şi cinci de ani. Am fost foarte fericit să le de¬scriu progresul enorm al Susanei şi să le explic în detaliu mo¬tivele optimismului meu. Dar spre marea mea surpriză, pu¬ţin după ce am început să explic, mama Susanei a început să plîngă şi a continuat să plîngă de cum a auzit mesajul meu în¬curajator. La început am crezut că sînt lacrimi de bucurie, dar se vedea din expresia ei că era foarte tristă. în final, am spus: „Sînt dezorientat, Doamnă X. Astăzi v-am spus lucruri care sînt mai mult decît încurajatoare, dar dumneavoastră păreţi să fiţi tristă.”
„Bineînţeles că sînt tristă”, mi-a zis. „Nu mă pot abţine să nu plîng cînd mă gîndesc cît a suferit biata Susan.”
Am pornit, atunci, într-o lungă explicare a ceea ce, într-a¬devăr, Susan a trebuit să sufere multă vreme de-a lungul bo¬lii sale, dar le-am explicat şi că în mod clar a învăţat multe din această suferinţă, că partea cea mai grea a trecut şi că nu e probabil ca ea să sufere de acum înainte mai mult decît orica¬re alt adult. într-adevăr, ea s-ar putea să sufere mai puţin de¬cît oricare dintre noi din cauza înţelepciunii cîştigate din bă¬tălia cu schizofrenia. Doamna X continua să plîngă în tăcere. „Sincer, sînt încă încurcat, Doamnă X.”, am spus. „De-a lungul ultimilor 13 ani, trebuie că aţi participat la cel puţin 20 de întîlniri ca aceasta cu psihiatrii Susanei, şi din cîte ştiu eu, nici unul dintre ei nu a fost mai optimist decît mine. Nu vă simţiţi mai degrabă bucuroasă decît tristă?”
148
Iubirea
„Nu mă pot gîndi decît la ce viaţă dificilă înfruntă Susan”, răspunse printre lacrimi Doamna X.
„Uitaţi, Doamnă X.”, am spus, „există ceva ce v-aş putea spune despre Susan astfel încît să vă fac să vă simţiţi mai în¬curajată şi fericită pentru ea?”
„Nefericita viaţă a Susanei este atît de plină de durere”, a scîncit Doamna X.
Brusc, am realizat că Doamna X. nu plîngea pentru Susan, ci pentru ea însăşi. îşi deplîngea propria suferinţă şi durere, însă întîlnirea era pentru Susan, nu pentru ea, iar ea îşi vărsa lacrimile în numele Susanei. Cum poate face asta, m-am gîn-dit? După aceasta, am realizat că Doamna X. nu putea acum să facă distincţia între Susan şi propria persoană. Ceea ce ea a simţit trebuia să simtă şi Susan. O utiliza pe Susan ca pe un mijloc de exprimare a propriilor nevoi. Nu o făcea conştient sau maliţios; în realitate, la nivel emoţional, nu putea să o perceapă pe Susan ca avînd o identitate separată de a ei. Su¬san era ea. în mintea ei, Susan ca entitate, individ separat cu individualitate, cu o cale diferită în viaţă pur şi simplu nu exista — probabil, nici nimeni altcineva. Din punct de vede¬re intelectual, Doamna X. putea recunoaşte alţi oameni ca fi¬ind diferiţi de ea însăşi. în adîncurile minţii sale, întreaga lu¬me era ea, Doamna X., ea singură.
în experienţele ulterioare, am recunoscut adesea în mame ale copiilor schizofrenici indivizi extraordinar de narcisişti, cum era şi Doamna X. Nu se poate spune că asemenea mame sînt în toate cazurile narcisiste sau că mamele narcisiste nu pot da naştere unui copil normal. Schizofrenia este o boală extrem de complexă, cu evidente determinări genetice, ca şi ale mediului înconjurător. Dar ne putem imagina profunzi¬mea confuziei din copilăria Susanei provocată de narcisismul mamei sale şi se poate analiza în mod obiectiv interacţiunea mamelor narcisiste cu copiii lor. într-o după-amiază în care Doamnei X. îi păruse rău pentru propria persoană, Susan ar fi putut veni de la şcoală aducînd cîteva din picturile pe care profesorul ei i le-a notat cu 10. Dacă i-ar fi spus mamei sale, plină de mîndrie, ce repede progresează în acest domeniu, Doamna X. ar fi putut răspunde:
IUBIREA ÎNSEAMNĂ SEPARARE
149
„Susan, mergi la culcare. Nu ar trebui să te extenuezi atît cu lucrul la şcoală. Sistemul de învăţămînt e depăşit. Nu le mai pasă de copii.” Pe de altă parte, într-o după-amiază cînd Doamna X. s-ar fi aflat într-o foarte bună dispoziţie, Susan ar fi putut veni acasă în lacrimi din cauza faptului că a fost tero¬rizată de cîţiva băieţi în autobuzul şcolii, iar Doamna X. ar fi putut spune: „Nu este extraordinar că domnul Jones e un şo¬fer de autobuz atît de bun? Este atît de răbdător şi drăguţ cu toţi copiii şi răutăţile voastre! Cred că ar trebui să îi oferiţi un cadou mic şi drăguţ de Crăciun.” De vreme ce ei nu îi percep pe ceilalţi ca fiind ceilalţi, ci doar o extensie a lor înşile, indi¬vizilor narcisişti le lipseşte empatia, care este capacitatea de a simţi ce simte celălalt. Lipsindu-le empatia, de obicei părinţii narcisişti le răspund copiilor lor în mod nepotrivit la nivel emoţional şi eşuează în a recunoaşte sau în a verifica senti¬mentele copilului. Nu este de mirare, deci, că asemenea copii cresc cu grave deficienţe în a recunoaşte, a accepta şi prin ur¬mare în a-şi stăpîni propriile sentimente.
Chiar dacă nu tot atît de narcisişti ca Doamna X., marea majoritate a părinţilor eşuează, într-o anumită măsură, în a recunoaşte în mod adecvat sau în a aprecia pe deplin indivi¬dualitatea unică sau „faptul de a fi altul” al copilului lor. Exemplele comune abundă. Părinţii vor spune despre copilul lor: „Aşchia nu sare departe de trunchi” sau îi vor spune co¬pilului lor: „Eşti exact ca unchiul tău Jim”, ca şi cum copilul ar fi o copie genetică fidelă a lor înşile sau a familiei, cînd re-alitatea în ceea ce priveşte combinaţiile genetice este aceea că toţi copiii sînt extrem de diferiţi, din punct de vedere genetic, comparativ cu fiecare dintre părinţii lor şi faţă de toţi înainta¬şii lor. Taţii sportivi îşi împing copiii înclinaţi spre învăţătură către fotbal, iar taţii cu meserii academice îşi îndrumă copiii cu înclinaţii sportive către cărţi, făcîndu-i pe copiii lor să re¬simtă în mod inutil multă vinovăţie şi tulburare. O soţie de general se plîngea de fiica lor de 17 ani: „Cînd e acasă, Sally stă tot timpul în camera ei, scriind poezii triste. E morbid, doctore. Şi refuză cu desăvîrşire să meargă la petreceri. Mi-e teamă că are o boală serioasă.” După ce am intervievat-o pe Sally, o tînără fermecătoare şi vivace, cu rezultate foarte bune la şcoală şi avînd o mulţime de prieteni, le-am spus părinţilor
150
Iubirea
ei că eu cred că Sally este perfect sănătoasă. Totodată, le-am sugerat că ei ar trebui să mai slăbească presiunea exercitată pentru ca ea să fie o copie fidelă a lor. Au plecat să consulte un alt psihiatru, unul care va fi în stare să se pronunţe asupra diferitelor deviaţii ale copilului lor.
Adolescenţii se plîng frecvent că sînt disciplinaţi într-un anume fel nu dintr-o preocupare veritabilă, ci din cauza fricii părinţilor, că le vor crea o imagine proastă. „Părinţii mei mă bat mereu la cap să îmi tai părul”, obişnuiau adolescenţii să spună acum cîţiva ani. „Ei nu-mi pot explica de ce nu trebuie să îl port mare. Pur şi simplu, nu vor ca alţi oameni să-i vadă pe copiii lor cu părul lung. în realitate, nu le pasă cîtuşi de puţin de mine. Singurul lucru de care le pasă cu adevărat es¬te imaginea lor.” Asemenea resentimente adolescentine sînt adeseori justificate. Părinţii, în fapt, eşuează în încercarea de a aprecia individualitatea unică a copiilor lor şi îşi privesc adeseori copiii ca pe o extensie a lor înşile, în multe cazuri ca pe hainele lor elegante, gazonul atent îngrijit sau maşinile strălucitoare, care sînt extensii ale lor înşile, reprezentînd sta-tutul lor în faţa lumii. Acestor forme blînde, dar nu mai pu¬ţin distructive de narcisism parental des întîlnite li se adre¬sează poate Kahlil Gibran în unele dintre cele mai rafinate cuvinte scrise vreodată despre creşterea copilului:
Copiii voştri nu sînt copiii voştri.
Ei sînt fiii şi fiicele dorului Vieţii de ea însăşi îndrăgostită.
Ei vin prin voi dar nu din voi,
Şi, deşi sînt cu voi, ei nu sînt ai voştri.
Puteţi să le daţi dragostea, nu însă şi gîndurile voastre,
Fiindcă ei au gîndurile lor.
Le puteţi găzdui trupul dar nu şi sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mîine, pe care voi
nu o puteţi vizita nici chiar în vis. Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi asemenea
vouă, Pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.
IUBIREA ÎNSEAMNĂ SEPARARE
151
Voi sînteţi arcul din care copiii voştri, ca nişte săgeţi vii, sînt az-vîrliţi.
Pe drumul nesfirşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă în¬cordează, astfel ca săgeţile-I să poată zbura iute şi departe.
Şi puterea voastră, prin mîna Arcaşului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi ar¬cul cel statornic*
Dificultatea pe care oamenii în general par să o aibă în a aprecia pe deplin separarea celor de care sînt apropiaţi are le¬gătură nu doar cu faptul de a fi părinţi, ci şi cu relaţiile lor ce¬le mai intime, inclusiv căsnicia. Nu cu mult timp în urmă, am ascultat într-un grup de cupluri o declaraţie a unui partici¬pant; el spunea că „scopul şi menirea” soţiei sale sînt acelea de a păstra casa curată şi de a-1 hrăni cum se cuvine. Am fost îngrozit de ceea ce îmi părea a fi o manifestare greu mascată de şovinism masculin. Am considerat că aş putea să îi de¬monstrez aceasta chestionîndu-i pe ceilalţi membri ai grupu¬lui, pentru a se pronunţa despre cum percep ei scopul şi me¬nirea soţiilor lor. Spre oroarea mea, ceilalţi şase, bărbaţi şi femei laolaltă, au dat răspunsuri destul de asemănătoare. Toţi au definit scopul şi menirea soţilor sau soţiilor lor în relaţie cu ei înşişi; toţi au clacat în a înţelege că propriile lor jumătăţi pot avea o existenţă separată de a lor sau un destin diferit de ceea ce le oferă căsnicia. „Dumnezeule mare”, am exclamat, „nu e de mirare că voi toţi aveţi dificultăţi în căsniciile voas¬tre şi veţi continua să le aveţi pînă cînd veţi recunoaşte că fie¬care dintre voi are propriul lui destin de îndeplinit.” Grupul nu s-a simţit numai pedepsit, ci şi foarte confuz datorită ver¬dictului meu. Oarecum ostili, mi-au cerut să definesc scopul şi menirea soţiei mele. „Scopul şi menirea soţiei mele, Lily,” am răspuns, „este de a creşte pentru a fi cea mai bună în ceea ce poate face, nu pentru beneficiul meu, ci pentru al ei şi pen¬tru gloria Domnului.” Concepţia aceasta le-a rămas străină pentru ceva timp, totuşi.
* Kahlil Gibran, Profetul, trad. rom. de Radu Cîrneci, ed. Orion, 1991, p. 13.
152
Iubirea
Problema separării în relaţiile apropiate a chinuit minţile oamenilor de-a lungul multor ani. In orice caz, a primit mai multă atenţie din punct de vedere politic decît din punct de vedere al căsniciei. Comunismul pur, de exemplu, a dat naş¬tere unei filozofii nu neplăcute cuplurilor mai sus menţiona¬te — conform căreia scopul şi menirea individului este acela de a servi relaţiei, grupului, colectivului, societăţii. Doar des¬tinul statului este important; destinul individului este consi¬derat lipsit de importanţă. Capitalismul pur, pe de altă parte, a susţinut destinul individului chiar cu costul relaţiei, grupu¬lui, colectivului, societăţii. Văduvele şi orfanii pot muri de foame, iar asta nu trebuie să-1 împiedice pe întreprinzătorul individual să se bucure de toate roadele iniţiativei lui. Ar tre¬bui să fie evident pentru orice minte cu discernămînt că nici una dintre aceste soluţii pure la problema separării într-o re¬laţie nu avea succes. Sănătatea individuală depinde de sănă¬tatea societăţii; sănătatea societăţii depinde de sănătatea indi¬vizilor săi. Cînd lucrăm cu cupluri, soţia mea şi cu mine trasăm o analogie între căsnicie şi o tabără de alpinism. Dacă unul vrea să facă alpinism, celălalt trebuie să aibă grijă de ta¬bără, un loc în care se găsesc provizii şi corturi, unde primul poate primi hrană şi se poate odihni înainte de a se aventura din nou în căutarea unei noi provocări. Alpiniştii experimen¬taţi ştiu că trebuie să cheltuiască cel puţin la fel de mult timp, dacă nu mai mult, cu îngrijirea taberei ca şi cu ascensiunea, pentru că supravieţuirea lor depinde de cît de atent verifică dacă tabăra este robust construită şi bine aprovizionată.
O problemă obişnuită şi tradiţional masculină a mariaju¬lui este cea creată de soţ, care, odată căsătorit, îşi dedică în¬treaga energie ascensiunii şi deloc grijii faţă de căsnicie sau taberei de la bază, aşteptîndu-se ca totul să fie în perfectă or¬dine oricînd ar alege să se întoarcă aici pentru odihnă şi recre-ere, înainte de a-şi asuma vreo răspundere în întreţinerea ei. Mai devreme sau mai tîrziu, „capitalistul” se va apropia de eşec şi se va întoarce pentru a-şi regăsi tabăra neîngrijită în ruină, soţia ignorată fiind spitalizată pentru o cădere nervoa¬să, fugită cu un alt bărbat sau, cu alte cuvinte, demisionată din slujba ei de îngrijitor de tabără. O problemă maritală la fel de comună şi tradiţional feminină este creată de soţia care,
IUBIREA ÎNSEAMNĂ SEPARARE
153
odată căsătorită, simte că ţelul vieţii ei a fost atins. Pentru ea, tabăra este vîrful. Ea nu poate să înţeleagă sau să priceapă ne¬voia soţului ei de a înregistra experienţe şi împliniri şi după căsătorie şi reacţionează la acest lucru cu gelozie şi nesfîrşite cereri ca el să dedice tot mai multă atenţie căminului. Ca şi al¬te rezolvări „comuniste” ale problemei, aceasta creează o re¬laţie sufocantă şi umilitoare, din care soţul, simţindu-se prins în cursă şi limitat, poate alege să se elibereze în momentul „crizei de la mijlocul vieţii”. Mişcarea de eliberare feminină poate fi de ajutor în a arăta calea ce este în mod clar singura rezolvare ideală: căsnicia ca o adevărată instituţie a cooperă¬rii, ce necesită mari contribuţii mutuale, grijă, timp şi energie, dar care există pentru scopul primar de a nutri creşterea spi¬rituală individuală a fiecăruia dintre participanţi, în vederea atingerii unor vîrfuri proprii. Bărbatul şi femeia trebuie să în¬grijească împreună de cămin şi împreună trebuie să se avînte spre înălţimi.
Ca adolescent, mă înfioram adesea la vorbele de iubire ale tinerei poete americane Ann Bradstreet spuse soţului ei: „Da¬că vreodată doi ar fi unul, atunci — noi sîntem.”*
Crescînd, am realizat însă că separarea partenerilor îmbo¬găţeşte cuplul. Căsniciile bune nu pot fi construite de indivizi înspăimîntaţi de singurătatea lor, aşa cum se întîmplă în ma¬joritatea cazurilor, pentru a căuta o scăpare în căsătorie. Iubi¬rea veritabilă nu respectă doar individualitatea celuilalt, ci caută să o cultive chiar cu riscul separării sau pierderii. Ulti¬mul ţel al vieţii rămîne creşterea spirituală a individului, că¬lătoria solitară pe culmi care pot fi atinse numai de unul sin¬gur. Călătoriile semnificative nu pot fi duse la îndeplinire fără o nutrire potrivită, oferită de o căsnicie reuşită sau de o societate de succes. Căsnicia şi societatea există pentru scopul de bază de a asigura nutrirea acestor călătorii individuale. Sau, cum este în cazul iubirii veritabile, „sacrificiile” în inte¬resul creşterii altora servesc în egală măsură pentru creşterea
* „To My Dear and Loving Husband” („Dragului şi iubitului meu soţ”), 1678, din The Literature of the United States, ed. Walter Blair et al, Scott, Foresman, Glenview, 111., 1953, p. 159.
154
Iubirea
de sine. Este vorba de întoarcerea individului spre nutrirea căsniciei sau a societăţii de pe culmile pe care ea sau el le-au traversat singuri şi care servesc ridicării acelei căsnicii sau so¬cietăţii către noi înălţimi. Din acest punct de vedere, creşterea individuală şi creşterea societăţii sînt interdependente, dar individul se va afla întotdeauna singur şi izolat în faţa culmi¬lor ameninţătoare. Despre solitudinea înţelepciunii vorbeşte încă o dată profetul lui Kahlil Gibran, referindu-se la căsnicie:
Dar e bine să existe spaţii în acest împreună al vostru. Pentru ca vînturile cerurilor să poată dansa printre voi.

Iubiţi-vă unul pe altul, dar nu vă faceţi din iubire oprelişte: Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor
voastre. Umpleţi-vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr-o singură
cupă.
împărţiţi-vă pîinea, dar nu mîncaţi din aceeaşi bucată. Cînlaţi şi dansaţi şi veseliţi-vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să
rămînă singur, întocmai cum strunele lăutei sînt singure, în timp ce vibrează
în aceeaşi armonie.
Dăruiţi-vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte, Pentru că numai mina vieţii vă poate cuprinde inimile, Şi ţineţi-vă alături, dar nu chiar aşa de aproape, Căci coloanele templului înălţate-s la anume distanţă, Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt*
Iubire şi psihoterapie
Este greu pentru mine să redau acum motivaţia şi înţele¬gerea cu care am intrat în domeniul psihiatriei acum 15 ani. Cu siguranţă, mi-am dorit să ajut oamenii. Procesul ajutării oamenilor în alte branşe ale medicinii implică tehnologia, cu care eu nu mă simt confortabil şi care, de altfel, pare prea me-
* Kahlil Gibran, Profetul, ed. cit., pp. 11-12.
IUBIRE ŞI PSIHOTERAPIE
155
canicistă pentru a se potrivi gusturilor mele. De asemenea, am găsit că faptul de a discuta cu oamenii este mult mai dis¬tractiv decît să îi cercetezi amănunţit şi să îi operezi, iar ciu¬dăţeniile minţii umane păreau, inerent, mult mai interesante decît ciudăţeniile corpului sau microbii care îl infectează. Nu aveam nici o idee despre cum pot psihiatrii să îi ajute pe oa¬meni, excepţie făcînd fantasma conform căreia psihiatrii sînt posesorii unor cuvinte şi tehnici magice de a interacţiona cu pacienţii, descurcînd în mod magic iţele psihicului. Probabil îmi doream să fiu magician. Aveam o noţiune foarte vagă de¬spre faptul că munca implicată ar avea de-a face cu dezvolta¬rea spirituală a pacienţilor şi cu siguranţă nici măcar prin gînd nu-mi trecea că aceasta ar implica propria mea dezvol¬tare spirituală.
în timpul primelor zece luni de instruire ale mele, am lu¬crat cu pacienţi foarte bolnavi şi tulburaţi, care păreau a be¬neficia mult mai mult de pe urma tratamentelor cu şocuri electrice şi pastile sau a unei îngrijiri atente decît de pe urma a ceea ce obţineau de la mine, dar am învăţat cuvintele „ma¬gice” tradiţionale şi tehnicile de interacţiune. După această perioadă, am început să am grijă de primul meu pacient ne¬vrotic, care făcea de multă vreme psihoterapie ca pacient ne-internat. Era o pacientă pe care o vom numi Marcia. Marcia venea să mă vadă de trei ori pe săptămînă. A fost o adevăra¬tă bătălie. Nu voia să vorbească despre lucrurile pe care îmi doream să le aud sau nu voia să discute despre ele în felul în care doream, iar uneori nu voia să vorbească deloc. în cîteva puncte, valorile noastre erau destul de diferite; în timpul bă¬tăliei, a ajuns să se schimbe cumva, iar eu să mai schimb cîte ceva în mine însumi. Dar lupta continua, în ciuda bagajului meu de cuvinte magice, tehnici şi situaţii şi nu exista nici un semn că starea Marciei s-ar fi îmbunătăţit. într-adevar, la pu¬ţin timp după ce a început să mă consulte, ea şi-a dezvoltat un model comportamental de o promiscuitate aproape inac¬ceptabilă şi timp de luni întregi a înregistrat neabătut nenu¬mărate incidente de „comportament rău”. în sfîrşit, după un asemenea an, m-a întrebat, în mijlocul unei şedinţe:
„Credeţi că sînt o nenorocită?”

156
Iubirea
„Pari să vrei să îţi spun ce cred despre tine”, i-am răspuns, încercînd să cîştig timp.
Aceasta era exact ceea ce îşi dorea, a spus. Dar ce aş fi pu¬tut face acum? Ce cuvinte magice, tehnici sau metode mi-ar fi fost de ajutor? I-aş fi putut răspunde: „De ce mă întrebi asta?” sau „Ce îţi închipui tu că aş crede eu despre tine?” sau „Ceea ce este important, Marcia, este nu cum te consider eu, ci opi¬nia ta despre tine.” Totuşi aveam sentimentul că aceste stra¬tegii erau o formă de eschivare şi că după un an întreg de şe¬dinţe ţinute de trei ori pe săptămînă, în sfîrşit, Marcia era îndreptăţită să obţină un răspuns onest de la mine în legătu¬ră cu ceea ce cred despre ea. Dar nu aveam nici un precedent pentru această situaţie; faptul de a-i spune în faţă unei per-soane ceea ce crezi despre ea nu era unul dintre cuvintele ma¬gice sau tehnicile pe care vreunul dintre profesorii mei mi le predaseră. Am avut o interacţiune care nu îmi fusese nicioda¬tă sugerată sau recomandată în timpul instruirii mele; sim¬plul fapt că nu îmi fusese menţionată era pentru mine o indi¬caţie că este o interacţiune dezaprobată, o situaţie în care orice psihiatru care se respectă nu şi-ar fi permis să intre. Cum să reacţionez? Cu inima strînsă, am încercat să merg pe ceea ce părea, într-adevăr, un teren foarte periculos. „Mar¬cia”, am spus, „vii să mă vezi de peste un an. în decursul acestei perioade de timp, lucrurile nu au mers uşor între noi. O mare parte din timp am petrecut-o luptînd, iar bătăliile au fost adeseori plictisitoare, enervante sau obositoare pentru amîndoi. însă în ciuda acestui lucru, tu ai continuat să mă consulţi, depunînd un efort considerabil, trecînd peste incon¬veniente, şedinţă după şedinţă, săptămînă după săptămînă, lună după lună. Nu ai fi fost în stare să faci acest lucru dacă nu ai fi tipul de persoană hotărîtă să se dezvolte şi care să vrea să muncească din greu pentru a deveni mai bună. Nu cred că aş putea crede despre cineva care munceşte atît de mult pentru sine cum o faci tu că este o nenorocită. Deci, răs¬punsul este: Nu, nu cred că eşti o nenorocită. în fapt, îţi ad¬mir întreaga muncă.”
Dintre duzinile sale de iubiţi, Marcia a ales imediat unul, stabilind şi menţinînd cu el o relaţie care în cele din urmă a dus la o căsătorie încununată de succes. Nu a mai fost pro¬miscuă niciodată. A început imediat să vorbească despre lu-
IUBIRE ŞI PSIHOTERAPIE
157
crurile frumoase din ea însăşi. Senzaţia de zădărnicie din bă¬tăliile anterioare s-a risipit instantaneu, şi munca noastră a devenit cursivă şi uşoară, cu progrese remarcabile. în mod straniu, coborîrea mea pe terenul periculos al revelării gîndi-rii mele pozitive despre ea — ceva ce nu credeam că trebuie făcut —, în loc de a o răni, a reprezentat un mare cîştig tera¬peutic şi a însemnat cu claritate punctul de cotitură în munca noastră.
Ce înseamnă aceasta? înseamnă că tot ceea ce avem de fă¬cut pentru a practica o terapie de succes este să le spunem pa¬cienţilor noştri ceea ce gîndim pozitiv despre ei? Nu prea. în primul rînd, în terapie este necesar să fim oneşti totdeauna. O admiram şi o plăceam cu sinceritate pe Marcia. în al doilea rînd, faptul că o plăceam şi admiraţia mea erau de o reală im¬portanţă pentru ea, din cauza duratei mari de timp de cînd ne cunoşteam şi a profunzimii experienţelor noastre în terapie, în fapt, esenţa punctului de cotitură nu a avut de-a face cu admiraţia şi faptul că o plăceam, ci cu natura relaţiei noastre.
Un punct de cotitură similar a apărut în terapia unei tine¬re femei pe care o voi numi Helen, cu care m-am întîlnit de două ori pe săptămînă timp de nouă luni, cu o lipsă de suc¬ces notabilă şi pentru care nu aveam, încă, părea multe senti¬mente pozitive. într-adevăr, după tot acest timp, nu prea aveam multe sentimente pentru ce reprezenta Helen. Nicio¬dată nu mă întîlnisem cu un pacient o perioadă de timp atît de lungă fără să îmi formez cîteva idei despre ceea ce repre¬zenta individul şi despre natura problemei care trebuia rezol¬vată. Eram în totalitate confuz din pricina ei şi mi-am petre¬cut o bună parte din cîteva nopţi încercînd orice, dar fără succes, pentru a da un sens acestui caz. îmi era clar însă că Helen nu avea încredere în mine. Se plîngea zgomotos de faptul că nu am pentru ea nici o formă sau mod de înţelege¬re şi că sînt interesat numai de banii ei. Mi-a vorbit astfel o şe¬dinţă întreagă, după nouă luni de terapie: „Nu vă puteţi ima¬gina, doctore Peack, cît de frustrant este pentru mine să mă aştept să comunic cu dvs. cînd dvs. sînteţi atît de puţin inte¬resat de mine şi din cauza aceasta atît de neglijent cu senti¬mentele mele.”
„Helen”, i-am răspuns, „pare a fi frustrant pentru amîn¬doi. Nu ştiu cum o să te facă să te simţi ce-ţi voi spune, dar tu
158
Iubirea
eşti cel mai frustrant caz pe care l-am avut vreodată în cei ze¬ce ani de cînd practic psihologia. Nu am întîlnit niciodată pe cineva cu care să fi avut mai multă bătaie de cap într-un atît de lung interval de timp. Poate că ai dreptate să crezi că nu reprezint persoana potrivită pentru a lucra cu tine. Nu ştiu. Nu vreau să abandonez, dar sînt foarte sigur că sînt foarte confuz în ceea ce te priveşte şi mă întreb înainte de a înnebuni ce naiba nu merge în munca noastră.”
Un zîmbet strălucitor apăru pe faţa Helenei. „Dvs., după toate astea, chiar ţineţi la mine”, spuse.
„îmmm?”, am întrebat.
„Dacă nu v-ar păsa cu adevărat de mine, nu aţi fi atît de frustrat”, a replicat, ca şi cum ar fi fost ceva perfect evident.
La următoarea şedinţă, Helen a început să îmi spună lu¬cruri pe care mai înainte le ţinuse ascunse sau despre care minţise şi după o săptămînă am putut să înţeleg cu claritate problemele ei de bază, am putut să pun un diagnostic şi să aflu, în mare măsură, cum trebuie să se desfăşoare terapia.
Reacţia mea faţă de Helen a fost plină de sens şi a fost im¬portantă pentru ea, din cauza implicării mele adînci în relaţie şi datorită intensităţii bătăliei pe care o purtam împreună. Eram acum în măsură să identificăm ingredientul esenţial ca¬re face psihoterapia să fie reuşită şi eficientă. Nu era vorba de o „privire pozitivă necondiţionată”, nici de „cuvinte magice”, tehnici sau ipostaze; era vorba de implicare umană şi de lup¬tă. Era vorba de disponibilitatea terapeutului de a se extinde pe sine însuşi, de a nutri creşterea spirituală a pacientului — voinţa de a ieşi dintr-o situaţie limită, de a se implica cu ade¬vărat la nivel emoţional în relaţie, de a se lupta într-adevăr cu pacientul şi cu sine însuşi. Pe scurt, ingredientul esenţial al unei psihoterapii de mare succes şi plină de înţelesuri este iu¬birea.
Este remarcabil, aproape incredibil, că voluminoasa litera¬tură de specialitate din Occident asupra subiectului psihote-rapiei ignoră tema iubirii. Guru hinduşi adeseori nu fac un secret din faptul că iubirea este sursa puterii lor*. Dar litera-
* Vezi Peter Brent, The God Men of India {Omul Dumnezeu al Indiei), Quadrangle Books, New York, 1972.

IUBIRE ŞI PSIHOTERAPIE
159
tura din Occident cea mai apropiată de acest subiect este cea compusă din acele articole care au pretenţia de a analiza di¬ferenţele dintre psihoterapeuţii de succes şi cei fără succes şi care sfîrşesc de obicei prin a menţiona cîteva caracteristici ale psihoterapeuţilor de succes, cum ar fi „căldura” sau „empa-tia”. De fapt, părem să fim jenaţi de subiectul iubirii. Există o suită de motive pentru această stare de lucruri. Unul este confuzia între iubirea veritabilă şi iubirea romantică, care a invadat cultura noastră, la fel de bine ca şi alte confuzii cu ca¬re am avut de-a face în această secţiune. Altul este înclinaţia noastră spre raţional, tangibil şi măsurabil în „medicina ştiin¬ţifică”, în timp ce disciplina psihoterapiei a evoluat în mare măsură în afara „medicinii ştiinţifice”. De vreme ce iubirea este intangibilă, doar parţial măsurabilă şi un fenomen su-praraţional, nu a putut fi obiect al analizei ştiinţifice.
Un alt motiv este forţa tradiţiei psihanalitice în psihiatrie, a analistului blazat şi detaşat, tradiţie pentru care succesorii lui Freud par să fie mai responsabili decît Freud însuşi. în această concepţie, orice sentiment de dragoste pe care pacien¬tul îl nutreşte pentru terapeut este etichetat ca „transfer”, iar orice sentiment de dragoste pe care terapeutul îl are pentru pacient este considerat „contratransfer”, implicînd faptul că această manifestare sentimentală este anormală, mai degrabă o parte a problemei decît a soluţiei, şi ar trebui evitată. Acest lucru este în mare parte absurd. Transferul, după cum am menţionat în secţiunea anterioară, se referă la sentimente, percepţii şi răspunsuri nepotrivite. Nu este nimic nepotrivit în legătură cu pacienţii care ajung să simtă dragoste faţă de te¬rapeutul care îi ascultă cu adevărat oră după oră fără a-i ju¬deca, care îi acceptă cu adevărat aşa cum n-au mai fost accep¬taţi probabil înainte, care se reţine în totalitate de la a se folosi de ei şi care le-a alinat suferinţele. în esenţă, transferul este cel care, în multe cazuri, îl împiedică pe pacient de a dezvol¬ta o relaţie de iubire cu terapeutul, iar însănătoşirea constă în a lucra asupra transferului, în aşa fel încît pacientul să poată experimenta o relaţie de iubire reuşită, adesea pentru prima dată. în mod similar, nu este nimic nepotrivit în sentimente¬le de iubire pe care terapeutul le poate avea pentru pacientul sau pacienta lui, cînd pacientul se supune disciplinei psihote-
160
Iubirea
rapiei, cooperează în tratament, e dispus să înveţe de la tera¬peut şi începe să se dezvolte cu succes datorită acestei relaţii. Psihoterapia intensivă, în multe cazuri, este un proces de re¬găsire a unei griji părinteşti faţă de el. Nu este mai nepotrivit pentru psihoterapeut să aibă sentimente de iubire faţa de pa¬cient decît este pentru un bun părinte să nutrească sentimen¬te de iubire pentru copil. Din contră, este esenţial pentru te¬rapeut să-1 iubească pe pacient pentru ca terapia să aibă succes, iar dacă terapia se dovedeşte a fi încununată de suc¬ces, atunci relaţia terapeutică este, reciproc, una de iubire. Es¬te inevitabil ca terapeutul să încerce sentimente de dragoste, care vor coincide cu iubirea veritabilă pe care el a demon¬strat-o faţă de pacient.
în mare parte, bolile mintale sînt cauzate de o absenţă sau de un defect al iubirii pe care un copil anume o cere de la pă¬rinţii săi pentru o maturizare de succes şi o dezvoltare spiri¬tuală corectă. Este evident, deci, că în vederea vindecării prin psihoterapie, pacientul trebuie să primească de la psihotera¬peut cel puţin o parte din dragostea veritabilă de care pacien¬tul a fost privat. Dacă psihoterapeutul nu poate iubi veritabil un pacient, nu va apărea o vindecare veritabilă. Nu are im¬portanţă cît de recunoscut şi instruit poate fi psihoterapeutul, dacă nu poate să se extindă pe sine prin iubirea faţă de pa¬cient, rezultatele experienţei lor psihoterapeutice nu vor fi, în general, încununate de succes. Reciproc, un psihoterapeut cu foarte puţine recomandări, cu o minimă pregătire, dar care poate exercita o mare iubire va ajunge la rezultate psihiatrice egale cu acelea ale celor mai buni psihiatri.
Datorită faptului că dragostea şi sexul sînt atît de strîns le¬gate şi interconectate, este potrivit să menţionăm aici pe scurt tema relaţiilor între terapeuţi şi pacienţii lor, temă care susci¬tă acum un mare interes în presă. Datorită necesităţii iubirii şi a naturii intime a relaţiei psihoterapeutice, este inevitabil ca atît pacienţii cît şi terapeuţii să dezvolte în mod obişnuit pu¬ternice sau extrem de puternice atracţii sexuale unul pentru celălalt. Presiunile pentru ca aceste atracţii să fie consumate sexual pot fi enorme. Bănuiesc că unii dintre cei ce aparţin acestei branşe, a psihoterapeuţilor, şi care aruncă cu pietre în¬tr-un terapeut care s-a implicat într-o relaţie sexuală cu un pa-
IUBIRE ŞI PSIHOTERAPIE
161
cient nu pot fi terapeuţi capabili de iubire şi nu pot avea, prin urmare, o viziune realistă asupra enormei presiuni implicate. Mai mult decît atît, dacă s-ar întîmpla să am un caz în care, după o analiză judicioasă şi pertinentă, să ajung la concluzia că dezvoltarea spirituală a pacientului meu va fi substanţial îmbunătăţită în urma unei relaţii sexuale între noi, voi fi de acord. Insă în 15 ani de experienţă nu am avut încă un aseme¬nea caz şi mi se pare greu de imaginat că un asemenea caz ar putea exista în realitate. în primul rînd, aşa cum am menţio¬nat, rolul unui bun terapeut este în primul rînd acela de bun părinte, iar părinţii nu se implică în relaţii sexuale cu copiii lor din cîteva motive uşor de înţeles. Treaba unui părinte es¬te aceea de a-i fi de ajutor copilului şi nu să se folosească de copil pentru satisfacţia personală. Treaba unui terapeut este să îi fie de ajutor pacientului şi nu să se folosească de pacient pentru satisfacerea propriilor sale nevoi. Treaba unui părinte este de a-şi încuraja copilul de-a lungul drumului pentru cu¬cerirea independenţei, iar munca unui terapeut cu pacientul este asemănătoare. Este dificil de înţeles cum un terapeut s-ar putea implica într-o relaţie sexuală cu un pacient fără a inten¬ţiona să se folosească de el în vederea satisfacerii propriilor nevoi sau cum ar putea el urmări astfel să încurajeze inde¬pendenţa pacientului.
Mulţi pacienţi, în particular, acei cărora le place să fie mai seducători, au fost ataşaţi sexual de părinţii lor, lucru care a impietat clar asupra libertăţii, creşterii lor spirituale. Atît teo¬ria cît şi practica, neîndestulătoare, pe care le avem sugerea¬ză clar că o relaţie sexuală între un terapeut şi un asemenea pacient este destinată mai mult să cimenteze ataşamentele imature ale pacientului decît a le pierde. Chiar dacă relaţia nu s-a consumat din punct de vedere sexual, este în detrimentul terapeutului să „se îndrăgostească” de pacient, pentru că, aşa cum am văzut, îndrăgostirea implică un colaps al limitelor eului şi o diminuare a senzaţiei normale de separare care există între indivizi.
Terapeuţii care se îndrăgostesc de un pacient nu mai au posibilitatea de a fi obiectivi în legătură cu nevoile pacientu¬lui sau nu mai pot separa aceste nevoi de cele ale lui însuşi. Din iubire pentru pacienţii lor, terapeuţii să nu îşi îngăduie
162
Iubirea
lor înşile a se îndrăgosti de pacienţi. Pentru că iubirea verita¬bilă presupune respect pentru identitatea separată a celui iu¬bit, terapeutul care iubeşte veritabil va recunoaşte şi va ac¬cepta că drumul în viaţă al pacientului este şi trebuie să fie separat de al terapeutului. Pentru cîţiva terapeuţi, aceasta în¬seamnă că drumurile lor şi cele ale pacientului nu trebuie să se intersecteze în afara orelor de terapie. Deşi respect această opinie, în ceea ce mă priveşte, o consider însă, de o rigiditate care nu e necesară. Cu toate că am avut o astfel de experien¬ţă cu o fostă pacientă, care a fost în mod clar în detrimentul ei, am avut alte multe experienţe de relaţii sociale cu foşti pa¬cienţi care păreau în mod clar să aibă de cîştigat din acest lu¬cru la fel de mult ca şi mine însumi. Am avut de asemenea şansa să analizez cu succes unii prieteni foarte apropiaţi. Cu toate acestea, contactul social cu pacientul în afara orelor de terapie, chiar după ce terapia s-a terminat oficial, reprezintă ceva ce ar trebui început numai cu mare grijă şi autoevaluare circumspectă pentru a afla dacă nevoile terapeutului nu sînt, prin acest contact, în detrimentul pacientului.
Am examinat faptul că psihoterapia s-ar cuveni să fie (tre¬buie să fie, pentru a avea succes) un proces de iubire verita¬bilă — o idee oarecum eretică în cercurile psihiatriei tradiţio¬nale. Cealaltă faţetă a monedei este cel puţin la fel de eretică: dacă psihoterapia este iubire veritabilă, iubirea se cuvine a fi întotdeauna psihoterapeutică? Dacă ne iubim veritabil soţia, părinţii, copiii sau prietenii, dacă ne extindem în vederea hră-nirii creşterii lor spirituale, acest lucru înseamnă că practicăm psihoterapia cu ei? Răspunsul meu este: cu siguranţă. Din cînd în cînd, la cocteiluri, cineva îmi spune: „Trebuie să fie di¬ficil pentru dvs., doctore Peack, să vă separaţi viaţa socială de cea profesională. în fond, nu se poate ca o persoană să-şi ana¬lizeze familia şi prietenii, nu-i aşa?” De obicei, interlocutorul meu caută doar să întreţină o conversaţie plicticoasă şi este mai puţin interesat şi niciodată pregătit pentru a asimila o re¬plică serioasă. Ocazional însă mi se oferă oportunitatea de a preda psihoterapia sau de a practica atunci şi acolo, imediat, explicînd de ce nici măcar nu încerc sau nu vreau să încerc să separ viaţa mea profesională de cea personală. Dacă îmi dau seama că soţia mea, copilul meu, părinţii sau prietenii mei su-
IUBIRE ŞI PSIHOTERAPIE
163
L
feră din cauza unei iluzii, a unui neadevăr sau a unui impe¬diment inutil, am obligaţia să mă extind pe mine însumi că¬tre ei pentru a corecta situaţia cît mai repede posibil, aşa cum fac cu pacienţii mei, care mă plătesc pentru serviciile mele. Ar trebui să nu-mi ofer serviciile, înţelepciunea mea şi iubirea fa¬miliei mele şi prietenilor mei datorită faptului că ei nu au contractat în mod special serviciile mele şi nu mă plătesc pen¬tru a fi atent la nevoile lor psihologice? Cu greu. Cum pot fi un bun părinte, tată, soţ sau fiu, dacă nu mă folosesc de oca-ziile de care dispun pentru a încerca, cu atîta îndemînare cît posed, să-i învăţ pe cei dragi ceea ce ştiu şi să le ofer oricît ajutor îmi stă în putere, să le ofer călătoriile de creştere spiri¬tuală? Mai mult decît atît, mă aştept la aceleaşi servicii din partea familiei şi prietenilor mei, în limita abilităţii lor. Deşi faptul că mă critică poate fi nemeritat, enervant uneori şi în¬văţăturile lor pot să nu fie atît de înţelepte ca cele ale unui adult, de la copiii mei am învăţat mult despre cum să mă ajut. Soţia mea mă îndrumă la fel de mult pe cît o îndrum şi eu. Nu mi-aş numi prietenii prieteni dacă şi-ar reţine faţă de mine dezaprobarea onestă şi devotata lor grijă pentru înţelepciu¬nea şi siguranţa direcţiei în care eu însumi călătoresc. Pot să mă dezvolt mai repede fără ajutorul lor decît cu el? Orice re¬laţie de iubire veritabilă este una de psihoterapie reciprocă.
Nu am văzut întotdeauna lucrurile în acest fel. în anii de dinainte, apreciam mai mult admiraţia soţiei mele, decît criti¬ca ei şi am făcut mai mult pentru a-i cultiva dependenţa de¬cît puterea. Imaginea mea de sine ca soţ şi tată a fost aceea a unui om care se ocupă de aprovizionarea familiei, iar respon¬sabilitatea mea se termina odată cu aducerea mîncării acasă. Casa mi-am dorit-o a fi un loc al confortului, nu al întrecerii, în acele timpuri, aş fi fost de acord cu ideea că nu este etic şi că ar fi primejdios şi distructiv pentru un psihoterapeut să îşi exercite îndemînarea asupra prietenilor şi familiei sale. Dar acest acord era motivat tot atît de mult de lene pe cît era de frica de a utiliza greşit propria-mi profesie. Psihoterapia, ca şi iubirea, este muncă şi e mai uşor să lucrezi opt ore pe zi, de¬cît să lucrezi şaisprezece ore. Este de asemenea mult mai uşor să iubeşti o persoană care îţi caută înţelepciunea, care călăto¬reşte pe teritoriul tău pentru a o obţine, care plăteşte pentru
164
Iubirea
atenţia ta şi ale cărei cerinţe faţă de tine sînt limitate strict la cele 50 de minute decît să iubeşti o persoană care îţi revendi¬că atenţia ca pe un drept, ale cărei cereri pot să nu fie limita¬te, care nu te percepe ca pe o figură autoritară şi care nu soli¬cită învăţătura ta. Aplicarea psihoterapiei acasă sau cu unul dintre prieteni necesită aceeaşi intensitate de autodisciplina şi efort ca şi la birou, dar în condiţii mai puţin optime, ceea ce înseamnă că acasă sînt necesare chiar mai multă dragoste şi efort. Sper, de aceea, că alţi psiho terapeuţi nu vor considera aceste cuvinte ca un îndemn să înceapă imediat să aplice psi¬hoterapia cu copiii şi camarazii lor. Dacă cineva îşi continuă călătoria de creştere spirituală, capacitatea lui de a iubi va creşte mereu. Dar întotdeauna ea este limitată şi e clar că ni¬meni nu ar trebui să încerce psihoterapia peste capacitatea lui de a iubi, deoarece psihoterapia fără iubire va eşua sau poate fi chiar dăunătoare. Dacă poţi să iubeşti şase ore pe zi, fii mul¬ţumit pentru moment, capacitatea ta este deja peste medie; călătoria este lungă, iar capacitatea ta are nevoie de timp pen¬tru a se dezvolta. Să practici psihoterapia cu unul dintre prie¬teni sau dintre membrii familiei, să iubeşti pe cineva tot tim¬pul e un ideal, un ţel spre care trebuie să te îndrepţi, dar nu este realizabil instantaneu.
Pentru că, aşa cum am indicat, oamenii care nu au forma¬ţie de psihoterapeuţi pot practica cu succes psihoterapia fără multă instruire atît timp cît iubesc veritabil fiinţele umane, consideraţiile pe care le-am făcut privind practicarea psihote-rapiei cu un membru al familiei sau cu prieteni nu se aplică restrictiv terapeuţilor de profesie; acestea se vor aplica oricui. Ocazional, cînd pacienţii mă întreabă cînd vor fi pregătiţi pentru a termina terapia, le răspund: „Cînd tu însuţi vei fi ca¬pabil să fii un bun terapeut.” Acest răspuns e deseori foarte de folos în terapia de grup, cînd pacienţii, bineînţeles, practi¬că terapia unul asupra celuilalt şi cînd eşecurile în a-şi asuma cu succes rolul psihoterapeutului le pot fi arătate. Multor pa¬cienţi nu le place acest răspuns şi cîţiva vor spune: „E prea multă muncă. Să fac asta ar însemna să fiu nevoit să gîndesc tot timpul în relaţiile mele cu oamenii. N-aş vrea să gîndesc atît de mult. N-aş vrea să muncesc aşa de mult. Aş vrea doar să mă bucur de ele.” Pacienţii răspund deseori similar cînd le
IUBIRE ŞI PSIHOTERAPIE
165
arăt că toate interacţiunile umane sînt oportunităţi fie pentru a învăţa fie pentru a fi învăţaţi (să ofere sau să primescă tera¬pie). Cînd nici nu învaţă nici nu sînt învăţaţi, ei ratează o oportunitate. Majoritatea persoanelor aproape că au dreptate cînd spun că nu vor să se îndrepte spre un asemenea ţel mă¬reţ sau să muncescă atît de greu în viaţă. Majoritatea pacien¬ţilor, chiar aflaţi în grija celor mai pricepuţi şi iubitori terapeuţi, îşi vor termina terapia prea devreme ca să-şi perfecţioneze pe deplin potenţialul. Poate că ei au parcurs o distanţă scurtă sau destul de lungă în călătoria lor de dezvoltare spirituală, dar nu întreaga călătorie. Aceasta pare sau este prea dificilă. Ei sînt mulţumiţi că sînt oameni obişnuiţi şi nu năzuiesc la a fi Dumnezeu.

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s