Posted in CARTE ÎN SERIE

Drumul către tine însuţi – 17


Misterul iubirii

Această discuţie a început cu mai multe pagini în urmă prin observaţia că iubirea este un subiect misterios şi că pînă acum misterul a fost ignorat. întrebărilor ridicate aici pînă în acest moment li s-a răspuns. Dar există şi alte întrebări, la ca¬re nu se poate răspunde atît de uşor.
Un set de astfel de întrebări derivă mai degrabă logic din materialul discutat mai sus. A fost clarificat, de exemplu, fap¬tul că autodisciplina se dezvoltă pe temelia iubirii. Dar acest lucru lasă fără răspuns întrebarea de unde apare iubirea. Şi dacă întrebăm acest lucru, trebuie să întrebăm de asemenea care sînt cauzele absenţei iubirii. S-a sugerat că absenţa iubirii este cauza majoră a bolii mintale şi că prezenţa iubirii este, prin urmare, elementul vindecător esenţial în psihoterapie. Aşa stînd lucrurile, cum de anumiţi indivizi născuţi şi cres¬cuţi într-un mediu lipsit de iubire, neglijaţi constant şi cîteo-dată brutalizaţi au reuşit cumva să-şi depăşească problemele copilăriei, uneori chiar fără ajutorul plin de iubire al psihote-rapiei şi să devină maturi, sănătoşi şi poate chiar oameni sfinţi? Reciproc, cum de unii pacienţi, aparent nu mai bolnavi decît alţii, au eşuat parţial sau total în a răspunde la trata¬mentul psihoterapeutic chiar al celui mai înţelept şi mai iubi¬tor terapeut?
166
Iubirea
O încercare de a răspunde la acest set de întrebări va fi fă¬cută în secţiunea finală, despre graţie. încercarea nu va adu¬ce nimănui o satisfacţie completă, nici chiar mie. Sper totuşi că tot ceea ce am scris va aduce o anume iluminare.
Mai există un set de întrebări care au de-a face cu chesti¬uni deliberat omise sau puţin tratate în discuţia despre iubire. Cînd iubita mea a stat pentru prima oară în faţa mea dezbră¬cată, cu totul deschisă privirii mele, un sentiment mi-a cutre¬murat toată fiinţa mea: veneraţia. De ce? Dacă sexul nu e mai mult decît un instinct, de ce nu m-am simţit „înfierbîntat” sau înfometat? O astfel de foame ar fi suficientă pentru a asigura perpetuarea speciei. De ce veneraţie? De ce trebuie ca sexul să fie complicat cu adoraţie? Şi pentru că a venit vorba, ce deter¬mină frumuseţea? Am spus că obiectul iubirii veritabile tre¬buie să fie o persoană, pentru că doar oamenii au spirite ca-pabile să se dezvolte. Dar cum rămîne cu cea mai bună creaţie a unui sculptor în lemn? Sau cu cea mai bună sculptură ce reprezintă o Madonă medievală? Sau cu statuia în bronz a unui conducător de car de luptă grecesc de la Delphi? Aceste obiecte inanimate nu sînt iubite de către creatorii lor? Nu este cumva frumuseţea lor legată de iubirea creatorilor? Cum ră¬mîne cu frumuseţea naturii — cu natura, acel ceva pe care-1 numim „creaţie”? Şi de ce în prezenţa frumuseţii sau a bucu¬riei avem deseori acea stranie, paradoxală reacţie de tristeţe sau lacrimi? Cum se face că anumite măsuri muzicale inter¬pretate într-un anume fel ne pot mişca atît? Şi de ce ochii mei devin umezi cînd fiul meu de şase ani, încă bolnav, în prima noapte petrecută la spital după o operaţie de amigdale, vine brusc la mine, care stau obosit pe podea şi începe să mă frece blînd pe spate?
în mod clar, există dimensiuni ale iubirii care n-au fost discutate şi sînt foarte dificil de înţeles. Nu cred că la întrebări despre aceste aspecte (şi despre multe altele) va putea da răs¬puns sociobiologia. în mod curent, psihologia, prin cunoaşte¬rea graniţelor eului, ar putea fi într-o mică măsură de ajutor — însă doar într-o mică măsură. Cei care ştiu cele mai multe despre astfel de lucruri se numără printre oamenii religioşi, elevi ai Misterului. Asupra lor şi asupra subiectului religiei
MISTERUL IUBIRII
167
trebuie să ne întoarcem dacă vrem să obţinem licăriri de in¬tuiţie.
Restul acestei cărţi se va ocupa de anumite faţete ale reli¬giei. Următoarea secţiune va discuta, foarte limitat, relaţia dintre religie şi procesul creşterii. Secţiunea finală se va con¬centra asupra fenomenului graţiei, asupra rolului pe care ea îl joacă în acest proces. Conceptul de graţie este familiar reli¬giei de milenii, dar este străin ştiinţei, inclusiv psihologiei. Eu cred totuşi că înţelegerea fenomenului graţiei este esenţială pentru a completa înţelegerea procesului de creştere în fiinţe¬le umane. Ceea ce va urma sper să reprezinte o contribuţie pentru lărgirea interfeţei dintre religie şi ştiinţa psihologiei.


Creştere şi religie
Viziunile asupra lumii şi religia
Pe măsură ce fiinţele îşi sporesc disciplina, iubirea şi expe¬rienţa de viaţă, ele capătă o mai bună înţelegere a lumii şi a locului pe care îl ocupă în ea. Invers, dacă omul nu reuşeşte să-şi sporească disciplina, iubirea şi experienţa de viaţă, nu progresează în înţelegerea lumii. Prin urmare, printre mem¬brii rasei umane există o extraordinară diversitate în ce pri¬veşte lărgimea orizontului şi complexitatea înţelegerii pe ca¬re o avem despre ce e viaţa.
înţelegerea este religia noastră. Din moment ce oricine are o anumită înţelegere — o viziune asupra lumii, indiferent cît de limitată, primitivă sau imprecisă —, toată lumea are o re¬ligie. Acest fapt, care nu e pe larg acceptat, este de o impor¬tanţă covîrşitoare: fiecare are o religie.
Suferim, cred eu, de faptul că avem tendinţa de a defini religia prea îngust. Tindem să credem că religia trebuie să in¬cludă o credinţă în Dumnezeu, o practică rituală sau aderen¬ţa la un anumit grup de credincioşi. Sîntem tentaţi să spunem despre cineva care nu merge la biserică sau care nu crede în¬tr-o fiinţă superioară că: „El nu este religios.” Am auzit oameni învăţaţi spunînd: „Budismul nu este o religie propriu-zisă”, „Unitarienii au exclus religia din credinţa lor” sau „Misticis¬mul este mai mult o filozofie decît o religie.” Tindem să ve¬dem religia ca pe ceva monolitic, ca fiind o singură bucată, iar apoi, avînd în minte acest concept simplist, sîntem încurcaţi şi nu putem înţelege cum doi oameni atît de diferiţi pot fi amîndoi creştini. Sau evrei. Sau cum un ateu are un simţ mai dezvoltat al moralei catolice decît un catolic care ia parte re-gulat la liturghie.
VIZIUNILE ASUPRA LUMII ŞI RELIGIA
169
Supervizînd mai mulţi psihoterapeuţi, mi-am dat seama de fiecare dată că ei luau prea puţin, dacă nu deloc, în consi¬derare felul în care pacienţii lor văd lumea. Există mai multe motive pentru acest lucru, dar printre ele se află ideea că da¬că pacienţii nu se consideră pe ei înşişi religioşi, în virtutea necredinţei lor în Dumnezeu sau a neparticipării lor la o Bi¬serică, prin urmare ei nu au religie şi chestiunea nu merită a fi cercetată. Dar implicit sau explicit, oricine are un set de idei şi credinţe despre natura esenţială a lumii. Pacientul vede oa¬re universul ca fiind fundamental haotic şi fără sens, astfel în-cît să nu-i pese decît de faptul de a înşfăca o plăcere cît de mi¬că, oricînd se iveşte momentul? Sau vede lumea ca pe un loc în care fiecare se luptă cu fiecare, în care cruzimea este un lu¬cru necesar pentru a supravieţui? Sau vede lumea ca pe un loc hrănitor, în care totdeauna va apărea ceva bun şi în care nu trebuie să-ţi faci prea multe griji pentru viitor? Sau un loc care e dator să-1 ţină în viaţă, indiferent de felul în care se comportă cît trăieşte? Sau pentru el universul are legi rigide datorită cărora va fi doborît sau aruncat la o parte, de va căl¬ca cîtuşi de puţin în afara liniei? Etc. Există tot felul de mo¬duri de a vedea lumea. Mai devreme sau mai tîrziu, în cursul terapiei, mulţi terapeuţi vor ajunge să-şi dea seama cum ve¬de un pacient lumea, dar dacă terapeutul caută anume să în¬ţeleagă acest lucru, atunci va reuşi mai repede. Este esenţial ca terapeutul să ajungă la această înţelegere, pentru că felul în care pacientul vede lumea este întotdeauna o parte esenţia¬lă a problemelor pe care el le are şi este necesară o corecţie în acest fel de a vedea lumea pentru a se ajunge la vindecare. Aşa că eu le spun terapeuţilor pe care-i supervizez: „Aflaţi re¬ligia pacienţilor voştri, chiar dacă ei spun că nu au religie.”
De obicei, religia sau felul cum vedem lumea este incom¬plet. Adeseori pacienţii nu sînt conştienţi de felul în care văd ei lumea şi uneori cred că posedă un anumit fel de religie cînd, de fapt, posedă ceva destul de diferit. Stewart, un ingi¬ner plin de succes, a devenit pe la 55 de ani foarte deprimat, în ciuda succesului său în carieră, a faptului că fusese un soţ şi un tată excelent, se simţea un om rău şi nevrednic. „Lumea ar fi un loc mai bun dacă eu aş fi mort”, spunea el. Şi credea acest lucru. Stewart avusese două încercări serioase de sinu-
170
Creştere şi religie
cidere. Nici un fel de asigurare raţională nu putea întrerupe nerealismul imaginii sale de om bun de nimic. în afară de simptomele obişnuite ale unei depresii grave, precum insom¬nia şi agitaţia, Stewart suferea de dificultatea de a înghiţi mîncarea. „Nu este doar din cauză că mîncarea are un gust rău”, spunea el. „Este şi asta, dar parcă am o lamă de oţel în gît şi nimic altceva în afară de lichide nu poate trece de ea.” Testele speciale cu raze X au revelat faptul că nu exista nici o cauză fizică pentru această dificultate de a înghiţi. Stewart nu făcea prea mult caz de religia sa. „Sînt un ateu pur şi simplu”, afirma el. „Sînt om de ştiinţă. Singurele lucruri în care cred sînt cele pe care le poţi vedea şi atinge. Poate ar fi mai bine dacă aş avea credinţă într-un Dumnezeu iubitor, dar, sincer, nu pot să înghit o astfel de idioţenie. Am avut parte destul de asta cînd eram mic şi sînt fericit că am terminat-o cu ea.” Ste¬wart crescuse într-o mică comunitate vestică, fiind fiul unui pastor fundamentalist rigid şi al soţiei sale la fel de rigide; îşi părăsise casa şi Biserica cu prima ocazie ce i se ivise.
După cîteva luni de la începutul tratamentului, Stewart a povestit următorul vis scurt. „Eram iarăşi în casa copilăriei mele, din Minnessota. Era ca şi cum aş fi rămas copil, deşi ştiam că am aceeaşi vîrstă pe care o am acum. Era în timpul nopţii. In casă a intrat un bărbat. Avea de gînd să ne taie gî-turile. Nu l-am văzut niciodată pe acest bărbat, dar ştiam ci¬ne e: tatăl unei fete cu care îmi dădusem întâlnire de vreo două ori în timpul liceului. Asta a fost tot. Nu a existat nici un dez-nodămînt. M-am trezit înspăimîntat, ştiind că acest bărbat voia să ne taie gîturile.”
I-am spus lui Stewart să-mi povestească tot ce ştia despre acest bărbat din vis. „Nu vă pot spune nimic”, a zis el. „Nu l-am întîlnit niciodată. M-am întîlnit cu fiica lui de două ori — nu chiar întîlniri, doar am condus-o acasă după întîlnirile grupului de tineri de la biserică. O dată i-am furat un sărut, în întuneric, în spatele unui tufiş.” în acest moment, Stewart rîse nervos şi continuă: „în visul meu, am avut senzaţia că nu i-am văzut niciodată tatăl, deşi ştiam că el e. De fapt, l-am vă¬zut totuşi în viaţa reală — de la distanţă. Era şef de gară în orăşelul nostru. Ocazional, îl vedeam cînd mă duceam în ga¬ră şi priveam în după-amiezele de vară cum trec trenurile.”
VIZIUNILE ASUPRA LUMII ŞI RELIGIA
171
Ceva mi-a sclipit în minte. Şi eu petreceam pe cînd eram copil leneşe după-amieze de vară privind trenurile. Acţiunea principală se desfăşura în gară. Iar directorul gării era un fel de stăpîn al Acţiunii. El ştia locurile îndepărtate din care ve¬neau trenurile şi unde se duceau. Ştia care tren opreşte şi ca¬re nu, zguduind pămîntul cînd trecea. El potrivea ceasurile şi dădea semnalele de plecare. El primea şi trimitea poşta. Şi cînd nu făcea aceste lucruri minunate, apăsa clapeta aparatu¬lui de transmisiuni, folosind un misterios limbaj ritmic, pen¬tru a trimite mesaje peste tot în lume.
„Stewart”, am spus, „mi-ai spus că eşti ateu şi te cred. Există o parte din tine care crede că nu există Dumnezeu. Dar încep să bănuiesc că este o altă parte din tine care crede totuşi în Dumnezeu — într-un Dumnezeu periculos, care taie gîtu¬rile.” Bănuiala mea a fost corectă. Pe măsură ce lucram împre¬ună, cu încăpăţînare, luptînd împotriva rezistenţelor, Stewart a început să-şi dea seama că în el există o credinţă stranie şi urî-tă: presupunea, dincolo de ateismul său, că lumea este con¬trolată şi condusă de o forţă răuvoitoare, o forţă care nu nu¬mai că putea să-i taie gîtul, dar chiar dorea acest lucru — dorea să-1 pedepsească pentru o infracţiune. Am început în-cet, încet să ne concentrăm asupra acestei „infracţiuni”, con-stînd mai ales în minore incidente sexuale simbolizate prin „furtul unui sărut” de la fiica şefului de gară. în cele din ur¬mă, a devenit clar că (printre alte motive ale depresiei sale) Stewart făcea penitenţă şi îşi tăia singur gîtul într-un mod fi¬gurat în speranţa că astfel l-ar fi oprit pe Dumnezeu să i-1 taie literalmente.
De unde venea ideea de Dumnezeu rău şi lume răuvoitoa¬re a lui Stewart? Cum se dezvoltă religia în oameni? Ce deter¬mină felul particular al unui om de a vedea lumea? Există un întreg complex de determinări, dar cartea de faţă nu va ex¬plora chestiunea aceasta în detaliu. însă cel mai important factor în dezvoltarea religiei celor mai mulţi oameni este în mod evident cultura lor. Dacă sîntem europeni, sîntem încli¬naţi să credem că Cristos a fost un bărbat alb, dacă sîntem africani probabil credem că a fost negru. Dacă cineva este in¬dian, s-a născut şi a crescut la Benares sau Bombay, probabil că va deveni hindus şi va avea parte de ceea ce ar putea fi de-
172
Creştere şi religie
scris drept o perspectivă pesimistă asupra lumii. Dacă altci¬neva este american, s-a născut şi a crescut în Indiana, e mai probabil să ajungă creştin decît hindus şi să aibă o viziune optimistă asupra lumii. înclinăm să credem şi noi ce cred oa¬menii din jurul nostru şi înclinăm să acceptăm ca fiind adevă¬rat ce ne spun aceşti oameni despre natura existenţei, atunci cînd îi ascultăm în timpul anilor noştri de formare.
E mai puţin evident însă (nu şi pentru psihoterapeuţi) fap¬tul că partea cea mai importantă a culturii noastre o reprezin¬tă familia. Cultura fundamentală în care ne dezvoltăm este cultura familiei, iar părinţii noştri sînt „liderii noştri cultu¬rali”. Mai mult, cel mai semnificativ aspect al acestei culturi constă nu în ceea ce ne spun părinţii noştri despre Dumne¬zeu, ci în ceea ce fac ei — felul în care se comportă unul cu ce¬lălalt, faţă de celelalte rude ale noastre şi, înainte de toate, fa¬ţă de noi.
Cu alte cuvinte, ceea ce aflăm despre natura existenţei atunci cînd creştem este determinat de natura experienţei pe care o avem în microcosmosul familiei. în determinarea vi¬ziunii noastre asupra lumii, nu contează atît de mult ce spun părinţii noştri, dar contează lumea unică pe care ei o creează pentru noi prin comportarea lor. „Sînt de acord că am aceas¬tă idee a unui Dumnezeu călău”, a spus Stewart, „dar de un¬de vine ea? Părinţii mei credeau fără îndoială în Dumnezeu — vorbeau tot timpul despre aceasta — dar credinţa lor era într-un Dumnezeu al iubirii. Isus ne iubeşte. Dumnezeu ne iubeşte. Noi îl iubim pe Dumnezeu şi pe Isus. Iubire, iubire, iubire, numai de asta auzeam.”
„Aţi avut o copilărie fericită?”, l-am întrebat. Stewart mi-a aruncat o căutătură cruntă. „Nu vă mai jucaţi cu mine. Ştiţi că nu am avut. Ştiţi că a fost mizerabilă.”
„De ce a fost atît de mizerabilă?”
„Ştiţi şi acest lucru. Ştiţi cum a fost. Am avut parte de bă¬tăi îngrozitoare. Curele, bîte, cozi de mătură, tot ce puteau ţi¬ne în mînă. Nu era nimic din ceea ce aş fi putut face care să nu merite o bătaie. O bătaie pe zi e ruptă din rai şi te ajută să ajungi un bun creştin.”
„Au încercat vreodată să vă ştranguleze sau să vă taie gîtul?”
VIZIUNILE ASUPRA LUMII ŞI RELIGIA
173
„Nu, dar sînt sigur că ar fi încercat dacă n-aş fi fost destul de atent.” A urmat un lung moment de tăcere. Faţa lui Ste¬wart a devenit extrem de tristă. în cele din urmă, cu greu, a spus: „încep să înţeleg.”
Stewart nu este singurul care crede în ceea ce eu am ajuns să numesc un „dumnezeu monstruos”. Am avut mai mulţi pacienţi cu concepţii similare în ceea ce-1 priveşte pe Dumne¬zeu şi cu idei la fel de terifiante şi sumbre despre natura exis¬tenţei. Surprinzător este că acest dumnezeu monstruos nu mai este ceva comun în minţile oamenilor. în prima secţiune a cărţii am făcut observaţia că atunci cînd sîntem copii, părin¬ţii noştri sînt ca nişte zei pentru noi, iar felul în care procedea¬ză ei pare modul în care trebuie procedat în tot universul. Pri¬ma noţiune pe care o avem despre natura lui Dumnezeu (şi, din nefericire, de multe ori singura) este o simplă extrapola¬re a naturii părinţilor noştri, un simplu amestec al caractere¬lor mamei şi tatălui sau ale celor ce-i substituie. Dacă ei sînt părinţi iubitori şi iertători, probabil că vom crede într-un Dumnezeu iubitor şi iertător. Iar ca adulţi vom privi lumea ca pe un loc minunat, aşa cum a fost şi copilăria noastră. Dacă părinţii noştri au fost aspri şi ne-au pedepsit, probabil că ne vom maturiza cu credinţa într-un dumnezeu monstruos, as¬pru şi poruncitor. Iar dacă ei nu reuşesc să aibă grijă de noi, probabil că vom vedea universul ca fiind tot atît de nepăsă¬tor fată de noi*.
* Frecvent (dar nu întotdeauna), esenţa copilăriei pacienţilor şi, prin urmare, a viziunii lor asupra lumii este conţinută în „memoria timpurie”. Prin urmare, deseori le spun pacienţilor mei: „Spuneţi primul lucru de care vă puteţi aminti.” Unii pot protesta, spunînd că nu pot face acest lucru, pentru că au mai multe amintiri timpurii. Dar cînd îi forţez să facă o alegere, răspunsul va varia de la „Ei bi¬ne, îmi amintesc de mama cum mă ridica şi mă ţinea în braţe pentru a-mi arăta un asfinţit de soare” la „îmi amintesc cum stăteam pe po¬deaua din bucătărie. îmi udasem pantalonii, iar mama stătea lîngă mine agitînd o lingură mare şi ţipînd la mine.” Probabil că aceste prime amintiri, deseori ţinînd de fenomenul memoriei fotografice, sînt memorizate atît de precis pentru că ele simbolizează natura pri¬mei copilării a persoanei respective. Nu este surprinzător, atunci, că gustul amintirilor celor mai timpurii este în mod frecvent acelaşi cu gustul celor mai profunde sentimente despre natura existenţei ale pacientului.
174
Creştere şi religie
Faptul că religia noastră sau viziunea noastră asupra lu¬mii este iniţial determinată în mare măsură de experienţa unică a copilăriei ne aduce faţă în faţă cu o problemă centra¬lă: relaţia dintre religie şi realitate. Este problema microcos¬mosului şi a macrocosmosului. Viziunea lui Stewart faţă de lume ca loc periculos în care e oricînd posibil să i se taie gîtul dacă nu e foarte atent era perfect realistă, ţinînd seama de mi¬crocosmosul căminului în care şi-a petrecut copilăria; a trăit sub dominaţia a doi adulţi răi. Dar nu toţi părinţii şi nu toţi adulţii sînt răi. în lumea mare — în macrocosmos — există di¬ferite tipuri de părinţi, oameni, societăţi şi culturi.
Pentru a construi o religie sau o viziune realistă asupra lu¬mii — conformă cu realitatea cosmosului şi a rolului nostru în el, atît cît ştim despre această realitate — trebuie în perma¬nenţă să ne revizuim şi să ne extindem înţelegerea, încorpo-rînd noi cunoştinţe despre lumea largă. Trebuie să ne lărgim în permanenţă cadrul de referinţă. Avem aici de-a face cu problematica realizării de hărţi şi a transferului, lucruri pe ca¬re le-am discutat în prima secţiune. Harta realităţii pe care o avea Stewart era potrivită pentru microcosmosul familiei sa¬le, dar el a transferat această hartă într-un mod nepotrivit, ca referindu-se la lumea lui de adult unde era în mod grosolan incompletă şi deci nefuncţională. într-o anumită măsură, re¬ligia celor mai mulţi adulţi este un produs al transferului.
Mulţi dintre noi operăm printr-un cadru de referinţă mai îngust decît cel de care sîntem capabili, nereuşind să trans-cendem influenţa culturii noastre particulare — ceea ce au să¬dit părinţii în noi şi experienţa noastră din copilărie. Nu este de mirare deci că umanitatea este plină de conflicte. Avem de-a face cu o situaţie în care fiinţele umane care trebuie să ai¬bă de-a face unele cu altele au viziuni foarte diferite asupra naturii realităţii şi fiecare dintre ele crede că viziunea sa este cea corectă, pentru că se bazează pe experienţa personală din microcosmosul său. Şi pentru ca lucrurile să fie încă şi mai re¬le, mulţi dintre noi nu sîntem conştienţi de viziunea noastră interioară asupra lumii şi cu atît mai puţin de experienţa din care ea a rezultat. Bryant Wedge, psihiatru specializat în domeniul relaţiilor internaţionale, a studiat negocierile dintre Statele Unite şi URSS şi a reuşit să delimiteze un set de idei
i.
VIZIUNILE ASUPRA LUMII ŞI RELIGIA
175
fundamentale pe care le au americanii despre natura fiinţelor umane, a societăţii şi a lumii şi care diferă fundamental de cele pe care le au ruşii. Aceste idei au dictat negocierile de ambele părţi. Totuşi, nici una dintre părţi nu era conştientă de presupoziţiile sale sau de faptul că cealaltă parte opera cu un set diferit de presupoziţii. Rezultatul inevitabil a fost că felul de a se comporta al ruşilor le-a părut americanilor nebunesc sau deliberat malefic şi, bineînţeles, ruşilor li s-a părut că americanii au un comportament la fel de nebunesc şi de ma¬lefic* Sîntem ca acei trei orbi din fabulă care fiecare în parte atinge o anumită parte dintr-un elefant, pretinzînd apoi că deţine adevărul despre întreaga înfăţişare a animalului. Aşa ne sfădim şi noi pentru viziunile noastre microcosmice asu¬pra lumii şi toate războaiele par războaie sfinte.
Religia ştiinţei

Creşterea spirituală este o ieşire din microcosmos spre un macrocosmos mereu mai larg. în primele stadii (cele de care se ocupă această carte) este vorba de o călătorie a cunoaşterii, nu a credinţei. Pentru a evada din microcosmosul experienţelor noastre anterioare şi pentru a ne elibera de transfer, este ne¬cesar să cunoaştem. Permanent trebuie să ne extindem dome¬niul cunoaşterii şi orizontul prin încorporarea şi digerarea de noi informaţii.
Procesul expansiunii cunoaşterii a fost una dintre temele majore ale acestei cărţi. Să ne amintim că în secţiunea prece¬dentă iubirea a fost definită ca extindere — adică expansiune — a propriului sine şi a fost făcută observaţia că printre ris¬curile iubirii există riscul de a ne transporta în necunoscutul
* Bryant Wedge şi Cyril Muromcew, „Psychological Factors in Soviet Disarmament Negotiation” („Factorul psihologic în negocie¬rea privind dezarmarea cu sovieticii”), Journal of Conflict Resolution, 9, ni. 1 (martie 1965), 18-36. (Vezi, de asemenea, Bryant Wedge, „A No¬te on Soviet-American Negotation” („Notă despre negocierea sovi-eto-americană”), Proceedings ofthe Emergency Conference on Hostility, Aggression, and War, American Association for Social Psychiatry, 17-18 nov. 1961.)
176
Creştere şi religie
unei noi experienţe. Iar la sfîrşitul primei secţiuni, despre dis¬ciplină, a fost de asemenea făcută observaţia că a învăţa ceva nou cere o renunţare la vechiul sine şi slăbirea trăiniciei cu¬noaşterii. Pentru a dezvolta o viziune largă, trebuie să fim dispuşi să abandonăm, să ucidem viziunea îngustă. Pe ter¬men scurt, este mai confortabil să nu facem aceasta — să ră-mînem acolo unde sîntem, să continuăm să folosim aceeaşi hartă a microcosmosului, să evităm suferinţa cauzată de moartea ideilor dragi nouă. Drumul creşterii spirituale mer¬ge însă în direcţia opusă. începem prin a distruge ceea ce cre¬dem, căutînd activ lucruri ameninţătoare şi nefamiliare, pu-nînd la îndoială în mod deliberat validitatea a ceea ce am învăţat şi ne-a fost drag. Drumul spre sfinţenie trece prin pu¬nerea la îndoială a orice.
în cel mai propriu sens al expresiei, începutul îl reprezin¬tă ştiinţa. începem prin a înlocui religia provenită de la părin¬ţii noştri cu religia ştiinţei. Trebuie să respingem şi să ne răs-culăm împotriva religiei părinţilor noştri, pentru că viziunea asupra lumii este inevitabil mai îngustă decît cea de care sîn¬tem capabili dacă profităm pe de-a-ntregul de experienţa per¬sonală, inclusiv de experienţa de adult şi de experienţa adău¬gată a generaţiilor de oameni de-a lungul istoriei. Nu există ceva în genul unei religii de-a gata. Pentru a fi ceva vital, cel mai bun lucru de care sîntem capabili, religia noastră trebuie să fie în întregime personală, trecută prin focul îndoielii şi cercetării în creuzetul experienţei realităţii. Aşa cum spune teologul Alan Jones:
Una dintre problemele pe care le avem este aceea că foarte puţini dintre noi au dezvoltat o viaţă personală dis¬tinctă. Totul în ceea ce ne priveşte, chiar şi emoţiile noas¬tre, par a fi la mîna a doua. în multe cazuri, trebuie să ape¬lăm la informaţii de mîna a doua pentru a funcţiona. Accept cu încredere cuvîntul unui doctor, om de ştiinţă, fermier. Nu îmi place să fac asta. Trebuie însă să o fac, pen¬tru că ei posedă o cunoaştere vitală pe care eu nu o deţin. Informaţiile de mîna a doua privind starea rinichilor mei, efectul colesterolului şi creşterea găinilor le pot accepta. Dar cînd e vorba de scopul meu, de intenţiile şi de moar-
RELIGIA ŞTIINŢEI
177
tea mea, nu mai accept informaţiile de mîna a doua. Nu pot supravieţui cu o credinţă la mîna a doua într-un Dum¬nezeu la mîna a doua. Trebuie să existe un cuvînt perso¬nal, o confruntare unică, dacă să întîmplă să fiu viu.*
Aşa că, dacă vrem să fim sănătoşi mintal şi să creştem spi¬ritual, trebuie să ne dezvoltăm religia noastră personală şi să nu ne sprijinim pe cea a părinţilor noştri. Dar ce e „religia şti¬inţei”? Ştiinţa este o religie, pentru că este o viziune asupra lumii de o complexitate considerabilă, cu multe teorii majore. Cele mai multe teorii majore susţin următoarele: universul este real şi prin urmare un obiect valid de cercetare; cerceta¬rea universului reprezintă o valoare pentru fiinţa umană; universul are sens — adică se conduce după anumite reguli şi este predictibil; dar fiinţele umane sînt slabi cercetători, au superstiţii, înclinaţii personale, prejudecăţi şi o profundă ten¬dinţă de a vedea mai degrabă ceea ce vor să vadă decît ceea ce există în realitate; prin urmare, a cerceta şi deci a înţelege cu acurateţe este necesar ca fiinţele umane să se supună ele însele disciplinei metodei ştiinţifice. Esenţa acestei discipline este experienţa, adică noi nu putem să spunem că ştim un lu¬cru pînă nu l-am experimentat; deşi disciplina metodei ştiin¬ţifice începe cu experienţa, experienţa însăşi nu este ceva în care să avem încredere; pentru a putea avea încredere în ea, experienţa trebuie să fie repetabilă, de obicei sub forma unui experiment; mai mult, experienţa trebuie să fie verificabilă, astfel încît şi alţi oameni să aibă parte de aceeaşi experienţă în aceleaşi circumstanţe.
Cuvintele cheie sînt „realitate”, „cercetare”, „cunoaştere”, „neîncredere”, „experienţă”, „disciplină”. Acestea sînt cuvin¬tele pe care le vom folosi de aici încolo. Ştiinţa este religia scepticismului. Pentru a scăpa din microcosmosul experien¬ţei copilăriei, din microcosmosul culturii şi al dogmelor noas¬tre, de jumătăţile de adevăruri pe care ni le-au spus părinţii noştri, este esenţial să fim sceptici faţă de ceea ce am învăţat pînă acum. Atitudinea ştiinţifică este cea care ne face să ne
* Jonrney Into Christ (Călătorie în Cristos), Seabury Press, New York, 1977, pp. 91-92.
178
Creştere şi religie
transformăm experienţa personală a microcosmosului în ex¬perienţă personală a macrocosmosului. Trebuie să începem să devenim oameni de ştiinţă.
Mulţi pacienţi care au luat deja acest start îmi spun: „Nu sînt un om religios. Nu mă duc la biserică. Nu mai cred prea multe din ce mi-au spus Biserica şi părinţii. Nu am credinţa părinţilor mei. Cred că m-am îndepărtat de spiritualitate.” Atunci cînd eu pun la îndoială realitatea presupoziţiei că nu ar mai fi fiinţe spirituale, deseori este aproape un şoc pentru ei. „Dvs. aveţi o religie”, spun eu, „şi încă una profundă. Dvs. vă închinaţi adevărului. Credeţi în posibilitatea de a creşte şi de a vă îmbunătăţi — credeţi în posibilitatea progresului spi¬ritual, în strădania pe care o presupune religia, dvs. sînteţi dispus să suferiţi durerea înfruntării şi a dezvăţării. Vă asu¬maţi riscul terapiei şi faceţi aceasta datorită religie dvs. Nu cred deloc că ar fi realist să spun că sînteţi mai puţin spiritu¬al decît părinţii dvs.; din contră, cred că spiritualitatea dvs. a evoluat peste cea a părinţilor dvs., că spiritualitatea dvs. a fă¬cut un salt calitativ faţă de spiritualitatea lor, care este insufi¬cientă pentru a le oferi măcar curajul de a se îndoi.”
Un lucru ce sugerează faptul că ştiinţa, ca religie, repre¬zintă o îmbunătăţire, un salt evolutiv faţă de alte viziuni asu¬pra lumii este caracterul ei internaţional. Vorbim despre co¬munitatea ştiinţifică mondială. Ea începe să devină o adevărată comunitate, mai strînsă decît Biserica Catolică, ca¬re este a doua astfel de comunitate. Oamenii de ştiinţă de oriunde pot vorbi şi se pot înţelege unul cu celălalt mai mult decît noi, ceilalţi. într-o anumită măsură, ei au reuşit să depăşească microcosmosul culturii lor. într-o oarecare măsu¬ră, au devenit înţelepţi.
într-o oarecare măsură însă. Deşi cred că viziunea scepti¬că asupra lumii a spiritului ştiinţific este o îmbunătăţire clară faţă de acea viziune asupra lumii care se bazează pe o credinţă oarbă, superstiţii şi prezumţii neverificate, cred însă de ase¬menea că felul în care cei mai mulţi oameni animaţi de un spirit ştiinţific privesc realitatea lui Dumnezeu nu depăşeşte viziunea parohială a unui ţăran care urmează cu ochii închişi credinţa tatălui lui. Oamenii de ştiinţă au mari dificultăţi cînd este vorba de realitatea lui Dumnezeu.
RELIGIA ŞTIINŢEI
179
Cînd privim din punctul de vedere al unui scepticism so¬fisticat la fenomenul credinţei în Dumnezeu, nu sîntem prea impresionaţi. Vedem dogmatismul şi acţiunea bazată pe dog¬matism, vedem război, persecuţii şi inchiziţie. Vedem ipocri¬zie: oameni care predică altor oameni să-şi ucidă semenii în numele credinţei, să-şi golească buzunarele pentru traiul al¬tora şi alte forme de brutalitate. Vedem o năucitoare diversi¬tate de ritualuri şi imagini fără legătură între ele; un zeu este o femeie cu şase braţe şi şase picioare; altul este un bărbat şe-zînd pe un tron; altul este elefant; altul este esenţa nimicului, panteon, zei ai căminului, trinităţi, unicităţi. Vedem ignoran-ţă, superstiţie, rigiditate. în ansamblu, credinţa în Dumnezeu arată jalnic. Este tentant să gîndim că umanitatea ar fi mai bu¬nă fără credinţa în Dumnezeu şi că Dumnezeu nu este doar o promisiune goală, ci poate fi şi o promisiune otrăvită. Ar părea deci raţional să conchidem că Dumnezeu este o iluzie a minţii oamenilor — o iluzie distructivă — şi că credinţa în Dumnezeu este o formă a psihopatologiei umane, care tre¬buie vindecată.
Apare deci întrebarea: Este credinţa în Dumnezeu ceva rău? Este o manifestare a transferului — o concepţie a părin¬ţilor noştri, derivată din microcosmos, proiectată în mod ne¬potrivit în macrocosmos? Sau, altfel spus, este o astfel de cre¬dinţă un mod de gîndire primitiv sau copilăresc din care trebuie să ieşim pe măsură ce ne dezvoltăm, atingînd niveluri mai înalte de conştientizare şi maturitate? Dacă vrem să avem o atitudine ştiinţifică în încercarea de a răspunde la această întrebare, este esenţial să ne întoarcem la realitatea faptelor clinice. Ce se întîmplă cu credinţa în Dumnezeu a unei persoane pe măsură ce ea se dezvoltă prin procesul te-rapiei?

180
Creştere şi religie
Cazul lui Kathy
Kathy era cea mai înfricoşată persoană pe care am văzut-o. Cînd am intrat pentru prima oară în camera ei, stătea într-un colţ, pe podea, murmurînd ceea ce părea a fi un cîntec. S-a ui¬tat la mine cum stăteam în cadrul uşii şi ochii ei s-au mărit de spaimă. S-a tîrît şi s-a înghesuit într-un colţ, împingînd în zi¬duri ca şi cum ar fi vrut să intre în ele. Am spus: „Kathy, sînt psihiatru. N-am să-ţi fac nici un rău.” Am luat un scaun, m-am aşezat la o oarecare distanţă faţă de ea şi am aşteptat. Un timp, a continuat să se împingă în perete. Apoi a început să se relaxeze, însă doar pentru a începe să plîngă neconsola¬tă. După ceva vreme, s-a oprit din plîns şi a început să-şi cîn-te singură. Am întrebat-o ce nu era în regulă. „Am să mor”, a spus ea repede, abia oprindu-se din cadenţa cîntecului. Nu mi-a spus nimic altceva. A continuat să cînte. La fiecare cinci minute se oprea, părînd extenuată, se tînguia cîteva momen¬te şi îşi relua cîntatul. La orice întrebare pe care i-o puneam, răspundea doar „Am să mor”, nepierzînd nici o clipă ritmul cîntecului. Parcă simţea că prin cîntat s-ar fi apărat de moar¬te şi nu-şi permitea să se odihnească sau să adoarmă.
De la soţul ei, Howard, un tînăr poliţist, am aflat infor¬maţii minime. Kathy avea 20 de ani. Erau căsătoriţi de doi ani. Nu existaseră probleme în cadrul mariajului. Kathy era apropiată de părinţii ei. Nu avusese probleme de ordin psi¬hologic mai înainte. Ceea ce se întîmpla acum era o surpriză completă. Se simţise bine pînă în acea dimineaţă. îl conduse¬se pe el la muncă cu maşina. Două ore mai tîrziu, sora lui îi dăduse telefon. Fusese să o viziteze pe Kathy şi o găsise în starea aceasta. Au dus-o la spital. Nu, nu făcuse nimic bizar pînă atunci. Cu excepţia poate a unui singur lucru. De aproa¬pe patru luni, îi era frică să meargă în locuri publice. Pentru a o ajuta, Howard a făcut el toate cumpărăturile de la super-magazin, în timp ce ea aştepta în maşină. De asemenea, se pă¬rea că îi era frică să fie lăsată singură acasă. Se ruga mult — dar de la o vreme se rugase mai mult decît ştia el că se ruga atunci cînd o cunoscuse. Familia ei era religioasă. Mama ei mergea la liturghie de cel puţin două ori pe săptămînă. Lucru curios — Kathy a încetat să mai meargă la slujbă imediat du-
CAZUL LUI KATHY
181
pă ce s-a căsătorit. Lui îi convenea lucrul acesta. Dar ea încă se ruga mult. Pentru sănătatea ei fizică? Oh, sănătatea ei era excelentă. Nu fusese niciodată spitalizată. Leşinase însă o da¬tă, în timpul nunţii. Metode de contracepţie? Lua pilule. Staţi un moment. Acum o lună ea îi spusese că încetase să mai ia pilule. Citise despre cît de periculoase sînt sau ceva de genul acesta. El nu se gîndise prea mult la acest lucru.
I-am dat fetei cantităţi masive de tranchilizante şi sedati-ve ca să poată dormi noaptea, dar în următoarele două zile comportamentul ei a rămas neschimbat; cînta neîncetat, nu era capabilă să comunice ceva în afară de convingerea că va muri negreşit, iar spaima nu îi slăbea nici o clipă. în ultimă instanţă, în cea de-a patra zi, i-am făcut o injecţie cu ami-triptilină. „Această injecţie te va face somnoroasă, Kathy”, i-am spus, „dar nu te va face să adormi. Nici nu vei muri. Te va face capabilă să te opreşti din cîntat. Te vei simţi foarte re¬laxată. Vei fi în stare să vorbeşti cu mine. Vreau să-mi spui ce s-a întîmplat în dimineaţa din ziua în care ai venit la spital.” „Nu s-a întîmplat nimic”, a răspuns Kathy. „L-ai condus pe soţul tău cu maşina la serviciu?” „Da. Apoi am mers acasă. Apoi nu ştiu decît că urma să mor.”
„Ai mers acasă exact la fel ca în fiecare zi în care îl duceai pe soţul tău cu maşina la serviciu?”
Kathy începu să cînte din nou.
„Nu mai cînta, Kathy”, i-am ordonat. „Eşti complet în si¬guranţă. Te simţi foarte relaxată. Ceva a fost diferit în acea zi în care l-ai condus pe soţul tău la serviciu. Vrei să-mi spui ce a fost diferit?”
„Am apucat-o pe alt drum.”
„De ce ai făcut asta?”
„Am luat-o pe drumul pe care se ;
„Cine e Bill?”, am întrebat-o.
Kathy a început din nou să cînte.
„Bill este un prieten de-al tău?”
„A fost. înainte de a mă mărita.”
„îţi e tare dor de Bill, nu-i aşa?”
Kathy se tîngui atunci: „O, Doamne, am să mor!”
„L-ai văzut pe Bill în acea zi?”
„Nu.”
lui Bill.”
182
Creştere şi religie
„Dar voiai să-1 vezi?”
„Am să mor”, a răspuns Kathy.
„Ai senzaţia că Dumnezeu te va pedepsi pentru că ai vrut să-1 mai vezi pe Bill?”
„Da.”
„De aceea crezi că ai să mori?”
„Da.” Kathy începu din nou să cînte.
Am lăsat-o să cînte zece minute, timp în care mi-am adu¬nat gîndurile.
în cele din urmă, i-am spus: „Kathy, crezi că ai să mori de¬oarece crezi că ştii cum gîndeşte Dumnezeu. Dar greşeşti. Nu ştii ce e în mintea lui Dumnezeu. Tot ce ştii este ceea ce ţi s-a spus despre Dumnezeu. Multe dintre cele ce ţi s-au spus de¬spre Dumnezeu sînt greşite. De exemplu, consult în fiecare zi bărbaţi şi femei ca tine, care vor să fie necredincioşi, iar unii chiar sînt şi nu sînt pedepsiţi de Dumnezeu. Ştiu asta pentru că ei continuă să vină să mă consulte. Şi vorbesc cu mine. Şi ajung mai fericiţi. Tot aşa şi tu vei deveni mai fericită. Pentru că o să lucrăm împreună. Ai să înveţi că nu eşti o persoană rea. Şi ai să afli adevărul — despre tine şi despre Dumnezeu. Te vei privi pe tine însăţi şi viaţa ta cu mai multă bucurie. Dar acum trebuie să dormi. Iar cînd te vei trezi, nu-ţi va mai fi tea¬mă că ai să mori. Iar mîine, cînd o să ne vedem din nou, vei fi în stare să vorbeşti cu mine şi vom discuta despre Dumne¬zeu şi despre tine însăţi.”
Dimineaţa, fetei îi era mai bine. Era încă înspăimîntată şi nu-i dispăruse convingerea că are să moară, dar convingerea nu mai era la fel de puternică. încet, în acea zi şi în multe al¬te zile ce au urmat, povestea ei s-a conturat piesă cu piesă. în timpul ultimului an de liceu, avusese legături sexuale cu Ho-ward. El voia să o ia în căsătorie, iar ea a fost de acord. Două săptămîni mai tîrziu, în timpul nunţii unui prieten, i-a venit brusc ideea că nu vrea să se mărite. îşi pierduse firea. în afa¬ră de asta, se simţea confuză şi nu ştia dacă-1 iubeşte sau nu pe Howard. Dar credea că trebuie să se căsătorească, pentru că ştia că deja păcătuise prin relaţii premaritale cu el şi acest păcat ar fi crescut enorm dacă nu-şi consacra relaţia prin că¬sătorie. Totuşi, nu voia copii, cel puţin nu pînă cînd ar fi fost sigură că-1 iubeşte pe Howard. Aşa că a început să ia pilule —
CAZUL LUI KATHY
183
un alt păcat. Nu avea putere să-şi mărturisească aceste păca¬te şi a încetat să se ducă la slujbă după ce s-a căsătorit. îi plă¬cea să facă sex cu Howard. Totuşi, din ziua căsătoriei lor, el îşi pierduse interesul faţă de sexualitatea ei. A rămas însă un soţ ideal, îi cumpăra daruri, o trata în mod preferenţial, muncea mult peste program, iar ei nu-i permitea să-şi ia o slujbă. Dar ea ajunsese aproape să-1 roage să facă sex, iar sexul de care avea parte o dată la două săptămîni era tot ce mai reuşea să o scoată din plictiseala ei permanentă. Divorţul ieşea din discu¬ţie; acesta era un păcat de neconceput.
Fără să vrea, începuse să aibă fantezii cu infidelităţi sexu¬ale. A crezut că poate va reuşi să treacă peste ele dacă se va ruga mai mult, aşa că a început să se roage în mod ritual, cinci minute la fiecare oră. Apoi Howard a observat şi a pus întrebări despre ce se petrecea. Aşa că a decis să se roage pe ascuns, ziua, cînd Howard nu era acasă, pentru a compensa faptul că nu se ruga seara, cînd el era acasă. A început să se roage mai frecvent şi mai repede. Se ruga acum la fiecare ju-mătate de oră şi îşi dublase viteza. Fanteziile despre infideli¬tate au continuat şi gradual au devenit chiar mai frecvente şi mai insistente. Oriunde mergea se uita după bărbaţi. Aceasta înrăutăţea lucrurile. I s-a făcut frică să iasă în oraş fără Ho¬ward şi chiar atunci cînd era cu el o înspăimîntau locurile pu¬blice, unde putea vedea bărbaţi. S-a gîndit că poate era mai bine să se ducă iarăşi la biserică. Dar apoi şi-a dat seama că întorcîndu-se la biserică comitea un păcat dacă nu şi-ar fi con¬fesat fanteziile infidele unui preot. Iar acest lucru nu-1 putea face. Şi-a dublat iarăşi viteza rugăciunilor. Pentru a-şi uşura munca, a început să dezvolte un sistem elaborat, în care păs¬tra un singur stil de psalmodiere tot timpul rugăciunii. Aceasta era geneza cîntatului ei. între timp, şi-a perfecţionat sistemul, reuşind să cînte o mie de rugăciuni în cinci minute. La început, cînd mintea era ocupată cu perfecţionarea psal-modierii, fanteziile despre infidelitate păreau a se fi rărit, dar odată ce sistemul fusese pus la punct, ele s-au reîntors în for¬ţă, începuse chiar să se gîndească cum să le ducă pînă la ca¬păt. S-a gîndit să-i dea un telefon lui Billy, fostul ei prieten. S-a gîndit la barurile unde ar fi putut să meargă după-amia-za. înspăimîntată că într-adevăr ar putea face aşa ceva, a în-
184
Creştere şi religie
cetat să mai ia pilule, sperînd că frica de a nu rămîne gravidă o va ajuta să reziste. Dar dorinţa era din ce în ce mai puterni¬că, într-o după-amiază, a început să se masturbeze. A fost în¬grozită. Acesta era poate cel mai mare păcat dintre toate. Au¬zise de duşurile reci şi a făcut unul atît de rece cît a putut să-1 suporte. A ajutat-o pînă cînd Howard a venit acasă. Dar a do¬ua zi a început iarăşi.
în cele din urmă, în dimineaţa următoare, a cedat. După ce 1-a lăsat pe Howard la serviciu, s-a dus direct acasă la Bill. A parcat chiar în faţa casei. A aşteptat. Nu s-a întîmplat nimic. Se pare că nu era nimeni acasă. S-a dus la maşină şi s-a reze¬mat de ea într-o poziţie seducătoare. „Te rog”, a şoptit ea, „Te rog, lasă-1 pe Bill să mă vadă, lasă-1 să mă observe.” Tot nu s-a întîmplat nimic. „Te rog, lasă pe oricine să mă vadă, pe orici¬ne. Trebuie să o fac cu cineva. O, Doamne! Sînt o curvă. Sînt curva Babilonului. Doamne, vindecă-mă, trebuie să mor!” A sărit în maşină şi s-a dus acasă, în apartamentul ei. A luat o lamă şi a vrut să-şi taie venele. Nu a fost în stare. Dar Dum-nezeu putea. Dumnezeu o va face. Dumnezeu îi va da ceea ce merită. El va termina cu toate acestea şi va sfîrşi şi cu ea. A venit timpul să înceapă priveghiul. „O, Doamne, sînt atît de speriată, sînt atît de speriată, te rog, grăbeşte-te, sînt atît de speriată!” A început să cînte aşteptînd şi aşa a fost găsită de cumnata ei.
Această istorisire a ajuns să fie elucidată doar după luni de muncă sîrguincioasă. Mult din această muncă s-a concen¬trat asupra felului cum concepea păcatul. De unde a aflat că masturbarea e un păcat? Cine i-a spus că e un păcat? De un¬de ştia acela că e un păcat? Din ce cauză este masturbarea un păcat? Şi aşa mai departe. Nu ştiu nici o profesie atît de inci-tantă şi de privilegiată precum practica terapeutică, dar une¬ori este foarte obositoare, atunci cînd atitudini de o viaţă sînt înfruntate metodic, una cîte una, în toate particularităţile lor. Deseori, asemenea înfruntări reuşesc, măcar parţial, înainte chiar ca întreaga poveste să iasă la suprafaţă. De exemplu, Kathy a fost în stare să-mi spună despre multe dintre detalii, cum ar fi fanteziile şi tentaţiile de a se masturba, doar după ce a început să pună la îndoială validitatea vinovăţiei ei şi a concepţiei că aceste acte sînt păcate. Punîndu-şi astfel de în-
CAZUL LUI KATHY
185
L
trebări ea a trebuit să pună la îndoială validitatea autorităţii şi înţelepciunii întregii Biserici Catolice sau măcar a bisericii pe care o frecventase. Nu e uşor să te iei de Biserica Catolică. A reuşit să facă asta doar pentru că a simţit în mine un aliat şi a înţeles încet, încet că eu sînt cu adevărat de partea ei, sînt cu adevărat de bună credinţă şi nu o voi duce spre iad. O ast¬fel de „alianţă terapeutică” precum cea pe care am construit-o încet noi doi este o condiţie pentru orice succes major în psi¬hoterapie.
Mult din această muncă s-a desfăşurat cînd ea nu mai era internată la spital. Kathy a putut fi externată la o săptămînă după ce i-am administrat amitriptilină. însă doar după patru luni de terapie intensă a reuşit să vorbească despre ideea de păcat. „Cred că Biserica Catolică mi-a vîndut o poliţă.” Cînd a început această fază a terapiei, am început să ne punem între¬barea: Cum s-a putut întîmpla aşa ceva? De ce a cumpărat-o?
Cum de nu a putut să gîndească mai mult de una singură şi nu a înfruntat pînă acum autoritatea Bisericii Catolice în nici un fel? „Dar mama mi-a spus că nu trebuie să mă îndo¬iesc de Biserică”, a spus Kathy. Şi aşa am început să lucrăm asupra relaţiilor pe care le avea Kathy cu părinţii ei. Cu tatăl ei nu avea nici o relaţie. Nu avea cu cine să vorbească. Tatăl ei muncea — altceva nu mai făcea. Muncea şi muncea, iar cînd venea acasă, adormea în fotoliu cu o bere. Cu excepţia serilor de vineri. Atunci ieşea în oraş să-şi bea berea. Mama ei ducea familia în spate. Singură, fără să aibă parte de con¬fruntări, fără a fi contrazisă de cineva şi fără a i se opune ci¬neva, ea mergea înainte. Era blîndă, dar fermă. Dăruia, dar nu ceda. Liniştită, dar implacabilă. „Nu trebuie să faci cutare lucru, draga mea. Fetele bune nu fac asta.” „Nu vrei să porţi pantofii aceştia, nu-i aşa, draga mea? Fetele din familii bune nu poartă astfel de pantofi.” „Nu se pune problema că nu vrei să mergi la slujbă. Domnul vrea să mergem la slujbă.” în¬cet, încet, Kathy a început să înţeleagă că în spatele puterii Bi¬sericii Catolice stă enorma putere a mamei sale, o persoană atît de fină, dar atît de dominatoare, încît părea de neconce¬put să i te opuni.
Dar psihoterapia rareori merge uşor. într-o dimineaţă de sîmbătă, la şase luni după ce Kathy ieşise din spital, Howard
186
Creştere şi religie
mi-a dat telefon şi mi-a spus că soţia lui s-a închis în baie şi a început iarăşi să cînte. După instrucţiunile mele, el a con¬vins-o pe Kathy să se reîntoarcă la spital, unde m-am dus să o văd. Kathy era aproape la fel de înspăimîntată ca în prima zi în care o văzusem. încă o dată, Howard nu avea nici o ex¬plicaţie de care să mă agăţ. Am dus-o pe Kathy în camera ei şi i-am ordonat: „Opreşte-te din cîntat şi spune-mi care este problema.”
„Nu pot.”
„Ba da, Kathy, poţi.”
Cu greu, prinzînd o pauză de respiraţie în timp ce cînta, mi-a sugerat: „Poate că am să pot dacă ai să-mi dai din nou medicamentul adevărului.”
„Nu, Kathy”, i-am răspuns, „de data asta eşti îndeajuns de puternică să o faci singură.”
A gemut. Apoi s-a uitat la mine şi şi-a reluat cîntecul. Dar în privirea ei am detectat mînie, aproape furie faţă de mine.
„Eşti supărată pe mine”, am zis.
Şi-a scuturat capul în timp ce cînta.
„Kathy”, i-am spus, „pot să mă gîndesc la o duzină de mo¬tive pentru care ai putea fi supărată pe mine. Dar nu pot şti care e dacă nu îmi spui. Poţi să vorbeşti cu mine. Va fi totul în regulă.”
„Am să mor”, a murmurat ea.
„Nu, n-ai să mori, Kathy. Nu ai să mori pentru că eşti su¬părată pe mine. Nu am să te omor pentru că eşti supărată pe mine. E în regulă să fii supărată pe mine.”
„Anii mei nu mai sînt mulţi”, a murmurat ea. „Anii mei nu mai sînt mulţi.”
Ceva mi-a sunat straniu în aceste cuvinte. Nu erau cuvin¬tele la care mă aşteptam. Cumva, ele îmi păreau nenaturale. Dar nu eram sigur ce trebuie să spun în afară de a mă repeta într-un fel sau altul.
„Kathy, te iubesc”, i-am spus. „Te iubesc chiar dacă tu mă urăşti. Aşa este iubirea. Cum pot să te pedepsesc pentru că mă urăşti, dacă eu te iubesc?”
„Nu pe tine te urăsc”, spuse ea şoptit.
Brusc mi-am dat seama. „Anii mei nu mai sînt mulţi. Nu sînt mulţi pe acest pămînt. Asta este, nu e aşa, Kathy? Cin-
CAZUL LUI KATHY
187
steşte pe mama şi pe tatăl tău ca să trăieşti ani mulţi pe acest pămînt. Cea de-a cincea poruncă. Cinsteşte-i sau mori. Asta s-a întîmplat, nu-i aşa?”
„O urăsc”, bolborosi ea. Apoi, cu voce tare, ca şi cum ar fi fost impulsionată de propria voce spunînd înfricoşătoarele cuvinte: „O urăsc. îmi urăsc mama. O urăsc. Nu mi-a dat nici¬odată.. . nu mi-a dat niciodată… nu mi-a dat niciodată voie să fiu eu. M-a construit după propria ei imagine. M-a construit, m-a construit, m-a construit! Nu a lăsat nici o parte din mine să fie a mea.”
De fapt, terapia cu Kathy era încă în primele stadii. Teroa¬rea de zi cu zi exista încă, această teroare de a fi cu adevărat ea însăşi în tot felul de lucruri mici pe care le făcea. Recunos-cînd faptul că mama ei a dominat-o total, Kathy a trebuit apoi să aibă de-a face cu cauza pentru care a lăsat ca toate acestea să se întîmple. Respingînd dominaţia mamei sale, a trebuit să facă faţă procesului restabilirii propriilor valori şi de luare a propriilor decizii, iar acest lucru o înspăimînta cumplit. Era mult mai în siguranţă cînd o lăsa pe mama ei să ia toate deci¬ziile, era mult mai simplu să adopte valorile mamei ei şi pe ale Bisericii. Să-şi direcţioneze singură existenţa însemna multă muncă. Mai tîrziu, Kathy spunea: „Ştiţi, nu aş schimba pentru nimic locul meu cu persoana care eram, deşi uneori tînjesc la acele zile. Viaţa mea era mai uşoară atunci. într-un fel.”
începînd să fie mult mai independentă, Kathy 1-a confrun¬tat pe Howard cu nereuşita lui ca amant. Howard i-a promis că se va schimba. Dar nu s-a întîmplat nimic. Kathy 1-a pre¬sat. El a început să aibă atacuri de anxietate. La îndemnul meu, cînd a venit să mă consulte pentru această problemă, s-a dus la un alt psihoterapeut pentru tratament. A început să se confrunte cu sentimentele homosexuale plasate adînc, de care încercase să se apere prin căsătoria cu Kathy. Pentru că ea era fizic foarte atractivă, el a privit-o ca pe o „adevărată pradă”, un premiu pe care 1-a cîştigat, dovedindu-şi lui însuşi şi lumii întregi competenţa lui masculină. într-un fel, nu a iubit-o niciodată pe Kathy. Ajungînd să accepte acest lucru, Kathy şi cu el au căzut de acord în cel mai amical mod să divorţeze. Kathy a început să lucreze ca vînzătoare într-un mare maga-
188
Creştere şi religie
zin de îmbrăcăminte. împreună cu mine, s-a chinuit cu nenu¬măratele mici, dar independente decizii pe care trebuia să le ia în legătură cu slujba ei. încet, încet a devenit mai hotărîtă şi mai încrezătoare în sine. S-a întîlnit cu mai mulţi bărbaţi, intenţionînd să se căsătorească şi să devină mamă, dar între timp a avut şi succese la slujbă. A fost promovată la departa¬mentul de achiziţii al acelui magazin. După ce a terminat te¬rapia, a fost numită şefă a departamentului şi mai recent am auzit că s-a mutat la o firmă mai mare şi că se simţea mulţu¬mită cu sine la vîrsta de 27 de ani. Nu se mai duce la biserică şi nu se mai consideră catolică. Nu ştie dacă crede sau nu în Dumnezeu şi vă va spune cu sinceritate că această chestiune nu i se pare foarte importantă în acest punct al vieţii ei.
Am descris cazul acestei femei atît de pe larg pentru că este atît de tipic pentru relaţia dintre educaţia religioasă şi psiho¬terapie. Există milioane de Kathy. Obişnuiesc să le spun oa¬menilor, în glumă, că Biserica Catolică îmi asigură traiul ca psihoterapeut. La fel aş putea spune şi despre Biserica Baptis¬tă, Lutherană, Presbiteriană sau oricare alta. Bineînţeles, Bise¬rica nu era singura cauză a nevrozei de care a suferit Kathy. într-un sens, Biserica a fost doar un instrument folosit de ma¬ma fetei pentru a cimenta şi a întări excesiva ei autoritate pă¬rintească. S-ar putea spune pe bună dreptate că natura domi¬natoare a mamei, sprijinită de o absenţă a tatălui a fost cauza fundamentală a nevrozei, dar şi sub acest aspect cazul acestei fete a fost unul tipic. Cu toate acestea, şi Biserica are o vină. Nici un profesor de religie de la şcoala parohială şi nici un preot la ora de catehism nu a încurajat-o vreodată pe Kathy să îşi pună în mod raţional întrebări despre doctrina religioa¬să sau, în orice caz, să gîndească de una singură. Nu a existat niciodată vreo dovadă a preocupării Bisericii pentru faptul că doctrina ei ar putea fi răstălmăcită, gîndită rigid şi nerealist sau că ar putea fi folosită sau pusă în aplicare în mod greşit. Una dintre modalităţile de a analiza problema pe care o avea Kathy ar fi aceea de a afirma că deşi ea a crezut cu toată ini-ma în Dumnezeu, poruncile şi concepţia despre păcat, religia şi felul în care ea înţelegea lumea erau luate de-a gata şi nu s-au potrivit nevoilor ei. Ea a eşuat în a-şi pune întrebări, a contesta, a gîndi de una singură. Totuşi, biserica de care apar-
CAZUL LUI KATHY
189
ţinea Kathy — şi acest fapt este tipic — nu a făcut nici cel mai mic efort să o ajute să-şi construiască o religie personală mai adecvată şi mai originală. Se pare că Bisericile în general fa-vorizează această luare de-a gata. Pentru că există multe ca¬zuri precum cel al lui Kathy, întîlnite deseori în practică, mulţi psihiatri şi psihoterapeuţi percep religia ca fiind Duş¬manul. Ei pot crede că religia însăşi este o nevroză — o colec¬ţie de idei iraţionale inerente care servesc la înlănţuirea min¬ţilor oamenilor, asuprind instinctele care-i fac să se dezvolte spiritual. Freud, raţionalist şi om de ştiinţă prin excelenţă, pa¬re a fi văzut în mare lucrurile în această lumină şi pentru că el este cea mai influentă figură în psihiatria modernă (din multe şi bune motive), atitudinile lui au contribuit la conce¬perea religiei ca o nevroză. Este într-adevăr tentant pentru psihiatri să se vadă pe sine ca pe nişte cavaleri ai ştiinţei mo¬derne prinşi într-o nobilă bătălie cu forţele distructive ale su¬perstiţiilor vechilor religii şi cu dogmele iraţionale, dar auto¬ritate. Şi, de fapt, psihiatrii trebuie să cheltuiască o enormă cantitate de timp şi efort în lupta de eliberare a minţii pacien¬ţilor de ideile desuete ale religiei şi de concepţiile care sînt în mod clar distructive.
Cazul Marciei

Dar nu toate cazurile sînt precum cel reprezentat de Kathy. Există multe alte tipare, unele destul de comune. Mar-cia a fost unul dintre primele mele cazuri pe termen lung. Era o femeie destul de sănătoasă, de 25 de ani, care mi-a atras atenţia prin nefericirea ei generalizată. Deşi nu putea pune de¬getul pe ceva greşit din viaţa ei, era inexplicabil de tristă. Şi cu siguranţă că arăta tristă. în ciuda sănătăţii ei şi a educaţiei universitare, părea o emigrantă îmbătrînită, împovărată şi murdară. De-a lungul primului ei an de terapie, era îmbrăca¬tă invariabil în haine care nu i se potriveau, de culoare albas¬tră, gri, neagră sau maronie şi căra cu ea o enormă geantă jer¬pelită şi burduşită, de o culoare similară. Era singurul copil al unor părinţi intelectuali, amîndoi profesori universitari de succes, amîndoi socialişti, din cei ce cred că religia e o promi-
190
Creştere şi religie
siune goală. Ei s-au distrat pe seama fetei cînd ea, la vîrsta adolescenţei, a participat la o slujbă la biserică împreuna cu o prietenă.
Atunci cînd a început terapia, Marcia era de acord din toa¬tă inima cu părinţii ei. A anunţat, cumva cu îngîmfare, că ea este atee — nu un ateu de ocazie, ci unul adevărat, care cre¬dea că rasei umane i-ar fi cu mult mai bine dacă ar putea să scape de iluzia că Dumnezeu există sau că măcar ar putea să existe. Interesant însă, visele Marciei erau pline de simboluri religioase, precum păsări care zburau prin încăperi ţinînd în ciocuri pergamente pe care erau aşternute în străvechi limbi mesaje obscure. Dar nu am confruntat-o pe Marcia cu acest aspect al inconştientului ei. într-adevăr, nu ne-am ocupat de¬loc cu chestiuni religioase de-a lungul a doi ani de terapie. Ne-am concentrat în special pe relaţiile ei cu părinţii, doi in¬divizi foarte inteligenţi şi raţionali, care au ajutat-o mult din punct de vedere material, dar care erau extraordinar de dis-tanţi din punct de vedere emoţional, în felul lor intelectual auster. în plus faţă de distanţa emoţională pe care o păstrau, amîndoi erau atît de dedicaţi carierei lor, încît aveau puţin timp sau energie pe care să i le dăruiască ei. Rezultatul a fost acela că deşi aveau un cămin confortabil şi neştirbit de nimic, Marcia era proverbiala „săraca fată bogată”, un orfan din punct de vedere psihologic. Dar ea refuza să vadă acest lucru. A reacţionat însă atunci cînd i-am sugerat că părinţii ei au ne¬glijat-o destul de mult şi a reacţionat şi cînd i-am arătat că se îmbrăca asemeni unui orfan. E doar un nou stil, a spus ea, iar eu nu am dreptul să critic.
Progresul în terapia Marciei a fost dureros de încet, dar dramatic. Elementul-cheie era căldura şi apropierea unei re¬laţii pe care am putut să o construim între noi, care contrasta cu relaţia pe care ea o avea cu părinţii. într-o dimineaţă, la în¬ceputul celui de-al doilea an de terapie, Marcia a venit la şe¬dinţă cu o geantă nouă. Avea doar o treime din mărimea ce¬lei vechi şi era viu colorată. După aceea, cam o dată pe lună, ea adăuga o nouă pată de culoare — portocaliu, galben, al-bastru deschis şi verde — îmbrăcăminţii ei, părînd o floare care îşi desface încet petalele. în penultima şedinţă cu mine ea s-a amuzat de felul în care se simţea şi a spus: „Ştiţi, este
CAZUL MARCIEI
191
ciudat, nu doar interiorul meu s-a schimbat; totul din afara mea pare de asemenea schimbat. Chiar dacă stau tot aici, tră¬iesc în aceeaşi casă şi fac unele din lucrurile pe care le făceam şi înainte, întreaga lume îmi apare foarte diferită, o simt ca şi cum ar fi foarte diferită. O simt caldă, sigură, iubitoare, inci-tantă şi bună. îmi amintesc că v-am spus că sînt atee. Nu mai sînt sigură de acest lucru. De fapt, cred că nu mai sînt deloc. Uneori, cînd simt că lumea e bine întocmită, îmi spun: «Ştii ceva, pot să pun pariu că există un Dumnezeu. Nu cred că lu¬mea ar putea fi atît de bine întocmită fără Dumnezeu.» E amuzant. Nu ştiu cum să vorbesc despre astfel de lucruri. Mă simt de parcă aş fi conectată, reală, de parcă aş fi parte din-tr-un tablou foarte mare şi astfel pot vedea mai mult din acest tablou. Ştiu că el este aici şi ştiu că este bun şi ştiu că sînt par¬te din el.”
Prin terapie, Kathy s-a mutat dintr-un loc în care noţiunea de Dumnezeu era foarte importantă într-un loc în care aceas¬tă noţiune nu mai însemna nimic. Marcia, pe de altă parte, s-a mutat dintr-o zonă în care noţiunea de Dumnezeu era respin¬să în una în care avea importante semnificaţii. Acelaşi proces, acelaşi terapeut, cu rezultate aparent opuse, dar încununate de succes. Cum să explicăm acest lucru? înainte de a încerca să o facem, să mai luăm în considerare un alt tip de caz. în ca¬zul fetei pe nume Kathy, a fost necesar ca terapeutul să în-frunte activ ideile ei religioase pentru a aduce schimbări în direcţia unei dramatice diminuări a influenţei ideii de Dum¬nezeu în viaţa ei. în cazul Marciei, ideea de Dumnezeu a în¬ceput să-şi crească influenţa, fără însă ca terapeutul să încer¬ce să înfrunte în vreun fel ideile ei religioase. E oare necesar vreodată, ne-am putea întreba, ca terapeutul să înfrunte activ ateismul sau agnosticismul unui pacient şi să-1 conducă deli¬berat în direcţia religiei?

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s