Posted in CARTE ÎN SERIE

Drumul către tine însuţi – 18


Cazul lui Theodore
Ted avea 30 de ani cînd a venit să mă vadă şi era un pustnic. Ultimii patru ani îi trăise într-o cabană mică în pădure. Avea doar cîţiva prieteni şi nici unul foarte apropiat. De trei ani nu
192
Creştere şi religie
avusese nici o întîlnire cu vreo fată. Ocazional, se ocupa de tîmplărie, dar majoritatea timpului şi-1 umplea cu pescuitul, cititul şi îşi petrecea o mulţime de vreme luînd decizii neim¬portante, precum ce va găti la cină, cum va găti şi dacă îşi per¬mite sau nu să-şi cumpere o unealtă ieftină. Apoi, datorită unei moşteniri, a ajuns destul de bogat. Era de asemenea stră¬lucit din punct de vedere intelectual. Şi, aşa cum spusese la prima noastră şedinţă, era parcă paralizat. „Ştiu că ar trebui să fac ceva mai constructiv, mai creativ cu viaţa mea”, s-a plîns el, „dar nu pot lua nici cele mai mici decizii, cu atît mai mult decizii importante. Ar trebui să am o carieră. Ar trebui să mă duc la şcoală şi să învăţ o meserie, ceva, dar nu mă en¬tuziasmează nici una — profesorat, muncă de cercetare, rela¬ţii internaţionale, medicină, agricultură, ecologie —, parcă ni¬mic nu mi se potriveşte. îmi ţin treaz interesul o zi sau două, dar apoi fiecare domeniu îmi pare că prezintă probleme in¬surmontabile.”
Problema sa, spunea Ted, a început pe la 18 ani, cînd a in¬trat la colegiu. Pînă atunci totul fusese în regulă. Avusese par¬te de o copilărie obişnuită într-un cămin stabil şi bine înteme¬iat, împreună cu cei doi fraţi ai săi; părinţii lui erau grijulii cu copiii, chiar dacă nu erau tot aşa de grijulii unul cu celălalt. Ted avusese note bune şi satisfacţii la şcoala privată pe care o frecventase. Apoi — şi poate acest lucru a avut o importanţă crucială — a avut o relaţie pasională cu o femeie care 1-a res¬pins, iar acest lucru s-a întîmplat cu o săptămînă înainte de a intra la facultate. Demoralizat, şi-a petrecut primii doi ani din facultate bînd. Totuşi, încă mai avea note bune. Apoi a mai avut parte de alte iubiri, fiecare mai ezitantă şi mai lipsită de succes decît ultima. Notele lui au început să scadă. Nu se mai putea decide despre ce să scrie în lucrările sale. Un prieten apropiat, Hank, a fost ucis într-un accident de automobil la mijlocul celui de-al treilea an de facultate. în acel an, aproape că s-a oprit să mai bea. Dar problema pe care o avea cu lua¬rea deciziilor se înrăutăţea. Pur şi simplu nu reuşea să-şi alea¬gă un subiect pentru lucrarea de diplomă. A terminat cursu¬rile şi şi-a închiriat o cameră în afara campusului universitar. Tot ce mai trebuia să facă pentru a absolvi era să prezinte o scurtă lucrare de diplomă, din acelea care se pot termina în-

CAZUL LUI THEODORE
193
tr-o lună. Lui i-a luat încă trei ani. Apoi nu s-a mai întîmplat nimic. Cu şapte ani înainte de a veni la mine se retrăsese în păduri.
Ted simţea că problema lui îşi are rădăcinile în sexualita¬te, în fond, dificultăţile lui începuseră, nu’-i aşa, cu relaţia lui de dragoste lipsită de succes. în afară de acest lucru, citise aproape tot ce scrisese Freud (mai mult decît citisem eu în¬sumi). Aşa că primele şase luni din terapie s-au scurs sondînd adîncurile sexualităţii lui din copilărie, lucru care nu a dus ni¬căieri. Dar în acea perioadă au apărut cîteva faţete interesante ale personalităţii sale. Una dintre ele consta în lipsa lui totală de entuziasm. De e\emplu, voia să se facă vreme frumoasă, dar cînd se făcea, el ridica din umeri şi spunea: „Nu este nici o diferenţă. în fond, fiecare zi e la fel cu alta.” Pescuind în lac, a prins o ştiucă enormă: „Da, dar era mai mult decît puteam mînca şi nu am prieteni cu care să o împart, aşa că am arun¬cat-o înapoi.”
Legat de această lipsă de entuziasm, ea era un fel de sno¬bism global, de parcă toată lumea şi tot ce se găsea în ea era de un gust îndoielnic. El reprezenta ochiul critic. Am început să bănuiesc că folosea acest snobism pentru a ţine la distanţă lucrurile care altfel l-ar fi afectat emoţional. în ultimă instan¬ţă, Ted era foarte înclinat să fie secretos, fapt care făcea ca te¬rapia să meargă încet. Cele mai importante fapte dintr-un in¬cident trebuia să le ascundă. Mi-a povestit un vis: „Eram în clasă. Aveam un obiect — nu ştiu ce era — pe care l-am pus într-o cutie. Am aranjat cutia în aşa fel încît nimeni să nu-şi dea seama ce e înăuntru. Am pus cutia într-o scorbură din¬tr-un copac uscat şi am astupat gaura cu scînduri trase la rin¬dea. Dar stînd în clasă, mi-am dat seama că scîndurile nu erau la fel ca scoarţa copacului. Am devenit anxios. M-am grăbit să mă duc la copac şi am făcut ca scîndurile să nu poa¬tă fi distinse de scoarţă. Apoi m-am simţit mai bine şi m-am întors în clasă.” Clasa şi cursurile erau, aşa cum sînt pentru mulţi oameni, simboluri ale terapiei în visele lui Ted. Era clar că el nu voia ca eu să aflu miezul nevrozei sale.
Prima mică spărtură în armura lui Ted a apărut într-una din şedinţele din primele şase luni de terapie. Noaptea di¬nainte el o petrecuse în casa unei cunoştinţe a lui. „A fost o
194
Creştere şi religie
seară îngrozitoare”, s-a lamentat Ted. „El voia ca eu să ascult ultimul disc pe care-1 cumpărase, cu muzica lui Neil Dia¬mond din filmul Jonathan Livingston Seagul. A fost chinuitor. Nu înţeleg cum oamenii educaţi pot să asculte un astfel de putregai pe care ei îl numesc muzică.”
Intensitatea reacţiei lui snoabe m-a făcut să ciulesc urechi¬le. „Jonathan Livingston Seagul e o carte religioasă”, am co¬mentat eu. „Şi muzica era tot religioasă?”
„Se poate spune că era tot atît de religioasă pe cît era de muzică.”
„Poate că religiozitatea te-a supărat şi nu atît muzica”, i-am sugerat eu.
„Da, eu găsesc o astfel de religiozitate supărătoare”, a răs¬puns Ted.
„Ce fel de religiozitate?”
„Sentimentală. Insipidă”, aproape şi-a scuipat vorbele Ted.
„Ce alt fel de religiozitate există?”, l-am întrebat.
Ted m-a privit încurcat, deconcertat. „Nu prea există, cred. Bănuiesc că găsesc religia neatrăgătoare.”
„Aşa ai simţit dintotdeauna?”
El a rîs nervos. „Nu, cînd eram un adolescent cu creierul ameţit am fost religios. în ultimul an de liceu chiar am cîntat la mica noastră biserică.”
„Ce s-a întîmplat apoi?”
„Adică ce?”
„Ce s-a întîmplat cu religiozitatea ta?”, am întrebat.
„Crescînd, am abandonat-o, bănuiesc.”
„Cum ai abandonat-o?”
„Cum adică cum am abandonat-o?” Ted începuse în mod clar să fie iritat. „Cum se abandonează ceva. Pur şi simplu, asta e tot.”
„Cînd ai abandonat-o?”
„Nu ştiu. S-a întîmplat. Am spus. N-am mai fost nicioda¬tă la biserică în timpul facultăţii.”
„Niciodată?”
„Nici măcar o dată.”
„Deci, în ultimul an de liceu ai cîntat la biserică”, am co¬mentat eu. „Apoi, vara, ai avut parte de o relaţie de dragoste lipsită de succes. Iar apoi n-ai mai fost la biserică. E o schim-
CAZUL LUI THEODORE
195
bare cam abruptă. Crezi că faptul că prietena ta te-a respins nu are nici o legătură cu acest lucru?”
„Nu cred nimic. Acelaşi lucru li s-a întîmplat multora din¬tre colegii mei de clasă. Eram la vîrsta cînd religia nu mai pre¬zintă interes. Poate că prietena mea de atunci are legătură cu acest lucru, poate nu. De unde să ştiu? Tot ce ştiu este că mi-am pierdut interesul pentru religie.”
Urrmătoarea spărtură s-a petrecut o lună mai tîrziu. Ne concentrasem pe remarcabila lipsă de entuziasm a lui Ted, pe care el a recunoscut-o imediat. „Ultima oară cînd îmi amin¬tesc că am fost entuziast a fost acum zece ani, în anul al trei¬lea de facultate”, a spus el. „Entuziasmul s-a datorat unei lu¬crări pe care am scris-o la sfîrşitul semestrului din toamnă la cursul de literatură britanică.”
„La ce se referea lucrarea?”, am întrebat.
„Nu prea cred că îmi amintesc, a trecut multă vreme.”
„Hocus-pocus”, am spus. „Poţi să-ţi aminteşti, dacă vrei.”
„Ei bine, cred că era vorba de Gerard Manley Hopkins. A fost unul dintre primii adevăraţi poeţi moderni. Pied Beauty (Frumuseţe pestriţă) era probabil poemul asupra căruia mă concentrasem.”
Am ieşit din birou, m-am dus la biblioteca mea şi m-am întors cu un volum de poezie britanică plin de praf, din vre¬mea facultăţii mele. Pied Beauty era la pagina 819. Am citit:
Slavă Domnului pentru lucrurile pictate
Pentru cerurile în două culori ca o vacă bălţată
Pentru aluniţele roz cu care sînt zugrăviţi păstrăvii zglobii.
Pentru castanele maronii abia căzuse, pentru aripile cintezei
Pentru peisajul îmbucătăţit şi împărţit — ţarina lucrată sau
ţinutul sălbatic şi neumblat Şi pentru toate meşteşugurile, cu mecanismele, angrenajele şi
sculele lor,
Pentru toate lucrurile inversate, neobişnuite, sărăcăcioase, stranii, Fie ele nestatornice sau pline de pistrui (cine ştie cum?) Agere şi molcome; dulci şi sărate, sclipind şi întunecate Lui, Tată al frumuseţii schimbătoare, Laudă Lui.
196
Creştere şi religie

Mi-au venit lacrimi în ochi. „Este el însuşi un poem despre entuziasm”, am spus.
„Da.”
„Este de asemenea foarte religios.”
„Da.”
„Ai scris acea lucrare la sfîrşitul semestrului de toamnă, deci asta trebuie să fi fost prin ianuarie.”
„Da.”
Am simţit crescînd o tensiune incredibilă. Nu am fost si¬gur ce ar fi trebuit să fac. Cu speranţă, m-am aruncat înainte: „Deci ai fost respins de prima ta prietenă adevărată şi ai pă¬răsit entuziasmul pentru biserică. Trei ani mai tîrziu, cel mai bun prieten a murit şi ai părăsit entuziasmul pentru orice.”
„Nu eu l-am părăsit. Mi-a fost luat.” Ted aproape striga acum, mai emoţionat decît îl văzusem vreodată.
„Dumnezeu te-a respins, deci şi tu l-ai respins pe Dumnezeu.”
„De ce să fi făcut aşa?”, a întrebat el. „Este o lume urîtă. Totdeauna a fost o lume urîtă.”
„Am crezut că copilăria ta a fost fericită.”
„Nu, a fost de asemenea urîtă.”
Şi aşa fusese. Dedesubtul calmului său exterior, căminul copilăriei lui Ted fusese un continuu cîmp de luptă sîngeros. Cei doi fraţi mai mari ai lui tăbărau pe el cu o răutate incom¬parabilă. Părinţii lui, prea ocupaţi de propriile lor treburi şi de animozitatea dintre ei ca să se mai îngrijească şi de aparent minorele probleme ale copiilor, nu i-au oferit lui, celui mai mic şi mai slab, nici o protecţie. Scăparea venea de la lungile plimbări solitare şi de la singurătatea sa şi am reuşit să stabi¬lim că stilul său de viaţă de ermit îşi avea rădăcinile în perioa¬da de dinainte de a fi împlinit 10 ani. Şcoala particulară pe ca¬re a urmat-o, cu micile ei cruzimi, a fost ca o eliberare. Pe măsură ce vorbea, sentimentul lui Ted faţă de lume — sau mai degrabă izbucnirea acestui sentiment — se înteţea. în lu¬nile care au urmat, el s-a eliberat nu doar de durerea pricinui¬tă de copilărie şi de moartea prietenului său Hank, dar şi de durerea a mii de alte morţi, refuzuri şi pierderi. Toată viaţa părea să-i fi fost un vîrtej de moarte şi suferinţă, pericole şi sălbăticie.
CAZUL LUI THEODORE
197
După 15 luni de terapie, a venit şi momentul de răscruce. Ted a venit la şedinţă cu o cărţulie la el. „Totdeauna aţi vor¬bit despre cît de secretos sînt — şi bineînţeles aşa sînt”, a spus el. „Noaptea trecută răscoleam prin nişte lucruri vechi şi am găsit acest jurnal pe care l-am ţinut în anul al doilea de facul¬tate. Nici măcar nu m-am uitat în el, ca să nu-1 cenzurez. M-am gîndit că probabil aţi dori să citiţi despre mine aşa cum eram acum 10 ani textul integral, fără cenzură.”
Am spus că vreau şi asta am făcut în următoarele două nopţi. Nu a fost de fapt foarte revelator, cu excepţia faptului că a confirmat că felul de a fi al lui Ted, singuratic, izolat prin-tr-un snobism născut din durere era încă de pe atunci bine în¬rădăcinat. Mi-a atras însă atenţia o mică vinietă. Descria cum se plimbase singur într-o duminică de ianuarie, cum fusese prins de o puternică furtună de zăpadă şi se întorsese în dor¬mitor la cîteva ore după ce se întunecase afară. „Am simţit un fel de bună dispoziţie”, scria el, „după reîntoarcerea în sigu¬ranţa camerei mele, nu diferită de cea pe care am trăit-o vara trecută, cînd am fost atît de aproape de moarte.” La următoa¬rea şedinţă, i-am cerut să-mi povestească ce se întîmplase cînd spunea că fusese atît de aproape de moarte.
„Oh, v-am povestit despre asta”, a spus Ted.
între timp, ajunsesem să-mi dau seama că de fiecare dată cînd Ted spunea că deja îmi spusese ceva el încerca de fapt să-mi ascundă anumite lucruri.
„Eşti din nou secretos”, i-am spus.
„Ei bine, sînt sigur că v-am spus. Oricum, nu a fost vorba de mare lucru. Vă amintiţi că am lucrat în Florida în vara din¬tre primul şi cel de-al doilea an de facultate. A fost un uragan. Furtuni din acelea care-mi plac mie. în momentul culminant al furtunii am ieşit afară, pe debarcader. Un val m-a umplut de apă. Apoi altul m-a lovit din spate. S-au nimerit chiar în acel moment să vină peste mine. Totul s-a întîmplat foarte re¬pede.”
„Ai mers pînă la capătul debarcaderului chiar cînd era furtuna mai puternică?”, am întrebat neîncrezător.
„V-am spus, îmi plac furtunile. Voiam să mă apropii de acea furie elementară.”
198
Creştere şi religie
„Pot să înţeleg acest lucru”, am spus. „Amîndurora ne plac furtunile. Dar nu ştiu dacă m-aş pune într-o astfel de si¬tuaţie primejdioasă.”
„Ei bine, ştiţi că am o tendinţă suicidală”, răspunse Ted aproape diabolic. „Şi fără îndoială că în acea vară am avut gînduri de sinucidere. Am analizat acest lucru. Sincer, nu îmi amintesc să mă fi dus pe debarcader cu vreo intenţie con¬ştientă de a mă sinucide. Dar cu siguranţă nu îmi păsa prea mult de viaţă şi recunosc posibilitatea de a mă fi comportat ca un sinucigaş.”
„Ai fost udat bine?”
„Da. Abia îmi mai amintesc ce s-a întîmplat. Era atîta ceaţă, că nu puteai vedea nimic. Bănuiesc că a venit un val mare. Am simţit că mă izbeşte, m-am simţit măturat şi apoi pierdut în apă. Nu puteam face nimic ca să mă salvez. Eram sigur că am să mor. M-am îngrozit. După aproximativ un minut m-am simţit împins înapoi de apă — trebuie să fi fost un fel de val din spate — şi o secundă mai tîrziu m-am izbit de stîlpii de beton ai debarcaderului. M-am tîrît pînă la margi¬nea debarcaderului, am înşfăcat-o şi încet, încet m-am tîrît pî¬nă la mal. Asta a fost tot.”
„Ce părere ai despre această experienţă?”
„Ce vreţi să spuneţi prin ce părere am?”, a întrebat Ted în felul său refractar.
„Pur şi simplu ce am întrebat. Ce părere ai?”
„Vă referiţi la salvare?”, a întrebat el cu îndoială în glas.
„Da.”
„Ei bine, cred că am avut noroc.”
„Noroc?”, am întrebat şi eu cu îndoială în glas. „Nu a fost o banală coincidenţă acel val venit din spate?”
„Da, asta a fost.”
„Unii ar spune că a fost ceva miraculos”, am comentat.
„Bănuiesc că a fost noroc.”
„Bănuieşti că a fost noroc!”, am repetat eu, provocîndu-1.
„Da, la naiba, bănuiesc că a fost noroc.”
„E interesant, Ted”, i-am spus. „Ori de cîte ori se întîmplă ceva dureros îl blestemi pe Dumnezeu, te revolţi împotriva murdăriei şi mizeriei acestei lumi. Dar cînd ţi se întîmplă ce¬va bun crezi doar că ai avut noroc. O mică tragedie şi e gre-
CAZUL LUI THEODORE
199
şeala lui Dumnezeu. O miraculoasă binecuvîntare şi spui că e vorba de un pic de noroc. Ce faci aici?”
Confruntat cu inconsecvenţa atitudinii sale faţă de şanse¬le bune şi şansele rele, Ted a încercat să se concentreze din ce în ce mai mult asupra lucrurilor bune din lume, asupra a ceea ce e dulce şi a ceea ce e amar, asupra luminii orbitoare şi a în¬tunericului. După ce a analizat suferinţa pe care i-o lăsaseră moartea lui Hank şi alte morţi pe care le experimentase, a în¬ceput să vadă şi cealaltă faţă a monedei vieţii. A ajuns să ac¬cepte necesitatea suferinţei şi să priceapă natura paradoxală a existenţei, lucrurile „bălţate”. Această acceptare a apărut, bineînţeles, în contextul unei relaţii calde între noi, iubitoare şi din ce în ce mai plăcute. A început să se schimbe. Doar tem¬porar, a început să îşi dea din nou întîlniri cu fete. A început de asemenea să-şi exprime un entuziasm timid. Natura lui re¬ligioasă a înflorit. Peste tot pe unde se uita vedea misterul vieţii şi al morţii, creaţia, decăderea şi regenerarea. Citea teo¬logie. A ascultat de la Jesus Christ, Superstar la Godspell şi chiar şi-a cumpărat propriul disc cu Jonathan Livingston Seagull.
După doi ani de terapie, într-o dimineaţă Ted a anunţat că a venit timpul să meargă mai departe. „M-am decis să urmez o şcoală de psihologie”, mi-a spus. „Ştiu ce o să spuneţi, că nu fac decît să vă imit, dar m-am gîndit la acest lucru şi nu este adevărat.”
„Continuă”, l-am rugat.
„Ei bine, gîndindu-mă, am ajuns la concluzia că trebuie să încerc să fac ce este cel mai important. Dacă e să mă reîntorc la şcoală, vreau să studiez lucrurile cele mai importante.”
„Continuă.”
„Aşa că am decis că mintea umană este importantă. Şi a face terapii este important.”
„Mintea umană şi psihoterapia, acestea sînt cele mai im¬portante lucruri?”, am întrebat eu cu îndoială în glas.
„Presupun că Dumnezeu este cel mai important lucru.”
„Atunci de ce nu îl studiezi pe Dumnezeu?”
„îmi pare rău. Pur şi simplu nu înţeleg”, a spus Ted.
„Asta pentru că îţi blochezi singur înţelegerea”, am răs¬puns.
200
Creştere şi religie
„Sincer, nu înţeleg. Cum poate cineva să-1 studieze pe Dumnezeu?”
„Psihologia se studiază în şcoli. Şi Dumnezeu se studiază în şcoli”, am răspuns eu.
„Vreţi să spuneţi şcoli de teologie.”
„ua.
„Adică să devin preot.”
„Da.”
„Oh, nu, n-aş putea face aşa ceva”, răspunse Ted agasat.
„De ce nu?”‘
Ted deveni atunci ingenios. „Nu există o diferenţă necesa¬ră între un psihoterapeut şi un preot. Adică, şi preotul face multă terapie. Iar a face terapie este ca şi cum ai fi puţin preot.”
„Aşa că de ce nu devii preot?”
„Mă presaţi”, clocotea Ted. „Cariera mea este decizia mea personală. De mine depinde să am cariera pe care o vreau. Se presupune că terapeuţii nu trebuie să-şi direcţioneze pacienţii. Nu este rolul dvs. să alegeţi pentru mine. Eu sînt cel ce alege.”
„Uite ce e”, i-am spus, „nu fac nici o alegere pentru tine. Acum nu fac altceva decît să analizez lucrurile. Analizez al¬ternativele ce ţi s-au deschis. Tu eşti cel care din anumite mo¬tive nu vrea să privească una dintre alternative. Tu eşti cel ca¬re vrea să facă cel mai important lucru. Tu eşti cel care simte că Dumnezeu este cel mai important lucru. Totuşi, cînd îţi spun să ai în vedere alternativa unei cariere pentru Dumne¬zeu, tu o excluzi. Spui că nu poţi face aşa ceva. Foarte bine dacă nu o poţi face. Dar este una dintre atribuţiile mele de a fi interesat de ce simţi că nu poţi, de ce excluzi această alterna¬tivă.”
„Pur şi simplu nu pot fi preot”, s-a lamentat Ted.
„De ce?”
„Pentru că… pentru că un preot este în mod public un om al lui Dumnezeu. Adică, ar trebui să-mi fac publică credinţa în Dumnezeu. Ar trebui să fiu entuziasmat public de această credinţă. Pur şi simplu nu pot face aşa ceva.”
„Nu, trebuie să o ţii secretă, nu-i aşa?”, am spus. „Aceas¬ta este nevroza ta şi trebuie să o ţii în continuare aşa. Nu poţi să te entuziasmezi în public. Trebuie să ţii entuziasmul în du¬lap, nu-i aşa?”.

CAZUL LUI THEODORE
201
„Uitaţi ce e”, s-a tînguit Ted, „nu ştiţi cum e. Nu ştiţi cum e să fii eu. De fiecare dată cînd deschid gura şi sînt entuzias¬mat de ceva fraţii mei mă vor hărţui din această cauză.”
„Deci ai încă 10 ani”, am remarcat eu, „iar fraţii tăi sînt pe aici, prin preajmă.”
Ted începuse să plîngă, privindu-mă frustrat. „Asta nu e tot”, a spus el lăcrimînd. „Mai e şi felul în care părinţii mei mă pedepseau. De cîte ori făceam ceva greşit ei îmi luau lu¬crurile la care ţineam. «Ia să vedem de ce este Ted mai entu¬ziasmat? Ah, da, de călătoria de săptămîna viitoare la mătu¬şa sa. E foarte nerăbdător să meargă. Ia să-i spunem noi că întrucît a fost rău nu va mai merge să-şi vadă mătuşa. Asta e. Apoi mai sînt arcul şi săgeţile lui. îi plac la nebunie arcul şi săgeţile. Ia să i le luăm!» Simplu. Un sistem simplu. Orice lu¬cru care mă entuziasma îmi era luat. Orice lucru pe care l-am iubit l-am pierdut.”
Şi aşa am ajuns la miezul profund al nevrozei lui Ted. în¬cet, încet, printr-un act de voinţă, amintindu-i permanent că nu mai are 10 ani, că nu mai este supus poruncilor părinţilor săi, el s-a străduit să-şi comunice entuziasmul, iubirea sa de viaţă şi iubirea pentru Dumnezeu. S-a decis să urmeze o fa¬cultate de teologie. Cu cîteva săptămîni înainte de a pleca, am primit cecul cu banii pentru şedinţele din luna anterioară. Ce¬va mi-a sărit în ochi. Semnătura lui părea mai lungă. M-am uitat mai atent. înainte, el semna totdeauna cu „Ted”. Acum era „Theodore”. I-am atras atenţia asupra schimbării.
„Speram că veţi observa”, mi-a spus. „Cred că într-un fel încă mai ţin secrete, nu-i aşa? Cînd eram copil, mătuşa mea mi-a spus că trebuie să fiu mîndru de numele meu de Theo¬dore, care înseamnă «iubitor de Dumnezeu». Am fost mîn¬dru. Le-am spus fraţilor mei despre asta. Doamne, ce şi-au mai bătut joc de mine! M-au făcut fătălău în cel puţin zece fe¬luri. «Fătălăul de la corul bisericesc. De ce nu pupi altarul? De ce nu-1 pupi pe dirijor?»” Ted a zîmbit. „Mă rog, ştiţi toa¬tă placa. Aşa că am ajuns să mă jenez de numele meu. Acum cîteva săptămîni mi-am dat seama că nu mă mai simt jenat. Aşa că am decis ca de-acum să-mi folosesc numele întreg. Pî-nă la urmă, sînt totuşi un iubitor de Dumnezeu, nu-i aşa?”

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s