Drumul către tine însuţi – 19


Copilul şi apa din copaie
Istoriile cazurilor de pînă acum au fost prezentate ca răs¬puns la întrebarea: Este credinţa în Dumnezeu o formă de psihopatologie? Dacă vrem să ieşim din mirajul învăţăturilor primite în copilărie, al superstiţiilor şi al tradiţiilor locale, tre¬buie să răspundem la această întrebare. Aceste cazuri prezen¬tate indică faptul că răspunsul nu este unul simplu. Uneori răspunsul este da. Credinţa necondiţionată pe care o avea Kathy în Dumnezeu, în Biserică şi în învăţăturile primite de la mama ei i-au întîrziat în mod clar dezvoltarea şi i-au otră¬vit spiritul. Doar îndoindu-se de credinţa ei şi lepădîndu-se de ea a fost Kathy în stare să se aventureze mai departe într-o viaţă mai cuprinzătoare, mai satisfăcătoare, mai productivă. Doar atunci a avut libertatea de a se dezvolta. Dar răspunsul este uneori şi negativ. Tot aşa cum Marcia a trecut de recele microcosmos al copilăriei ei spre o lume mai largă şi mai cal¬dă, iar credinţa ei în Dumnezeu s-a dezvoltat odată cu ea, în linişte şi în mod natural. Iar credinţa în Dumnezeu asuprită a lui Ted a trebuit să fie readusă la viaţă ca parte a eliberării şi a resurecţiei spiritului său.
Cum trebuie să privim aceste răspunsuri de nu şi da? Oa¬menii de ştiinţă se dedică aflării adevărului şi răspunsului la întrebări. Dar şi ei sînt oameni, sînt ca toţi oamenii şi vor ca răspunsurile să fie clare, uşoare şi simple. în dorinţa lor de a găsi soluţii simple, oamenii de ştiinţă sînt înclinaţi să cadă în două capcane atunci cînd îşi pun întrebări despre realitatea lui Dumnezeu. Prima este aceea de a arunca şi copilul odată cu apa din copaie. Iar cea de-a doua este viziunea de tunel.
Există, fără îndoială, o mulţime de apă de baie murdară în jurul realităţii lui Dumnezeu. Războaie sfinte. Inchiziţia. Sa¬crificii de animale. Sacrificii de oameni. Superstiţie. Batjoco¬riri. Dogmatism. Ignoranţă. Ipocrizie. Identificarea cu drepta¬tea. Rigiditate. Cruzime. Arderea de cărţi. Vînătoarea de vrăjitoare. Inhibiţie. Frică. Conformitate. Sentimentul morbid de vinovăţie. Nebunie. Această listă este aproape nesfîrşită. Dar toate acestea reprezintă oare ceea ce Dumnezeu le-a dat oamenilor sau ceea ce oamenii i-au dat lui Dumnezeu? Este
COPILUL ŞI APA DIN COPAIE
203
cît se poate de evident că credinţa în Dumnezeu este deseori distructiv de dogmatică. Atunci problema constă în aceea că oamenii sînt înclinaţi să creadă în Dumnezeu sau că oamenii tind să fie dogmatici? Oricine a întîlnit un ateu înrăit ştie că un astfel de om poate fi la fel de dogmatic în necredinţa lui ca un credincios în credinţa lui. De credinţa în Dumnezeu tre¬buie să scăpăm noi sau de dogmatism?
Un alt motiv pentru care oamenii de ştiinţă au înclinaţia de a arunca şi copilul odată cu apa din copaie este acela că şti¬inţa însăşi, aşa cum am sugerat, este o religie. Neofitul în şti¬inţă, de curînd convertit la concepţia despre lume a ştiinţei, poate fi la fel de fanatic ca un cruciat creştin sau ca un soldat al lui Allah. Aşa se întîmplă mai ales în cazul în care ajungem la ştiinţă dintr-o cultură şi dintr-un cămin în care credinţa în Dumnezeu este constant asociată cu ignoranţa, superstiţia, ri¬giditatea şi ipocrizia. Avem atunci destule motivaţii — emo¬ţionale, ca şi intelectuale — pentru a sparge idolii credinţei primitive. Un semn de maturitate la oamenii de ştiinţă îl re¬prezintă conştientizarea faptului că ştiinţa poate fi supusă dogmatismului la fel ca oricare religie.
Am afirmat ferm că este esenţial pentru dezvoltarea noas¬tră spirituală să devenim oameni de ştiinţă, sceptici faţă de ceea ce am fost învăţaţi — adică, faţă de locurile comune şi presupoziţiile culturii noastre. Dar deseori şi noţiunea de şti¬inţă devine un idol cultural şi este necesar să devenim scep¬tici şi faţă de acesta. Este într-adevăr posibil să elaborăm o credinţă în Dumnezeu. Ceea ce vreau eu să sugerez este că de asemenea este posibil să ne maturizăm prin credinţa în Dum¬nezeu. Ateismul sceptic sau agnosticismul nu este în mod ne¬cesar cea mai înaltă treaptă de înţelepciune la care poate ajun¬ge fiinţa umană. Din contră, există motive de a crede că în spatele noţiunilor înşelătoare şi a falselor concepţii despre Dumnezeu există o realitate care este Dumnezeu. La acest lu¬cru se referă Paul Tillich cînd vorbeşte de „dumnezeu de din¬colo de Dumnezeu” şi de aceea unii creştini sofisticaţi procla¬mă „Dumnezeu a murit! Trăiască Dumnezeu.” Este oare posibil ca drumul dezvoltării spirituale să ne conducă mai în-tîi afară din superstiţii spre agnosticism şi de la agnosticism
204
Creştere şi religie
spre o cunoaştere adecvată a lui Dumnezeu? Despre această cale vorbea Sufi Aba Said ibn Abi-l-Khair acum mai bine de nouă sute de ani:
Pînă ce şcoală şi minaret nu se vor fi sfărîmat
Această a noastră sfîntă lucrare nu se va fi terminat,
Pînă ce credinţa va deveni necredinţă, iar ea la rîndu-i credinţă
Nu va exista musulman adevărat.*
Indiferent dacă drumul dezvoltării spirituale trece în mod necesar printr-un ateism sceptic sau agnosticism spre o cre¬dinţă adecvată în Dumnezeu, fapt e că intelectuali sofisticaţi sau oameni sceptici precum Marcia şi Ted par să se dezvolte în direcţia credinţei. Şi trebuie observat că această credinţă a lor nu este aceeaşi cu cea în care a evoluat Kathy. Dumnezeu care este înainte de scepticism s-ar putea să fie puţin asemă¬nător cu Dumnezeu care vine după aceea. Aşa cum am men¬ţionat la începutul acestei secţiuni, nu există o singură religie, monolitică. Există multe religii şi probabil multe niveluri de credinţă. Unele religii s-ar putea să nu fie sănătoase pentru unii oameni — altele s-ar putea să fie. Toate acestea au o anu¬me importanţă pentru oamenii de ştiinţă precum psihiatrii şi psihoterapeuţii. Avînd de-a face într-un mod atît de direct cu procesul dezvoltării spirituale, ei, mai mult decît oricine, sînt chemaţi să facă judecăţi asupra a cît de sănătos este sistemul credinţei cuiva. Din cauză că psihoterapeuţii aparţin în gene¬ral unei tradiţii sceptice, dacă nu strict freudiene, ei au ten¬dinţa să considere patologică orice credinţă pasionată în Dumnezeu. în unele ocazii, această tendinţă poate să treacă dincolo, devenind o înclinaţie manifestă şi o prejudecată. Nu demult am întîlnit un student în ultimul an, care lua serios în considerare posibilitatea de a intra într-o mănăstire peste cîţi-va ani. Făcuse psihoterapie în anul anterior şi o continua. „Dar n-am fost în stare să-i spun terapeutului meu despre mănăstire sau despre profunzimea credinţei mele religioase”, mi s-a confesat el. „Nu cred că ar înţelege.” Nu îl cunosc în¬deajuns pe acest tînăr pentru a putea spune ce înţeles are
* Citat din Idries Shah, The Way ofthe Sufi (Calea sufi), Dutton pa-perback, New York, 1970, p. 44.
COPILUL ŞI APA DIN COPAIE
205
pentru el mănăstirea sau dacă dorinţa lui de a intra la mănăs¬tire are rădăcini determinate nevrotic. Aş fi vrut foarte mult să-i spun: „Trebuie să-i spui terapetului tău despre acest lu¬cru. Este esenţial pentru reuşita terapiei ca tu să fii deschis fa¬ţă de orice, mai ales în ceea ce priveşte o chestiune serioasă ca asta. Trebuie să ai încredere în obiectivitatea terapeutului tău.” Dar nu i-am spus-o. Pentru că nu am fost cu totul sigur că terapeutul lui va fi obiectiv, că îl va înţelege în adevăratul sens al cuvîntului.
Psihiatrii şi psihoterapeuţii care au o atitudine simplistă faţă de religie pot face deservicii unora dintre pacienţi. Acest lucru este valabil şi daca ei cred că religia este bună şi sănă¬toasă. Este de asemenea valabil şi dacă aruncă şi copilul oda¬tă cu apa din copaie şi dacă privesc religia ca pe ceva bolnav sau ca fiind Duşmanul. Şi, în ultimă instanţă, va fi de aseme¬nea valabil dacă în faţa complexităţii chestiunii ei se retrag şi încearcă să nu mai aibă deloc de-a face cu problemele reli-gioase ale pacientului, ascunzîndu-se sub o mantie de o atît de totală obiectivitate, încît nu mai consideră că ei ar avea ro¬lul de a se implica spiritual şi religios în vreun fel. Pacienţii au deseori nevoie de implicarea lor. Nu vreau să spun că ei ar trebui să renunţe la obiectivitate sau să-şi contrabalanseze obiectivitatea cu propria spiritualitate într-un mod facil. Nu. Dimpotrivă, pledoaria mea constă în aceea că psihoterapeuţii de orice fel ar trebui să se sforţeze să devină nu mai neimpli¬caţi, ci mai degrabă mai sofisticaţi în chestiunile religioase de¬cît sînt în mod obişnuit.
Viziunea ştiinţifică de tunel

Ocazional, psihiatrii întîlnesc pacienţi cu o stranie distur-banţă a vederii; aceşti pacienţi nu sînt în stare să vadă decît o mică porţiune din faţa lor. Ei nu pot să vadă nimic la dreapta lor, nimic la stînga, dedesubt sau deasupra locului asupra că¬ruia sînt aţintiţi. Nu pot vedea două lucruri apropiate în ace¬laşi timp, nu pot vedea decît un singur lucru odată şi trebuie să-şi întoarcă faţa ca să-1 vadă şi pe celălalt. Ei aseamănă acest simptom cu privirea printr-un tunel, cînd nu poţi vedea decît un mic cerc de lumină şi claritate la celălalt capăt. Nu poate fi
206
Creştere şi religie
găsită nici o dereglare fizică în sistemul lor vizual, care să dea seama de acest simptom. Este ca şi cum, dintr-un anumit mo¬tiv, ei nu vor să vadă altceva decît ceea ce ochii lor întîlnesc în mod imediat, altceva decît acele lucruri asupra cărora au ales să li se îndrepte atenţia.
Un alt motiv important pentru care oamenii de ştiinţă sînt înclinaţi să arunce apa din copaie odată cu copilul este faptul că nu văd copilul. Mulţi oameni de ştiinţă pur şi simplu nu văd dovada realităţii lui Dumnezeu. Ei suferă de un fel de vi¬ziune de tunel, au un fel de ochelari de cal psihologici, auto-impuşi, care-i apără de mutarea atenţiei spre domeniul spiri¬tului.
Dintre cauzele acestei viziuni de tunel, aş vrea să discut două, care rezultă din natura tradiţiei ştiinţifice. Prima este o problemă de metodologie. în lăudabila sa insistenţă pentru experienţă, observaţie precisă şi verificabilitate, ştiinţa a pus mare accent pe măsurare. A măsura ceva înseamnă a experi¬menta acel ceva într-o anumită dimensiune, o dimensiune în care facem observaţii de o mare precizie, care sînt repetabile şi pentru alţii. Utilizarea măsurătorii a făcut ca ştiinţa să facă paşi enormi în înţelegerea materiei universului. Dar în virtu¬tea succesului ei, măsurarea a devenit un fel de idol ştiinţific. Rezultatul este acea atitudine a multor oameni de ştiinţă nu numai de scepticism, ci de respingere categorică a tot ceea ce nu poate fi măsurat. E ca şi cum ar spune: „Ce nu putem mă¬sura nu putem şti; nu are nici un rost să ne preocupăm de ceea ce nu putem şti, prin urmare, ce nu poate fi măsurat es¬te lipsit de importanţă şi nu merită observarea noastră.” Din cauza acestei atitudini, mulţi oameni de ştiinţă exclud din consideraţiile lor serioase toate chestiunile care sînt — sau par să fie — intangibile. Inclusiv problematica lui Dumnezeu.
Această presupoziţie stranie dar extrem de comună cum că lucrurile care nu sînt uşor de studiat nu merită studiate în¬cepe să fie contestată de cîteva dezvoltări relativ recente din cadrul ştiinţei însăşi. Una dintre aceste dezvoltări o reprezintă metodele de studiu din ce în ce mai sofisticate. Prin folosirea unor aparaturi precum microscoapele electronice, spectrofo-tometre, computere şi a unor programe de calculator cum ar fi cele pentru tehnici statistice, sîntem acum capabili să facem măsurători ale unor fenomene incredibil de complexe, care
VIZIUNEA ŞTIINŢIFICĂ DE TUNEL
207
acum cîteva decenii erau nemăsurabile. Prin urmare, şi viziu¬nea ştiinţifică s-a lărgit. Şi continuă să se lărgească, aşa încît poate că în curînd vom putea spune: „Nu este nimic dincolo de limitele vederii noastre. Dacă decidem să studiem ceva, totdeauna vom putea găsi metodologia potrivită pentru a fa¬ce acest lucru.”
Altă dezvoltare care ne ajută să scăpăm de viziunea de tu¬nel este relativ recenta descoperire de către ştiinţă a realităţii paradoxului. Acum o sută de ani, paradoxul semnifica eroare pentru spiritul ştiinţific. Dar explorînd fenomene precum na¬tura luminii, electromagnetismul, mecanica cuantică şi teoria relativităţii, ştiinţa fizică s-a maturizat în ultimul secol pînă acolo încît a recunoscut din ce în ce mai mult faptul că, la un anumit nivel, realitatea este paradoxală. Astfel, J. Robert Op-penheimer scria:
La ceea ce par a fi întrebări simple sîntem tentaţi fie să nu dăm nici un răspuns, fie să dăm un răspuns care la pri¬ma vedere va fi mai mult o reminiscenţă dintr-un straniu catehism decît o afirmaţie simplă din ştiinţa fizicii. Cînd întrebăm, de exemplu, dacă poziţia unui electron va rămî-ne aceeaşi, trebuie să răspundem „nu”; cînd întrebăm da¬că poziţia electronului se schimbă în timp, trebuie să răs¬pundem „nu”; cînd întrebăm dacă electronul stă pe loc, trebuie să răspundem „nu”; cînd întrebăm dacă electronul este în mişcare, trebuie să răspundem „nu”. Buddha dă¬dea astfel de răspunsuri cînd era întrebat care va fi condi¬ţia omului după moarte; dar ele nu sînt răspunsuri fami¬liare pentru tradiţia ştiinţei secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea*
Misticii ne-au vorbit de-a lungul secolelor în paradoxuri. Este posibil să fi început să întrezărim un teren pe care ştiin¬ţa şi religia să se întîlnească? Cînd vom fi capabili să spunem „omul este o fiinţă muritoare şi nemuritoare în acelaşi timp” şi „lumina este undă şi corpuscul în acelaşi timp” atunci vom fi început să vorbim acelaşi limbaj. Este oare posibil ca dru-
* Science and the Common Understanding (Ştiinţa şi înţelegerea comuncC), Simon and Schuster, New York, 1953, p. 40.
208
Creştere şi religie
mul dezvoltării spirituale care pleacă de la superstiţiile reli¬gioase spre scepticismul ştiinţific să ne ducă în ultimă instan¬ţă la o realitate religioasă veritabilă?
Această posibilitate, aflată la începutul ei, de a unifica şti¬inţa şi religia este faptul cel mai semnificativ şi mai incitant în viaţa noastră intelectuală de astăzi. Dar este numai începutul. In bună parte, religia şi ştiinţa rămîn în cadrele lor de referin¬ţă autoimpuse, fiecare închistată în propria-i viziune de tu¬nel. Să examinăm, de exemplu, cum se comportă fiecare din¬tre ele în chestiunea miracolelor. în ultimii aproximativ patru sute de ani ştiinţa a elucidat mai multe „legi naturale”, cum ar fi aceea potrivit căreia „atracţia dintre două obiecte este di¬rect proporţională cu masa lor şi invers proporţională cu dis¬tanţa dintre ele” sau „energia nu poate fi nici creată, nici dis¬trusă”. Dar avînd succes în descoperirea legilor naturale, oamenii de ştiinţă, în viziunea lor asupra lumii, au făcut din legile naturale un idol, tot aşa cum au făcut un idol din noţiu¬nea de măsurare. Rezultatul a fost că reprezentanţii ştiinţei au presupus că orice eveniment care nu putea fi explicat prin legile naturale cunoscute este ireal. în ceea ce priveşte meto¬dologia, ştiinţa este tentată să spună: „Ceea ce este foarte di¬ficil de studiat nu merită să fie studiat.” Iar în ceea ce priveş¬te legile naturale, ştiinţa este înclinată să spună: „Ceea ce e foarte dificil de înţeles nu există.”
Biserica a fost puţin mai deschisă. După reprezentanţii Bi¬sericii, ceea ce nu poate fi înţeles în termeni de legi naturale este un miracol, iar miracolele există. Dar în afară de autenti¬ficarea existenţei miracolelor, Bisericii i-a fost teamă să pri¬vească aceste miracole de foarte aproape. „Miracolele nu au nevoie să fie examinate ştiinţific” — a fost atitudinea religioa¬să prevalentă. „Ele trebuie pur şi simplu acceptate ca acte ale lui Dumnezeu.” Religia nu a vrut să fie zguduită de ştiinţă, tot aşa cum ştiinţa nu a vrut să fie zguduită de religie.
Vindecări miraculoase au fost folosite, de exemplu, de Bi¬serica Catolică pentru a-şi autentifica sfinţii, iar pentru multe confesiuni protestante”-acestea sînt aproape ceva obişnuit. To¬tuşi, Bisericile nu le-au spus niciodată medicilor: „Vreţi să vă alăturaţi nouă pentru a studia aceste fenomene fascinante?” Nici medicii nu au spus: „Vreţi să fim împreună pentru a exa¬mina ştiinţific aceste lucruri care s-ar putea dovedi de mare
VIZIUNEA ŞTIINŢIFICĂ DE TUNEL
209

interes în profesia noastră?” în loc de acesta, atitudinea me¬dicilor a fost aceea de a spune că vindecările miraculoase nu există, că boala de care o persoană a fost vindecată era inexis¬tentă de la început, pentru că fie a fost vorba de o dereglare imaginară, precum reacţia de somatizare a istericilor, fie de un diagnostic greşit pus. Din fericire totuşi, cîţiva oameni de ştiinţă serioşi, medici şi căutători ai adevărului, oameni reli¬gioşi sînt pe cale să înceapă să examineze natura unor astfel de fenomene, cum ar fi remisiunea spontană a cancerului şi exemplele ce par vindecări de succes.
Acum 15 ani, cînd am absolvit şcoala medicală, eram si¬gur că nu există miracole. Astăzi sînt sigur că miracolele abundă. Această schimbare în conştiinţa mea a fost produsă de doi factori care au acţionat mînă în mînă. Unul e reprezen¬tat de întreaga diversitate de experienţe pe care le-am avut ca psihiatru, experienţe care iniţial păreau locuri comune, dar care, atunci cînd m-am gîndit la ele mai profund, păreau a in¬dica faptul că munca mea cu pacienţii pentru dezvoltarea lor spirituală a fost ajutată în moduri pentru care nu am o expli¬caţie raţională — moduri care au fost miraculoase. Aceste ex¬perienţe, unele dintre ele am să le povestesc, m-au făcut să mă îndoiesc de presupoziţia mea că apariţia miracolelor e im¬posibilă. Odată ce m-am îndoit de această presupoziţie, am devenit deschis la posibila existenţă a miraculosului. Această deschidere, care a fost cel de-al doilea factor ce a cauzat schimbarea mea de conştiinţă, mi-a permis apoi să încep să privesc existenţa cotidiană avînd ochi şi pentru miraculos. Cu cît am privit mai mult, cu atît am găsit mai mult miracu¬los. Dacă ar fi un singur lucru pe care aş vrea ca cititorul să şi-1 amintească din această carte, acela ar fi că el posedă capa¬citatea de a percepe miraculosul. Despre această capacitate s-a scris recent:
Sesizarea sinelui se naşte şi se maturizează într-un fel de conştientizare distinctă, o conştientizare care a fost de¬scrisă în multe feluri de către diferiţi oameni. Misticii, de exemplu, au vorbit despre ea ca fiind perceperea divinită¬ţii şi a perfecţiunii lumii. Richard Bucke se referă la ea ca la conştiinţa cosmică; Buber o descrie în termenii relaţiei Eu-Tu; iar Maslow a etichetat-o ca fiind „cunoaşterea Fiin-
210
Creştere şi religie
tei”. Noi vom folosi termenul lui Ouspensky şi o vom numi percepţia miraculosului. „Miraculosul” se referă nu doar la fenomenele extraordinare, ci de asemenea la locu¬rile comune, pentru că absolut orice poate evoca această conştientizare specială care ni se oferă pe măsură ce-i acordăm îndeajuns de multă atenţie. Odată ce percepţia se leapădă de dominaţia prejudecăţilor şi a interesului perso¬nal, este liberă să experimenteze lumea aşa cum este ea în¬săşi şi să zărească măreţia ei inerentă…
Percepţia miraculosului nu necesită nici o credinţă sau presupoziţie. Este pur şi simplu vorba de a acorda o aten¬ţie deplină şi minuţioasă darurilor vieţii, adică ceea ce este prezent cu atîta constanţă, încît de obicei este considerat dat. Adevărata minune a lumii este dată pretutindeni în cea mai măruntă parte a trupurilor noastre, în spaţiile vas¬te ale cosmosului şi în intima legătură a acestora şi a tutu¬ror lucrurilor… Sîntem parte a unui ecosistem bine echili¬brat, în care interdependenţa merge mînă în mînă cu individuaţia. Sîntem cu toţii indivizi, dar sîntem de ase-menea părţi ale unui întreg mai mare, uniţi în ceva vast şi frumos, aflat dincolo de orice descriere. Percepţia miracu¬losului este esenţa subiectivă a conştientizării de sine, ră¬dăcina din care se trag cele mai înalte trăsături şi experien¬ţe ale omului.*
în gîndirea despre miracole, eu cred că structura noastră de referinţă a fost prea dramatică. Am căutat rugul aprins, despărţirea apelor mării, vocea ce vine din ceruri. Ar trebui în schimb să privim la evenimentele de zi cu zi din vieţile noastre pentru a găsi dovezi ale miraculosului, menţinînd în acelaşi timp o orientare ştiinţifică. Acest lucru îl voi face eu în următoarea secţiune a cărţii, cînd voi examina faptele comu¬ne din practica psihiatrică care m-au condus la înţelegerea ex¬traordinarului fenomen al graţiei.
* Michael Stark şi Michael Washburn, „Beyond the Norm: A Spe¬culative Model of Self-Realization” („Dincolo de normă: un model speculativ al percepţiei de sine”), Journal ofReligion and Health, voi. 16, nr. 1 (1977), pp. 58-59.
VIZIUNEA ŞTIINŢIFICĂ DE TUNEL
211
Aş vrea însă să concluzionez păstrînd o notă de precauţie. Această interfaţă dintre ştiinţă şi religie poate fi un teren miş¬cător primejdios. Vom avea de-a face cu percepţii extrasenzo-riale şi fenomene „psihice” sau „paranormale”, ca şi cu alte varietăţi ale miraculosului. Este esenţial să ne păstrăm min¬tea trează. Recent, am participat la o conferinţă ce avea ca su¬biect vindecarea prin credinţă, la care mai mulţi vorbitori cu o bună educaţie au prezentat dovezi anecdotice — pentru a indica faptul că ei sau alţii sînt posesori ai unei puteri de a vindeca — într-o astfel de manieră, încît au sugerat că dove¬zile lor sînt riguroase şi ştiinţifice, cînd de fapt nu erau. Dacă un vindecător îşi pune mîinile pe o încheietură inflamată, iar a doua zi umflătura nu mai este inflamată, acest lucru nu în¬seamnă că pacientul a fost însănătoşit de către vindecător. în-cheieturile inflamate se dezumflă mai devreme sau mai tîr-ziu, încet sau brusc, nu contează ce este pus pe ele. Faptul că două evenimente apar unul după altul nu înseamnă în mod necesar că ele sînt legate cauzal. Pentru că întreg acest dome¬niu este atît de ambiguu şi de întunecos, este mai important decît orice să ne apropiem de el cu un scepticism sănătos, ca nu cumva să ne amăgim pe noi înşine şi pe alţii. Printre căile prin care alţii pot fi amăgiţi stă, de exemplu, lipsa de scepti¬cism şi testare riguroasă, atît de des prezente la acei indivizi care sînt susţinători publici ai realităţii fenomenelor psihice. Astfel de indivizi dau acestui domeniu un prost renume. Din cauză că acest domeniu al fenomenelor psihice atrage atît de mulţi oameni cu o slabă priză la realitate, pentru mulţi obser¬vatori realişti este tentant să concluzioneze că înseşi fenome¬nele psihice sînt ireale, dar nu este cazul. Există multă lume care încearcă să găsească răspunsuri simple la întrebări grele, alăturînd literatură de popularizare ştiinţifică şi concepţii re¬ligioase cu mari speranţe, dar şi cu puţină gîndire. Faptul că multe astfel de alăturări eşuează nu trebuie să ducă la conclu¬zia că o astfel de alăturare este fie imposibilă, fie neindicată. Aşa cum este esenţial ca vederea noastră să nu fie mutilată de viziunea de tunel a oamenilor de ştiinţă, tot astfel este esen¬ţial ca facultăţile noastre critice şi capacitatea de a fi sceptici să nu fie orbită de strălucitoarea frumuseţe a domeniului spi¬ritual.
Gratia”

Miracolul sănătăţii

Uimitoare graţie! Ce dulce-i sunetul Ce-a mîntuit un obidit ca mine Am fost pierdut, dar regăsit acum Orb am fost, dar acum văd.
Graţia mi-a învăţat inima teama, Dar graţia mi-a alungat temerile. Cît de scumpă-mi fu această graţie De cînd întîiaşi dată am crezut!
Prin multe pericole, amăgiri, capcane Am trecut deja;
Dar graţia m-a dus nevătămat departe Şi graţia m-a călăuzit spre casă.
Şi cînd vom fi fost de zece mii de ani aici Ca soarele strălucind, O zi nu vom avea mai puţin ca la-nceput Lui Dumnezeu laudă să-I aducem.**
Primul cuvînt asociat cu graţia în acest faimos imn evan¬ghelic american este cuvîntul „uimitor”. Ceva ne uimeşte cînd nu face parte din cursul normal al lucrurilor, cînd nu es-
* Am preferat traducerea termenului grace (din original) prin „graţie” şi nu prin „har”, aşa cum ar fi fost firesc în contextul cul¬tural românesc, pentru a face mai inteligibilă concepţia autorului şi trimiterile culturale ale acestuia. (N. tr.)
** Amazing Grace (Graţie uimitoare), de John Newton (1725-1807).
MIRACOLUL SANĂTÂTII
213
te predictibil prin ceea ce cunoaştem noi a fi „legile naturale”. Ceea ce urmează va demonstra că graţia este un fenomen co¬mun şi că într-o anumită măsură este unul predictibil. Dar re¬alitatea graţiei va rămîne neexplicată în cadrul conceptual al ştiinţei convenţionale şi al „legilor naturale”, aşa cum le înţe¬legem noi. Ea va rămîne miraculoasă şi uimitoare.
Există o serie de aspecte din practica psihiatrică care nu încetează niciodată să mă uimească, pe mine ca şi pe mulţi alţi psihiatri. Unul dintre acestea este faptul că pacienţii noş¬tri se vindecă din punct de vedere mintal într-un mod uluitor. Este un lucru obişnuit pentru alţi specialişti în medi-cină să acuze psihiatrii că practică o disciplină inexactă şi ne¬ştiinţifică. Fapt este că se cunoaşte mai mult despre cauzele nevrozelor decît se cunoaşte despre marea majoritate a altor afecţiuni umane. Prin psihanaliză este posibil să trasăm etio¬logia şi dezvoltarea unei nevroze la un pacient cu o exactita¬te şi precizie rareori întîlnite în alt domeniu medical. Este po¬sibil să ajungem să cunoaştem exact şi precis cum, cînd, unde şi de ce un individ dezvoltă un simptom nevrotic anume sau un tipar comportamental. Este de asemenea posibil să cu¬noaştem cu aceeaşi exactitate şi precizie cum, cînd, unde şi de ce poate fi tratată sau a fost vindecată o nevroză. Ceea ce nu ştim totuşi este de ce nevrozele nu sînt mai severe — de ce un pacient uşor nevrotic nu este unul grav nevrotic, de ce un pa¬cient grav nevrotic nu este psihotic. In mod inevitabil, descope¬rim că un pacient a suferit o traumă sau traume de un anumit fel, astfel încît să-i producă o anume nevroză, dar traumele au o intensitate care în cursul normal al lucrurilor ar trebui să producă o nevroză mult mai gravă decît cea pe care o are pa¬cientul.
Un remarcabil om de afaceri plin de succes, de 35 de ani, a venit să mă vadă din cauza unei nevroze care putea fi de¬scrisă ca fiind doar una uşoară. Fusese un copil nelegitim şi de-a lungul primei sale copilării crescuse doar cu mama sa, care era surdă şi mută, într-o suburbie a oraşului Chicago. Cînd avea 5 ani, statul, crezînd că o astfel de mamă nu e com¬petentă să crească un copil, i 1-a luat fără nici un avertisment sau explicaţie şi 1-a plasat succesiv în trei orfelinate, unde a avut parte de umilinţele de rutină şi de o completă lipsă de afecţiune. La vîrsta de 15 ani, a paralizat parţial ca rezultat al unei rupturi de anevrism congenital al unuia dintre vasele de
214
Graţia
sînge din creier. La 16 ani a părăsit ultimul orfelinat şi a înce¬put să trăiască pe cont propriu. Previzibil, la vîrsta de 17 ani a intrat la închisoare pentru un act de violenţă pe cît de gre¬şit, pe atît de fără sens. în închisoare nu a primit nici un tra¬tament psihiatric. După şase luni de plictisitoare privare de libertate, cînd a fost eliberat, autorităţile i-au găsit un post de umil lucrător într-un depozit al unei companii modeste. Nici un psihiatru sau asistent social nu i-ar fi prevăzut viitorul alt¬fel decît în culori sumbre. Totuşi, după trei ani, el a devenit cel mai tînăr şef de departament din istoria companiei. După cinci ani, după ce s-a căsătorit cu o femeie aflată tot într-un post de conducere, el a părăsit compania şi în cele din urmă a reuşit să-şi pornească propria afacere, ajungînd un om rela¬tiv bogat. în perioada în care a făcut tratament cu mine, de-venise şi un tată bun şi iubitor, un intelectual autodidact, un lider al comunităţii şi un artist împlinit. Cum, cînd, de ce şi de unde au venit toate acestea? Dacă mă refer la obişnuitele concepte ale cauzalităţii, nu ştiu. împreună, am reuşit să tra¬săm cu exactitate, în cadrul uzual cauză-efect, ceea ce a deter¬minat nevroza sa uşoară şi să o vindecăm. Nu am fost în sta¬re nici în cel mai mic grad să determin originea succesului său neaşteptat.
Am citat acest caz anume pentru că traumele observabile au fost atît de dramatice, iar circumstanţele succesului lui atît de evidente. în majoritatea cazurilor, traumele copilăriei sînt considerabil mai subtile (deşi de obicei la fel de devastatoa¬re), iar dovada sănătăţii mai puţin simplă, dar tiparul este fundamental acelaşi. Rareori vedem pacienţi care să nu fie, de exemplu, mai sănătoşi mintal decît părinţii lor. Ştim foarte bi¬ne de ce oamenii devin bolnavi mintal. Ceea ce nu înţelegem este de ce oamenii supravieţuiesc traumelor din vieţile lor, aşa cum de fapt se întîmplă. Ştim exact de ce anumiţi oameni se sinucid. Nu ştim, avînd în vedere conceptele obişnuite de cauzalitate, de ce unii nu se sinucid. Tot ce putem spune este că există o forţă, o mecanică pe care nu o înţelegem pe de-a-n-tregul care pare să opereze în mod curent în majoritatea oa¬menilor pentru a-i proteja şi pentru a le apăra sănătatea min¬tală chiar în cele mai neprielnice condiţii.
Deşi procesele implicate în dereglările mintale în mod frecvent nu corespund cu cele implicate în dereglările fizice,
MIRACOLUL SĂNĂTĂŢII
215
în această privinţă ele aparent se aseamănă. Cunoaştem mult mai mult despre cauzele bolilor fizice decît ştim despre cau¬zele sănătăţii fizice. întrebaţi orice doctor, de exemplu, ce ca¬uzează meningitele meningococice şi veţi primi un răspuns imediat. „Meningococii, bineînţeles.” Există totuşi o proble¬mă aici. Dacă în iarna aceasta iau în fiecare zi culturi din această bacterie din gîturile locuitorilor micului oraş în care locuiesc, o voi descoperi la nouă din zece oameni. Totuşi nici unul dintre locuitorii micului meu oraş nu a suferit de menin¬gită meningococică de mulţi ani şi nici nu e probabil să sufe¬re în această iarnă. Ce se întîmplă? Meningita meningococică e o boală relativ rară. Totuşi, agentul care o cauzează este ex¬trem de răspîndit. Doctorii care folosesc conceptul de rezis¬tenţă pentru a explica acest fenomen postulează faptul că tru¬pul posedă o apărare care se opune invaziei în corp a meningococului, la fel ca întregii mulţimi de organisme ubi¬cue care produc boli în organism. Nu e nici o îndoială că acest lucru este adevărat. Cunoaştem multe despre această apăra¬re şi despre felul cum operează ea. Dar rămîn întrebări enor¬me. Deşi printre oamenii din ţară care vor muri de meningi¬tă meningococică în această iarnă vor fi şi oameni slăbiţi sau cunoscuţi ca avînd o rezistenţă defectuoasă, majoritatea lor vor fi indivizi care înainte erau sănătoşi şi cărora nu li se cu¬noşteau defecţiuni ale sistemului de rezistenţă. La un anumit nivel, am putea spune cu încredere că meningococul a fost ca¬uza morţii lor, dar acest nivel este în mod clar unul superfi¬cial. La un nivel mai profund, nu vom şti însă de ce au murit ei. Cei mai mulţi vor spune că forţele care în mod normal ne protejează viaţa au eşuat cumva să opereze în aceşti oameni. Deşi conceptul imunitar este de obicei aplicat la bolile in-fecţioase precum meningita, el poate fi aplicat într-un fel sau altul tuturor bolilor fizice, cu excepţia faptului că în cazul bo¬lilor neinfecţioase nu avem aproape nici o cunoaştere despre felul în care funcţionează rezistenţa. Un individ poate să su¬fere o singură criză relativ uşoară de colită ulceroasă — o afecţiune acceptată de obicei ca fiind de natură psihosomati¬că —, să-şi revină complet şi să-şi continue viaţa fără să mai aibă parte vreodată de acest necaz. Altul poate avea atacuri repetate şi să devină afectat cronic de această boală. Un altul
216
Graţia
poate avea parte de un curs fulminant al afecţiunii şi poate muri rapid chiar după prima criză. Boala pare a fi aceeaşi, dar consecinţele pot fi complet diferite. De ce? Nu avem nici o idee despre acest lucru, în afară de a spune că indivizi cu un anume tipar al personalităţii par a avea diferite tipuri de di¬ficultăţi în a rezista afecţiunii, în timp ce majoritatea dintre noi nu au nici o dificultate. Cum se întîmplă aceste lucruri? Nu ştim. Aceste tipuri de întrebări pot fi puse pentru aproa¬pe toate bolile, inclusiv cele mai comune, cum ar fi atacurile de inimă, leşinurile, cancer, ulcer peptic şi altele. Un număr din ce în ce mai mare de gînditori au început să sugereze că aproape toate afecţiunile sînt de natură psihosomatică — că psihicul este implicat cumva în diferitele defecţiuni ale siste¬mului de rezistenţă. Dar uluitoare nu sînt aceste defecţiuni ale sistemului, ci faptul că sistemul de rezistenţă funcţionea¬ză atît de bine. în cursul normal al lucrurilor, ar trebui să fim mîncaţi de vii de bacterii, consumaţi de cancer, supraîncărcaţi de grăsimi şi cheaguri de sînge, erodaţi de acizi. E mai puţin remarcabil faptul că ne îmbolnăvim şi murim; ceea ce este cu adevărat remarcabil este că de obicei nu ne îmbolnăvim şi nu murim foarte repede. Putem spune, prin urmare, acelaşi lu¬cru despre afecţiunile fizice ca şi despre cele psihice: există o forţă, un mecanism pe care nu-1 înţelegem prea bine ce pare a opera în mod curent în majoritatea oamenilor, protejîndu-le şi întărindu-le sănătatea fizică, chiar şi în cele mai neprielni¬ce condiţii.
Chestiunea accidentelor ridică şi ea mai multe întrebări interesante. Mulţi medici şi mulţi psihiatri au trăit experienţa întîlnirii faţă în faţă cu fenomenul predispoziţiei la accidente. Printre multele exemple din cariera mea, cel mai dramatic a fost cazul unui băiat de 14 ani pe care am fost rugat să-1 con¬sult pentru ca el să fie admis la centrul de tratament pentru delincvenţi minori. Mama lui murise cînd el avea 8 ani, în no¬iembrie. La 9 ani, în noiembrie, a căzut de pe o scară şi şi-a fracturat humerusul (partea de sus a braţului). Cînd avea 10 ani, în luna noiembrie, a avut un accident cu bicicleta şi a avut fractură de craniu şi numeroase contuzii grave. La 11 ani, în luna noiembrie, a căzut dintr-un luminator, fracturîn-

MIRACOLUL SĂNĂTĂŢII
217
du-şi şodul. Cînd avea 12 ani, în noiembrie, a căzut de pe ska-teboard şi şi-a fracturat încheietura unei mîini. La 13 ani, în noiembrie, a fost lovit de o maşină, care i-a fracturat pelvisul. Nimeni nu şi-a pus întrebarea dacă acest băiat avea într-ade¬văr o predispoziţie pentru accidente sau de ce avea o astfel de predispoziţie. însă cum au apărut aceste accidente? Acest bă¬iat nu şi le-a cauzat singur, în mod conştient. Nici nu a fost conştient de tristeţea cauzată de moartea mamei lui, spunîn-du-mi afabil că „a uitat totul despre ea”. Pentru a începe să înţelegem cum au apărut aceste accidente, cred că e nevoie să aplicăm conceptul de rezistenţă la accidente, aşa cum o facem cu conceptul de rezistenţă la boală, să gîndim în termeni de rezistenţă la accident şi de predispoziţie la accident. Nu e uşor de acceptat că anumiţi oameni, în anumite perioade ale vieţii lor, sînt predispuşi la accidente; de asemenea, nu e uşor de acceptat că în cursul normal al lucrurilor majoritatea din¬tre noi sînt rezistenţi la accidente.
într-o zi de iarnă, pe la apusul soarelui, cînd aveam 9 ani, în vreme ce traversam o stradă înzăpezită cărîndu-mi cărţile de şcoală, am alunecat şi am căzut. în acel moment, o maşină care venea cu viteză a derapat, oprindu-se cu bara de protec¬ţie chiar deasupra capului meu; picioarele şi corpul îmi ajun¬seseră sub maşină. M-am tras de acolo şi, panicat, am fugit acasă, fără să am nici cea mai mică rană. Prin el însuşi, acest incident nu pare atît de remarcabil; s-ar putea spune pur şi simplu că am avut noroc. Dar dacă îl punem laolaltă cu alte exemple? De mai multe ori a fost cît pe-aci să fiu lovit de ma¬şini; uneori, cînd conduceam maşina, aproape am lovit pie¬toni sau biciclişti în întuneric; uneori, am apăsat pe frînă la un stop şi nu mi-a lipsit decît o palmă sau două să mă ciocnesc de un alt vehicul; alteori, la schi, am ratat cu puţin să intru în copaci şi nu mi-a lipsit mult să cad de la înălţime; de mai multe ori, crose de golf mi-au zburat prin păr şi aşa mai de¬parte. Ce înseamnă asta? Duc o existenţă fermecată? Dacă ci¬titorii îşi examinează propriile vieţi sub acest aspect, bănuiesc că majoritatea vor găsi în experienţele lor personale tipare si¬milare de dezastre evitate la limită, accidente care aproape s-au întîmplat şi al căror număr este cu mult mai mare decît cel al accidentelor care s-au întîmplat cu adevărat. De aseme-
218
Graţia
nea, cred că cititorii vor recunoaşte că tiparele lor personale de supravieţuire, de rezistenţă la accident nu sînt rezultatul nici unui proces conştient de decizie. Atunci cei mai mulţi dintre noi ducem oare „vieţi fermecate”? Să fie oare adevărat acel vers din cîntec?
Unii ar putea gîndi că nu e nimic incitant aici, că toate lu¬crurile despre care am vorbit sînt simple manifestări ale in¬stinctului de supravieţuire. Dar a denumi un lucru înseamnă şi a-1 explica? Faptul că avem un instinct de supravieţuire pa¬re banal doar pentru că l-am denumit instinct? înţelegerea noastră privind originea şi mecanismele instinctelor este în cel mai bun caz minusculă. De fapt, chestiunea accidentelor sugerează faptul că tendinţa noastră de a încerca să supravie¬ţuim poate fi altceva, mai miraculos decît un instinct, care es¬te el însuşi un fenomen îndeajuns de miraculos. Deşi nu înţe¬legem mare lucru despre instincte, le concepem ca operînd înăuntrul graniţelor individului care le posedă. Rezistenţa la afecţiunile mintale sau la bolile fizice ne-o putem imagina ca fiind localizată în inconştient sau în procesele organice ale in-dividului. Accidentele, totuşi, implică interacţiuni între indi¬vizi sau între indivizi şi lucruri neînsufleţite. Roţile maşinii acelui bărbat n-au reuşit să treacă peste mine cînd aveam 9 ani din cauza instinctului meu de supravieţuire sau pentru că şoferul poseda o rezistenţă instinctivă la a mă omorî? Poate că avem un instinct care conservă nu doar vieţile noastre, ci şi vieţile altora.
Deşi nu am experimentat personal acest lucru, am mai mulţi prieteni care au fost martori la accidente de automobi¬le în care „victimele” au ieşit aproape intacte din vehicule atît de zdrobite, încît nu le mai puteai recunoaşte. Reacţia lor a fost una de pură uimire. Nu pot să înţeleg cum a putut cineva supravieţui unei astfel de izbituri şi, mai mult, fără să aibă răni grave, declară ei! Cum explicăm aceasta? Şansă pură? Aceşti prieteni, care nu sînt oameni religioşi, au fost uimiţi mai ales din cauză că nu şansa pare a fi fost implicată în aces¬te incidente. „Nimeni n-ar fi supravieţuit”, spun ei. Deşi nu sînt religioşi şi chiar fără măcar să se gîndească profund la ceea ce spun în încercarea de a digera aceste experienţe, prie¬tenii mei au făcut remarci precum: „Cred că Dumnezeu îi iu-
MIRACOLUL SĂNĂTĂŢII
219
beşte pe beţivi” sau „Cred că nu-i venise vremea.” Cititorul poate alege să pună misterul unor astfel de incidente pe sea¬ma „şansei pure”, a unui inexplicabil „capriciu” sau a „sorţii” şi vor fi satisfăcuţi să închidă uşa fără a mai căuta alte expli¬caţii. Dacă e să examinăm totuşi mai departe astfel de inci¬dente, explicarea lor prin concepţia noastră despre instincte nu este foarte satisfăcătoare. Oare mecanismul neînsufleţit al unui motor posedă instinctul de a se bloca singur astfel încît să conserve forma corpului uman dinăuntrul vehiculului? Sau fiinţa umană posedă un instinct astfel încît în momentul impactului să-şi adapteze forma trupului la felul în care se contorsionează vehiculul? Astfel de întrebări par în mod ine¬rent absurde. Deşi am ales să explorez mai departe posibilita¬tea ca astfel de incidente să aibă o explicaţie, este clar că con-cepţia noastră tradiţională despre instincte nu este de mare ajutor. De mai mult folos ne poate fi ideea de sincronicitate. înainte de a lua în considerare ideea de sincronicitate, ne va fi totuşi de ajutor să examinăm mai întîi unele aspecte ale funcţionării unei părţi a minţii umane pe care o denumim in¬conştient.
Miracolul inconştientului

Cînd încep să lucrez cu un nou pacient, deseori desenez pe hîrtie un cerc mare. Apoi, la circumferinţă, desenez o mi¬că nişă. Arătînd spre interiorul nişei, spun: „Aceasta repre¬zintă mintea noastră conştientă. Tot restul cercului, 95 de pro¬cente sau mai mult, reprezintă inconştientul nostru. Dacă vei munci îndeajuns de mult şi din greu pentru a te înţelege pe tine însuţi, vei ajunge să descoperi că această vastă parte din mintea ta de care eşti puţin conştient conţine bogăţii dincolo de imaginaţie.”
Bineînţeles, una dintre căile prin care cunoaştem existenţa acestui tărîm ascuns al minţii şi bogăţia pe care el o conţine este calea viselor. Un bărbat distins a venit să mă consulte pentru o depresie care dura de mai mulţi ani. Nu găsea nici o bucurie în munca pe care o făcea, dar nu ştia din ce cauză. Deşi părinţii lui erau relativ săraci şi necunoscuţi, mai mulţi
220
Graţia
dintre strămoşii tatălui său fuseseră bărbaţi faimoşi. Pacien¬tul meu s-a referit puţin la ei. Depresia lui era cauzată de mai mulţi factori. Doar după mai multe luni a început să ia în con-siderare problema ambiţiei sale. La şedinţa care a urmat ime¬diat după o alta în care problema ambiţiei fusese pentru pri¬ma oară ridicată, el a povestit un vis pe care-1 avusese cu o noapte înainte; iată un fragment: „Eram într-un apartament plin cu piese de mobilier imense, apăsătoare. Eram mult mai tînăr decît sînt acum. Tatăl meu voia să navighez de-a lungul golfului ca să iau o barcă pe care, din diferite motive, el o lă¬sase pe o insulă dincolo de strîmtoare. Eram nerăbdător să fac această călătorie şi l-am întrebat cum pot găsi barca. El m-a luat deoparte, acolo unde se găseau acele piese de mobi¬lier imense şi apăsătoare şi un cufăr enorm, de cel puţin pa¬tru metri lungime şi care se înălţa pînă la tavan, avînd 20 sau 30 de sertare gigantice, şi mi-a spus că puteam găsi barca da¬că priveam peste cufăr.” Iniţial, semnificaţia acestui vis mi-a fost neclară, aşa că i-am cerut, după cum se obişnuieşte, să asocieze cu ceva acest cufăr enorm cu sertare. Imediat, el mi-a spus: „Din anumite motive, poate pentru că mobila aceea pă¬rea atît de apăsătoare, mă face să mă gîndesc la un sarcofag.” „Dar sertarele?”, l-am întrebat. Brusc, el a zîmbit răutăcios: „Poate vreau să-mi ucid toţi strămoşii”, a spus. „Mă face să mă gîndesc la un mormînt sau la o criptă de familie, fiecare dintre sertare fiind îndeajuns de mare pentru a conţine un trup.” Semnificaţia visului a fost atunci clară. într-adevăr, în tinereţea sa, îşi luase ca reper de viaţă mormintele faimoşilor săi strămoşi pe linie paternă şi îşi urmase drumul către glo¬rie. Dar a descoperit că acesta este o forţă apăsătoare în viaţa sa şi a dorit să poată să-şi ucidă psihologic strămoşii pentru a se putea elibera de această forţă qonstrîngătoare.
Oricine s-a ocupat mai mult de vise va recunoaşte în aces¬ta un vis tipic. Aş vrea să mă concentrez asupra unuia dintre aspectele care îl fac să fie tipic. Acest bărbat a început să se ocupe de problema sa. Aproape imediat, inconştientul său a produs o dramă care a elucidat cauza problemei, cauză de ca¬re el nu fusese conştient pînă atunci. A făcut acest lucru folo¬sind simboluri într-o manieră la fel de elegantă ca aceea din-tr-o piesă de teatru reuşită. E greu să ne imaginăm că o altă
MIRACOLUL INCONŞTIENTULUI
221
experienţă ce ar fi apărut în acest moment în cadrul terapiei ar fi putut să fie tot atît de elocvent edificatoare pentru el şi pentru mine precum acest vis. Inconştientul lui în mod clar părea că vrea să-1 ajute pe el şi munca noastră împreună şi fă¬cea aceasta cu o dorinţă mistuitoare.
Psihoterapeuţii fac din analiza viselor o parte semnificati¬vă a muncii lor tocmai pentru că sînt atît de folositoare în ge¬neral. Trebuie să mărturisesc că există multe vise a căror sem¬nificaţie mă depăşeşte complet şi este tentant să doreşti nerăbdător ca inconştientul să aibă decenţa să ne vorbească într-un limbaj clar. Totuşi, în acele ocazii în care reuşim să fa¬cem traducerea, mesajul pare a fi totdeauna destinat nutririi dezvoltării noastre spirituale. în experienţa mea, visele care pot fi interpretate oferă invariabil informaţii folositoare de¬spre cel ce le visează. Ajutorul vine într-o diversitate de for¬me: ca avertisment pentru eşecuri personale; ca ghid pentru soluţionarea problemelor pe care nu sîntem capabili să le re¬zolvăm; ca indicaţie adecvată că greşim atunci cînd credem că avem dreptate şi ca încurajare corectă că avem dreptate atunci cînd credem că probabil greşim; ca sursă de informaţii necesare despre noi înşine, informaţii care ne lipsesc; ca ace¬la ce ne ajută să găsim direcţia cînd ne simţim pierduţi; ca in¬dicator pe drumul pe care avem nevoie să mergem atunci cînd ne scufundăm.
Inconştientul poate să comunice cu noi atunci cînd sîntem treji cu tot atîta eleganţă şi generozitate ca atunci cînd dor¬mim, deşi într-o formă destul de diferită. Este vorba despre „gîndurile nefolositoare” sau despre fragmentele de gînduri. Cea mai mare parte a timpului, aşa cum facem şi cu visele, nu dăm nici o atenţie acestor gînduri inutile şi le dăm la o parte ca şi cum ele n-ar avea nici o semnificaţie. Acesta este moti¬vul pentru care pacienţii terapiei psihanalitice sînt învăţaţi ia¬răşi şi iarăşi să spună orice le vine în minte, nu contează cît de stupide sau insignifiante pot părea vorbele lor la început. De cîte ori un pacient spune: „E ridicol, dar acest gînd prostesc tot îmi vine în minte — nu are nici un sens, dar mi-aţi spus să vă spun astfel de lucruri” ştiu că pacientul a primit un mesaj extrem de valoros din partea inconştientului, un mesaj care va ilumina în mod semnificativ situaţia în care se află. Deşi
222
Graţia
aceste „gînduri inutile” ne oferă de obicei o privire în interio¬rul nostru, ele pot de asemenea să ne ofere informaţii drama¬tice din interiorul altora şi al lumii din afara noastră. Ca exemplu de mesaj al inconştientului prin „gîndurile nefolosi¬toare”, ce aparţine unei categorii destul de largi, aş vrea să vă descriu experienţa propriei mele minţi atunci cînd am lucrat cu o pacientă. Pacienta era o femeie tînără care suferea din adolescenţa timpurie de o senzaţie de ameţeală, senzaţie ce putea să o facă să se prăbuşească în orice moment şi pentru care nu fusese descoperită nici o cauză fizică. Din cauza aces¬tei senzaţii de ameţeală, ea avea un mers rectiliniu şi amplu, aproape împleticindu-se. Era destul de inteligentă şi fermecă¬toare şi iniţial n-am avut nici o idee despre ce ar fi putut să-i cauzeze ameţeala, pe care mai mulţi ani de psihoterapie nu reuşiseră să i-o vindece şi din cauza căreia venise şi la mine pentru ajutor. Pe la mijlocul celei de-a treia şedinţe, cum stă¬tea ea aşezată confortabil, vorbind despre una sau alta, mi-a apărut brusc în minte un cuvînt: „Pinocchio”. Am încercat să mă concentrez asupra a ce spunea pacienta mea, aşa că am în¬depărtat imediat cuvîntul din conştiinţă. Dar după un minut, în pofida voinţei mele, cuvîntul mi-a apărut iarăşi în minte, aproape vizibil, ca şi cum ar fi fost scris literă cu literă în spa¬tele ochilor mei: „Pinocchio”. Destul de supărat, mi-am strîns ochii şi m-am străduit să-mi îndrept atenţia către pa¬cientă. Totuşi, după încă un minut, de parcă ar fi posedat pro¬pria lui voinţă, cuvîntul mi-a apărut iarăşi în minte, cerînd parcă a fi recunoscut. Atunci mi-am spus mie însumi: „Stai puţin, dacă acest cuvînt este atît de nerăbdător să-mi intre în minte, mai bine îi dau atenţie, pentru că ştiu că astfel de lu¬cruri pot fi importante şi mai ştiu că dacă inconştientul în¬cearcă să-mi spună ceva trebuie să-1 ascult.” Aşa am făcut. „Pinocchio! Ce naiba poate să însemne Pinocchio? Doar nu crezi că are vreo legătură cu pacienta? Doar nu crezi că ea e Pinocchio, nu? Hei, stai puţin; e drăguţă, e ca o păpuşă. Este îmbrăcată în roşu, alb şi albastru. De fiecare dată cînd a venit aici era îmbrăcată în roşu, alb şi albastru. Merge caraghios, cu mersul ţeapăn al unui soldat de lemn. Hei, asta este! Este o păpuşă. Dumnezeule, este Pinocchio! Este o păpuşă!” Instan¬taneu, mi-a fost relevat ceea ce era esenţial în pacientă: ea nu
MIRACOLUL INCONŞTIENTULUI
223
era o persoană reală; era o păpuşică ţeapănă de lemn, care în¬cerca să fie vie, dar îi era teamă că în orice moment s-ar putea prăbuşi şi putea sfîrşi într-o grămadă de beţe şi sfori. Unul după altul, au apărut rapid faptele în sprijinul acestei afirma¬ţii: o mamă incredibil de dominatoare, care trăgea sforile şi care era foarte mîndră că îşi învăţase fiica „să meargă peste noapte la toaletă”; dorinţa totală a fetei de a se devota împli¬nirii aşteptărilor celorlalţi, de a fi curată, îngrijită, ordonată şi de a spune doar ceea ce se cuvine, încercînd frenetic să păcă¬lească cerinţele ce-i erau adresate; o lipsă totală de automoti-vaţie şi a capacităţii de a lua singură decizii.
Această informaţie enorm de valoroasă despre pacienta mea a apărut în conştient ca un intrus nedorit. Eu nu l-am in¬vitat, nu l-am dorit. Prezenţa lui îmi părea străină de mine şi irelevantă pentru treaba în care eram angrenat, o distragere a atenţiei de care nu aveam nevoie. Iniţial, i-am rezistat, încer¬cînd de mai multe ori să-1 dau afară pe uşa pe care intrase. Această calitate de a părea străin şi nedorit este caracteristica materialului inconştient şi maniera lui de a se prezenta în mintea conştientă. în parte, din cauza acestei calităţi şi a re¬zistenţei ce-i este asociată din partea minţii conştiente, Freud şi primii lui urmaşi au fost tentaţi să perceapă inconştientul ca pe un depozit a ceea ce este primitiv, antisocial şi rău în noi. E ca şi cum ei ar fi presupus, ţinînd cont de faptul că con¬ştiinţa nu îl vrea, că acest material inconştient e „rău”. în aceeaşi direcţie, ei au tins să presupună că boala psihică rezidă cumva în inconştient, ca un demon în adîncurile subterane ale minţii noastre. Lui Jung îi revine responsabilitatea de a fi iniţiat o corecţie a acestei viziuni, corecţie pe care a făcut-o în diferite feluri, inclusiv prin născocirea expresiei: „înţelepciu¬nea inconştientului”. Propria mea experienţă a confirmat per¬spectiva lui Jung în această privinţă, pînă acolo încît am ajuns la concluzia că boala mintală nu este un produs al inconştien¬tului; ea este în schimb un fenomen al conştiinţei sau al unei relaţii defectuoase dintre conştient şi inconştient. Să luăm în considerare chestiunea refulării, de exemplu. Freud a desco-perit la mulţi dintre pacienţii săi dorinţe sexuale şi sentimen¬te ostile de care ei nu erau conştienţi, dar care în mod clar îi făcea să fie bolnavi. Din cauza acestor dorinţe şi sentimente
224
Graţia
aflate în inconştient, a apărut ideea că inconştientul este cel care „a cauzat boala mintală”. Dar de ce erau aceste dorinţe şi sentimente localizate în inconştient, de la început? De ce erau ele reprimate? Răspunsul este că mintea conştientă nu le vo¬ia. Şi în acest a nu voi, în această renegare constă problema. Problema nu constă în faptul că fiinţele umane au sentimen¬te ostile şi sexuale, ci mai degrabă în faptul că fiinţele umane au o minte conştientă care deseori nu este dispusă să facă fa¬ţă acestor sentimente şi să tolereze durerea de a avea de-a fa¬ce cu ele, fiind în acelaşi timp doritoare să le ascundă sub preş.
Un al treilea mod în care se manifestă inconştientul şi în care ne vorbeşte, dacă avem grijă să-1 ascultăm (ceea ce nu fa¬cem de obicei), este prin comportamentul nostru. Mă refer la erori de pronunţie şi la alte „greşeli” în comportament sau la „actele ratate” freudiene, pe care Freud, în Psihopatologia vie¬ţii cotidiene, le demonstrează a fi iniţial manifestări ale incon¬ştientului. Folosirea cuvântului „psihopatologie” de către Freud pentru a descrie aceste fenomene indică iarăşi orientarea sa negativă în ceea ce priveşte inconştientul; el îl percepe ca ju-cînd un rol duşmănos sau cel puţin pe acela al unui diavol răutăcios care încearcă să ne înşele, mai curînd decît a-1 vedea în chip de zînă bună care munceşte din greu pentru a ne face să fim oneşti. Cînd un pacient face o eroare în cadrul psihote-rapiei, evenimentul este invariabil de folos procesului terape¬utic sau însănătoşirii. în aceste momente, mintea conştientă a pacientului este. angajată într-o încercare de a combate tera¬pia, intenţionînd să ascundă adevărata natură a sinelui său de terapeut şi de propria autoconştientizare. Inconştientul, totuşi, este cel care se aliază cu terapeutul, luptînd pentru deschidere, onestitate, adevăr, străduindu-se în realitate să „spună lucrurile aşa cum sînt”.
Aş vrea să dau cîteva exemple. O femeie meticuloasă, complet incapabilă să recunoască în sine emoţia furiei şi prin urmare incapabilă să-şi exprime furia în mod deschis, a înce¬put să întîrzie de fiecare dată cîteva minute la şedinţa de te¬rapie. I-am sugerat că asta se întîmpla deoarece simţea un anume resentiment în ceea ce mă priveşte sau faţă de terapie. Ea a negat ferm că ar exista o astfel de posibilitate, explicîn-
MIRACOLUL INCONŞTIENTULUI
225
du-mi că întîrzierile se datorau cutărui sau cutărui accident din viaţa ei şi proclamîndu-şi aprecierea totală faţă de mine şi motivaţia de a lucra împreună. într-o seară ce a urmat unei şedinţe, ea a făcut plăţile facturilor lunare, inclusiv pentru mine. Cecul de la ea mi-a ajuns nesemnat. La următoarea şe¬dinţă, am informat-o despre acest lucru, sugerîndu-i că ea nu m-a plătit cînd trebuia din cauză că era furioasă. Atunci mi-a spus: „Dar este ridicol! Nu mi s-a întîmplat niciodată în viaţă să nu semnez un cec. Ştiţi cît de meticuloasă sînt în aceste chestiuni. Este imposibil să nu fi semnat cecul dvs.” I-am ară¬tat cecul nesemnat. Deşi se controla extrem de bine în timpul şedinţelor noastre, acum brusc a izbucnit în plîns. „Ce mi se întîmpla?”, s-a văitat ea. „Mă simt divizată. E ca şi cum aş fi doi oameni.” în criza ei şi cu recunoaşterea din partea mea că într-adevăr e ca o casă divizată împotriva ei însăşi, ea a înce¬put pentru prima oară să accepte posibilitatea că cel puţin o parte din ea trebuie să adăpostească sentimente de furie. Pri-mul pas pentru progresul terapiei fusese făcut. Un alt pacient care avea o problemă cu mînia era un bărbat ce credea că este imoral să simtă, cu atît mai mult să exprime furie faţă de vre¬un membru al familiei sale. Pentru că sora sa îl vizita uneori, el îmi vorbea despre ea şi o descria ca fiind o „persoană ex¬trem de încîntătoare”. Mai tîrziu, a început să-mi povesteas¬că despre o mică petrecere pe care urma să o găzduiască în noaptea aceea, la care, spunea el, a invitat şi un cuplu din ve¬cini şi „bineînţeles, pe sora mea vitregă”. I-am subliniat fap¬tul că se referise la sora lui ca fiind sora lui vitregă. „Bănuiesc că o să-mi spuneţi despre acele acte ratate freudiene”, a re-marcat el voios. „Da”, i-am răspuns. „Ceea ce îţi spune incon¬ştientul este că tu nu vrei ca sora ta să fie sora ta, că atîta cît te priveşte, ea este doar sora ta vitregă şi că de fapt urăşti tupeul ei.” „Nu urăsc tupeul ei”, a răspuns el, „dar vorbeşte neîncetat şi ştiu că la cina din seara asta va monopoliza în¬treaga conversaţie. Cred că uneori mă deranjează.” Iarăşi a fost făcut un mic început.
Nu orice act ratat exprimă ostilitate sau sentimente „nega¬tive” ce au fost respinse. Ele toate exprimă sentimentele care au fost respinse, negative sau pozitive. Ele exprimă adevărul. Felul în care lucrurile sînt cu adevărat, opus felului în care
226
Graţia
credem că sînt. Poate că actul ratat cel mai mişcător din expe¬rienţa mea a fost făcut de o tînără femeie în timpul primei ei vizite la mine. Ştiam că părinţii ei sînt oameni distanţi şi in¬sensibili, care o crescuseră cu mare simţ de răspundere, dar în absenţa afecţiunii sau a unei griji iubitoare. Ea mi s-a prezen¬tat ca fiind o femeie de lume neobişnuit de matură, încreză¬toare în sine şi independentă, care credea că a venit la mine pentru tratament pentru că, după cum explica ea, „nu mai am nici un scop pentru moment şi sînt stăpînă pe timpul meu şi cred că puţină psihanaliză ar putea contribui la dezvoltarea mea intelectuală.” Cercetînd de ce nu mai are nici un scop pe moment, am aflat că tocmai părăsise facultatea din cauza unei sarcini de cinci luni. Ea nu voia să se mărite. Se gîndise vag că ar putea să dea copilul spre adopţie, după ce acesta se năştea şi să plece în Europa pentru a-şi continua educaţia. Am întrebat-o dacă 1-a informat pe tatăl copilului, pe care ea nu-1 mai văzuse de patru luni. „Da”, mi-a spus ea. „I-am lă¬sat un bileţel prin care l-am încunoştinţat că relaţia noastră a fost produsul unui copil.” Vrînd să spună că copilul a fost pro¬dusul relaţiei lor, ea mi-a spus în loc de asta că sub masca unei femei de lume ea era o fetiţă flămîndă, tînjind după afecţiu¬ne, care a rămas gravidă într-o încercare disperată de a obţi¬ne grija maternă devenind ea însăşi mamă. Nu am confrunta¬t-o cu actul ei ratat, pentru că nu era deloc gata să-şi accepte nevoile de dependenţă sau să le trăiască, deşi eram sigur că le avea. Totuşi, actul ratat i-a fost de ajutor, ajutîndu-mă pe mine să conştientizez că persoana care stătea în faţa mea era un copil speriat, care avea nevoie de blîndeţe protectoare şi de cel mai simplu fel de a fi îngrijită, aproape fizic, probabil multă vreme de acum înainte.
Aceşti trei pacienţi care au făcut acte ratate nu încercau să se ascundă atît de mine, cît de ei înşişi. Prima pacientă credea că nu există nici o fărîmă de resentiment în ea. Cel de-al doi¬lea pacient era convins că nu are nici un sentiment de animo¬zitate faţă de vreunul dintre membrii familiei sale. Ultima pa¬cientă se gîndea la sine ca fiind o femeie de lume. Printr-un complex de factori, concepţia noastră conştientă despre noi înşine este divergentă aproape întotdeauna, într-un grad mai mic sau mai mare, faţă de persoana care sîntem în realitate.
MIRACOLUL INCONŞTIENTULUI
227
Aproape totdeauna sîntem mai mult sau mai puţin competenţi decît credem că sîntem. Inconştientul însă ştie cine sîntem în realitate. O sarcină majoră şi esenţială în procesul dezvoltării spirituale constă în munca continuă de a duce concepţia con¬ştientă despre sine a cuiva într-o congruenţă progresiv mai mare cu realitatea. Cînd o mare parte a acestei sarcini care du¬rează toată viaţa este realizată cu o relativă rapiditate, aşa cum se întîmplă în psihoterapia intensivă, individul se simte deseori „renăscut”. „Nu mai sînt persoana care eram”, va spune pacientul, cu reală bucurie, despre schimbările drama¬tice din conştiinţa sa; „Sînt o persoană complet nouă şi dife¬rită.” O astfel de persoană nu are dificultăţi în a înţelege cu¬vintele dntecului: „Am fost pierdut, dar regăsit acum/ Orb am fost, dar acum văd.”
Dacă ne identificăm pe noi înşine cu concepţia despre noi înşine sau cu conştientizarea de sine sau cu conştiinţa noastră în general, atunci trebuie să spunem că inconştientul este o parte în noi care este mai înţeleaptă decît noi înşine. Am vor¬bit despre această „înţelepciune a inconştientului” în primul rînd în termeni de cunoaştere de sine şi revelaţie de sine. în exemplul cu pacienta pe care inconştientul meu mi-a relevat-o ca fiind Pinocchio, am încercat să demonstrez că inconştien¬tul este mai înţelept decît noi atît în ceea ce priveşte alţi oa¬meni, cît şi în ceea ce ne priveşte pe noi înşine. Fapt este că in¬conştientul nostru este mai înţelept decît noi în aproape orice împrejurare. Ajungînd după lăsarea întunericului în Singa-pore, unde plecasem în vacanţă pentru prima oară, soţia mea şi cu mine am părăsit hotelul pentru o plimbare. Curînd am ajuns într-un spaţiu deschis larg, la capătul căruia, cîteva clă¬diri mai încolo, am putut zări în întuneric forma vagă a unei construcţii de mari dimensiuni. „Mă întreb oare ce clădire es¬te aceea?”, a spus soţia mea. I-am răspuns imediat cu o sigu¬ranţă totală şi fără să mă gîndesc: „O, acesta este Clubul de Cricket din Singapore.” Cuvintele mi-au venit pe limbă spon¬tan. Aproape imediat le-am regretat. Nu mă bazam pe nimic spunîndu-le. Nu numai că nu mai fusesem niciodată în Sin¬gapore, dar nu mai văzusem niciodată un club de cricket — ziua în amiaza mare şi cu atît mai puţin în întuneric. Totuşi,
228
Gratia
MIRACOLUL INCONŞTIENTULUI
229
spre amuzamentul meu, ajungînd de cealaltă parte a clădirii, am văzut o placă din bronz deasupra intrării, pe care se pu¬tea citi Singapore Cricket Club.
Cum am ştiut acest lucru, pe care de fapt nu îl ştiam? Prin¬tre posibilele explicaţii se numără teoria lui Jung despre „in¬conştientul colectiv”, care spune că moştenim înţelepciunea reieşită din experienţa strămoşilor noştri, fără ca noi să fi avut personal acea experienţă. Deşi acest tip de cunoaştere poate părea bizar unei minţi ştiinţifice, existenţa ei este în mod des¬tul de straniu recunoscută în limbajul nostru cotidian. Să luăm însuşi cuvîntul „a recunoaşte”. Cînd citim o carte şi ajungem la o idee sau la o teorie care ni se pare atrăgătoare, „sună clopoţelul”, „recunoaştem” că este adevărată. Totuşi ideea sau teoria respectivă pot să fie unele pe care nu le-am gîndit niciodată conştient. Cuvîntul spune că „re-cunoaştem” concepţia respectivă, ca şi cum am fi cunoscut-o odată, am ui¬tat-o, iar apoi o recunoaştem ca pe un vechi prieten. Este ca şi cum întreaga cunoaştere şi întreaga înţelepciune ar fi deja conţinute în minţile noastre şi atunci cînd aflăm „ceva nou” nu facem decît să descoperim ceva care exista demult în noi. Această concepţie este în mod similar reflectată în cuvîntul „educaţie”, care este derivat din latinescul educare, ce se tra¬duce literal prin „a scoate în afară” sau „a conduce în afară”. Prin urmare, cînd educăm oamenii, dacă folosim cuvîntul în mod serios, noi nu băgăm ceva înăuntrul minţii lor; mai de¬grabă scoatem ceva din ele; ducem ceva din inconştient spre conştientizare. Ei sînt posesorii cunoaşterii de multă vreme. Dar care este sursa acestei părţi din noi care e mai înţe-leaptă decît noi? Nu ştim. Teoria lui Jung despre inconştien¬tul colectiv sugerează că înţelepciunea noastră este moşteni¬tă. Experimente ştiinţifice recente cu material genetic în conjuncţie cu fenomenele memoriei sugerează că este într-a¬devăr posibil să fi moştenit cunoaşterea, cunoaştere care este depozitată sub forma unor coduri în acidul nucleic din celu¬lele noastre. Conceptul de depozitare chimică a informaţiei ne permite să începem să înţelegem cum poate fi depozitată informaţia potenţial disponibilă pentru mintea umană în cîţi-va centimetri cubi de substanţă cerebrală. Dar chiar acest ex¬traordinar de sofisticat model, care permite depozitarea în
spaţii mici a cunoaşterii moştenite ca şi a celei trăite, lasă fă¬ră răspuns majoritatea întrebărilor care ne sperie mintea cel mai mult. Cînd speculăm asupra tehnologiei unui astfel de model — cum ar fi el construit, cum ar fi sincronizat ş.a.m.d. — sîntem încă în totală veneraţie în faţa fenomenului minţii umane. Speculaţiile asupra acestei chestiuni diferă puţin în calitate de speculaţii asupra unor modele de control al cos¬mosului precum cel al lui Dumnezeu cu armiile şi corurile de arhangheli, îngeri, serafimi şi heruvimi care îl ajută în misiunea sa de a ordona universul. Mintea, care uneori crede că astfel de lucruri nu există ca miracol, este ea însăşi un miracol.

“Semnătura iubirii”- Versuri de Petru Lascău, despre comoara ascunsă în ţarina iubirii divine


Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!”

De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin
valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii.
Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui
din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului
Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de
umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei
ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu
interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de
toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului
de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea,
“Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea
dimineţii”.

Despre Petru Lascău se poate afirma că este un poet al fiorului religios
creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă
profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de
Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. „Un mare
poet se ridică din Ardealul răstignit de istorie încă odată prin acest fecior de
ţărani cât munţii, biciuit de flăcările teologiei şi de pucioasa unor ani
amirosind a blestem şi ură şi apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls şi
azvârlit ca pe un Iona în pântecul chitului exilului pustiitor. Vorbeşte o
conştiinţă şiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la
începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor şi a fiecăruia dintre noi,”, spunea
despre Petru Lascău, poetul Ioan Alexandru.

SemnaturaIubirii
Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”,
“Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. Petru Lascău locuieşte în
SUA din anul 1985. Primii 16 ani a locuit la Chicago iar în anul 2001, poetul se
mută în Phoenix, Arizona, unde locuieşte şi slujeşte şi în prezent, ca pastor al
bisericii „AGAPE” (www.agapearizona.com). Drumul său în lumea nouă începe mai
întâi, în suflet şi în minte: “Cer paşaport de-a emigra/Într-o ţară unde se
poate visa.” („Cerere”) Ajuns într-o astfel de ţară, autorul trăieşte în
continuare, acelaşi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/ în
toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/
nu urcă,/ nici coboară.” („Aşteptare”) De fapt, condiţia poetului este aceea de
exilat, izolat într-o lume secularizată, de pământean care ştie că singura
certitudine rămâne cerul. „Te-aştept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări
necunoscute şi ostile.” („Te aştept”) Căutător de absolut, om al credinţei, cu o
aspiraţie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău crede în idealul creştin. „Un
cort/ nu lasă urme/ decât în conştiinţă/ dar şi acolo/ numai dacă alături de el/
din pietre nepângărite/ de daltă şi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”)

De altfel, majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din
“Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui
Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?”
(„Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în
noapte/ şi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul
Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi
le-aţi creat/ Voi cântăritori de muştar şi chimen/ Judecători, scribi şi
preoţi,/ Plini de filacterii şi ură.” („Vai de voi”). Poezia creştină a lui
Petru Lascău se menţine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt
hiperbolizate, amplificate, voinţa divină sau firea pământească a omului – „o,
Iacov, fiul marilor părinţi/ eşti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii
mereu mai vie/ de case, de avere şi arginţi.” („Iacov”), fiind redate în detaliu
şi fără ambiguităţi inutile.

Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi
melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el
păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le
cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată
ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt
devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De jarul şi amarul tuturor/
Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră
şi lumină.” („Ars poetica”)

Dacă în „Ars poetica” latura dominantă a stihurilor este hotărârea,
imposibilitatea de a renunţa, mistuirea interioară care cere ca preaplinul
inimii să se reverse – autorul asumându-şi aici, rolul de a deveni vocea,
exponentul celor mulţi şi îndureraţi – odată cu poemul „Cenuşă”, intrăm într-un
nou registru. Asistăm astfel, la o experienţă individuală, particulară, ce îi
oferă lui Petru Lascău ocazia de a se metamorfoza într-un Francois Villon
mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de
altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi
„bate-n porţile închise.” Dacă mai devreme, acesta afirmă că „inima-i o
vistierie plină”, acum, prin contrast, spune: „mi-e visteria inimii prădată/ şi
e târziu în goalele-i culise.” („Cenuşa”) Sentimentul neputinţei, al tragismului
condiţiei umane, al imposibilităţii de a depăşi limitele sunt perfect redate de
Petru Lascău printr-un adverb de timp . Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea
târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de
lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul
zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea
Apocalipsei. Încărcătura simbolică şi teologică a textului este bogată, sugerând
durere, însingurare, dar şi o continuă căutare.

Aceeaşi căutare pe care o întâlnim la Eminescu, atunci când vorbeşte despre
condiţia Luceafărului eminescian. „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de
sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl
înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…”, spune Mihai Eminescu în „Luceafărul”,
în timp ce Petru Lascău vorbeşte despre un ocean interior. Dramatismul
versurilor lui exprimă foarte bine condiţia poetului, a celui care prin artă
ajunge să se identifice cu Divinitatea. Aşa cum lumea a fost creată prin Cuvânt,
şi universul poetic a lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură
suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naşte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce
creşte în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascău se
află în căutarea înfrigurată şi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ştie
că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. Creştinul Petru
Lascău are certitudinea că nemurirea se obţine în urma credinţei şi a jertfei
mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă Hyperion Îi cere Creatorului – „Reia-mi
al nemuririi nimb/ Şi focul din privire”, prin contrast, Petru Lascău declară că
are puterea de a renunţa, tocmai pentru că în sine, „creşte…nemurirea”:
„Renunţ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e
doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creşte-n muguri nemurirea.”

Şi totuşi, frământările dramatice ale poetului sunt departe de a se fi încheiat.
Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc
încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora
care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic
traversează o serie de metamorfoze. Lumea sa interioară nu este una viguroasă,
nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o exprienţă dusă la extrem,
devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel,
îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o
maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate
(„şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii. În poezia lui Petru Lascău,
timpul, ora se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”. Oglinda reflectă
adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă
bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o
întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul
creştin, emoţia creştină sunt subsumate în poezia sa luminii sacre, exprimată
prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea
„lumina mea/lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea
invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc
în „bucurie pură”.

De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei
cărora sentimentul creştin le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea
mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se
roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al
absenţei credinţei sau al unei false credinţe. Petru Lascău reuşeşte în doar
câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa
legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele
concretizate în nimicirea stării de iubire. „Nu pune la probă iubirea/ Acest
crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru
poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea
credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare.

Mai mult, iubirea înseamnă cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor.
Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca
un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din
noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând
pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub acelaşi
semn al divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte
limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.”
(„Semnătura iubirii”) Natura asistă la nunta celor doi, care ia proporţii
cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează
permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării
Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea,
perfecţiunea.

Elementele acvatice predomină şi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile
ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă în taină
visarea să-ţi pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.” („Pădurile„) Metafora
„pe aripa serii” sporeşte misterul, taina. La fel ca şi Magda Isanos, care îşi
doreşte să simtă „beţia plantaţiei ce moare inundată”, Petru Lascău ştie să dea
o înfăţişare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate şi trăiri intense.
Acelaşi element acvatic, de data aceasta luând proporţii de potop biblic –
„potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat şi în poemul „E prea târziu”,
sugerând din nou, abundenţa, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/
oştiri de care vin îmbelşugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de
soare-nsângerate.”

Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care
Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veşnicia
s-a născut la sat.” La rândul său, George Călinescu vorbea despre „o lirică a
liniştii şi a fericirii rurale…”, care se regăseşte şi în versurile lui Petru
Lascău. Contemplarea vieţii la ţară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la
seninătate şi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseţea peisajului
românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile
clare şi vaste. Acelaşi fior cosmic, care aminteşte de poemele lui Eminescu, se
simte şi în scrierile sale. În „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu
vieţii rustice. „O, prietene,/ de-ai şti să ascuţi/ pledoaria unui singur/
salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraţie folclorică,
amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este şi doină din fluier de fag/
lacrimi de dor şi de drag”. Frumuseţea clasică a versului – „albul din turme de
miei/ arome de fân şi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă
spiritualitatea spaţiului românesc, păstrând sobrietatea şi simplitatea ritmului
popular.

Universul poetic al lui Petru Lascău este complex şi metaforic şi prin
excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe
pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.”
(„Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaşi timp un
autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral.
Aspiraţia sa spre absolut, reflexivitatea, condiţia de exilat sunt admirabil
exprimate în aceeaşi „Aşteptare”: „Pe pe peronul veşnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu
arătătoarele rupte/ Mă aştept pe mine/ Singur şi tăcut/ Privind la crizantema/
De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!”

Să urmăm îndemnul lui Ioan Alexandru – „Ascultaţi-l pe Petru Lascău, poet-păstor
ridicat pe crucea limbii române la acest sfârşit de mileniu” – şi să descifrăm
„Semnătura iubirii”.

Octavian D. Curpaş