Posted in CARTE ÎN SERIE

Drumul către tine însuţi – 21


Alfa şi Omega

A rămas încă fără răspuns întrebarea pusă la sfîrşitul sec¬ţiunii despe iubire: de unde vine iubirea? Doar acum ea poa¬te fi lărgită spre o întrebare poate chiar mai fundamentală: de unde vine întreaga forţă a evoluţiei? Iar acesteia îi putem adăuga confuzia noastră în ce priveşte originea graţiei. Pen¬tru că iubirea este conştientă, în timp ce graţia nu este. De un¬de vine această „forţă puternică originată în afara conştiinţei umane care nutreşte creşterea spirituală a fiinţelor umane”?
Nu putem răspunde la aceste întrebări în acelaşi fel în ca¬re putem răspunde, în mod ştiinţific, de unde provine făina, oţelul sau larvele. Nu doar pentru că aceste întrebări sînt prea intangibile, ci pentru că ele sînt de asemenea fundamen¬tale pentru „ştiinţa” noastră, aşa cum se prezintă ea astăzi. Iar acestea nu sînt singurele întrebări fundamentale la care ştiin¬ţa nu poate răspunde. Ştim oare cu adevărat ce este electrici¬tatea, de exemplu? Sau care este locul de unde provine ener¬gia? Sau de unde provine universul? Poate că într-o zi ştiinţa va răspunde la întrebările fundamentale. Pînă atunci, dacă va răspunde vreodată, nu putem decît să speculăm, să teoreti¬zăm, să postulăm, să construim ipoteze.
Pentru a explica miracolul graţiei şi al evoluţiei, noi con¬struim ipoteza existenţei unui Dumnezeu care vrea ca noi să creştem — un Dumnezeu care ne iubeşte. Pentru mulţi, aces¬te ipoteze par prea simple, prea uşoare; pentru mulţi, ele par fantezii; copilăreşti şi naive. Dar ce altceva avem? A ignora datele printr-o viziune de tunel nu înseamnă a da un răs¬puns. Nu putem obţine un răspuns dacă nu punem întrebă¬rile. Oricît de simplu ar fi, dacă nu a observat datele şi nu a pus întrebările, nimeni nu a putut să producă o ipoteză mai bună sau măcar să producă o ipoteză. Pînă cînd cineva va produce o ipoteză mai bună, trebuie să suportăm această
244
Graţia
stranie idee copilărească a unui Dumnezeu iubitor, fără a avea argumente teoretice.
Iar dacă vom lua în serios această noţiune a unui Dumne¬zeu iubitor, vom descoperi că ea nu presupune o filozofie simplă.
Dacă postulăm că această capacitate de a iubi, acest im¬bold de a creşte şi evolua sînt cumva „sădite” de Dumnezeu în noi, trebuie să ne întrebăm atunci cu ce scop. De ce vrea Dumnezeu ca noi să creştem? Către ce ne dezvoltăm noi? Ca¬re este punctul final, scopul evoluţiei? Ce vrea Dumnezeu de la noi? Nu am aici intenţia de a mă implica în distincţii teolo¬gice fine şi sper că savanţii mă vor ierta dacă voi tăia toate aceste „dacă”, „şi” sau „dar” care aparţin teologiei speculati¬ve. Pentru că oricît ne-am abţine de la ele, noi toţi care postu¬lăm un Dumnezeu iubitor şi ne gîndim cu adevărat la acest lucru vom ajunge în cele din urmă la o singură terifiantă idee: Dumnezeu vrea să devenim El însuşi (sau Ea însăşi sau Aceasta însăşi). Ne dezvoltăm către bine. Dumnezeu este scopul evoluţiei. Dumnezeu este sursa forţei evoluţionare şi Dumnezeu este destinaţia ei. Aceasta este ceea ce înţelegem atunci cînd spunem că El este Alfa şi Omega, începutul şi sfîr-şitul.
Cînd am spus că aceasta este o idee terifiantă, am vorbit blînd. Este o idee veche, dar de milioane de ani fugim de ea într-o panică totală. Pentru că nici o idee care a apărut vreo¬dată în mintea omului nu aşază pe umerii noştri o astfel de sarcină. Este cerinţa cea mai mare din istoria umanităţii. Nu doar pentru că este dificil de a o concepe. Dimpotrivă, este esenţa simplităţii. Ci pentru că, dacă credem în ea, ea ne va cere atunci tot ceea ce e posibil să-i dăm, tot ceea ce avem. Una este să credem într-un Dumnezeu bun şi vechi, care are grijă de noi de la înălţimea poziţiei sale puternice, pe care noi nu vom fi niciodată în stare să o atingem. Cu totul altceva es¬te să credem într-un Dumnezeu care se gîndeşte ca noi să atingem poziţia Lui, puterea Lui, înţelepciunea Lui, identita¬tea Lui. Dacă gîndim că este posibil ca omul să devină Dum¬nezeu, această credinţă, prin chiar natura ei, plasează asupra noastră obligaţia de a încerca să atingem posibilul. Dar noi nu vrem această obligaţie. Nu vrem să muncim atît de din greu.
ALFA ŞI OMEGA
245
Nu vrem responsabilitatea lui Dumnezeu. Nu vrem respon¬sabilitatea de a trebui să ne gîndim tot timpul. Atîta timp cît vom putea crede că divinitatea este imposibil de atins pentru noi înşine, nu va trebui să ne preocupăm de dezvoltarea noastră spirituală, nu trebuie să ne împingem pe noi înşine spre niveluri de conştiinţă şi acte de iubire din ce în ce mai înalte; putem să ne relaxăm şi să fim doar oameni. Dacă Dumnezeu este în cerurile lui, şi noi sîntem aici, şi niciodată cele două nu se vor întîlni, putem să-i lăsăm Lui toată respon¬sabilitatea pentru evoluţia şi conducerea universului. Putem face doar puţinul nostru, pentru a ne asigura o bătrîneţe con¬fortabilă, să sperăm că la bătrîneţe vom avea parte de sănătate, fericire, copii recunoscători şi nepoţi; dar ce e dincolo de asta nu trebuie să ne preocupe. Aceste scopuri sînt dificil de atins şi cu greu pot fi subapreciate. Totuşi, pe măsură ce începem să credem că este posibil ca omul să devină Dumnezeu, nu ne vom mai putea odihni niciodată prea mult, nu vom mai pu¬tea spune „în regulă, slujba mea s-a sfîrşit, munca mea e fă¬cută”. Trebuie permanent să ne sforţăm pe noi înşine spre o înţelepciune din ce în ce mai mare, spre o eficacitate din ce în ce mai mare. Prin această credinţă ne-am prins singuri, cel puţin pînă la moarte, în cursa unei munci de ocnaş pentru îmbunătăţirea de sine şi dezvoltarea spirituală. Responsabili¬tatea lui Dumnezeu trebuie să fie responsabilitatea noastră. Nu este deci de mirare că credinţa în posibilitatea divinităţii ne repugnă.
Ideea că Dumnezeu ne nutreşte într-un mod activ, astfel încît noLsă putem creşte, să fim ca El, ne aduce faţă în faţă cu propria noastră lene. . „ > ,
Entropia şi păcatul originar
Această carte fiind despre dezvoltarea spirituală, trebuie să trateze şi cealaltă faţetă a medaliei: obstacolele în dezvol¬tarea spirituală. în ultimă instanţă, există un singur obstacol, şi anume lenea. Dacă depăşim lenea, toate celelalte obstacole vor fi depăşite. Dacă nu depăşim lenea, nici unul dintre cele¬lalte obstacole nu va putea fi sărit. Examinînd disciplina, am
246
Gratia
discutat despre lenea implicată în încercarea de a evita sufe¬rinţa necesară sau de a prefera calea cea uşoară. Examinînd iubirea, am discutat de asemenea faptul că noniubirea în¬seamnă disponibilitatea de a extinde şinele. Lenea este opu¬sul iubirii. Dezvoltarea spirituală înseamnă un mare efort, aşa cum am reamintit iarăşi şi iarăşi. Sîntem acum în situaţia în care putem examina natura lenii în perspectivă şi a ne da seama că lenea este forţa entropică ce se manifestă în vieţile noastre, ale tuturor.
Timp de mulţi ani, am crezut că noţiunea de păcat origi¬nar nu are sens şi chiar că nu are obiect. Sexualitatea nu mi se părea ca fiind în mod necesar un păcat. Nici diferite alte pof¬te ale mele. Deseori eram indulgent cu mine însumi cînd mîn-cam peste măsură o masă excelentă, şi deşi aveam parte poate de suferinţe din cauza indigestiei, cu siguranţă nu sufeream din cauza sentimentelor de vinovăţie. Percepeam păcatul din lume: pălăvrăgeala, prejudecata, tortura, brutalitatea. Dar nu reuşeam să percep vreun păcat inerent la sugari, nici nu mi se părea raţional să cred că un copil mic era blestemat din cau¬za strămoşilor care mîncaseră din fructul copacului cunoaşte¬rii binelui şi răului. Gradual însă, am devenit din ce în ce mai conştient de natura ubicuă a lenii. în strădania de a-mi ajuta pacienţii să se dezvolte, am descoperit că inamicul meu prin-cipal era invariabil lenea lor. Şi am devenit conştient în mine însumi de şovăiala de a mă extinde spre noi domenii ale gîn-dirii, ale responsabilităţii şi ale maturităţii. Un lucru îl aveam clar în comun cu restul umanităţii, iar acesta era propria mea lene. în acest moment, brusc povestea cu şarpele şi mărul a început să aibă sens.
Cheia problemei rezidă în ceea ce lipseşte. Povestea suge¬rează că Dumnezeu avea obiceiul să „umble prin rai, în ră¬coarea serii”* şi că existau canale deschise de comunicare în¬tre El şi om. Dar dacă era aşa, de ce Adam şi Eva, fiecare separat sau împreună, înainte sau după îndemnul şarpelui, nu i-au spus lui Dumnezeu: „Sîntem curioşi de ce Tu nu vrei să mîncăm fructul copacului cunoaşterii binelui şi răului. No¬uă ne place cu adevărat aici şi nu vrem să părem nerecunos-
* Facerea 3, 8. (N. trad.)

ENTROPIA ŞI PĂCATUL ORIGINAR
247
cători, dar legea Ta în această privinţă nu prea o înţelegem şi am fi recunoscători dacă ea ne-ar fi explicată”? Dar, bineînţe¬les, ei nu au spus acest lucru. în schimb, au mers înainte şi au călcat legea lui Dumnezeu, fără a înţelege vreodată motivul existenţei acestei legi, fără a face efortul de a-1 înfrunta pe Dumnezeu în mod direct, de a-i pune la îndoială autoritatea sau de a comunica cu El la un nivel rezonabil de matur. Ei au ascultat de şarpe, dar nu au reuşit să asculte şi varianta lui Dumnezeu, înainte de a acţiona.
De ce acest eşec? De ce nu a existat un pas intermediar în¬tre tentaţie şi act? Oare acest pas intermediar să fie esenţa pă¬catului? Pasul lipsă este pasul dezbaterii. Adam şi Eva ar fi putut pune la cale o dezbatere între şarpe şi Dumnezeu, dar nereuşind să facă asta, nu au reuşit să obţină varianta lui Dumnezeu asupra problemei. Dezbaterea dintre şarpe şi Dumnezeu este simbolul dialogului dintre bine şi rău, care poate şi trebuie să apară în mintea fiinţelor umane. Nereuşi¬ta noastră în a conduce — sau de a conduce deplin şi din toa¬tă inima — această dezbatere internă între bine şi rău este ca¬uza acelor acţiuni rele care constituie păcatul. în dezbaterea asupra înţelepciunii unui acţiuni propuse, fiinţele umane nu reuşesc în mod curent să obţină varianta lui Dumnezeu asu¬pra problemei respective. Ei nu reuşesc să-1 consulte sau să-1 asculte pe Dumnezeu din interiorul lor, acea cunoaştere a ceea ce e corect, care locuieşte inerent în minţile tuturor oa¬menilor. Acest eşec se datorează lenii. A menţine aceste dez¬bateri interne înseamnă a lucra din greu. Ele au nevoie de timp şi energie pentru a fi dirijate. Iar dacă le luăm în serios — da-că-1 ascultăm serios pe acest „Dumnezeu” din noi — vom descoperi de obicei că sîntem îndemnaţi să apucăm pe calea mai grea, pe calea care necesită un efort mai mare. A condu¬ce această dezbatere înseamnă a ne deschide pe noi înşine că¬tre suferinţă şi luptă. Fiecare şi oricare dintre noi, mai des sau mai rar, va fugi de această muncă, va căuta să evite pasul cel dureros. La fel ca Adam şi Eva şi ca oricare dintre strămoşii noştri, sîntem cu toţii leneşi.
Aşa că păcatul originar există; este lenea noastră. Este foarte reală. Există în fiecare şi în oricare dintre noi — sugari, copii, adolescenţi, adulţi maturi şi vîrstnici; înţelepţi sau proşti;
248
Graţia
schilozi sau oameni întregi; unii dintre noi pot să fie mai pu¬ţin leneşi decît alţii, dar cu toţii sîntem leneşi într-o oarecare măsură. Nu contează cît de energici şi ambiţioşi sau chiar în¬ţelepţi am putea fi, dacă privim cu adevărat în noi înşine vom descoperi apărînd lenea la un anumit nivel. Este forţa entro-pică din noi care ne trage în jos şi care ne ţine din spate pen¬tru a nu înainta pe calea evoluţiei spirituale.
Unii cititori ar putea să-şi spună în sinea lor: „Dar eu nu sînt leneş, lucrez şaizeci de ore pe săptămînă la mine la servi¬ciu. Seara sau la sfîrşit de săptămînă, deşi sînt destul de obo¬sit, mă căznesc să ies cu consoarta, să-mi duc copiii la grădi¬na zoologică, să ajut la treburile casei, să fac o mulţime de alte lucruri. Uneori mi se pare că tot ce fac este să muncesc, să muncesc, să muncesc.” Aceşti cititori se poate să îmi fie sim¬patici, dar nu pot decît să persist în ideea că vor găsi lenea da¬că vor privi în ei înşişi. Pentru că lenea ia alte forme decît ce¬le indicate de numărul de ore petrecute la slujbă sau dedicate responsabilităţilor faţă de alţii. O formă majoră de lene este frica. Mitul lui Adam şi al Evei poate fi din nou folosit pentru a ilustra acest lucru. S-ar putea spune, de exemplu, că nu le¬nea a fost cea care i-a oprit pe Adam şi Eva de la a-i pune în-trebări lui Dumnezeu despre motivele ce se aflau în spatele legii Lui, ci frica în faţa măreţiei lui Dumnezeu sau frica faţă de sceptrul lui Dumnezeu. Dar deşi nu orice frică este lene, de cele mai multe ori chiar asta este. Mare parte din frica noastră este frica de schimbarea de status quo, frica de a pier¬de ceea ce avem dacă ne aventurăm mai departe de locul în care ne găsim acum. în secţiunea despre disciplină am vorbit despre faptul că oamenii găsesc noile informaţii ca fiind ame¬ninţătoare, pentru că dacă şi le-ar însuşi, ar avea mult de lu¬cru pentru a-şi revizui propria hartă a realităţii şi ei caută în mod instinctiv să evite această muncă. în consecinţă, deseori luptăm împotriva noilor informaţii mai degrabă decît să în¬cercăm să le asimilăm. Rezistenţa este motivată prin frică, da, dar baza acestei frici este lenea; frica de muncă este cea cu ca¬re avem de-a face. La fel, în secţiunea despre iubire am vorbit despre riscul de a ne extinde într-un nou teritoriu, în noi an¬gajamente şi responsabilităţi, în noi relaţii şi niveluri de exis¬tenţă. Iată, din nou aici apare riscul pierderii status quo-ului şi
ENTROPIA ŞI PĂCATUL ORIGINAR
249
frica de munca implicată pentru a ajunge la un nou status CJUO. Deci este destul de probabil ca lui Adam şi Evei să le fi fost frică de ceea ce s-ar fi putut întîmpla cu ei dacă ar fi deschis acest subiect în faţa lui Dumnezeu; în schimb, au încercat să apuce calea cea uşoară, nelegitima scurtătură a ticăloşiei, c*o-bîndirea unei cunoaşteri pentru care nu au muncit şi sperata că vor putea să evadeze. Dar nu s-a întîmplat astfel. A-l între¬ba pe Dumnezeu ne poate costa multă muncă, dar morala acestei povestiri este că trebuie să-1 întrebăm.
Psihoterapeuţii ştiu că, deşi pacienţii vin la ei căutînd o schimbare într-un fel sau altul, ei sînt de fapt îngroziţi de schimbare sau de munca pe care o presupune schimbarea. Din cauza acestei terori sau a lenii, majoritatea pacienţilor — poate nouă din zece — care încep procesul de psihoterapie îl abandonează cu mult înainte ca el să se fi încheiat. Majorita¬tea acestor renunţări (sau eschivări) apar după primele şedin¬ţe sau după primele luni de tratament. Dinamica este clară în cazul pacienilor căsătoriţi, care devin conştienţi în primele şe¬dinţe de terapie că mariajul lor este îngrozitor de dezordonat sau distructiv şi că deci calea spre sănătatea mintală va trece fie prin divorţ, fie printr-un proces extrem de dificil şi dure¬ros de restructurare completă a mariajului. De fapt, aceşti pa¬cienţi au deseori conştiinţa acestui fapt la nivel subliminal înainte de a căuta să facă psihoterapie, iar primele şedinţe de terapie nu fac decît să confirme faptul că ei deja ştiu şi sînt în¬groziţi de acest fapt. în orice caz, ei devin copleşiţi de frica de a face faţă unei aparent imposibile dificultăţi de a trăi singuri sau aparent unei egal de imposibile dificultăţi de a munci timp de luni şi ani împreună cu partenerii lor pentru o îmbu¬nătăţire radicală a relaţiei. Aşa că opresc tratamentul, uneori după două sau trei şedinţe, alteori după zece sau douăzeci. Pot să se oprească invocînd scuze precum: „Ne-am decis că am făcut o greşeală cînd am crezut că avem bani pentru tra¬tament” sau pot să se oprească în mod onest, recunoscînd deschis: „Mi-e frică de ceea ce ar putea face această terapie cu mariajul meu. Ştiu că este o eschivă, poate odată o să am cu¬rajul să mă întorc.” Cu orice preţ, ei optează pentru menţine¬rea status quo-ului mizerabil, preferîndu-1 extraordinarei can-
250
Graţia
ENTROPIA ŞI PĂCATUL ORIGINAR
251
tităţi de efort pe care îşi dau seama că trebuie să-1 depună pentru a ieşi fiecare din cursa lui personală.
în primele stadii ale dezvoltării spirituale, indivizii nu sînt de obicei conştienţi de propria lene, deşi s-ar putea să re¬cunoască de formă astfel de lucruri, spunînd: „O, bineînţeles, ca oricare alt om, am şi eu momentele mele de lene.” Acest lucru se întîmplă din cauza părţii leneşe din ei, care este ca un diavol lipsit de scrupule şi specializat în deghizări înşelătoa¬re. El acoperă propria lene în tot felul de raţionalizări pe care partea cea mai dezvoltată din sine nu le poate distinge uşor şi nu poate lupta împotriva lor, pentru că este prea slabă. O persoană va răspunde la sugestia că ar trebui să-şi însuşeas¬că o nouă cunoaştere într-un anumit domeniu astfel: „Acest domeniu a fost studiat de o mulţime de oameni, fără să ajun¬gă vreunul la vreun răspuns” sau: „Ştiu un om care se price¬pea la asta şi era un alcoolic care s-a sinucis” sau: „Nu-nveţi cal bătrîn la ham” sau: „Dvs. încercaţi să mă manipulaţi pen¬tru a deveni o copie a dvs. şi nu cred că asta trebuie să facă psihoterapeutul.” Toate aceste răspunsuri şi multe altele sînt muşamalizări ale lenii pacienţilor sau ale discipolilor, desem¬nate să o mascheze nu atît faţă de terapeut sau profesor, cît fa¬ţă de ei înşişi. A recunoaşte lenea aşa cum este şi a-ţi da sea¬ma că şi tu suferi de ea este începutul retezării ei.
Din aceste motive, cei care sînt în stadii de dezvoltare spi¬rituală relativ mai avansate sînt chiar cei care sînt cei mai con¬ştienţi de propria lene. Cei mai puţin leneşi sînt cei care se cred a fi cei mai trîndavi. în strădania mea personală de a mă maturiza, am devenit gradual mai conştient de noi cunoştinţe care tind, ca şi cum ar fi după ele, să se furişeze pe lîngă mine. Sau am zărit căi noi, constructive ale gîndirii, pe care paşii mei au început să se tîrască, părînd a fi de capul lor. Bă¬nuiesc că de multe ori aceste valoroase gînduri s-au furişat pe lîngă mine neobservate şi că am rătăcit de la aceste valoroase căi fără să ştiu ce fac. Dar cînd am devenit conştient de faptul că îmi trag picioarele după mine, am fost silit să-mi încordez voinţa şi să-mi iuţesc paşii chiar în direcţia pe care o ocoleam. Lupta împotriva entropiei nu ia sfîrşit niciodată.
Cu toţii avem un sine bolnav şi un sine sănătos. Nu con¬tează cît de nevrotici sau chiar psihotici am putea fi, chiar da-
că părem a fi total înspăimîntaţi şi complet rigizi, încă există o parte din noi, oricît de mică, care vrea ca noi să creştem, că¬reia îi place schimbarea şi dezvoltarea, care e atrasă de nou şi de necunoscut şi care este gata să muncească şi să-şi asume riscurile implicate în dezvoltarea spirituală. Şi nu contează cît părem de sănătoşi şi evoluaţi spiritual, există încă o parte în noi, oricît de mică, care nu vrea ca noi să ne încordăm, care se cramponează de ceea ce este vechi şi familiar, care e înspăi-mîntată de orice schimbare sau efort, dorind confortul cu ori¬ce preţ şi absenţa durerii cu orice cost, chiar dacă pedeapsa va consta în ineficacitate, stagnare sau regresie. în unii dintre noi şinele sănătos pare patetic de mic, complet dominat de lene şi de frica monumentalului sine bolnav. Alţii dintre noi pot să se dezvolte rapid, şinele lor sănătos dominant fiind nerăbdă¬tor să se înalţe în strădania de a evolua către divinitate; şinele sănătos trebuie totuşi să fie întotdeauna vigilent împotriva lenii sinelui bolnav, care încă bîntuie în interiorul nostru. Sub un aspect, noi, fiinţele umane sîntem toate egale. în fiecare şi în toţi există un sine dublu, unul bolnav şi unul sănătos — o pulsiune de viaţă şi o pulsiune de moarte, dacă vreţi. Fiecare dintre noi reprezintă întreaga rasă umană; în fiecare dintre noi există instinctul pentru divinitate şi speranţa pentru ome¬nire şi în fiecare dintre noi există păcatul originar al lenii, for¬ţa entropică mereu prezentă trăgîndu-ne în jos încă din copi¬lărie spre mormînt şi spre mlaştinile sau smîrcurile din care am evoluat.
Problema răului

Sugerînd că lenea este păcatul originar şi că lenea în for¬ma sinelui bolnav ar putea fi chiar diavolul, ar fi relevant să completăm puţin tabloul făcînd cîteva remarci despre natura răului. Problema răului este poate una dintre cele mai mari probleme ale teologiei. Totuşi, aşa cum s-a întîmplat cu mul¬te alte probleme „religioase”, ştiinţa psihologiei a acţionat, cu cîteva excepţii minore, ca şi cum răul nu ar exista. Psihologia poate contribui mult la elucidarea acestui subiect. Sper că voi putea să contribui la aceasta în lucrări care vor urma. Deo-
252
Graţia
camdată, fiind vorba doar de o temă periferică din această carte, mă voi limita la a prezenta pe scurt patru concluzii la care am ajuns în ceea ce priveşte natura răului.
Mai întîi, trebuie să conchid că răul este real. Nu este o plăsmuire a imaginaţiei sau a slăbiciunii minţii religioase pri¬mitive în încercarea de a explica necunoscutul. Există cu ade¬vărat oameni şi instituţii făcute de către oameni care răspund cu ură în prezenţa binelui şi ar distruge binele atît cît le stă în putere să o facă. Ele ar face acest lucru nu cu o răutate con¬ştientă, ci într-un fel de orbire, de lipsă de conştiinţă a pro¬priului rău — într-adevăr, căutînd să evite orice astfel de con-ştientizare. Aşa cum a fost descris răul în literatura religioasă, ele urăsc lumina şi instinctiv vor face orice ca să o evite, in¬clusiv încercînd să o stingă. Astfel de oameni ar distruge lu¬mina în propriii lor copii şi în toate fiinţele ce se află în pute¬rea lor.
Oamenii răi urăsc lumina, pentru că ea îi dezvăluie pe ei înşişi lor înşile. Ei urăsc binele, pentru că el dezvăluie propria lor răutate. Ei urăsc iubirea, pentru că le dezvăluie lenea. Ei vor distruge lumina, binele, iubirea pentru a evita durerea conştientizării de sine. A doua concluzie a mea este atunci că răul este lenea dusă la ultima extraordinară extremă. Aşa cum am definit-o, iubirea este antiteza lenii. Lenea obişnuită este nereuşita pasivă de a iubi. Unii oameni leneşi obişnuiţi pot să nu ridice un deget pentru a se extinde pe sine pînă cînd nu sînt constrînşi să o facă. Ei vor lua în considerare orice ac¬ţiune ce le stă în putere pentru a-şi proteja propria lene, pen¬tru a conserva integritatea sinelui lor bolnav. în loc de a-i nutri, ei îi vor distruge de fapt pe ceilalţi din această cauză. Dacă e necesar, chiar îi vor ucide pentru a scăpa de durerea propriei lor dezvoltări spirituale. Pentru că integritatea sine¬lui lor bolnav este ameninţată de sănătatea spirituală a celor din jurul lor, ei vor căuta prin toate mijloacele să zdrobească şi să demoleze sănătatea spirituală care ar putea exista în apropierea lor. Definesc răul atunci ca un exerciţiu de putere politică — ca impunere a propriei voinţe asupra celorlalţi printr-o coerciţie făţişă sau mascată — pentru a evita extinde¬rea sinelui în scopul nutririi dezvoltării spirituale. Lenea obişnuită este non-iubire; răul este anti-iubire.
PROBLEMA RÂULUI
253
Cea de-a treia concluzie a mea este că existenţa răului es¬te inevitabilă, cel puţin în acest stadiu al evoluţiei umane. Da¬tă fiind forţa entropică şi faptul că oamenii posedă liber arbi¬tru, este inevitabil ca lenea să fie bine stăpînită de unii şi complet nestăpînită de ceilalţi. Entropia pe de o parte şi cur¬sul evoluţionar al iubirii pe de altă parte sînt forţe opuse şi es¬te un fapt natural că aceste forţe se vor găsi într-un echilibru relativ în majoritatea oamenilor, deşi unii, la o extremă, vor manifesta o iubire aproape pură, iar alţii, la cealaltă extremă, o pură entropie a răului. Pentru că ele sînt forţe aflate în con¬flict, este de asemenea inevitabil ca aceia ce se află la extreme să fie încleştaţi în bătălie; este tot atît de natural pentru rău să urască binele precum este pentru bine să urască răul.
Am ajuns la o ultimă concluzie, aceea că în timp ce entro¬pia este o forţă enormă în cele mai extreme forme ale răului uman, este straniu de ineficientă ca forţă socială. Eu însumi am fost martor al răului în acţiune, atacînd în mod vicios şi distrugînd în mod eficient spiritele şi minţile a zeci de copii. Dar răul se retrage dacă avem în vedere tabloul în mare al evoluţiei umane. Pentru că fiecare suflet pe care îl distruge — şi sînt destule — este folositor pentru salvarea celorlalte. Pe neştiute, răul serveşte ca baliză pentru a-i avertiza pe ceilalţi să se îndepărteze de bancurile lui de nisip. Din cauză că ma¬joritatea am fost dăruiţi cu un simţ aproape instinctiv de oroare faţă de nelegiuirea răului, atunci cînd îi recunoaştem prezenţa, personalităţile noastre devin vigilente prin con¬ştientizarea existenţei lui. Conştientizarea lui este un semnal de a ne purifica. Răul a fost cel care, de exemplu, 1-a ridicat pe Cristos pe cruce, fapt care ne-a făcut pe noi să-1 vedem din depărtare. Implicarea noastră personală în lupta împotriva răului din lume reprezintă una din căile prin care ne dezvol¬tăm.

Evoluţia conştiinţei

Cuvintele „conştient” şi „conştientizare” au apărut aici în mod repetat pînă acum. Oamenii răi se opun conştientizării propriei lor condiţii. Un semn al celor avansaţi spiritual este
254
Graţia
conştientizarea propriei lor leni. Oamenii deseori nu sînt con¬ştienţi de propria lor religie sau de viziunea lor asupra lumii şi în cursul dezvoltării lor religioase este necesar ca ei să de¬vină conştienţi de propriile presupoziţii şi înclinaţii. Prin în-frînare şi prin atenţia privirii ne dezvoltăm devenind mult mai conştienţi de ceea ce iubim şi de lume. O parte esenţială a disciplinei o constituie dezvoltarea conştientizării respon¬sabilităţii şi a puterii noastre de a alege. Capacitatea de con¬ştientizare o atribuim acelei părţi a minţii pe care o numim conştientă sau conştiinţă. Sîntem acum în punctul în care pu¬tem defini dezvoltarea spirituală ca dezvoltare sau evoluţie a conştiinţei.
Cuvîntul „conştient” este derivat din prefixul latinesc con, însemnînd „cu” şi cuvîntul scire, însemnînd „a cunoaşte”. A fi conştient înseamnă „a cunoaşte cu”. Dar cum putem înţele¬ge acest „cu”? A cunoaşte cu ce? Am vorbit despre faptul că partea inconştientă a minţii noastre este posesoarea unei cu¬noaşteri extraordinare. Ea ştie mai mult decît ştim noi, prin „noi” fiind definit şinele nostru conştient. Iar atunci cînd de¬venim conştienţi de un adevăr nou, acest lucru se întîmplă pentru că noi îl recunoaştem ca fiind adevăr; noi îl re-cunoaş-tem ca fiind ceva deja cunoscut. Să concluzionăm oare că a deveni conştient înseamnă a cunoaşte cu inconştientul? Dez¬voltarea conştiinţei este dezvoltarea în mintea noastră con¬ştientă a cunoaşterii odată cu conştientizarea minţii noastre in¬conştiente, care deja posedă această cunoaştere. Este un proces al minţii conştiente care ajunge în sincronicitate cu in¬conştientul. Acesta n-ar trebui să fie un proces străin psihote-rapeuţilor, care în mod curent definesc terapia ca pe un pro¬ces de a „face inconştientul conştient” sau de a lărgi domeniul conştiinţei în raport cu domeniul inconştientului.
Dar încă nu am explicat în ce mod posedă inconştientul toată această cunoaştere pe care noi nu am aflat-o încă în mod conştient. încă o dată, întrebarea este atît de fundamentală, încît nu avem un răspuns ştiinţific. încă o dată, nu putem decît să construim ipoteze. Şi încă o dată, nu cunosc nici o ipoteză la fel de satisfăcătoare ca postularea existenţei unui Dumne¬zeu care este intim asociat cu noi — atît de intim, încît El este parte din noi. Dacă vreţi să aflaţi cel mai potrivit loc în care să
EVOLUŢIA CONŞTIINŢEI
255
căutaţi graţia, acesta este în voi înşivă. Este sugerat aici fap¬tul că interfaţa dintre Dumnezeu şi om este cel puţin în parte interfaţa dintre inconştient şi conştient. Se poate spune cum¬va că inconştientul este Dumnezeu. Dumnezeu înăuntrul nostru. Sîntem parte din Dumnezeu tot timpul. Dumnezeu a fost în noi tot timpul, este acum, va fi mereu.
Cum se poate întîmplă aşa ceva? Dacă cititorul este îngro¬zit de ideea că inconştientul este Dumnezeu, ar trebui să-şi amintească faptul că aceasta nu este o concepţie eretică, fiind în esenţă aceeaşi cu concepţia creştină a Duhului Sfînt sau a Sfîntului Spirit care locuieşte în noi toţi. Găsesc de mare aju¬tor a înţelege relaţia dintre Dumnezeu şi noi înşine gîndind inconştientul ca pe un rizom sau ca pe un sistem de rădăcini incredibil de mare şi bogat, care hrăneşte mica plantă a con¬ştiinţei ce încolţeşte în mod vizibil din inconştient. îi sînt în¬datorat pentru această analogie lui Jung, care, descriindu-se pe sine însuşi ca pe o „aşchie a deităţii infinite”, continuă să spună:
„Viaţa am asemuit-o întotdeauna unei plante care tră¬ieşte din rizomul ei. Viaţa sa propriu-zisă nu este vizibilă, ea îşi are sălaşul în rizom. Ceea ce devine vizibil deasupra pămîntului durează doar o vară. Apoi se ofileşte — o apa¬riţie efemeră. Dacă ne gîndim la devenirea şi dispariţia in¬finită a vieţii şi culturilor, ni se conturează impresia unei deşertăciuni absolute; dar eu n-am pierdut niciodată sen¬timentul perenităţii vieţii sub eterna schimbare. Ceea ce se vede este floarea, ea este cea care dispare. Rizomul dăi¬nuie.”*
Jung nu a mers niciodată atît de departe încît să afirme că Dumnezeu există în inconştient, deşi scrierile sale sînt orien¬tate clar în această direcţie. Ceea ce a făcut el a fost să dividă inconştientul într-un „inconştient personal”, mai superficial şi un „inconştient colectiv”, profund, care este comun genu-
* C.G. Jung, Amintiri, vise, reflecţii, Consemnate şi editate de Aniela Jaffe, trad. rom. de Daniela Ştefănescu, ed. Humanitas, Bucu¬reşti, 1996, p. 19.
256
Graţia
EVOLUŢIA CONŞTIINŢEI
257
lui uman. în viziunea mea, inconştientul colectiv este Dum¬nezeu; conştientul este omul ca individ, iar inconştientul per¬sonal este interfaţa dintre ele. Avînd acest rol de interfaţă, es¬te inevitabil ca inconştientul personal să fie un loc în care să existe o anumită tulburare, scena unei bătălii între voinţa lui Dumnezeu şi voinţa individului. Am descris înainte incon¬ştientul ca fiind un tărîm benign şi iubitor. Aceasta şi cred că este. Dar visele, deşi conţin mesaje de înţelepciune iubitoare, conţin de asemenea multe semne de conflict; deşi pot fi vise de plăcută reînnoire de sine, ele pot fi de asemenea şi coşma¬ruri înfricoşătoare, tumultuoase. Din cauza acestui tumult, bolile mentale au fost localizate de către majoritatea gîndito-rilor în inconştient, ca şi cum inconştientul ar fi sălaşul psiho¬patologiei, iar simptomele ar fi ca nişte demoni subterani ca¬re ies la suprafaţă pentru a-i scoate din minţi pe oameni. Aşa cum am mai spus, perspectiva mea este opusă. Cred că de fapt conştientul este sălaşul psihopatologiei, iar afecţiunile mintale sînt afecţiuni ale conştiinţei. Ne îmbolnăvim din cau¬ză că şinele nostru conştient se opune înţelepciunii noastre inconştiente. Tocmai deoarece conştiinţa este tulburată apare acest conflict între ea şi inconştientul care caută să o vindece. Cu alte cuvinte, boala mintală apare atunci cînd voinţa con¬ştientă a individului deviază substanţial de la voinţa lui Dumnezeu, care este voinţa prorpiului inconştient al indivi¬dului. Am spus că scopul suprem al dezvoltării spirituale es¬te ca individul să devină una cu Dumnezeu. Să cunoască îm¬preună cu Dumnezeu. Pentru că de acum inconştientul este Dumnezeu, vom putea defini în continuare scopul creşterii spirituale ca fiind atingerea divinităţii de către şinele con¬ştient. Aceasta înseamnă pentru individ să devină total, în în¬tregime Dumnezeu. înseamnă oare aceasta că scopul este unirea conştiinţei cu inconştientul, devenind astfel inconşti¬enţă? Nu prea. Ajungem acum la rostul a toate acestea. Ros¬tul este de a deveni Dumnezeu, conservînd însă conştiinţa. Dacă mugurele conştiinţei care se dezvoltă din rizomul Dum¬nezeului inconştient poate deveni el însuşi Dumnezeu, atunci Dumnezeu îşi va asuma o nouă formă de viaţă. Aceasta este semnificaţia existenţei noastre individuale. Sîntem născuţi pentru că putem deveni, ca şi conştiinţe individuale, o nouă formă de viată a lui Dumnezeu.
Conştiinţa este partea executivă a întregii noastre fiinţe. Conştiinţa este cea care ia decizii şi le traduce în acţiuni. Da¬că ar fi să devenim inconştienţi cu totul, am fi într-adevăr ca un nou născut, una cu Dumnezeu, dar incapabili de vreo ac¬ţiune care să facă simţită prezenţa lui Dumnezeu în lume. Aşa cum am menţionat, există în gîndirea mistică a teologiei hinduse sau buddhiste ideea regresiunii, în care statutul nou-născutului, fără graniţe ale eului, este comparat cu Nir¬vana, iar scopul intrării în Nirvana pare similar cu reîntoarce¬rea în pîntecele matern. Scopul teologiei prezentate aici şi al majorităţii misticilor este exact opusul. Nu este vorba de a de¬veni lipsiţi de eu, nou-născuţi inconştienţi. Mai degrabă este vorba de a dezvolta un ego matur, conştient, care apoi să poa¬tă deveni eu al lui Dumnezeu. Dacă adulţi fiind mergem pe două picioare, sîntem capabili să facem alegeri independente care influenţează lumea, putem să ne identificăm libera noas¬tră voinţă matură cu cea a lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu îşi va asuma, prin intermediul eului nostru conştient, o nouă şi puternică formă de viaţă. Vom deveni mijlocitorii lui Dum¬nezeu, braţele sale, ca să spunem aşa, şi prin urmare parte din El. Şi atît cît putem prin deciziile noastre conştiente să influ¬enţăm lumea în acord cu voinţa Sa, vieţile noastre însele vor deveni mijlocitoare ale graţiei lui Dumnezeu. Noi înşine vom deveni o formă a graţiei lui Dumnezeu, lucrînd în numele Lui, în mijlocul umanităţii, creînd iubire acolo unde iubirea nu exista înainte, trăgînd pînă la nivelul nostru de conştiinţă pe aproapele nostru, împingînd planul evoluţiei umane îna-
inte.
Natura puterii
.
[
Am ajuns acum în punctul în care putem înţelege natura puterii. Este un subiect foarte greşit înţeles. Unul dintre mo¬tivele acestei înţelegeri greşite este acela că există două feluri de puteri — politică şi spirituală. Mitologia religioasă s-a os¬tenit să traseze distincţia între cele două. înainte de naşterea lui Buddha, de exemplu, profeţii l-au informat pe tatăl său că Buddha va creşte şi va deveni cel mai mare rege de pe pămînt sau un om sărac care va fi cel mai mare conducător spiritual
258
Graţia
pe care 1-a cunoscut vreodată lumea. Ori una, ori alta, dar nu amîndouă. Iar lui Cristos, Satan i-a oferit „toate împărăţiile lumii şi slava lor”*. Dar el a respins această alternativă pen¬tru a muri aparent neputincios pe cruce.
Puterea politică reprezintă capacitatea de a-i constrînge pe alţii în mod făţiş sau mascat, a face vrerea cuiva. Această ca¬pacitate rezidă în poziţie, cum ar cea de rege sau de preşedinte, sau în avere. Prin urmare, puterea politică nu este legată de divin sau de înţelepciune. Oameni foarte proşti sau foarte răi au păşit pe acest pămînt ca regi. Puterea spirituală totuşi re¬zidă în întregime în individ şi nu are nimic de-a face cu capa¬citatea de a-i constrînge pe ceilalţi. Oameni de o mare putere spirituală pot fi bogaţi şi pot ocupa în anumite ocazii poziţii politice de conducător, dar este tot atît de posibil să fie săraci şi lipsiţi de autoritate politică. Atunci, ce este această putere spirituală dacă nu capacitatea de a constrînge? Este capacitatea de a lua decizii cu o conştientizare maximă. Este conştiinţa.
Mulţi oameni, majoritatea timpului, iau decizii conştienti-zînd puţin din ceea ce fac. Ei întreprind acţiuni, înţelegînd puţin din propriile motive şi fără a începe să cunoască rami¬ficaţiile alegerilor lor. Ştim cu adevărat ce facem atunci cînd acceptăm sau respingem un client potenţial? Cînd lovim un copil, cînd promovăm un subordonat, cînd flirtăm cu o cu¬noştinţă? Oricine a lucrat mai mult timp în arena politică ştie că multe dintre acţiunile făcute cu cele mai bune intenţii vor fi ratate şi se vor dovedi dăunătoare la final; sau că oameni cu motive vulgare pot promova o cauză aparent ticăloasă şi care se va dovedi în ultimă instanţă a fi constructivă. La fel şi creş¬terea copiilor. Este mai bine să faci ceea ce trebuie din motive greşite decît să faci lucruri greşite din motive corecte? Dese¬ori sîntem în întuneric atunci cînd credem că sîntem foarte si¬guri pe noi, şi iluminaţi atunci cînd sîntem foarte confuzi.
Ce să facem cînd sîntem în derivă pe un ocean de ignoran¬ţă? Unii sînt nihilişti şi spun „Nimic.” Ei propun că ar trebui să navigam în continuare, ca şi cum nu ar fi posibil să desco¬perim nici o rută care să ne ducă spre un adevăr clar sau că¬tre o destinaţie pe această mare întinsă. Dar alţii, suficient de
* Luca 4, 8. (N. trad.)
NATURA PUTERII
259
conştienţi pentru a şti că s-au rătăcit, îndrăznesc să spere că ar putea ieşi din ignoranţă, dezvoltînd o mai mare conştien¬tizare. Ei au dreptate. Este posibil. Dar o astfel de mare con-ştientizare nu ajunge la ei printr-o singură străfulgerare orbi¬toare. Ea vine încet, piesă cu piesă, şi fiecare piesă ia naştere prin efortul pacientului de a studia şi de a observa totul, in¬clusiv pe el însuşi. Ei sînt elevi umili. Drumul dezvoltării spi¬rituale este drumul de-a învăţa întreaga viaţă.
Dacă acest drum este urmat multă vreme şi cu suficient avînt, vor începe să apară şi piesele cunoaşterii. încet, încet lucrurile vor începe să aibă sens. Există alei întunecoase, dez¬amăgiri, concepţii la care ajungi doar pentru a le abandona. Dar este posibil să ajugem gradual la o înţelegere din ce în ce mai profundă a semnificaţiei existenţei noastre. Şi gradual putem ajunge în locul în care putem şti în realitate ce facem. Putem să ajungem la putere.
Experienţa puterii spirituale este în mod fundamental una fericită. Există o fericire care provine din faptul de a stăpîni. într-adevăr, nu există satisfacţie mai mare decît cea de a fi ex¬pert, de a şti cu adevărat ce faci. Cei care au crescut spiritual cel mai mult sînt cei care sînt experţi în a trăi. Şi mai există o altă bucurie, chiar mai mare. Este bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Pentru că atunci cînd ştim cu adevărat ce facem participăm la atotcunoaşterea lui Dumnezeu. Conştientizînd în întregime natura unei situaţii, a motivelor noastre de a ac¬ţiona în această situaţie, rezultatele şi ramificaţiile acţiunilor noastre, atingem acel nivel de conştientizare care în mod nor¬mal ne aşteptăm să-i aparţină lui Dumnezeu. Şinele nostru conştient a reuşit să ajungă în armonie cu mintea lui Dumne¬zeu. Cunoaştem împreună cu Dumnezeu.
Totuşi, cei care au atins acest stadiu al creşterii spirituale, această stare de mare conştientizare, sînt în mod invariabil posedaţi de o umilinţă fericită. Pentru că ei conştientizează şi faptul că neobişnuita lor înţelepciune îşi are originea în in¬conştient. Ei sînt conştienţi de conexiunea lor cu rizomul şi sînt conştienţi că această cunoaştere a lor ajunge de la rizom la ei prin această conexiune. Eforturile lor de a şti sînt doar eforturi de a deschide conexiunea şi sînt conştienţi că rizo¬mul, inconştientul lor, nu este doar al lor, ci al întregii ome-
260
Graţia
niri, al vieţii întregi, al lui Dumnezeu. Invariabil, cînd sînt în¬trebaţi de sursa cunoaşterii şi a puterii lor, cei cu adevărat pu¬ternici vor răspunde: „Nu este puterea mea. Puterea mică pe care o am este doar o infimă expresie a unei puteri cu mult mai mari. Eu sînt un simplu mijloc. Nu este deloc puterea mea.” Am spus că această umilinţă este fericită. Acest lucru se întîmplă din cauză că, avînd conştiinţa conectării cu Dum¬nezeu, cei cu adevărat puternici trăiesc o diminuare a senti¬mentului de sine. „Fie după voia ta, nu a mea. Fă din mine in¬strumentul tău” este singura lor dorinţă. O astfel de pierdere a sinelui aduce cu sine totdeauna un fel de extaz calm, diferit de experienţa faptului de a fi îndrăgostit. Conştienţi de co¬nectarea lor intimă cu Dumnezeu, ei experimentează o înce¬tare a singurătăţii. Aceasta este comuniunea.
Deşi este fericită, experienţa puterii spirituale este de ase¬menea înspăimîntătoare. Cu cît conştientizarea este mai mare, cu atît este mai dificil de acţionat. Am menţionat acest fapt în concluzia de la prima secţiune, atunci cînd am folosit analo¬gia cu cei doi generali, fiecare trebuind să ia decizia dacă să-şi implice soldaţii diviziei în bătălie. Cel care îşi privea divizia doar ca pe o unitate strategică putea avea un somn uşor du¬pă ce luase decizia. Dar pentru celălalt, conştient de viaţa fie¬cărui om de sub comanda sa, decizia va fi groaznică. Cu toţii sîntem generali. Orice acţiune am face, ea poate influenţa cursul civilizaţiei. Decizia de a lăuda sau de a pedepsi un singur co¬pil poate avea vaste consecinţe. E uşor să acţionezi avînd con¬ştiinţa unor date limitate, lăsînd zarurile să cadă cum vor. To¬tuşi, cu cît conştientizarea noastră este mai mare, cu atît trebuie să asimilăm din ce în ce mai multe date şi să le inte¬grăm în luarea deciziei. Cu cît ştim mai mult, cu atît decizia devine mai complexă. însă cu cît ştim mai mult, cu atît devi-ne posibil să prezicem cum vor cădea zarurile. Dacă ne asu¬măm responsabilitatea de a încerca să prezicem cu exactitate cum va cădea fiecare zar, e posibil să fim atît de copleşiţi de complexitatea sarcinii, încît să ne scufundăm în inacţiune. Dar această inacţiune este ea însăşi o formă de acţiune şi a nu face nimic ar putea fi cel mai bun curs al acţiunii în anumite împrejurări, deşi în altele ar putea fi un curs dezastruos şi distructiv. Deci, puterea spirituală nu este simplă conştienti-
NATURA PUTERII
261
zare; este capacitatea de a menţine abilitatea de a lua decizii cu o conştientizare din ce în ce mai mare. Iar puterea divină este puterea de a lua decizii cu o conştientizare totală. Dar di¬ferit de ceea ce se înţelege popular prin această noţiune, om¬niscienţa nu face ca luarea deciziei să fie mai uşoară; dimpo¬trivă, ea devine din ce în ce mai dificilă. Cu cît cineva e mai aproape de divinitate, cu atît acela simte simpatie faţă de Dum¬nezeu. A participa la omniscienţa lui Dumnezeu înseamnă a împărtăşi agonia Lui.
Mai există o problemă în ceea ce priveşte puterea: solitu¬dinea*. Aici există o similitudine în cel puţin o dimensiune între puterea spirituală şi puterea politică. Cineva care este aproape de vîrful evoluţiei spirituale seamănă cu cel ce e aproape de vîrful puterii politice. Nu mai există nimeni dea¬supra, cineva în curtea căruia să arunce pisica; nu mai există nimeni pe care să se dea vina; nimeni care să-i spună ce să facă. S-ar putea să nu mai existe nimeni aflat la acelaşi nivel cu care să împartă chinul şi responsabilitatea. Alţii îl pot sfă¬tui, dar decizia îi aparţine doar lui. El singur este responsabil, într-o altă dimensiune, solitudinea enormei puteri spirituale este chiar mai mare decît cea a puterii politice. Pentru că ni¬velul conştientizării rareori este atît de înalt ca poziţia pe ca¬re o ocupă, omul politic puternic are aproape totdeauna oa¬meni egali din punct de vedere spiritual cu care să poată comunica. Astfel, preşedinţii şi regii au prietenii şi sfetnicii lor. Dar persoana care a evoluat la cel mai înalt nivel de con¬ştientizare, de putere spirituală, e foarte probabil să nu aibă pe nimeni în cercul său de cunoştinţe cu care să împărtăşeas¬că o astfel de profunzime a înţelegerii. Una dintre temele pre¬dominante ale Evangheliilor este senzaţia de continuă frus¬trare a lui Cristos de a nu găsi pe nimeni care să-1 înţeleagă cu adevărat. Nu contează cît de mult a încercat, cît de mult s-a extins pe sine, el nu a putut ridica nici măcar spiritele propri-
* Fac o distincţie între solitudine şi singurătate. Singurătatea este lipsa de disponibilitate a celorlalţi oameni de a comunica cu cineva la vreun nivel. Oamenii puternici sînt înconjuraţi de alţii, lacomi de a comunica cu ei; prin urmare, rareori sînt singuri şi poate chiar tîn-jesc după singurătate. Solitudinea însă este indisponibilitatea cuiva de a comunica la nivelul tău de conştientizare.
262
Graţia
ilor discipoli la nivelul său. Cei mai înţelepţi l-au urmat, dar nu l-au putut ajunge din urmă şi toată iubirea sa nu 1-a putut elibera de necesitatea de a conduce, mergînd înainte îngrozi¬tor de solitar. Solitudinea de acest fel este „împărtăşită” de cei care merg cel mai departe în călătoria creşterii spirituale. Nu e vorba că o astfel de sarcină nu poate fi purtată, pentru că distanţîndu-ne de oameni, relaţia noastră cu Dumnezeu devi¬ne inevitabil mai apropiată. în comuniunea dezvoltării con¬ştiinţei, a cunoaşterii împreună cu Dumnezeu există îndea¬juns de multă bucurie pentru a ne sprijini.

Advertisements

Author:

Sunt visul din inima Lui devenit realitate !!!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s