Drumul către tine însuţi – 22


Graţia şi boala mintală: mitul lui Oreste

S-au făcut mai multe afirmaţii aparent disparate despre natura sănătăţii mintale şi a bolii; „Nevroza este întotdeauna un substitut pentru suferinţa legitimă”; „Sănătatea mintală înseamnă devotarea faţă de realitate cu orice preţ”; şi „Boala mintală apare atunci cînd voinţa conştientă a individului de¬viază substanţial de la voinţa lui Dumnezeu, care este voinţa inconştientului individului”. Să examinăm acum această ches¬tiune a bolii mintale mai îndeaproape şi să unim aceste ele¬mente într-un întreg coerent.
Ne trăim vieţile într-o lume reală. Pentru a le trăi cum tre¬buie, este necesar să ajungem să înţelegem realitatea lumii cît putem de bine. Dar la o astfel de înţelegere nu ajungem uşor. Multe aspecte ale realităţii lumii şi ale relaţiei noastre cu lu¬mea sînt dureroase pentru noi. Le putem înţelege doar prin efort şi suferinţă. Oricare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, încearcă să evite acest efort şi această suferin¬ţă. Ignorăm aspectele dureroase ale realităţii, alungind din conştiinţa noastră anumite fapte neplăcute. Cu alte cuvinte, încercăm să ne apărăm conştiinţa, conştientizarea pe care o avem de realitate. Facem acest lucru printr-o multitudine de mijloace, pe care psihiatrii le numesc mecanisme de apărare. Oricare dintre noi foloseşte astfel de mecanisme pentru a-şi limita conştientizarea. Dacă în lenea noastră şi în frica noas¬tră de a suferi ne apărăm masiv de conştientizare, înţelegerea de către noi a lumii va avea puţin sau deloc de-a face cu rea-
GRATIA ŞI BOALA MINTALA: MITUL LUI ORESTE 263
litatea. Din cauză că acţiunile noastre se bazează pe înţelege¬rea noastră, comportamentul nostru va deveni nerealist. Cînd acest lucru se întîmplă într-o măsură suficientă, semenii noş¬tri îşi dau seama că „am pierdut legătura cu realitatea”, soco-tindu-ne bolnavi mintal, deşi noi sîntem convinşi de sănăta¬tea noastră*. Dar încă mult înainte ca lucrurile să ajungă la această extremă, iar boala să fie observată de semenii noştri, inconştientul nostru observă neadaptarea noastră crescîndă. O astfel de observaţie ne este oferită de către inconştient prin¬tr-o diversitate de mijloace: coşmaruri, crize de anxietate, de¬presii şi alte simptome. Deşi mintea noastră conştientă neagă realitatea, inconştientul, care este omniscient, cunoaşte situa¬ţia reală şi încearcă să ne ajute, prin formarea simptomelor stimulînd mintea noastră conştientă să conştientizeze că ceva e greşit. Cu alte cuvinte, simptomele dureroase şi nedorite ale bolii mintale sînt manifestări ale graţiei. Ele sînt produse ale „puternicei forţe ce-şi are originea în afara conştiinţei, care nutreşte creşterea noastră spirituală”.
Am arătat deja într-o scurtă discuţie despre depresie, spre sfîrşitul primei secţiuni despre disciplină, că simptomele de¬presive sînt pentru individul suferind semne că multe nu sînt regulă cu el şi că trebuie făcute modificări majore. Unele exemple de cazuri pe care le-am folosit pentru a demonstra alte principii pot fi de asemenea folosite pentru a-1 ilustra pe următorul: simptomele neplăcute ale bolii mintale servesc pentru a le atrage oamenilor atenţia că au luat un drum gre¬şit, că spiritele lor nu se dezvoltă şi sînt într-o gravă primej¬die. Dar aş vrea să descriu pe scurt încă un caz pentru a de¬monstra anume rolul simptomelor.
Betsy era o femeie de treizeci şi doi de ani, drăguţă şi in¬teligentă, dar cu o sfioşenie aproape virginală, care a venit să
* Recunosc că această schemă a bolii mintale este cumva exage¬rat de simplificată. Nu sînt luaţi, de exemplu, în considerare factorii fizici sau biochimici, care pot fi de o mare sau chiar predominantă importanţă în anumite cazuri. Recunosc de asemenea că este posibil ca unii indivizi să fie mult mai aproape de realitate decît semenii lor şi să fie socotiţi „nesănătoşi” de către o „societate bolnavă”. Totuşi, schema prezentată aici este adevărată pentru majoritatea exemple¬lor de boli mintale.
264
Graţia
mă vadă din cauza unor crize severe de anxietate. Era singu¬rul copil al unor părinţi catolici din clasa muncitoare, care fu¬seseră cumpătaţi şi strînseseră bani să o trimită la facultate. După un an de facultate însă, în ciuda faptului că se descur¬ca bine cu studiile, s-a decis să abandoneze şi să se căsăto¬rească cu băiatul de peste drum — care era mecanic. Şi-a luat o slujbă ca vînzătoare într-un supermagazin. Toate au mers bine timp de doi ani. Dar apoi, brusc, au apărut crizele de an¬xietate. De neconsolat. Erau total imprevizibile — cu excepţia faptului că apăreau totdeauna cînd era în afara apartamentu¬lui, undeva fără soţul ei. Se puteau întîmpla cînd mergea la cumpărături, cînd era la slujbă în supermagazin sau pur şi simplu cînd se plimba pe stradă. Intensitatea panicii pe care o simţea în acele momente era copleşitoare. Trebuia să aban¬doneze orice făcea şi să fugă literalmente spre casă sau la ga¬rajul unde lucra soţul ei. Doar atunci cînd era cu el sau acasă panica se diminua. Din cauza acestor atacuri, a trebuit să-şi părăsească slujba.
Cînd tranchilizantele pe care i le dădea medicul generalist nu au reuşit să oprească sau măcar să influenţeze intensitatea atacurilor de panică, Betsy a venit să mă consulte. „Nu ştiu ce e rău cu mine”, s-a văitat ea. „Totul în viaţa mea e minunat. Soţul meu este bun cu mine. Ne iubim foarte mult. Mi-a plă¬cut slujba pe care o am. Acum totul e groaznic. Nu ştiu de ce mi se întîmpla asta. Simt că o să înnebunesc. Ajutaţi-mă. Aju-taţi-mă ca lucrurile să fie la fel de bune cum erau înainte.” Dar, bineînţeles, Betsy a descoperit lucrînd împreună cu mine că înainte lucrurile nu mergeau chiar atît de bine. încet şi du¬reros, a ieşit la suprafaţă faptul că, deşi soţul ei era bun cu ea, o iritau mai multe lucruri la el. Manierele îi erau vulgare. Aria de interese îi era restrînsă. Cînd voia să se distreze, nu ştia altceva decît să se uite la televizor. O plictisea. Apoi a în¬ceput să recunoască faptul că şi slujba ei de casier în super¬magazin o plictisea. Aşa că a început să se întrebe de ce a pă¬răsit facultatea pentru o existenţă atît de neincitantă. „Ei bine, mă simţeam din ce în ce mai neconfortabil acolo”, a recunos¬cut ea. „Tinerii de acolo luau droguri şi făceau mult sex. Nu mă simţeam în regulă în această privinţă. Mă luau la întrebări nu doar băieţii care voiau să facă sex cu mine, dar chiar prie-
GRAŢIA ŞI BOALA MINTALĂ: MITUL LUI ORESTE 265
tenele mele. Credeau că sînt naivă. Mi-am dat seama că înce¬pusem să mă îndoiesc de mine însămi, de Biserică şi chiar de valorile părinţilor mei. Cred că eram speriată.” în cursul tera¬piei, Betsy a început să-şi pună întrebarea dacă nu cumva fu¬gea de ceva atunci cînd a părăsit facultatea. în cele din urmă, s-a întors la facultate. Din fericire, în ceea ce o priveşte, soţul ei s-a dovedit doritor de a se dezvolta odată cu ea şi a mers şi el la facultate. Orizonturile lor s-au lărgit rapid. Şi bineînţeles atacurile de anxietate au luat sfîrşit.
Există mai multe feluri de a privi acest caz destul de tipic. Atacurile de anxietate ale lui Betsy erau în mod clar o formă de agorafobie (literal, frică de pieţe publice, dar mai uzual, frică de spaţii deschise), iar pentru ea reprezenta o frică de li¬bertate. Avea aceste atacuri atunci cînd era afară, nestînjenită de soţul ei, liberă să se mişte şi să stabilească legături cu cei¬lalţi. Frica de libertate era esenţa bolii ei mintale. Unii ar pu¬tea spune că boala ei consta în atacurile de anxietate ce repre¬zentau frica de libertate, dar eu găsesc că e mai folositor, mai relevant să privesc lucrurile în alt fel. Frica de libertate pe care o avea Betsy preceda atacurile de anxietate. Din cauza acestei frici a părăsit facultatea şi a început procesul restrîngerii dez¬voltării sale. După cum cred eu, Betsy era bolnavă cu trei ani înainte de apariţia simptomelor. Totuşi, nu era conştientă de boala ei şi de răul pe care şi-1 făcea prin autorestrîngere. Simptomele, aceste atacuri de anxietate pe care ea nu le dorea şi nu le ceruse, din cauza cărora se simţea „blestemată”, „de neconsolat”, au fost cele care au făcut-o să-şi conştientizeze în cele din urmă boala şi au forţat-o să reintre pe drumul auto-corecţiei şi dezvoltării. Cred că acest model e adevărat pentru majoritatea bolilor mintale. Simptomele şi boala nu sînt ace¬laşi lucru. Boala există înainte de simptome. în loc de a fi boa¬la, simptomele sînt începutul vindecării ei. Faptul că sînt ne¬dorite face cu atît mai mult din ele un fenomen al graţiei — un dar de la Dumnezeu, un mesaj de la inconştient, dacă do¬riţi, pentru a iniţia o autoexaminare şi o reparaţie.
Aşa cum se întîmpla în general cu graţia, majoritatea oa¬menilor resping acest dar şi îi nesocotesc mesajul. Fac acest lucru într-o diversitate de moduri, toate reprezentînd încer¬cări de a evita responsabilitatea pentru boala lor. încearcă să
266
Graţia
GRAŢIA ŞI BOALA MINTALĂ: MITUL LUI ORESTE 267
ignore simptomele, pretinzînd că ele nu sînt cu adevărat simptome, că oricine are parte de „aceste mici atacuri din cînd în cînd”. încearcă să facă ceva împrejurul lor, părăsin-du-şi slujbele, încetînd să mai şofeze, mutîndu-se într-un nou oraş, evitînd anumite activităţi. încearcă să se ferească de aceste simptome prin tranchilizante, prin micile pilule pre¬scrise de medic sau anesteziindu-se ei înşişi prin alcool sau alte droguri. Chiar dacă acceptă faptul că au aceste simpto¬me, prin multe mijloace subtile, ei vor încerca de obicei să dea vina pe lumea din afară — pe rudele nepăsătoare, pe priete¬nii falşi, pe companiile lacome, pe societatea bolnavă şi chiar pe soartă — pentru condiţia în care se găsesc. Doar cîţiva, ca¬re acceptă responsabilitatea simptomelor lor, care îşi dau sea¬ma că simptomele lor sînt o manifestare a tulburării sufletu¬lui lor, iau în seamă mesajul inconştientului şi acceptă graţia. Acceptă propria inadecvare şi durerea necesară de a lucra pentru a se vindeca. Dar pentru ei, ca şi pentru Betsy şi toţi ceilalţi doritori să înfrunte durerea unei psihoterapii există o mare răsplată. Despre ei vorbea Cristos în prima dintre Feri¬ciri: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor e împărăţia ceruri¬lor.”*
Ceea ce am spus aici despre relaţiile dintre graţie şi boala mintală este frumos redat în marele mit grecesc al lui Oreste şi al Furiilor**.
Oreste era fiul cel mare al lui Atreus, bărbat care încerca¬se în mod greşit să se dovedească mai puternic decît zeii. Din cauza nelegiuirii săvîrşite împotriva lor, zeii l-au pedepsit pe Atreus aruncînd un blestem asupra tuturor urmaşilor săi. Ca parte a acestui blestem aruncat asupra casei Atrizilor, mama lui Oreste, Clitemnestra, i-a omorît tatăl şi şi-a omorît soţul,

* Matei 5, 3.
** Sînt multe versiuni ale acestui mit, cu diferenţe substanţiale între ele. Nici una dintre versiuni nu este cea pe care s-o putem numi versiunea corectă. Versiunea dată aici este cea mai condensată, din cartea Mithology (Mitologie) de Edith Hamilton (Mentor Books, New American Library, New York, 1958). Am ajuns la acest mit datorită folosirii lui de către Rollomay în cartea Love and Will (Iubire şi voinţă) şi în T.S. Eliot de către The Family Reunion (Reuniune de familie).
pe Agamemnon. Această nelegiuire a făcut ca blestemul să cadă pe capul lui Oreste, în virtutea codului grecesc al onoa-rei. Fiul este obligat înainte de toate să-1 omoare pe ucigaşul tatălui său. Totuşi, cel mai mare păcat pe care-1 poate comite un grec era păcatul de a-şi ucide mama. Oreste a fost torturat de această dilemă. în cele din urmă, a făcut ceea ce părea că trebuie să facă şi şi-a omorît mama. Pentru acest păcat, zeii l-au pedepsit pe Oreste să fie bîntuit de Furii de trei harpii în¬fiorătoare, care puteau fi văzute şi auzite doar de el şi care să-1 tortureze zi şi noapte cu critica lor trăncănitoare şi apari¬ţia lor înspăimîntătoare.
Urmat oriunde se ducea de către Furii, Oreste rătăcea cău-tînd ispăşire pentru crima sa. După mulţi ani de reflecţie sin¬guratică şi anulare de sine, Oreste le-a cerut zeilor să-1 elibe¬reze de blestemul ce apăsa pe casa lui Atreus şi de Furiile care-1 bîntuiau, afirmînd că a reuşit să ispăşească uciderea mamei sale. S-a întrunit un tribunal al zeilor. Vorbind în apă¬rarea lui Oreste, Apollo a argumentat că el pusese la cale în¬treaga situaţie ce îl adusese pe Oreste în poziţia în care nu a avut de ales, trebuind să-şi omoare mama şi, prin urmare, Oreste nu putea fi responsabil de aceasta. în acest punct Oreste a sărit în sus şi şi-a contrazis propriul apărător spu-nînd: „Eu am fost, Apollo, cel care mi-am ucis mama.” Zeii erau uluiţi. Niciodată pînă atunci un membru al casei lui Atreus nu îşi asumase întreaga responsabilitate fără să dea vi¬na pe zei. în cele din urmă, zeii au decis judecata în favoarea lui Oreste şi nu numai că l-au eliberat de sub blestemul ce apăsa casa lui Atreus, dar de asemenea au transformat Furii¬le în Eumenide, spirite iubitoare, prin a căror sfătuire înţe¬leaptă Oreste va avea întotdeauna o soartă favorabilă.
înţelesul acestui mit nu este obscur. Eumenidele sau „cele blînde” se referă de asemenea la „purtătoarele graţiei”. Furi¬ile halucinatorii care puteau fi percepute doar de către Ores¬te reprezintă simptomele, iadul personal al bolii sale mintale. Transformarea Furiilor în Eumenide reprezintă transforma¬rea bolii mintale în soarta bună de care am vorbit. Această transformare a apărut datorită faptului că Oreste a fost dis¬pus să accepte responsabilitatea pentru boala lui mintală. Deşi în ultimă instanţă căuta să se elibereze de ele, el nu ve-
1
268
Graţia
dea Furiile ca pe o pedeapsă nedreaptă şi nu se percepea pe el însuşi ca fiind victima societăţii sau a orice altceva. Fiind un rezultat inevitabil al blestemului ce apăsa casa lui Atreus, Furiile simbolizează faptul că boala mintală este o problemă de familie, apărută în fiecare dintre părinţi sau strămoşi, că păcatul tatălui ese trecut asupra copilului. Dar Oreste nu a dat vina pe familia sa — pe părinţii sau bunicii săi, aşa cum ar fi putut să o facă. Nu a dat vina nici pe zei sau „soartă”. în schimb, şi-a acceptat condiţia ca fiind cea pe care şi-a con¬struit-o singur şi a făcut efortul de a se vindeca. A fost un pro¬ces lung, aşa cum tind să fie majoritatea terapiilor. Dar ca re¬zultat, el a fost vindecat şi prin acest proces de vindecare prin propriul efort lucrurile care altădată îi provocau suferinţă au fost cele care i-au adus înţelepciunea.
Toţi psihoterapeuţii experimentaţi au văzut acest mit transpus în practica lor şi au fost martori ai transformării Fu¬riilor în Eumenide, în minţile şi vieţile pacienţilor cu care au avut cel mai mare succes. Nu a fost o transformare uşoară. Imediat ce şi-au dat seama că, în ultimă instanţă, procesul te¬rapiei le cere să-şi asume responsabilitatea pentru condiţia în care se găsesc şi pentru procesul vindecării, majoritatea pa¬cienţilor, indiferent cît de doritori de terapie păreau să fie la început, au abandonat-o. Au ales să fie mai degrabă bolnavi şi să dea vina pe zei decît să se facă bine, fără a mai da vina pe altcineva. Din minoritatea care a rămas să continue tera¬pia, mulţi au trebuit să fie învăţaţi să-şi asume responsabili¬tatea totală pentru ei înşişi ca parte a vindecării lor. Această învăţare — „instruire” ar fi un cuvînt mai potrivit — este strădania terapeutului care-şi confruntă metodic pacientul cu ezitarea lui de a-şi asuma responsabilitatea iarăşi şi iarăşi şi iarăşi, şedinţă după şedinţă, lună după lună şi deseori an du¬pă an. Frecvent, la fel ca şi copiii încăpăţînaţi, ei se vor zbate şi vor ţipa atunci cînd sînt conduşi către ideea unei responsa¬bilităţi complete pentru ei înşişi. în cele din urmă însă, vor re¬uşi. Este rar pacientul care intră în terapie cu disponibilitatea de a-şi asuma o responsabilitate totală încă de la început. Te¬rapia, în astfel de cazuri, deşi poate mai este încă necesară un an sau doi, este relativ scurtă, relativ netedă şi deseori un pro¬ces foarte plăcut atît pentru pacient cît şi pentru terapeut. în
GRAŢIA ŞI BOALA MINTALĂ: MITUL LUI ORESTE 269
orice caz, indiferent dacă e relativ uşoară sau dificilă şi pre¬lungită, transformarea Furiilor în Eumenide va apărea. Cei care au stat faţă în faţă cu boala lor mintală, care şi-au accep¬tat totala responsabilitate pentru ea şi au făcut schimbările necesare în ei înşişi pentru a depăşi boala şi-au dat seama nu numai că sînt vindecaţi şi eliberaţi de blestemele copilăriei lor şi ale strămoşilor, dar şi că trăiesc într-o lume nouă şi diferită. Problemele de altădată sînt percepute acum ca oportunităţi. Barierele dezgustătoare de altădată sînt acum provocări bine¬venite. Gînduri înainte nedorite devin intuiţii folositoare; sentimente înainte renegate devin sursă de energie şi îndru-mare, întîmplări care odinioară păreau a fi poveri par acum daruri, inclusiv simptomele din care şi-au revenit. „Depresia şi atacurile mele de anxietate au fost cele mai bune lucruri care mi s-au întîmplat vreodată”, vor spune ei la sfîrşitul unei terapii reuşite. Chiar dacă vor ieşi din terapie fără credinţă în Dumnezeu, astfel de pacienţi care au reuşit vor avea totuşi în general un sentiment foarte real că au fost atinşi de graţie.
Rezistenţa la graţie

Oreste nu s-a dus la psihoterapeut; s-a vindecat singur. Chiar dacă ar fi existat psihoterapeuţi în Grecia antică, el tot ar fi trebuit să se vindece singur. Pentru că aşa cum am men¬ţionat, psihoterapia este doar un instrument — o disciplină. De pacient depinde să aleagă sau să respingă instrumentul, iar odată ales, pacientul este cel care hotărăşte cît să foloseas¬că acest instrument şi cu ce scop. Există oameni care vor de¬păşi tot felul de obstacole — de exemplu, bani insuficienţi, experienţe anterioare dezastruoase cu psihiatri sau psihotera¬peuţi, dezaprobarea rudelor, clinici reci şi respingătoare — pentru a urma o terapie şi pentru a obţine orice picătură din beneficiile ei posibile. Alţii însă vor respinge terapia chiar da¬că le va fi oferită pe o tavă de argint; sau chiar dacă ajung să se angreneze într-o relaţie terapeutică, vor trece prin ea ca gîsca prin apă, netrăgînd nici un folos, indiferent cît de capa¬bil este terapeutul, indiferent de efortul şi iubirea lui. Deşi la sfîrşitul unui caz de succes sînt tentat să am sentimentul că eu
270
Graţia
l-am vindecat pe pacient, ştiu că, în realitate, nu am fost mai mult decît un catalizator — şi că am avut noroc să fiu astfel. Dacă în ultimă instanţă oamenii se vindecă singuri cu sau fă¬ră instrumentul psihoterapiei, de ce sînt atît de puţini cei ca¬re o fac şi atît de mulţi cei care nu o fac? Dacă drumul creşte¬rii spirituale, în ciuda dificultăţii, este deschis tuturor, de ce atît de puţini aleg să meargă pe el?
La această problemă se referea Cristos cînd a spus „căci mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi”. Dar de ce sînt aleşi doar puţini şi ce îi distinge pe aceştia de cei mulţi? Răspun¬sul pe care mulţi psihoterapeuţi sînt obişnuiţi să îl dea se ba¬zează pe o concepţie privind diferitele grade de gravitate în psihopatologie. Cu alte cuvinte, ei cred că deşi mulţi oameni sînt bolnavi, unii sînt mai bolnavi decît alţii, iar cei mai bol¬navi sînt mai dificil de vindecat. Mai mult, gravitatea bolii mintale a cuiva este în mod direct determinată de cît de de¬vreme au fost privaţi de grija părintească şi de gravitatea acestei privaţiuni suferite în copilărie. Anume, se crede că in¬divizii cu psihoze au avut parte de foarte puţină grijă din par¬tea părinţilor în primele nouă luni de viaţă; boala poate fi ameliorată printr-o formă sau alta de tratament, dar e aproa¬pe imposibil de vindecat. Se crede că indivizii cu tulburări de caracter au avut parte de o grijă părintească adecvată ca su¬gari, dar foarte săracă în perioada dintre vîrsta de nouă luni şi doi ani, cu rezultatul că ei sînt mai puţin bolnavi decît psi-hoticii, dar încă destul de bolnavi pentru a fi dificil de vinde¬cat. Despre indivizii cu nevroze se crede că au avut parte de o grijă părintească adecvată în prima copilărie, dar că apoi această grijă a devenit neîndestulătoare cîndva, după vîrsta de doi ani, dar de obicei începînd înainte de vîrsta de cinci sau şase ani. Despre nevrotici se crede că sînt mai puţin bol¬navi decît cei cu tulburări cu caracter sau psihotici şi, prin ur¬mare, mai uşor de tratat şi de vindecat.
Cred că există destul de mult adevăr în această schemă şi că ea formează o teorie psihiatrică destul de folositoare prac¬ticienilor în mai multe feluri. Nu trebuie criticată cu totul. To¬tuşi, ea nu ne spune întreaga poveste. Printre altele, ea deni¬grează importanţa vastă a grijii părinteşti în copilăria tîrzie şi adolescenţă. Există motive bune pentru a crede că grija părin-
REZISTENŢA LA GRAŢIE
271
tească insuficientă în aceşti ani din urmă poate produce ea în¬săşi boli mintale şi că o bună grijă părintească în timpul ani¬lor din urmă poate vindeca multe sau poate toate rănile cau¬zate de grija părintească insuficientă din primii ani. Mai mult, deşi schema are o valoare predictivă în sens statistic — nevro¬ticii sînt în general mai uşor de tratat decît persoanele cu tul¬burări de caracter, iar cei cu tulburări de caracter sînt în gene¬ral mai uşor de tratat decît psihoticii — ea nu reuşeşte să prezică prea bine cursul dezvoltării într-un caz individual. Astfel, cea mai rapidă analiză reuşită în întregime pe care am făcut-o vreodată a fost cea a unui bărbat care a venit la mine cu o psihoză majoră şi a cărui terapie a ajuns cu bine la sfîrşit în nouă luni. Pe de altă parte, am lucrat timp de trei ani cu o femeie care în mod clar avea „doar” o nevroză şi care ar fi tre¬buit să dobîndească doar o minimă îmbunătăţire.
Printre factorii pe care această schemă a diferitelor grade de gravitate a bolilor psihice nu reuşeşte să îi ia în considera¬re se numără acel lucru efemer din pacient care poate fi nu¬mit „voinţa de a creşte”. Este posibil ca un individ să fie ex¬trem de bolnav şi totuşi, în acelaşi timp, să posede o extrem de puternică „voinţă de a creşte”, caz în care vindecarea va apărea. Pe de altă parte, o persoană care este doar uşor bol¬navă, atît cît putem defini afecţiunea psihiatrică, dar căreia îi lipseşte voinţa de a creşte nu se va mişca un centimetru din poziţia ei nesănătoasă. Cred, prin urmare, că voinţa de a creş¬te a pacientului este în mod crucial hotărîtoare pentru succe¬sul sau eşecul psihoterapiei. Totuşi, există un factor care nu este deloc înţeles sau măcar recunoscut de către teoria psihia¬trică contemporană.
Deşi recunosc extrema importanţă a acestei voinţe de a creşte, nu ştiu în ce măsură voi fi capabil să contribui la înţe¬legerea ei, fiindcă acest concept ne aduce încă o dată în pra¬gul misterului. Se va vedea imediat că voinţa de a creşte este în esenţă acelaşi fenomen ca şi iubirea. Iubirea este voinţa de extindere de sine prin creştere spirituală. Oamenii care iubesc veritabil sînt prin definiţie oameni aflaţi în creştere. Am dis¬cutat despre faptul că însăşi capacitatea de a iubi este nutrită de către grija iubitoare a părinţilor, dar am făcut de asemenea observaţia că nutrirea părintească de una singură nu reuşeş¬te să asigure existenţa acestei capacităţi în toţi oamenii. Citi-
272
Graţia
torul îşi va aminti că a doua secţiune a acestei cărţi se termi¬na cu patru întrebări despre iubire, dintre care vom discuta acum două: de ce unii oameni nu reuşesc să răspundă la tra¬tamentul celor mai buni şi mai iubitori terapeuţi şi de ce unii oameni depăşesc copilării lipsite total de iubire cu sau fără ajutorul psihoterapiei, pentru a deveni ei înşişi persoane pli¬ne de iubire? Cititorul îşi va aminti de asemenea că am afir¬mat atunci că mă îndoiesc că voi putea răspunde la aceste în¬trebări, spre satisfacţia completă a cuiva. Am sugerat că poate fi totuşi aruncată o oarecare lumină asupra acestor întrebări, luînd în considerare conceptul de graţie.
Am ajuns să cred şi am încercat să demonstrez că capaci¬tatea de a iubi a oamenilor şi, prin urmare, voinţa lor de a creşte este nutrită nu doar de iubirea părinţilor în timpul co¬pilăriei, dar de asemenea, de-a lungul vieţilor lor, de către graţie sau de către iubirea lui Dumnezeu. Aceasta este o pu¬ternică forţă externă conştiinţei lor, care operează prin inter¬mediul inconştientului la fel ca şi prin intermediul unei per¬soane iubitoare, alta decît părinţii şi prin alte căi adiţionale pe care nu le înţelegem. Datorită graţiei, este posibil ca oamenii să depăşească traumele cauzate de părinţii lipsiţi de iubire şi să devină ei înşişi oameni iubitori, care s-au ridicat mult dea¬supra părinţilor lor pe scara evoluţiei umane. De ce atunci doar unii oameni cresc spiritual şi evoluează dincolo de cir¬cumstanţele felului în care s-au comportat părinţii? Cred că graţia este disponibilă pentru oricine, că sîntem cu toţii învă¬luiţi în dragostea lui Dumnezeu, nici unul mai puţin nobil decît altul. Singurul răspuns pe care îl pot da este prin urma¬re acela că mulţi dintre noi aleg să nu ia în seamă chemarea graţiei şi să refuze ajutorul ei. Afirmaţia lui Cristos — „căci mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi” — aş putea-o tradu¬ce ca însemnînd „toţi sînt chemaţi şi de către graţie, dar pu¬ţini dintre noi aleg să asculte chemarea ei”.
întrebarea devine atunci: De ce doar atît de puţini dintre noi aleg să ia în seamă chemarea graţiei? De ce cei mai mulţi dintre noi se opun graţiei? Am vorbit mai devreme despre graţia care ne înzestrează cu o anumită rezistenţă inconştien¬tă la boală. Cum se face atunci că părem să posedăm o rezis¬tenţă egală la sănătate? Răspunsul la această întrebare a fost de fapt deja dat. Este vorba de lenea noastră, de păcatul ori-
REZISTENŢA LA GRAŢIE
273
ginar al entropiei cu care am fost blestemaţi. Tot aşa cum gra¬ţia este sursa supremă a forţei care ne împinge să urcăm sca¬ra evoluţiei umane, entropia este cea care ne face să rezistăm la această forţă, să rămînem pe treapta confortabilă şi uşoară pe care ne aflăm acum sau chiar să coborîm la forme de exis¬tenţă din ce în ce mai puţin pretenţioase. Am vorbit pe larg despre cît de dificil este să ne disciplinăm, să iubim veritabil, să creştem spiritual. Este natural să dăm înapoi în faţa dificul¬tăţii. Deşi ne-am ocupat de fundamentul problemei entropiei sau lenii, mai există un aspect al ei care merită încă o dată o menţiune particulară: chestiunea puterii.
Psihiatrii şi alţi oameni sînt familiarizaţi cu faptul că pro¬blemele psihiatrice apar cu o remarcabilă frecvenţă la indivizi curînd după ce au fost promovaţi într-o poziţie de mai mare putere şi responsabilitate. Psihiatrul militar care este mai fa¬miliarizat cu problema „nevrozei de promovare” este de ase¬menea conştient că problema nu apare cu o frecvenţă şi mai mare din cauza numărului mare de soldaţi care reuşesc să re¬ziste încă de la început promovării. Există mulţi militari de carieră de rang inferior care pur şi simplu nu doresc să devi¬nă sergenţi de companie, plutonieri sau plutonieri majori. Există un mare număr de subofiţeri care mai degrabă ar muri decît să devină ofiţeri şi care în mod repetat resping ofertele de instruire pentru a deveni ofiţeri, grad pentru care, în vir¬tutea inteligenţei şi stabilităţii lor, ar părea bine dotaţi.
Aşa se întîmplă şi cu creşterea spirituală, la fel ca în viaţa profesională. Deaorece chemarea graţiei înseamnă o promo¬vare, o chemare către o poziţie de o mai mare responsabilita¬te şi putere. A fi conştient de graţie, a experimenta personal prezenţa ei constantă, a şti cît de aproape eşti de Dumnezeu înseamnă a cunoaşte şi a experimenta continuu o linişte şi o pace interioară pe care doar cîţiva o posedă. Pe de altă parte, această cunoaştere şi conştientizare aduce cu ea o mare res¬ponsabilitate. A experimenta apropierea de Dumnezeu în¬seamnă de asemenea a experimenta obligaţia de a fi Dumne¬zeu, de a fi agent al puterii şi iubirii Lui. Chemarea graţiei este chemarea către o viaţă de grijă plină de efort, către o via¬ţă de servire şi de sacrificiu. Este o trecere de la copilăria spi¬rituală la maturitatea spirituală, o chemare la a fi părinte pen-
274
Gratia
tru omenire. T.S. Eliot descrie această chestiune în predica de Crăciun pe care Thomas Becket o ţine în piesa Murder in the Cathedral (Crimă în catedrală).
Dar gîndiţi-vă puţin la cuvîntul „pace”. Nu vi se pare ciudat că îngerii trebuie să vestească Pacea cînd lumea fă¬ră încetare este îndurerată de Război şi de frica de Război? Nu vi se pare vouă că vocile îngereşti greşesc şi că promi¬siunea este o dezamăgire sau o înşelătorie?
Reflectaţi acum la felul cum Domnul însuşi a vorbit despre Pace. El le-a spus discipolilor Săi: „Pace vă las vo¬uă, pacea Mea o dau vouă”*.
S-a gîndit El la Pace aşa cum ne gîndim noi la ea: rega¬tul Angliei în pace cu vecinii săi, baronii în pace cu regele, gospodarul socotindu-şi în pace cîştigurile, casa măturată, cel mai bun vin pentru prieteni pe masă, nevasta cîntîn-du-le copiilor? Acei bărbaţi discipoli ai Săi nu ştiau despre astfel de lucruri, ei mergeau în călătorii departe pentru a suferi pe mare şi pe uscat, pentru a cunoaşte tortura, pen¬tru a fi închişi, dezamăgiţi, pentru a suferi moartea prin martiraj. Ce înţelege atunci El prin pace? Dacă întrebaţi aceasta, amintiţi-vă că El a spus de asemenea „nu precum dă lumea vă dau Eu”**.
Deci El le-a dat discipolilor Săi pace, dar nu pace aşa cum o dă lumea.***
Deci odată cu pacea graţiei vin şi responsabilităţile, dato¬riile, obligaţiile chinuitoare. Nu este remarcabil faptul că atît de mulţi sergenţi bine dotaţi nu doresc să-şi pună pe umeri epoleţii de ofiţer? Nu este de mirare că pacienţii psihoterapiei n-au nici cel mai mic gust pentru puterea care însoţeşte sănă¬tatea mintală autentică. O tînără care a făcut terapie cu mine timp de un an pentru o depresie extinsă şi care a ajuns să afle o mulţime de lucruri despre psihopatologia rudelor sale era extrem de bucuroasă într-o zi pentru că reuşise să se descur-
* Ioan 14, 27. (N. trad) ** Ioan 14, 27. (N. trad.)
*** The Complete Poems and Plays (Opere complete), 1909-1950, Har-court Brace, New York, 1952, pp. 198-199.
REZISTENŢA LA GRATIE
275
ce cu înţelepciune, sînge rece şi uşurinţă într-o situaţie de fa¬milie. „M-am simţit cu adevărat bine”, a spus ea. „Aş vrea să simt acest lucru mai des.” I-am spus că acest lucru se poate întîmpla, arătîndu-i că motivul pentru care s-a simţit atît de bine era acela că pentru prima oară cînd a fost vorba de fami¬lia ei s-a aflat într-o poziţie de putere, fiind conştientă de co¬municarea lor distorsionată şi de felurile nesincere în care în¬cercau să o manipuleze pentru a realiza aşteptările lor nerealiste şi că astfel a reuşit ea să fie la înălţimea situaţiei. I-am spus că odată ce va putea să-şi extindă acest tip de con¬ştientizare la alte situaţii, va putea să se găsească de tot mai multe ori la „înălţimea situaţiei” şi, prin urmare, să aibă par¬te de sentimente bune din ce în ce mai frecvent. M-a privit cu un început de sentiment de oroare. „Dar asta mi-ar cere să gîndesc tot timpul!”, a spus ea. Am fost de acord că puterea ei ar putea să evolueze şi să se menţină prin multă gîndire şi că ea se va debarasa astfel de sentimentul de neputinţă aflat la rădăcina depresiei ei. A devenit furioasă. „Nu vreau să gîn¬desc la naiba tot timpul”, a ţipat ea. „Nu am venit aici pentru ca viaţa mea să devină mai dificilă. Nu vreau decît să pot să mă relaxez şi să mă bucur. Dvs. aşteptaţi de la mine ca eu să fiu un fel de Dumnezeu sau ceva în genul ăsta!” E trist să spun că la scurtă vreme după aceea această femeie potenţial strălucită a terminat tratamentul prea puţin vindecată, îngro¬zită de pretenţiile pe care le avea sănătatea mintală de la ea. Ar putea suna ciudat pentru un novice, dar psihoterapeu-ţii sînt familiarizaţi cu faptul că oamenii sînt în mod curent îngroziţi de sănătatea mintală. O parte majoră a sarcinii psi¬hoterapiei constă nu doar în a-i face pe pacienţi să ajungă la experienţa sănătăţii mintale, dar, de asemenea, printr-un amestec de consolare, redare a încrederii şi de severitate, să prevină faptul ca pacienţii să fugă de această experienţă oda¬tă ce au avut-o. într-o privinţă, această frică este legitimă şi, în sine, nu nesănătoasă: frica de a deveni puternic este frica de a folosi greşit puterea. Sfîntul Augustin scria: „Dilige et qu-od isfac”, însemnînd: „Dacă eşti iubitor şi sîrguincios vei pu¬tea face orice vei dori.”*
1 Ioan 7. Patrologia Latina 35,2033.

276
Graţia
REZISTENTA LA GRAŢIE
277
Dacă oamenii progresează îndeajuns în psihoterapie, ei vor lăsa în cele din urmă în spate sentimentul că nu pot să co¬opereze cu o lume copleşitoare şi fără milă şi într-o zi îşi vor da seama brusc că le stă în putere să facă tot ce vor. Conştien¬tizarea acestei libertăţi este înspăimîntătoare. „Dacă pot să fac tot ce vreau”, vor gîndi ei, „ce mă va opri de la a face greşeli grosolane, de la a comite nelegiuiri, de la a fi imoral, de la a abuza de libertatea şi puterea mea? Sînt sîrguinţa şi iubirea mea suficiente ca să mă conducă?”
Dacă conştientizarea puterii şi a libertăţii este trăită ca o experienţă a chemării graţiei, aşa cum se întîmplă deseori, răspunsul va fi de asemenea: „O, Doamne, mi-e teamă că nu sînt vrednic de încrederea Ta.” Această frică este bineînţeles ea însăşi parte integrantă a sîrguinţei şi iubirii cuiva şi prin urmare este folositoare în guvernarea de sine care previne abuzul de putere. Din acest motiv ea nu trebuie lăsată la o parte; dar nu trebuie să fie atît de uriaşă încît să oprească o persoană să ia în seamă chemarea graţiei şi să-şi asume pute¬rea de care este capabilă. Cei care au chemarea graţiei pot să se lupte ani de zile cu frica lor înainte de a putea să o dep㬺ească şi să-şi accepte propria evlavie. Cînd această frică şi senzaţie de nevrednicie sînt atît de mari încît să oprească asu¬marea puterii, este vorba de o problemă nevrotică, ce ar pu¬tea deveni problema centrală în psihoterapia cuiva.
Dar pentru mulţi oameni frica nu de faptul că ar putea abuza de putere reprezintă problema principală în rezistenţa lor la graţie. Nu partea din maxima Sfîntului Augustin cu „fă ce vrei” este indigestă pentru ei, ci partea cu „fii sîrguincios”. Mulţi dintre noi sînt precum copiii sau adolescenţii; credem că libertatea şi puterea adultului ni se cuvine, dar nu prea avem apetit pentru responsabilitatea şi disciplina de sine a adultului. Aşa cum ne simţim oprimaţi de către părinţii noş¬tri — sau de către societate sau soartă — la fel avem nevoie de puteri deasupra noastră pe care să dăm vina pentru con¬diţia în care ne aflăm. A ne ridica pînă la poziţia unei aseme¬nea puteri, în care să nu avem pe cine da vina în afară de noi înşine, reprezintă o stare de lucruri care provoacă frică. Aşa cum am menţionat deja, dacă Dumnezeu nu ar fi cu noi în această poziţie înaltă, am fi îngroziţi de solitudinea noastră.

Totuşi, mulţi au o capacitate atît de mică de a tolera solitudi¬nea puterii, încît mai degrabă resping prezenţa lui Dumne¬zeu decît să aibă experienţa lor înşile ca singur căpitan al va¬sului lor. Mulţi oameni vor pacea fără solitudinea puterii. Şi vor încrederea în sine a adultului fără să trebuiască să se ma¬turizeze.
Am spus în mai multe feluri cît de dificil este să te matu¬rizezi. Foarte puţini păşesc siguri pe ei şi fără şovăială în via¬ţa de adult, totdeauna doritori de responsabilităţi noi şi mai mari. Mulţi îşi tîrăsc picioarele şi în fapt nu devin niciodată mai mult decît parţial adulţi, totdeauna dînd înapoi de la ce¬rinţele unei maturizări complete. Aşa este şi cu creşterea spi¬rituală, inseparabilă de procesul maturizării psihologice. Chemarea graţiei este în forma sa ultimă o somaţie de a fi una cu Dumnezeu, de a-ţi asuma egalitatea cu Dumnezeu. Prin urmare, este o chemare la maturitate completă. Sîntem obiş¬nuiţi să ne imaginăm experienţa convertirii sau a bruştei che¬mări a graţiei ca pe un fenomen de tipul „O, bucurie!” Din ex¬perienţa mea, ea este de multe ori, măcar parţial, un fenomen „O, la naiba!” în momentul în care auzim în cele din urmă chemarea, am putea spune: „O, mulţumesc Doamne!”; sau am putea spune: „O, Doamne, sînt nevrednic” sau am putea spune: „O, Doamne, chiar trebuie?”
Deci faptul că „mulţi sînt chemaţi, dar puţini sînt aleşi” este uşor explicabil în lumina dificultăţilor inerente de a răs¬punde la chemarea graţiei. întrebarea cu care am rămas atunci nu este de ce oamenii eşuează în a accepta psihoterapia sau de ce eşuează să beneficieze de ea, chiar cînd se află în cele mai bune mîini, şi nici de ce oamenii se opun în mod curent graţiei; forţa entropiei face să fie natural faptul de a se com¬porta astfel. Mai degrabă, întrebarea este opusă: cum de cîţi-va iau în seamă chemarea, care este atît de dificilă? Ce-i dis¬tinge pe aceşti cîţiva de cei mulţi? Nu pot să răspund la această întrebare. Aceşti oameni pot veni cu o formaţie cultă bogată sau cu o formaţie superstiţioasă împovărătoare. Ei pot să fi avut experienţa unor părinţi iubitori, dar e la fel de pro¬babil să fi trăit experienţa unei profunde privări de afecţiunea părintească sau de grija veritabilă. Ei pot intra în psihoterapie din cauza unor dificultăţi minore de adaptare sau cu boli
278
Graţia
mintale copleşitoare. Pot fi bătrîni sau tineri. Pot lua în seamă brusc chemarea graţiei şi cu aparentă uşurinţă. Sau pot lupta împotriva ei şi o pot blestema, făcîndu-i loc doar gradual şi dureros, centimetru cu centimetru. Prin urmare, cu experien¬ţa pe care am dobîndit-o de-a lungul anilor, am devenit mai puţin selectiv în hotărîrea pe cine voi încerca să tratez. îmi cer scuze faţă de cei pe care i-am exclus de la terapie ca rezultat al ignoranţei mele. Am învăţat că în primele stadii ale proce¬sului psihoterapeutic nu am absolut nici o capacitate de a prezice care dintre pacienţii mei nu va reuşi să răspundă la te¬rapie, care va răspunde printr-o creştere semnificativă, totuşi parţială, şi care va creşte miraculos imediat pînă la starea de graţie. Cristos însuşi a vorbit despre imposibilitatea de a pre¬zice graţia cînd i-a spus lui Nicodim: „Vîntul suflă unde vo¬ieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine şi încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.”*
După ce am spus atît cît am putut despre fenomenul gra¬ţiei, la final nu ne-a rămas decît să recunoaştem natura ei mis¬terioasă.

întîmpinarea graţiei

Şi sîntem iarăşi în faţa unui paradox. De-a lungul acestei cărţi, am scris despre creşterea spirituală ca şi cum ar fi un proces predictibil şi ordonat. Am dat de înţeles că creşterea spirituală poate fi învăţată aşa cum cineva învaţă pentru doc¬torat, de exemplu; dacă îţi plăteşti taxele şi munceşti îndea¬juns, bineînţeles că vei reuşi să primeşti acest grad academic. Am interpretat spusa lui Cristos „mulţi sînt chemaţi, dar pu¬ţini sînt aleşi” ca semnificînd faptul că foarte puţini aleg să ia în seamă chemarea graţiei din cauza dificultăţilor ce intervin. Prin această interpretare am indicat că faptul de a fi binecu-vîntaţi de graţie este o chestiune ce ţine de alegerea noastră. In esenţă, am spus că graţia se cîştigă. Şi ştiu că acest lucru es¬te adevărat.
‘ Ioan 3, 8.
ÎNTÎMPINAREA GRAŢIEI
279
in acelaşi timp, ştiu că de fapt lucrurile nu se întîmplă de¬loc astfel. Nu noi ajungem la graţie, graţia ajunge la noi. în-cercînd să obţinem graţia, ea ne-ar putea ocoli. Am putea să nu o căutăm şi totuşi ea să ne găsească. în mod conştient, am putea dori cu aviditate viaţa spirituală, dar să descoperim apoi tot felul de piedici în cale. Sau s-ar putea ca aparent să nu prea avem gust pentru viaţa spirituală şi totuşi să fim vi¬guros chemaţi către ea, în ciuda voinţei noastre. Deşi, la un nivel, noi sîntem cei care alegem dacă vom lua în seamă che¬marea graţiei, la un altul pare clar că Dumnezeu este cel care face alegerea. Experienţa comună a celor care au atins starea de graţie, cărora „viaţă nouă din ceruri” le-a fost dată, este una de uluire faţă de propria condiţie. Nu simt că ei au fost cei care au cîştigat-o. Deşi au o conştientizare realistă asupra bunătăţii naturii lor particulare, ei nu pun natura lor pe sea¬ma voinţei proprii. Mai degrabă, simt distinct faptul că bună¬tatea naturii lor a fost creată de mîini mai înţelepte şi mai is¬cusite decît ale lor. Cei care sînt mai apropiaţi de graţie sînt cei mai conştienţi de caracterul misterios al darului ce li s-a dat.
Cum vom rezolva acest paradox? Nu o s-o facem. Poate cel mai bun lucru pe care-1 putem spune este că, deşi nu pu¬tem ajunge prin noi înşine la graţie, putem ca prin voinţă să ne deschidem faţă de miraculoasa ei venire. Putem să ne pre¬gătim pe noi înşine să fim un teren fertil, un loc bine primi¬tor. Dacă ne putem transforma în indivizi total disciplinaţi, pe de-a-ntregul iubitori, atunci, chiar dacă am fi ignoranţi în ceea ce priveşte teologia şi chiar dacă nu ne-am gîndi deloc la Dumnezeu, ne-am pregătit bine pe noi înşine pentru venirea graţiei. Reciproc, studiile de teologie reprezintă o metodă in¬suficientă de pregătire şi prin ea însăşi, complet nefolositoa¬re. Totuşi, am scris această secţiune deoarece cred că conştien¬tizarea existenţei graţiei poate fi de un considerabil folos pentru cei care au ales să călătorească pe dificila cale a creşte¬rii spirituale. Această conştientizare le va uşura călătoria în cel puţin trei feluri: îi va ajuta să tragă avantajele graţiei de-a lungul drumului, le va da un simţ mai sigur al direcţiei şi le va oferi încurajare.
280
Graţia
paradoxul că alegem graţia şi că sîntem aleşi de către gra¬tie este esenţa fenomenului serendipităţii. Serendipitatea a fost definită ca „darul de a găsi lucruri valoroase sau agrea¬bile fără a le căuta”. Buddha a găsit iluminarea doar atunci cînd a încetat să o caute — cînd a lăsat-o să vină la el. Pe de altă parte, cine se poate îndoi că eliberarea nu a venit la el anume pentru că şi-a dedicat cel puţin şaisprezece ani cău-tînd-o, şaisprezece ani de pregătire? El a căutat-o şi nu a cău¬tat-o în acelaşi timp. Furiile s-au transformat în Purtătoare ale Graţiei tocmai pentru că Oreste a lucrat pentru a cîştiga fa¬voarea zeilor şi în acelaşi timp nu a aşteptat ca zeii să-i nete-zească drumul. Prin acest amestec paradoxal de a căuta şi de a nu căuta a obţinut el darul serendipităţii şi binecuvântarea graţiei.
Acelaşi fenomen este în mod curent demonstrat de felul în care pacienţii utilizează visele în psihoterapie. Unii pacienţi, conştienţi de faptul că visele conţin răspunsuri la problemele lor, vor căuta cu aviditate aceste răspunsuri printr-un efort deliberat, mecanic şi considerabil, înregistrînd fiecare dintre visele lor complet detaliat şi vor aduce literalmente la şedin¬ţe mormane de vise. Dar visele lor le sînt de puţin ajutor. în¬tr-adevăr, tot acest material cu vise poate fi o piedică pentru terapia lor. Pentru că nu e îndeajuns de mult timp să analize¬ze toate aceste vise. Pentru că acest voluminos material cu vi¬se poate servi la împiedicarea muncii în domenii mai fruc¬tuoase de analiză. Şi pentru că e probabil ca tot acest material să fie foarte obscur. Astfel de pacienţi trebuie să fie învăţaţi să nu mai caute vise, să lase visele să vină la ei, să lase incon¬ştientul să aleagă care din vise trebuie să intre în conştiinţă. Această învăţare poate să fie destul de dificilă ea însăşi, ce-rînd aşa cum se întîmplă ca pacientul să renunţe la un anume control şi să-şi asume o relaţie mai pasivă în mintea lui. Dar odată ce un pacient învaţă să nu facă nici un efort conştient pentru a apuca visele, materialul cu vise amintit descreşte în cantitate, dar creşte dramatic în calitate. Rezultatul este că vi¬sele pacientului, aceste daruri din inconştient care acum nu mai sînt căutate — uşurează elegant procesul dorit al vinde¬cării. Dacă privim cealaltă faţă a monedei totuşi, vom vedea că sînt mulţi pacienţi care intră în psihoterapie cu absolut nici
ÎNTÎMPINAREA GRAŢIEI
281
o conştientizare sau înţelegere a imensei valori pe care visele o pot avea pentru ei. Prin urmare, ei aruncă din conştiinţă tot materialul visului ca fiind nevaloros şi neimportant. Aceşti pacienţi trebuie mai întîi să fie învăţaţi să-şi amintească vise¬le şi apoi cum să aprecieze şi să perceapă comoara ce zace înăuntrul lor. Pentru a utiliza eficient visele, trebuie să lu¬crăm pentru a deveni conştienţi de valoarea lor şi pentru a trage avantaje din ele atunci cînd ajung la noi şi trebuie de asemenea să lucrăm uneori pentru a nu le căuta sau aştepta. Trebuie să le lăsăm să fie adevărate daruri.
Deci aşa stau lucrurile cu graţia. Am văzut deja că visele sînt doar o formă sau o cale prin care ne sînt date darurile graţiei. Aceeaşi abordare paradoxală trebuie folosită în ceea ce priveşte toate celelalte forme: intuiţii bruşte, premoniţii şi o întreagă serie de evenimente sincronice de serendipitate. Şi faţă de toată iubirea. Oricine vrea să fie iubit. Dar mai întîi trebuie să ne facem pe noi demni de a fi iubiţi. Trebuie să ne pregătim pentru a fi iubiţi. Facem acest lucru devenind noi înşine fiinţe umane iubitoare şi disciplinate. în cazul în care căutăm să fim iubiţi — dacă ne aşteptăm să fim iubiţi — acest lucru nu se poate împlini; vom fi dependenţi şi lacomi şi nu vom iubi veritabil. Dar atunci cînd ne nutrim pe noi înşine şi pe ceilalţi fără a avea ca preocupare principală obţinerea unei recompense, atunci vom deveni demni de a fi iubiţi, iar răs¬plata de a fi iubiţi pe care nu am căutat-o ne va găsi ea. Aşa este cu iubirea umană şi aşa este cu iubirea lui Dumnezeu.
Una din intenţiile principale ale acestei secţiuni despre graţie a fost aceea de a-i ajuta pe cei aflaţi pe calea creşterii spirituale să înveţe să aibă competenţa serendipităţii. Să rede-finim acum serendipitatea nu ca pe un dar, ci ca pe o capaci¬tate învăţată de a recunoaşte şi de a utiliza darurile graţiei ca¬re ne sînt date de dincolo de domeniul voinţei conştiente. Cu această capacitate vom descoperi că dezvoltarea noastră spi¬rituală este îndrumată de o mînă invizibilă şi de inimaginabi¬la înţelepciune a lui Dumnezeu cu o infinit mai mare acura¬teţe decît cea de care e capabilă voinţa noastră conştientă, neajutorată. îndrumată, călătoria devine mai rapidă.
Intr-un fel sau altul, aceste idei au fost stabilite cu mult înainte — de către Buddha, de către Cristos, de către Lao Tzî,
282
Gratia
printre mulţi alţii. Originalitatea aceste cărţi derivă din faptul că eu am ajuns la aceeaşi înţelegere printr-o cale individuală, ducîndu-mi viaţa în secolul XX. Dacă ceri o mai mare înţele¬gere decît cea pe care notele de subsol moderne pot să ţi-o ofere, atunci începe sau întoarce-te la texele antice. Caută o mai mare înţelegere, dar nu te aştepta la o detaliere mai am¬plă. Sînt mulţi care datorită pasivităţii, dependenţei, fricii şi lenii vor să li se arate fiecare centimetru din cale şi să li se de¬monstreze că fiecare pas va fi sigur şi că le merită efortul. Acest lucru nu poate fi făcut. Deoarece călătoria dezvoltării spirituale cere curaj, iniţiativă, independenţă a gîndurilor şi a acţiunilor. Deşi vorbele profeţilor şi ajutorul graţiei sînt dis¬ponibile, călătoria trebuie însă să fie făcută de unul singur. Nici un învăţător nu te poate duce acolo. Nu există formule prestabilite. Ritualurile sînt doar ajutoare pentru învăţare, ele nu sînt însăşi învăţarea. A mînca hrană organică, a spune cinci Ave Măria înainte de micul dejun, rugîndu-te cu faţa la est sau la vest sau mergînd la biserică duminica, toate acestea nu te vor duce la destinaţie. Nu poate fi spus nici un cuvînt, nu poate fi predată nici o învăţătură care să-1 elibereze pe că¬lătorul spiritual de necesitatea de a-şi lua singur calea, de a urca cu efort şi angoasă pe propriul drum, trecînd prin îm¬prejurările unice ale propriilor lor vieţi pînă la identificarea sinelui lor individual cu Dumnezeu.
Chiar atunci cînd înţelegem cu adevărat aceste chestiuni, călătoria creşterii spirituale este încă atît de solitară şi dificilă încît deseori ne descurajăm. Faptul că trăim într-o epocă şti¬inţifică, deşi ne este de ajutor în unele aspecte, serveşte pentru unii la cultivarea descurajării. Credem în pricipiile mecanice ale universului; nu în miracole. Prin ştiinţă, am ajuns să aflăm că sălaşul nostru este o planetă a unei stele printre altele pier¬dută într-o galaxie. Şi tot aşa cum părem pierduţi în mijlocul enormităţii universului extern, ştiinţa ne face să ne dezvol¬tăm o imagine despre noi înşine ca fiind neajutoraţi şi guver¬naţi de forţe interne ce nu sînt supuse voinţei noastre — de moleculele chimice din creierul nostru şi de conflictele din in¬conştientul nostru, care ne constrîng să simţim şi să ne com¬portăm într-un anume fel atunci cînd noi nu sîntem nici mă¬car conştienţi de ceea ce facem. Astfel, înlocuirea miturilor
ÎNTÎMPINAREA GRAŢIEI
283
umane de informaţiile ştiinţifice ne-a făcut să suferim de un sentiment al lipsei de sens personale. Căci ce semnificaţie po¬sibilă putem avea, ca indivizi sau chiar ca rasă, mişcaţi înco¬lo şi încoace de forţe interne chimice şi psihologice pe care nu le înţelegem, invizibile într-un univers ale cărui dimensiuni sînt atît de largi încît nici chiar ştiinţa nu le poate măsura?
Totuşi, aceeaşi ştiinţă este cea care, într-un anumit fel, m-a ajutat să percep realitatea fenomenului graţiei. Am încercat să transmit această percepţie. Odată ce percepem realitatea graţiei, înţelegerea nostră înşine ca lipsiţi de sens şi insigni¬fianţi este puternic zguduită. Faptul că există dincolo de noi înşine şi de voinţa noastră conştientă o puternică forţă care nutreşte dezvoltarea şi evoluţia este îndeajuns pentru a în¬toarce pe dos ideea insignifianţei de sine. Existenţa acestei forţe (odată percepută) indică cu incontestabilă siguranţă faptul că dezvoltarea spirituală a omului este de cea mai mare importanţă pentru ceva mai măreţ decît noi înşine. Acest ce¬va îl numim Dumnezeu. Existenţa graţiei este dovada prima fade nu doar a realităţii lui Dumnezeu, dar de asemenea a re¬alităţii că voinţa lui Dumnezeu este devotată creşterii spiritu¬lui individual uman. Ceea ce altădată părea a fi un basm se dovedeşte a fi realitate. Ne trăim vieţile sub privirea lui Dum¬nezeu, nu la periferia, ci în centrul viziunii Sale, a preocupă¬rii Sale. Este probabil că universul aşa cum îl cunoaştem este doar o treaptă către intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu sîntem pierduţi în univers. Din contră, realitatea graţiei in¬dică umanitatea ca fiind centrul universului. Acest timp şi spaţiu există ca noi să călătorim prin el. Atunci-cînd pacienţii mei pierd din vedere semnificaţia pe care o au şi sînt descu¬rajaţi de efortul muncii pe care o facem, le spun uneori că ra¬sa umană este aproape de a face un salt în evoluţia sa. „Dacă vom reuşi sau nu acest salt”, le spun eu lor, „este responsabi¬litatea ta personală.” Şi a mea. Universul este această treaptă care a fost pusă pentru a ne pregăti o cale. Dar noi înşine tre¬buie să păşim peste ea unul cîte unul. Prin graţie, sîntem aju¬taţi să nu eşuăm. Şi prin graţie ştim că sîntem bine veniţi. Ce putem cere mai mult?