Atunci când burniţa descurajării mă îngrozeşte, fă ca viaţa mea spirituală să înflorească.. fă să dispară ceaţa groasă care îmi învăluie fiinţa întreagă ! Fii Tu Soarele neprihănirii care să strălucească !
Aud un glas de înger Străfulgerând pământul Încă puțină vreme și Domnul va veni. Sufletul mi l-am privit îngrozit Întrebându-mă: ” În ce veșmânt pe Domnul voi primi ? …”
Strigând Am prins s-alerg pe drumurile lumii: ” Dați-mi o haină !”
Și meșterii omenirii Ieșiră la porți cu haine mulțime, Dar fiecare veșmânt ce mi se-ntinde E-o falsă splendoare Ce-ascunde o zdreanță.
Și îngerul vestind venirea lui Iisus L-aud tot mai aproape Doar câțiva pași mai are Domnul Pan’ la mine. Zăresc printre lacrimi de nevrednicie Minunea zilei Lui de lumină, Iar haina ce-o port E încă din ce în ce mai murdară : ” Dati-mi o haină !
Să m-ascund în suflet Și să mi-o țes acolo, Dar sufletul îmi e pustiu Și-o haină cu care să- L întâmpin Pe Domnul Încă nu am, încă nu știu … Prietenii-au fugit Vrăjmașii râd de mine, Dar tot mai strig și tot mai plâng Și tot mai sper.”
Când … iată îngerul, Același înger îmi arată O cale către Cruce și-mi zice: ” Este acolo un veșmânt,
Veșmântul lui Iisus Ce n-a fost rupt Ostașul roman îngrozit a fugit Și a lăsat acolo veșmântul Lui Întreg Căzut la sorți .” Ostașul roman … Dar cine-i ostașul roman ? … Nu-s oare eu ? …
Și-alerg sângerând Cum trebuia s-alerg la răstignirea Lui Și iată-mă ajuns lângă Cruce, Dar e veșmântul Lui, Al Celui ce vine, E cel de care eu L-am dezbrăcat Iisus mi l-a lăsat aici la Cruce Și l-a luat pe-al meu, E prea nemeritat Și iată Crucea mă privește … Și dacă nu … unde să plec … Și unde să m-ascund ? …
Dar îngerul im3i spune iar: ” Orice veșmânt pătat Este spălat în sângele lui Iisus Pe Cruce vărsat .” În sângele Celui ce vine Și dezbrăcându-mi haina cea murdară M-a îmbrăcat cu haina jertfei Sale Și lângă Cruce stau Și plâng de bucurie Și îngerul l-aud din nou Strigând în cele patru zări : “Încă puțină vreme Și Domnul va să vie !”
Iar eu În genunchi mă ridic Spre lacrima lumii Strigând bucuria salvării : ” Dacă mai este cineva ce caută o haină Pentru marea întâlnire cu Domnul Ce vine … Să urce la Cruce , Aici veșmântul jertfei Sale Așteaptă pe oricine.”
Te- am țesut în pântecele mamei tale și am știut care vor fi primele și ultimele Tale cuvinte. Am știut fiecare problemă pe care tu, Elly, o ve înfrunta.
Am suferit de fiecare dată alături de tine. Chiar și în cazul celor pe care nu le- ai înfruntat împreună cu Mine.
Am avut un plan cu viața ta dinainte de a te naște. Planul nu s- a schimbat, Elly, indiferent ce s- a întâmplat și ce ai făcut.
Vezi tu, Elly,
Eu știam deja totul despre tine, înainte de a te întocmi. Nu aș permite niciodată vreun lucru rău în viața ta, pe care să nu- l pot folosi pentru eternitate, Elly.
Îmi dai voie?
Adevărul tău nu este complet, dacă nu îl vezi contextul adevărului Meu.
Povestea ta, Elly, va rămâne pentru totdeauna incompletă… până când nu Mă vei lăsa pe Mine să fac cu durerea ta ceea ce numai Eu pot. Lasă- Mă să desăvârșesc durerea ta.
S- a mai scurs încă un an din viața mea, un capitol din cartea vieții mele.. Un capitol în care am experimentat atâtea bucurii, cât și multă tristețe datorită pierderii mamei.. Era prima care mă suna să îmi ureze toate cele bune și să mă binecuvânteze.. Acum nu mai este aici,cu mine. Este Acolo, Sus.
A fost un capitol în care Dumnezeu mi- a dat ocazia să întâlnesc oameni minunați care să-și lase amprenta peste inima mea, dar am cunoscut și oameni care m- au criticat și care nu au crezut în mine( pentru că nu au vazut ce valoarea pusa de Hristos în mine ) – criticile lor m- au determinat să privesc în Sus și niciodată în jos, chiar dacă a trebuit să plătesc un preț …
Am văzut tot mai clar cum Dumnezeu m- a înălțat precum vulturii; am văzut cum în fiecare dimineață, dragostea Lui reflectată în razele soarelui ( El este Luceafărul de dimineață ! ) îmi mângâia obrajii brăzdați de atâtea lacrimi; am simtit șoapta blândă și suavă a Duhului Sfânt care mereu mă încuraja să merg mai departe, chiar dacă drumul către Cer este atât de alunecos…
Mâna Lui a fost mereu asupra mea; brațele Lui au fost mereu deschise pentru a- mi da acea îmbrățișare după care mereu tânjeam să o primesc ( și am primit- o prim oamenii minunați din jurul meu), rugându-L : ” Sa nu imi mai dai drumul din stransoarea bratelor Tale!”
Să nu uităm că Satan este dușmanul sufletului nostru. În fiecare zi, sufletele noastre sunt țintele atacurilor lor. El ne otrăvește mintea cu gânduri toxice care nu fac altceva decât să producă emoții toxice, iar acestea, în cele din urmă, duc la relații toxice.
Ce este frumos la Dumnezeu este faptul că nu ne- a lăsat singuri, nu ne- a lăsat sufletul fără apărare și speranță, ci, El ne oferă antidotul specific fiecărei toxine pe care o întâlnim în călătoria noastră pe acest pământ. Îmbărbătează- te !
Oh, cât de mult îmi doresc ca inima mea să fie goală de supărare, pesimism, neîncredere sau de orice altceva .. Cheia detoxifierii este capacitatea de a recunoaște semnalele toxicității.
” El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să se arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus. “
( Efeseni 2:6- 7)
Știm că tot ce face Dumnezeu este motivat de dragostea Sa pentru noi. O dragoste incomparabilă și necondiționată.
” Înviat împreună cu Hristos “, ne arată harul și bunătatea lui Dumnezeu. Nu este vorba despre mine și tine, ci despre El. Cea mai mare dovadă a bunătății Lui nu este ceea ce spunem, ci trăirea unei vieți binecuvântate.
Cea mai mare nevoie a noastră este detoxifierea sufletului. Pentru că, de starea sufletului depinde felul în care ne trăim viața.
” Dacă sufletul tău este infectat di cauza unor gânduri, emoții, cuvinte, relații sau chiar a unei religii otrăvitoare, nu vei experimenta niciodată cu adevărat viața pe care Dumnezeu ți- a pregătit- o.”
( pag. 13)
Așa cum spune apostolul Pavel, este importantă ” înnoirea minții noastre”, pentru a reflecta voia bună și perfectă a lui Dumnezeu pentru noi.
Rolul toxinei este de a distruge. Toxina este ca o săgeată otrăvitoare îndreptată spre o țintă precisă – inima mea și a ta. De aceea suntem încurajați ca în fiecare zi să ne protejăm inima cu scutul credinței, să le ținem lipite de corp. Fiecare țintă a vrăjmașului ne epuizează sufletele. Toxinele sufletului lucrează pe ascuns pentru a- ți distruge destinul înainte să pășești cu adevărat în el.
” Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău.”
( Efeseni 6:16)
Cuvântul lui Dumnezeu conține antidotul potrivit pentru fiecare toxină care contaminează sufletul.
Draga mea, dragul meu, tu, cel/ cea care citești aceste gânduri, dacă și tu te identifici cu aceste rânduri, haideți împreună cu mine să identificăm toxinele din inima noastră. Acele toxine care ne transformă imaginea de sine, care ne împiedică să funcționăm bine și să împlinim scopul lui Dumnezeu pentru viețile noastre. Pentru că, identitatea noastră nu este determinată de câți bani avem , de diplomele noastre, de statutul social, de educație sau faimă. Identitatea noastră a fost stabilită de Dumnezeu.
” Da, m-am vaccinat fluierând și o să fac și boosterul. Pentru că singura grădină în care dau cu sapa e conștiința mea. Pentru că primul om care m-a luat în brațe, chiar înaintea Mamei, a fost un medic. Pentru că băiatul meu, căruia i-am făcut băiță până la un an, ceva mai citit ca mine și lucrând în cercetare, mă mângâie pe frunte, într-o inversare zăpăcitoare de roluri, și-mi spune că e în regulă să mă vaccinez. Pentru că am făcut-o deja, de jumătate de an, și tot păcătos am rămas, tot leneș, tot cu găurile alea-n aripile botezului; nici mai bun și nici mai rău. Pentru că nu cred că povestea asta e altceva decât o chestiune medicală, iar eu nu sunt medic. Eu sunt preotul Domnului, cel mai răpciugos dintre ei. Eu sunt dovada cu puls și colesterol că Dumnezeu e iubire și că iubirea Lui lucrează ca o dăltiță-ntr-un bloc de marmură de Kavala. Cioc-cioc…așa lucrează Dumnezeu.
Când m-am vaccinat, au căzut zece mii de-a dreapta mea, ca-n psaltire. Cum? Mai spui că ești creștin? Că ești preot? Vândutule. Iudă. Le-am primit pe toate cu resemnare. Numărul prietenilor de pe Facebook a intrat la apă, nu mult, dar a intrat. Am oftat și-am plecat mai departe. Pentru că singura grădină în care dau cu sapa e conștiința mea. Dau cu sapa să-i placă Domnului când se plimbă pe-acolo, cu mâinile la spate, gândindu-se la o nouă galaxie, la o nouă peșteră sau o nouă specie de nifarguși. Acolo, în cetatea dreptății mele, El e stăpân. De aia dau cu sapa. Să-i placă să peripatetizeze pe cărările inimii mele.
Un număr de oameni mi-au spus ”sunt dezamăgit, dar continui să te iubesc!” Nu-i nimic că ne dezamăgesc oamenii, nu-i nimic. Să nu ne amăgească dezamăgirea. Că mai deasupra dezamăgirii e iubirea, și știu exact cum funcționează asta. De câte ori nu mi-am dezamăgit Mama și ea m-a primit în brațele ei, întreg, ca atunci când m-am născut? Mă străfulgeră uneori o amintire, veneam din armată, în permisie, era ajun de Crăciun și-n trenul acela era mai ger decât afară, doar cei bătrâni își mai amintesc vremurile acelea, ușile trenurilor erau troienite de ghețuri în cel mai propriu mod; mi-era frig, dârdâiam în mantaua kaki, mi-am scos picioarele din bocancii uzați și-am început să-mi masez degetele, și Mama mi-a luat dintr-odată picioarele, s-a desfăcut la piept și mi-a ascuns picioarele la sânul ei, îmbrățișându-le cu brațele; icoană vie într-un vagon de clasa a III-a, cu bănci de lemn, ca-n filmele lui Tarkovski. Așa e Dumnezeu cu noi; nu ne va dezamăgi, oricât de înghețate ne-ar fi picioarele, mâinile, nasul și urechile. Inimile să nu ne înghețe, inimile! Că o inimă de gheață nici Domnul n-o mai poate salva, te-ai dus pe copca neantului, că iubirea e mai mult decât dreptatea.
În vremuri grele ies din om rădăcinile. Îi ies prin ochi, prin vorbe, prin faptele lui. Alea care nu pot fi ascunse. Nu pot fi ascunse. Că veni vorba de armată, nușdece-mi amintesc tot mai des de perioada aceea, răbdam o foame crâncenă, două chestii-mi doream în armată, să mănânc până nu mai pot și să dorm până mă satur, și-un ungur din Oradea, student la metalurgie, trecea printre mese privind ceva în palmă, și se oprește în dreptul meu și-mi dă un cățel de usturoi, uite Crin, ajută contra răcelii, am două bucăți, le facem jumi-juma. Și în clipa aceea a avut loc o epidanie în cantina jegoasă a unității militare, Dumnezeu s-a întrupat într-un cățel de usturoi, că nu doar cuminecătură e Domnul, ci și îmbrățișare, lacrimă, compasiune, legatul șiretului unui bătrân pe stradă, o înghețată dată unui nevoiaș, o cârjă unui șchiop și-o aspirină unui febril, de toate poate fi Domnul. Și ziceam, că iar m-am pierdut în vorbe, ziceam că în vremurile grele ies din om rădăcinile. Și mă-ncearcă un gând, auziți, dacă virusul ăsta nu-i nici de la lilieci, nici din laboratoarele chinezești, dacă virusul ăsta e examenul iubirii la care tocmai participăm? Că prea ne-am împărțit în vaccinați și nevaccinați, și prea cu poftă ne dăm șuturile dreptății-n dinți, unii altora! Că la ce-i folosește omului lumea toată, cu dreptatea lui cu tot, când l-a scos din inima sa pe fratele său nevaccinat/vaccinat, alb/negru, prost/deștept, împărat/soldat, sărac/bogat?
Nu încetați să faceți din iubire acoperiș deasupra fratelui vostru, că cine a pierdut iubirea l-a pierdut pe Dumnezeu că Dumnezeu este iubire și abia pe urmă se numără dreptatea și paturile libere din ATI! Hristos în mijlocul nostru!”
Perla Suferinţei 
You must be logged in to post a comment.