„Fiți oameni” – Un volum despre rugăciune, credinţă si victorie


CopertaFitiOameni
Nimic nu este mai simplu decât să predici Evanghelia într-o societate liberă. Este uşor să le vorbeşti oamenilor despre Hristos, atunci când nu îţi este nu există restricţii cu privire la ceea ce poţi spune. Nu e nicio problemă să fii un predicator care adună masele de oameni, când acest lucru nu este interzis, dar a realiza toate aceste lucruri în contextul unei societăţi supuse unui regim dictatorial reprezintă o provocare căreia puţini pot să îi facă faţă.
„Cuvinte fără de moarte”
Societatea comunistă a apus, cel puţin în România. Deja vorbim de timpuri trecute, ce nu îşi mai găsesc un corespondent imediat în lumea în care trăim. Cu toate acestea, învăţămintele pe care le-am deprins în acea perioadă ar trebui să rămână vii, tocmai pentru ca istoria să nu se mai repete. În acelaşi timp, memoria actelor de curaj şi bărbăţie dovedite de către oamenii credinţei în acele timpuri nu trebuie să dispară. Astfel de amintiri se constituie ca adevărate diamante de mare preţ, zămislite în cuptorul suferinţelor pentru Hristos, în mijlocul noroiului şi pietrişului unei societăţi abrutizante. În acest sens, cartea „Fiţi oameni”, alcătuită dintr-o selecţie a predicilor ţinute către Iosif Ţon în perioada 1973-1981 reprezintă un adevărat tezaur de nestemate, ce strălucesc în lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu. Valoarea acestor „cuvinte fără de moarte” poate fi în mod corect evaluată doar în perspectiva veşniciei, fiind cu atât mai mare cu cât timpul în care au fost aduse la viaţă era unul de întuneric, necredinţă şi disperare.
Chemare la o viaţă transformată
„Care au fost caracteristicile de bază ale predicilor mele din acea perioadă adunate în volumul acesta reprezentativ?”, spune Iosif Ţon. „În primul rând, prin multe dintre aceste predici am căutat să dau oamenilor curajul de a sta drept în picioare, de a înfrunta persecuţia cu bărbăţie, de a fi gata de orice sacrificiu pentru credinţă, de a rămâne cu Domnul Isus prin orice încercare.” Nu este simplu să îţi propui un astfel de obiectiv şi cu atât mai greu este să îl şi realizezi, dar prin viaţa şi exemplul pastorului Iosif Ţon putem spune că acest obiectiv a fost atins. De asemenea, în aceste predici se poate urmări o temă care apare iarăşi şi iarăşi în scrierile lui Iosif Ţon, având drept subiect transformarea vieţii. „În al doilea rând, preocuparea mea a fost să văd că credinţa oamenilor nu rămâne ceva teoretic, ci că ea este un act care duce la o viaţă transformată. Pe scurt, prin predicile mele am vrut să produc oameni de caracter. Am predicat un mesaj care să ducă la transformare lăuntrică şi la o trăire curată.”
Sursa adevăratei bucurii
O primă temă pe care o abordează Iosif Ţon este cea a „adevăratei bucurii”. Pare destul de dificil să vorbeşti despre bucurie unor oameni întristaţi şi apăsaţi de felurite suferinţe, dar aici este puterea de excepţie a creştinismului. Un creştin nu poate fi decât un om care gustă din adevărata bucurie cerească, în timp ce bucuria oferită de această lume este întotdeauna trecătoare şi durează puţin. „Sursa acestei bucurii este o gândire schimbată. Şi eu accentuez – şi aţi văzut că accentuez mereu: să te laşi pătruns mereu de acest gând: că eşti fiul lui Dumnezeu, că eşti unit cu Hristos, că eşti în mâna Lui. Acest gând trebuie să te pătrundă până în adâncurile tale. Eu aşa înţeleg secretul bucuriei, prin a şti că Dumnezeu îmi este tată.”
„Voi biruiţi!”
Un alt aspect important din viaţa de credinţă este cel al „luptei împotriva păcatului şi biruinţa asupra sa”. Cu siguranţă că acest subiect a fost amplu dezbătut în repetate rânduri, de către multe persoane. Dar caracteristică pentru Iosif Ţon este acea abordare practică, având implicaţii imediate, a luptei pe care o dăm împotriva păcatului, indiferent de formă. În această luptă ne regăsim ori de câte ori ne opunem răului din lume şi celor care-l promovează. Dar în această luptă, cel care prezintă adevărul nu trebuie să rămână singur, ci alături de el trebuie să fie toţi ceicare cred în Hristos. „Vreau să ştiţi că voi, cei care vă rugaţi în taină, voi sunteţi cei care faceţi biruinţa Evangheliei. Nu predicatorul este cel care biruie; voi biruiţi! Predicatorul este asemenea lui Iosua, care se luptă în vale cu duşmanul. Moise, cel de pe munte, cel care se roagă pentru Iosua, sunteţi voi! Când Moise îşi lăsa mâinile în jos, Iosua era slab şi pierdea bătălia. Aceasta se aplică şi la mine, ca şi la toţi cei care vestesc Evanghelia. Dacă noi slăbim, slăbim pentru că voi aţi lăsat mâinile în jos, pentru că nu v-aţi rugat îndeajuns pentru cei care prezintă adevărul.”
„Oameni care îndrăznesc să lupte”
De asemenea, atât în vremuri totalitare, cât şi în cele „normale” avem datoria să îl recunoaştem pe „cel rău şi metodele lui”. Imaginea propusă de Iosif Ţon cu privire la natura bisericii este deosebit de relevantă, fiind într-o directă contradicţie cu ceea ce ar fi dorit stăpânii acelui regim de întuneric. Irozii din toate vremurile au căutat să aducă slăbiciune în mijlocul poporului lui Dumnezeu, propagând idei şi concepţii care să-i nimicească puterea. Adevăraţii martori ai lui Dumnezeu au ştiut să aibă o concepţie corectă despre biserică. „Unii oameni îşi imaginează de cele mai multe ori biserica, asemenea unui spital, un locaş al sufletelor bolnave, o adunare a oamenilor înfrânţi în viaţă, care nu mai pot ţine piept problemelor vieţii acesteia şi care găsesc în religie un refugiu, o alinare, o mângâiere într-o viaţă pierdută. Însă imaginea aceasta este cu totul falsă. Dacă ar fi să comparăm biserica cu o instituţie omenească, în mod corect şi după cuvântul lui Dumnezeu, nu am compara-o cu un spital, ci cu o armată. De ce? Pentru că aici nu vin oameni înfrânţi cum s-ar crede, ci oameni care îndrăznesc să lupte. Aici vin oameni care nu dau înapoi în faţa vieţii, ci oameni care au fost descătuşaţi de sub puterea celui rău şi care au declarat pe faţă război întunericului.”
„Să stai singur în furtună”
Dacă există un lucru care provoacă abaterea de la acest ideal creştin al unei biserici luptătoare şi biruitoare, atunci acela decurge din influenţa demoralizatoare a vremurilor pe care le trăim, caracterizate de nelinişte, îngrijorare şi teamă. Iar dintre toate acestea, poate cea mai periculoasă ameninţare este cea a compromisului, a abaterii de pe calea cea dreaptă. „Primejdia de a nu mai merge pe drumul drept, primejdia de a o lua pe ocolite, aceasta este primejdia când vremurile sunt cumplite, vremuri în care oamenii se abat de pe cale, când oamenii o iau razna. Vremuri în care nu ai pe nimeni ca sprijin lângă tine. Vremuri în care nu ai pe nimeni care să te ajute să stai pe calea cea dreaptă. Vremuri în care eşti aruncat fără milă într-o situaţie în care trebuie să stai singur în furtună.”
„Adevărul, corectitudinea şi cinstea”
Tocmai în astfel de vremuri, adevăraţii creştini sunt asemenea unor repere morale şi spirituale, stând în picioare atunci când toţi se culcă la pământ, fiind oameni atunci când toţi ceilalţi abandonează acest statut. A fi om, a fi puternic în mijlocul furtunii presupune o experienţă interioară pe care puţini oameni o dobândesc. Înseamnă să ai rădăcini adânci în Sfânta Scriptură şi în Dumnezeu şi să nu te laşi impresionat de desfăşurarea forţelor celui rău sau chiar de propria neputinţă. „Omul adevărat este omul care are principii clare. Are principii sănătoase şi nu le sacrifică. Mai bine moare. El nu îşi calcă principiile dumnezeieşti, iar când e vorba să le aplice, el o face cu dragoste, cu blândeţe. El este în dragoste credincios adevărului. Este omul care se dăruie pentru alţii, care abandonează egoismul mârşav şi meschin şi iese să îmbogăţească pe alţii. Care se revarsă în dragoste spre alţii. Omul adevărat este omul care ţine la principii, care este sever cu el însuşi şi nu încalcă în niciun chip adevărul, corectitudinea şi cinstea.”
Adevărata sete după Dumnezeu
Ce ideal deosebit a aşezat Iosif Ţon în faţa celor care erau destinaţi să ajungă „ oameni noi”, după chipul fricii! Fără a vorbi în mod direct împotriva regimului, pastorul Iosif Ţon lovea la rădăcina principiilor de întuneric care stăteau la baza acestuia. De fapt, creştinismul autentic va fi totdeauna o ameninţare pentru oricine doreşte să fie stăpân peste semenii săi, precum şi pentru oricine doreşte să se înalţe împotriva Celui Prea Înalt. Experimentul comunist nu a fost altceva decât o bătălie pentru mintea oamenilor, o încercare de a-i abate de la realitatea lumii spirituale, de a-i arunca în suferinţă şi de a distruge noţiunea de om. Pentru toate aceste aspecte, Iosif Ţon a dedicat predici care să restaureze valoarea umană, care să ne determine să nu fugim de suferinţa pentru Hristos, să credem în realitatea lumii viitoare, să învăţăm abecedarul Evangheliei şi să câştigăm bătălia pentru mintea noastră. Autorul ne-a arătat ce înseamnă adevărata sete după Dumnezeu şi cum putem primi viaţă de la Duhul Sfânt, pentru ca în final, să trăim experienţa unor soluţii neobişnuite pentru situaţii deznădăjduite şi să ne acceptăm pe noi înşine, să nu mai fim cu inima împărţită şi să fim asemenea cu Hristos.
„Funcţionăm bine… pe bază de dragoste”
„Când Dumnezeu ne-a conceput, primul lucru pe care l-a realizat a fost ca noi să nu funcţionăm bine decât pe bază de dragoste. Primul lucru de care are nevoie un copil este dragostea mamei lui, nu numai hrană. Dacă un copil nu simte dragostea mamei, dacă un copil nu este înconjurat de iubirea părinţilor, el se usucă în interior. Uitaţi-vă la un copil nedorit şi la un copil căruia părinţii îi spun că e nedorit. Uitaţi-vă cât e de speriat, cât e de complexat şi cât e de derutat în viaţă, copilul căruia nu i s-a arătat dragoste.” În creuzetul urii, minciunii şi fricii, al timpurilor în care experimente aberante se făceau pe naţiuni întregi, cu toţii devenisem nişte copii nedoriţi ai acestei lumi sau concepuţi doar pentru a fi sclavii unui sistem fără milă. Uitând de Dumnezeu, am ajuns să uităm şi de noi înşine, de ceea ce suntem şi de ceea ce putem deveni. Îndoctrinaţi cu o ideologie atee, materialistă şi evoluţionistă în sensul rău al cuvântului, am ajuns să credem că omul este doar un animal evoluat şi că nu există nimic dincolo de mormânt şi de orizontul acestei lumi. Cu toate acestea, Biblia a continuat să strălucească şi în vremuri de întuneric. Ba chiar, lumina ei a fost mai puternică decât în timpuri obişnuite. Cum a fost posibil acest lucru? Minunea descătuşării Cuvântului lui Dumnezeu s-a realizat prin oameni adevăraţi, oameni ai credinţei, oameni ai adevărului, printre care se numără şi pastorul Iosif Ţon. De aceea, această carte apel – „Fiţi oameni” – rămâne valabilă, indiferent de vreme. Nimic nu s-a schimbat, decât doar decorul. Lupta este aceeaşi.
Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona

Citim Biblia, cât de des o facem?


biblia2

Se spune că dacă ajungi la Paris vei fi întrebat ce studii ai. Dacă te afli în Londra, lumea va dori să pună întrebări referitoare la originea ta, va dori să afle din ce arbore genealogic te tragi, dacă eşti de neam nobil sau nu. Dacă ajungi la Washington, întrebarea preliminară va fi: câţi bani ai?
Dincolo de aceste expresii ale curiozităţii umane care pe alocuri se interferează în cele trei ţări, dar şi în alte părţi ale lumii, rolul educaţiei rămâne unul decisiv, atât în Europa, cât şi în Statele Unite.
Dar oare câţi “curioşi” din lumea aceasta mare şi atât de diferită ca structură umană, concepţii, tradiţii, cultură sunt interesaţi dacă tu, ca individ, ai printre preocupările cotidiene şi una legată inexorabil de latura spirituală a existenţei, citirea şi studiul Bibliei? Şi nu fac referire la un studiu specializat, academic, ci la o interpretare primară şi extragerea esenţei din cartea de căpătâi a omenirii.
Potrivit unui clasament întocmit de către societatea “Barna Group” (care-i defineşte ca “Bible-minded” pe cei care citesc Biblia, cel puţin săptămânal), oraşul Phoenix se află pe unul dintre ultimele locuri în ceea ce priveşte citirea Bibliei. Ziarul “The Huffington Post” relata că statisticile obţinute în urma studiului de cercetare efectuat prin intervievarea unui număr de 42.855 de persoane (în perioada 2005-2012), au dezvăluit faptul că doar 17% dintre locuitorii metropolei arizoniene cunosc bine Biblia şi încearcă să-şi ghideze viaţa potrivit preceptelor enunţate în ea.
Oraşele Knoxville şi Chattanooga (din statul Tennessee) se află pe primul loc în clasament, cu ponderea cea mai însemnată în rândul americanilor care nu uită să citească Biblia, măcar o dată pe săptămână.
Georgy Fedorovich Morozov, referindu-se la însemnătatea cărţilor şi a cititului, afirma: „Cartea reflectă ca o oglindă lungul şir de secole al vieţii omenirii, istoria luptei sale pentru existenţă, pentru un viitor mai luminos, suferinţele, bucuriile, înfrângerile şi biruinţele sale toate. Iubiţi cartea, îngrijiţi-o şi citiţi cât mai mult. Cartea ne este prieten credincios, de nădejde.”
La început a fost Cuvântul? Da, dar ce simbolizează acum Cuvântul într-o societate? Ce putere poate să aibă asupra lumii acesteia pline de neprevăzut şi de anomalii? Fără a cădea în latura habotniciei, dar privind cu luciditate spre acest aspect existenţial sensibil, trebuie să recunoaştem că pentru lumea în care trăim, cu bunele şi mai puţin bunele ei deopotrivă, înţelepciunea Cuvântului biblic şi învăţămintele desprinse din el sunt pârghii şi ghidaje de o valoare nebănuită în planul existenţial al umanităţii.
Octavian Curpas by Geo Roca

Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona
februarie 2013

ADEVĂRUL, IUBIREA ȘI FRUMUSEȚEA


POPOVICI-Vavila-wb[1] - Copy

„Dacă oferi dragoste, frumusețea va crește
și toate acestea pentru că dragostea este frumusețea sufletului.”
Saint Augustine

Se spune că numele Adevărului este Iubire. Adevărul are frumusețe deoarece este esența vieții pe care o trăim în iubire. Întreaga existență, ni se spune de asemenea, cu excepția omului, trăiește în adevăr. Numai omul poartă cu el minciuna, numai el poate fi uneori în afara adevărului. În clipa în care ne naștem și devenim o parte a existenței, adevărul, iubirea și frumusețea ar trebui să devină religia noastră.
Omul are nevoie de Adevărul Absolut ca etalon al vieții. Acesta e unul singur și este identificat cu Divinitatea. Se întâmplă să nu acceptăm cu toată rațiunea și inima Adevărul Absolut, din slăbiciune, neputință, încăpățânare, rigiditate. Adevărurile relative pot fi multe: diferite credințe, gânduri, opinii deduse, repetate sau confirmate prin experiența vieții. Pe parcursul vieții ne sunt date adevăruri parțiale, fragmente din Marele Adevăr sau putem avea parte de adevăruri temporale, false.
De foarte multe ori, în istoria vieții, chiar a științei, ceea ce era considerat mare adevăr într-o perioadă, s-a dovedit a fi unul fals sau incomplet. De exemplu, astronomul, cosmologul polonez Nicolaus Copernic (1473-1543) a dărâmat teoria geocentrismului pământului instituită de grecul Ptolemeu (87 d.Hr. – 165 d.Hr.), cu noua sa teorie a heliocentrismului, îmbrățișată și de italianul Galileo Galilei (1564-1642), teorie completată și dezvoltată mai târziu de fizicieni, astronomi, matematicieni, precum germanul Johannes Kepler (1571-1630), englezul Isaac Newton (1642-1727), italianul Giordano Bruno (1548-1600), ajungându-se astfel la ideea universului nesfârșit. Galilei a dat și câteva legi pentru teoria relativității, legi care contraziceau cele afirmate de fizicienii dinaintea lui. Newton a adăugat principiului relativității câteva alte concepte, apoi a venit Albert Einstein (1879-1955) cu alte legi care completau adevărurile dinaintea lui. Teoria lui Einstein cu privire la viteza luminii care nu poate fi depășită, a devenit adevăr de necontestat. Dar, ne întrebăm pe bună dreptate, nu va veni nimeni cu un nou adevăr? Se discută de pe acum despre neutrini, particule elementare ale materiei lipsite de sarcini electrice, ce traversează în general materia fără a se opri și care par a fi mai rapizi decât lumina. Dacă teoria va fi confirmată, această limită maximă a mișcării va fi depășită, cercetătorii vor fi obligați să regândească fizica actuală, inclusiv teoria lui Einstein. Și atunci poate se va adăuga o altă teorie celei care a dăinuit o mare perioadă de timp, se va face un pas înainte, multe legi fiind chiar infirmate? Experiența vieții ne-a demonstrat că oamenii trebuie lăsați să-și exprime părerile în urma cercetărilor, a descoperirilor făcute. De-a lungul timpului s-au făcut și greșeli: uneori știința l-a negat pe Dumnezeu – Inteligența supremă, iar Biserica a greșit prin arderea pe rug al lui Giordano Bruno sau prin condamnarea lui Galilei, acceptând după 200 de ani ideea că pământul se învârte în jurul soarelui și nu invers. În 2008, Papa Benedict al XVI-lea, despre care se ştia că în trecut scuzase condamnarea lui Galileo pentru erezie, a declarat că înţelegerea legilor naturii ar putea stimula aprecierea lucrării lui Dumnezeu.
Adevărul se relativizează uneori datorită înțelegerii diferite a oamenilor, gradului de inteligență a minții, surselor din care provin cunoștințele dobândite de fiecare dintre noi – credibile sau mai puțin credibile -, structurii ființei, sentimentelor, faptelor care ne pot apropia sau îndepărta de Adevărul Absolut. Dacă însă, Adevărul se va diversifica într-o mare măsură, omenirea nu poate ajunge la derută? Viața ne-a demonstrat că Iisus cunoștea „Calea, Adevărul și Viața”, sfătuindu-ne să-l urmăm fiindcă El este posesorul acestei cunoașteri, iar noi, s-a dovedit de asemenea, nu putem singuri să ne creăm o cale adevărată, o viață curată, fără a urma legile lui Dumnezeu. Creăm adevăruri relative care de cele mai multe ori ne bulversează judecățile, ori ne obosesc, ne rătăcesc. Rareori se întâmplă, ca în final, ele să ne apropie de Divinitate. Poate că Adevărul nu ne este îngăduit deocamdată a-l cunoaște întru totul, dar calea spre el ne-a fost arătată! „Calea drepților e ca zarea dimineții ce se mărește mereu până se face ziua mare” ne spun Pildele lui Solomon.
Fiecare poate avea Dumnezeul, adevărul, calea și viața lui proprie, dar pentru cine judecă, „adevărul nu trebuie să tremure de frig la ușă.” Mintea ne este dată, în ea stă ascunsă conștiința care evoluează în consens cu Conștiința fundamentală, trebuie doar să învățăm să o folosim. Mintea ne ajută, dar este uneori influențată, înșelată de lumea falsă în care trăim. Logica se dovedește a fi dură de cele mai multe ori, iubirea creștină însă, ne mângâie sufletele, fiindcă „nu există căldură decât în preajma lui Dumnezeu”.
Criza lumii în care trăim este în primul rând o criză morală, nu știm cu adevărat cine suntem și pe ce cale trebuie să pășim. Denigrăm suportul dăruit, fructificat de întregi generații – Biserica, despre care Brâncuși spunea că rămâne pentru totdeauna locaș al meditației, denigrăm rolul ei, acela de a-i aduna pe ,,fiii risipitori” şi de a le arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze. Petre Țuțea ne spunea că religia transformă poporul într-o masă de oameni culți. A greșit cumva? Biserica este o parte a culturii noastre, ea ne reamintește legile sfinte și nu-l lasă pe om să rămână pe treapta inferioară a degradării sale morale, ci îi dă puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire, spre a se apropia de Adevărul Absolut – Divinitatea. Biserica ajută societății ca membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate în tot ceea ce fac. Și cine denigrează? De obicei oamenii care nu au avut de mici copii contact cu învățătura creștină în care au fost botezați sau cei care s-au lepădat de învățătura creștină ca de propriul părinte; denigrează oamenii lipsiți de trăirea sufletească a religiozității; denigrează oamenii ignoranți, care nu au cunoscut adevărata iubire a învățăturii creștine, ci au știut doar să pozeze în viață și să arunce cu gunoi în alții, vrând să-și arate superioritatea (crezută de ei!) prin invidie, defăimare, ură. Este bine să fim cu persoane de acest tip toleranți și umani, dar cu măsură, pentru că riscăm, vorba cuiva, să ne năpădească, așa cum buruienile năpădesc plantele cultivate. Dar, este știut că Biserica îşi deschide larg uşile pentru toţi oamenii, în mod deosebit pentru cei care au apucat calea pierzaniei. Pentru că „Dumnezeu voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”(1 Timotei 2,4). În fond are dreptul oricine să scrie, să discute decent și cu argumente, dar fără a fi intolerant și plin de ură sau lipsit de respect. A te îndoi sau a nega credința cu vehemență, este cu adevărat o dramă. Emil Cioran spunea că „practicarea îndoielii este aducătoare de slăbiciune și boală”.
Speranța ne face să credem că încetul cu încetul vom știi cine suntem, de unde am venit, încotro ne ducem, că ne vom trezi în altă lume, cea a spiritualității adevărate și nu mimate, sau renegate. Fără acest drum, fără această sete de spiritualitate, viața ne va fi într-o continuă criză și criza duce la frământări care nu sfârșesc bine.
Trebuie să fim convinși că există Adevăr Absolut, după matematica creierii acestui univers și că el există indiferent de credinţa sau părerea noastră. Galileo Galilei afirma cu convingere că legile naturii sunt matematice. Suntem departe încă de descoperirea tuturor secretelor universului, adevărului și nu este oare util ca omul să aibă un reper bine stabilit în desfășurarea activității sale? Să nu scăpăm din vedere că rătăcirea înseamnă pierdere din timpul atât de scurt al vieții care ne-a fost dăruită și rătăcind, pierdem ceva ce va fi cu greu recuperat mai târziu.
Adevărul este propovăduit de religie alături de Iubire, căreia i se atribuie o natură divină. Iubirea este un dar prețios. Dacă o pierdem, viața nu mai are nici un sens. Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) părintele idealismului german, cel care a dat întâietate ideilor, spiritului, conştiinţei, gândirii, în timp ce materia a trecut-o în planul al doilea, spunea că „Iubirea care este cu adevărat iubire și nu numai un trecător capriciu, nu se oprește pe ce este menit pieirii, ci se deșteaptă, se aprinde, sălășluiește numai în ceea ce este veșnic”. Vorbind despre idealismul lui Fichte, dr. Vasile Chira de la Universitatea de teologie din Sibiu, subliniază: „Omul şi lumea sunt centrate în Dumnezeu. Datoria morală este vocea divinităţii, iar indiciul că suntem în armonie cu scopurile divine este iubirea. Menirea omului în lume nu se poate întemeia decât pe existenţa unei ordini morale care să-l apropie treptat de perfecţiune”.
Căutând iubirea, îl căutam inconștient pe Dumnezeu. Când iubim simțim ceva deosebit, o lumină în suflet, o împlinire, o stare de fericire. Căutăm iubirea toată viața, avem nevoie de ea, nu putem fi absolviți de iubire. Dar nu numai noi oamenii, ci și întreaga natura din jurul nostru; toți și toate sunt în căutarea iubirii. Tot ceea ce este în lumea aceasta tânjește după iubire. Căutăm nu numai acea euforie a simțurilor, ci în primul rând iubirea sufletească. Iubirea ne leagă sufletele, ne fericește! Cine a simțit că este părăsit, că iubirea ființei dragi a dispărut, măcar și pentru puțin timp, a putut realiza golul creat în sufletul său și a putut înțelege de ce Marin Preda și-a încheiat romanul Cel mai iubit dintre pământeni folosind cuvintele „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” În Biblie se specifică: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic…” (1 Corinteni 13)
Grădina inimii trebuie cultivată cu Adevăr, Iubire și Frumusețe. Ni se întâmplă să închidem ochii și să gândim la ceva frumos… Apoi deschidem ochii, frumusețea gândurilor reflectată în ochi pleacă și ajunge în sufletele altor ființe…. „Frumusețea este promisiunea fericirii” scria Stendhal. Ea dă strălucire iubirii, adevărului.
Dacă vom folosi mai mult de inima decât de cântarul minții, vor intra cu ușurință și Adevărul și Iubirea și Frumusețea.

Vavila Popovici – Raleigh NC, SUA

Interviul cu Florence Joy in limba romana


FlorenceThomas1
“Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciune când aveam 5 ani”

Florence Joy Enns este o faimoasă cântăreață din Germania, scriitoare și actriță. Îi place să călătorească și să viziteze țări din Europa, Israel și Statele Unite. Cântă la chitară și pian, vorbește germană nativ și engleză foarte bine. Majoritatea melodiilor din albumul intitulat “Only Hope” sunt în engleză.

În 2006, cu ocazia inaugurării Campionatului Mondial de Fotbal, Florence Joy a fost invitată să cânte în catedrala din Munich. La un an după acest eveniment, ea a jucat rolul unei fete drăguțe, numită “Jasmin”, în serialul german “Ahornallee”. De asemenea, Florence este autoarea unei cărţi cu titlul “I want to live truthfully and real”, în care povestește despre experiența avută în timpul castingului emisiunii din Germania “A Star Search 2″ și în special, despre felul în care își trăiește viața cu Dumnezeu.

Florence s-a născut în Zeven, în nordul Germaniei, în apropierea Hamburgului, are o soră mai mare și un frate mai mic. Familia ei a locuit în Zeven, Tostedt, Dresden, Munich și Cologne. Relocările familiei sale au survenit din motive de serviciu, exceptând ultima mutare a cântăreţei, datorată căsătoriei. Florence are doi copii, un fiu, Lennox, născut în 2009, și o fetiță, Kiana, născută în 2012.

Octavian D. CURPAŞ (O.D.C.): Îmi poți spune ceva despre soțul tău? Când și unde l-ai cunoscut? Cum l-ai descrie?

Florence Joy (F.J.): Soțul meu se numeşte Thomas Enns, este neamţ şi ne-am cunoscut în 2006. Eu și el cântam împreună cu un ansamblu de corzi. Este artist, muzician și cântăreț. Thomas este liderul unei grupări de tineri care se întâlnesc de două ori pe lună și studiază Administrarea Afacerilor la Universitatea Cologne. Este un creștin devotat în întregime, entuziasmat de Dumnezeu. Partenerul meu de viaţă este o persoană iubitoare și sensibilă, cel mai minunat soț și tată.

O.D.C.: Eşti o persoană foarte ocupată. Cum e să fii mamă a doi copii?

F.J.: A fost întotdeauna visul meu să fiu mamă și asta e o mare bucurie pentru mine. Dar în acelaşi timp este și o mare provocare, o adevărată binecuvântare din partea lui Dumnezeu.

JoyFlorence1
O.D.C.: La ce vârstă ai devenit creștină? Ce te-a făcut să te decizi să-I predai lui Isus viața ta? Cărei denominațiuni creștine aparții?

F.J.: Am crescut într-o familie creștină. Când aveam 13 ani, Dumnezeu mi-a revelat dragostea Lui și mi-a arătat că El este adevăratul meu Tată. Am dorit să fiu botezată în apă, acesta a fost momentul când am decis să trăiesc pentru Isus. Sunt membra unei biserici penticostale ce aparține de “Assemblies of God”. Pentru mine, denominațiunea nu e așa de importantă, mai importantă e relația mea personală cu Dumnezeu.

O.D.C.: Tocmai am ascultat una din piesele tale în germană și mi-a plăcut. Titlul spune “Mein Ziel”, am găsit-o pe youtube. Care e mesajul ei? Când și unde ai cântat-o ?

F.J.: Piesa spune: “Tu ești ținta mea, Tu ești pasiunea mea, Tu ești calea mea, Tu ești tăria mea. Te caut pe Tine, Fug către Tine Şi las trecutul în urmă. Tu ești tot timpul acolo, Tu ești motivul meu, ținta mea.” Tu-ul din această piesă se referă la Isus. Am cântat această piesă în biserica din Munich. A fost un serviciu divin live, pe postul național de televiziune german, la inaugurarea Cupei mondiale de Fotbal. Am avut oportunitatea de a împărtăși mărturia mea pe un post național de televiziune.

O.D.C.: Ai colaborat cu Hillsong pentru câteva piese în germană. Ce piese și când ai început colaborarea?

F.J.: Colaborarea a început în 2005, când am înregistrat primul album Hillsong în germană și am fost vocea principală în acel CD. De atunci, am fost invitată la unele conferințe Hillsong și de asemenea, să înregistrez şi alte CD-uri.

O.D.C.: Câte albume ai? “Only Hope” e primul tău album?

F.J.: Da, e primul și singurul album. Conține 13 cântece. Cele mai multe sunt în engleză și unul în germană.

O.D.C.: Care e cântecul tău preferat? Pe care îl consideri ca fiind cel mai bun?

F.J.: Este cântecul principal de pe albumul “Only Hope”, după care am dat şi titlul albumului. Acest cântec vorbește despre speranța pe care o avem în Isus și despre planul Său pentru viața noastră.

O.D.C.: Spune-mi câteva cuvinte despre cartea ta “Ich mochte wahr und echt lebena.”

F.J.: Titlul se traduce “Vreau să trăiesc sincer și real” și aceasta este tema cărții. Cartea povesteşte experienţa mea la filmările spectacolului “A Star search 2″ și despre cum îmi trăiesc viața cu Isus. De asemenea, vorbește puțin despre familia mea, în perioada când am câștigat Star Search.

O.D.C.: De ce Israelul este cea mai importantă țară pentru tine?

F.J.: Este Țara Sfântă, țara oamenilor lui Dumnezeu. Susținem un proiect misionar numit AEBM (American European Bethel Mission). Am fost în Israel de câteva ori cu această organizație, în misiune, și am ajutat oamenii săraci.

O.D.C.: Ce țară ți-ai dori să vizitezi?

F.J.: Aș dori să merg în Australia.

O.D.C.: Ce știi despre România?

F.J.: Singura conexiune pe care am avut-o cu România a fost în biserica mea, unde aveam o prietenă româncă.

O.D.C.: Ce sărbătoare îți place cel mai mult și de ce?
F.J.: Îmi place Crăciunul pentru mesajul pe care îl transmite, acela că Isus a venit în lume ca om. Îmi plac, de asemenea, aranjamentele cu zăpadă și lumini și mirosul de prăjituri din bucătăria mea.

O.D.C.: Care sunt metodele de care te foloseşti pentru a avea o viață spirituală?

F.J.: Pentru mine este foarte important să citesc regulat din Biblie, să nu neglijez biserica, să particip la serviciile divine ale bisericii, chiar dacă sunt în călătorie, de multe ori. Rugăciunea este adevărata părtășie cu Dumnezeul meu.

O.D.C.: Care este cea mai importantă rugăciune la care ți-a răspuns Dumnezeu?

F.J.: El mi-a răspuns la rugăciune de când aveam 5 ani. A fost prima mea rugăciune importantă. M-am rugat lui Dumnezeu să îmi dea un frățior, chiar dacă părinții mei nu mai doreau să aibă încă un copil. Așa că, printr-un miracol, Dumnezeu a făcut-o pe mama să se răzgândească și am avut un frățior.

O.D.C.: Dacă ar fi să transmiți un mesaj pentru cei din jurul tău, ce ți-ai dori să le spui?

F.J.: Aș dori să le transmit că fiecare e iubit necondiționat și în totalitate de Isus Hristos. Fiecare a fost creat pentru un scop. Dragostea lui Isus poate și ne va elibera pe fiecare de orice păcat. Să fim deschişi ca indivizi și să Îl căutăm dincolo de realitatea aceasta pe Dumnezeu!

Octavian D. Curpaş
Phoenix, Arizona, SUA

Sprijin pentru sufletele „bolnave”


Interviu de Octavian D. Curpaș: Adina Sas-Simoniak – un jurnalist din Chicago cu preocupări culturale și inepuizabile resurse creștine

Adina a venit pe lume într-o zi de iarnă, pe 10 ianuarie, în cel mai frumos sătuc de la poalele Munților Zarandului, Cuvin, din județul Arad și ca orice copil și-a iubit părinții, care din nefericire, astăzi nu se mai află printre noi. Pe tatăl ei îl descrie ca pe un om cu ochi bucuroși și verzi, plini de savoarea vieții și cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta mică. Un om pasionat de poezie și care a scris o poezie plastică și accesibilă, încărcată de sentimentalism, de la el moștenind de altfel, Adina, pasiunea pentru versuri, literatură, artă, dar și fascinația marilor taine ale lumii și setea de cunoaștere. Mama, de profesie asistentă medicală, s-a distins printr-un spirit practic, prin faptul că s-a aflat mereu în slujba oamenilor, de aceea locuitorii din satele vecine apreciau la ea cel mai mult consacrarea și dragostea sinceră pentru cei suferinzi. Dacă femeia care i-a dat viață Adinei Sas – Simoniak s-a ocupat de vindecarea fizică a oamenilor, fiica ei i-a urmat oarecum chemarea, însă sub aspect interior, pentru că și-a dorit dintotdeauna să fie un sprijin pentru sufletele „bolnave”.

Tavi: Să ne întoarcem la ziua în care te-ai născut. Când s-a întâmplat acest eveniment, unde și ce ai vrea să ne spui despre părinții tăi?

Adina: Tavi, în primul rând, îți mulțumesc pentru inițiativa acestui interviu. Interviul are o parte bună, aceea că pot împărtăși publicului despre Dumnezeul pe care Îl iubesc, dar și o parte mai puțin bună, ca să zic așa, deoarece prin acesta mă fac vulnerabilă, mă deschid, îmi iau jos vălul care mă făcea „misterioasă”… Începutul a fost în 10 ianuarie și așa cum ai ghicit, n-am să îți spun anul în care m-am născut ci doar că m-am născut în cel mai frumos sătuc de la poalele Munților Zarandului, Cuvin, județul Arad. Tatăl meu, plecat la Domnul, ca de altfel toți din familia mea, a fost un om pasionat de poezie, a scris o poezie plastică și accesibilă, încărcată de sentimentalism… L-am iubit pe tata cu ochii lui bucuroși și verzi, plini de savoarea vieții și cu sufletul mare, prea mare pentru lumea asta mică. De la el am moștenit pasiunea pentru poezie, literatură, artă, dar și fascinația marilor taine ale lumii și setea de cunoaștere. Mama a fost un om practic, a fost mereu în slujba oamenilor, fiind asistentă medicală; toți oamenii din satele din împrejurimi apreciau consacrarea și dragostea ei sinceră pentru cei suferinzi. Dacă ea s-a ocupat să vindece fizic pe oameni, eu i-am urmat într-un fel chemarea, dar sub aspect interior, astfel îmi doresc să fiu un sprijin pentru sufletele „bolnave”.

Tavi: Care este cea mai frumoasă amintire pe care o păstrezi din vremea copilăriei?

Adina: Îmi amintesc multe experiențe frumoase din copilărie, totuși, legată de primii muguri ai talentului actoricesc, îmi amintesc vag, mai mult știu din ce îmi spuneau părinții și vecinii, că pe la 4 ani, supărată fiind că bunica m-a pedepsit datorită unei năzbâtii, mi-am făcut „bagajul”- o bocceluță în care mi-am pus câteva haine, o pereche de pantofiori, o bucată de pâine și o sticlă de plastic cu apă și… am plecat de acasă. O, nu, nu pe furiș, pur și simplu mi-am luat rămas-bun de la ai mei și le-am spus că merg să locuiesc în pădure, unde este libertate să fac ce vreau, departe de „răutatea” bunicii și de pedepsele aplicate. Și fiindcă tata îmi tot striga din prag că acolo sunt lupi furioși, am luat și o bâtă mare proptită de poartă, cu care bunicul „bătea” nucii… Am privit spre pădure și cu ochii la deal, m-am apropiat de acesta, ai mei m-au urmărit îndeaproape fără să știu. Sigur că m-am mai oprit pe drum și unor persoane mirate le-am explicat că tocmai am decis să îmi părăsesc căminul și să iau drumul sălbăticiei, că pot fi mâncată de lupi dar, decât să fiu certată pentru lucruri „de nimic” mai bine să mă „pape” lupul, că mi-ar plăcea să îi văd pe toți ai mei cum se rup în două de plâns după mine, dacă cumva îmi vor mai găsi osemintele… Îmi plăcea mult să joc acel rol de victimă. Dar, nu am făcut prea mulți pași, că o vecină intuind care este situația, m-a invitat la o „cafea” de vorbă, înainte de a merge să îmi dedic viața „pustiului pădurii”. Și acolo, la un pahar de sirop de căpșuni și întinzându-ne la multă vorbărie, a apărut Moș Ene care m-a trimis direct în brațele iubitoare ale bunicii ce aștepta cuminte semnalul la care putea să mă „recupereze”. De asemenea, tot în jurul acestei vârste am compus primul cântecel pe care îl cântam pe „scenă” (banca de la stradă), imitând chitara, pianul, îmbrăcată cu hainele mamei strânse cu tot felul de cordoane și încălțată cu pantofii ei. Așa că, toți trecătorii beneficiau de un spectacol gratuit care, se spune că nu era rău, Dumnezeu înzestrându-mă cu voce frumoasă.

Tavi: Cum ai descrie anii de liceu și ce a avut special acea perioadă pentru tine?

Adina: Am absolvit liceul de matematică-fizică Ioan „Slavici” (azi „Moise Nicoară”) din Arad. Încă din copilărie am cochetat cu ideea de a fi actriță, așa că și în liceu mi-am alimentat mult dorința aceasta și am făcut pași „faptici”, înscriindu-mă în trupa „Teatru veșnic tânăr” din Arad, o trupă de tineri talentați, selectați de actrița Emilia Dima-Jurca din Arad. Am luat lecții de actorie cu regretatul actor Ion Petrache de la Teatru de Stat din Arad, un om care a pus în mine temelia pe care am clădit edificiul numit Teatru. Perioada liceului mi-a descoperit însă și tentația păcatului, dorința avidă de glorie, de a fi cineva, dar a fost și un timp în care m-am înfruptat cu literatura clasicilor pe care îi iubesc: Dostoievski, Tolstoi, Balzac, teatrul absurd al lui Eugen Ionescu… Am jucat în câteva piese de teatru, am realizat câteva momente poetice unele dintre ele premiate. Cel mai mult mi-a plăcut momentul poetic: „A venit toamna…” de Nichita Stănescu.

Tavi: Să înțeleg că nu ai avut și alte opțiuni, doar… Teatrul?

Adina: În adolescență am studiat muzica clasică și folk și o vreme m-am gândit să dau examen la Conservator, dar dragostea de Teatru a învins.

Tavi: În ce an ai devenit studentă la Teatru și când ai absolvit facultatea?

Adina: Am reușit la Academia de Teatru din Tg. Mureș, secția Actorie în 1991 devenind licențiată în actorie în 1995.

Tavi: Ce materii ți s-au părut cele mai interesante și ce roluri ți-au plăcut?

Adina: Mi-au plăcut – Arta vorbirii scenice, Tehnica vorbirii scenice, Istoria Teatrului Universal, Istoria Culturii și civilizației, Dansul, Canto. Sigur că au fost interesante și materii ca: Acrobație, Scrimă, Pantomimă. Am savurat fiecare curs, mi-a plăcut să cunosc cât mai mult și m-am străduit să îmi însușesc aceste cunoștințe pentru a fi o actriță bună. În facultate am jucat Eleva din Lecția a lui Eugen Ionescu (Regia Radu Dobre Basarab)- mi-a plăcut mult acest rol, a fost greu dar frumos. De asemenea, la clasă am jucat-o pe Sonia, într-o dramatizare după „Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski. De acest personaj am fost foarte legată.

Tavi: Ai avut ceva în comun cu personajele pe care le-ai interpretat?

Adina: N-aș putea spune că am avut cu toate ceva în comun, dar fiecare rol a rupt ceva din mine, fiindcă l-am trăit. Adică, pur și simplu m-am transpus în personaj, iubindu-l așa cum era, chiar negativ. Am vrut să merg pe linii noi, fără să mă inspir din ce au făcut alții. L-am considerat rolul meu și trebuia să îl trăiesc în modul meu, unic, cu toate celulele ființei mele.

Tavi: Ai avut vreo experiență deosebită în perioada studenției?

Adina: Da, am avut o experiență care mi-a schimbat sensul, viața, tot, m-a renăscut dintr-un alt „aluat”. Este cea mai frumoasa experiență din viața mea. Încă înainte de a da admitere la teatru l-am cunoscut pe Simi, actualul meu soț. El era creștin, eu credeam în tot felul de filosofii, îl citisem pe Kant, Schopenhauer și era un mare amalgam în mintea mea. Bunicii m-au dus la biserică, copil fiind, dar crescând mi-am zis că Dumnezeu nu este „modern”, nu se potrivea cu modul meu extravagant de a trăi. Felul de a fi a lui Simi mi-a insuflat dorința de a știi dacă Isus există. Și dacă da, sincer, vroiam să iau cumva legătura cu El pentru a mă schimba și pe mine și pentru a gusta pacea Sa. Interesant este că, în nevoia mea de a-L găsi am dorit să acopăr acel gol interior cu religie, dar aceasta s-a dovedit doar un surogat. Domnul nu este o religie, El este o FIINȚĂ care ne iubește, ne ascultă rugăciunea și dorește să comunice cu noi. Aceasta am înțeles când am citit Noul Testament si am început pentru prima oară să mă rog sincer și spontan. Și așa, m-am apropiat tot mai mult de brațele Lui deschise. Cu cât mă apropiam mai mult de Dumnezeu cu atât simțeam mai acut nevoia de purificare, fiindcă în lumina Sa clară îmi vedeam hainele murdare ale trăirii mele fără El. Grea de păcate am căzut la picioarele Lui și L-am rugat să mă primească așa cum eram și să îmi șteargă păcatele cu Sângele Său. Alegându-L pe El ca Domn și Mântuitor personal, am făcut cea mai bună alegere, fiindcă Domnul a dat gust vieții mele și m-a împlinit.

Tavi: S-a văzut o diferență în viața ta?

Adina: Da! „Dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă, cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). S-a văzut o mare diferență în modul meu de a gândi, în raportarea la semeni, iar valorile creștine au doborât idolii non-valorilor din viața mea.

Tavi: Totuși ai decis să nu profesezi. De ce?

Adina: Am văzut că mirajul scenei este efemer. Scena mi-a dat popularitate (și aceasta este ceva trecător în această lume), dar Hristos mi-a dat viață veșnică, a revărsat iubirea Sa în viața mea… Cum să mai trăiești într-o lume iluzorie, jucându-te de-a viața, când poți să trăiești deplin și să te bucuri de prezența lui Dumnezeu?

Tavi: Care a fost următorul pas după absolvirea Academiei de Teatru?

Adina: După absolvirea Academiei de Teatru m-am ambiționat să „atac” televiziunea. Am dat concurs pentru postul de realizator al emisiunii „Viața spirituală” la Televiziunea din Arad și am reușit. Astfel, timp de aproape doi ani am realizat în fiecare sâmbătă o oră de emisiune creștină, program care s-a retransmis în fiecare duminică dimineața. O scurtă perioadă am realizat și emisiunea „Agenda culturală” în cadrul căreia am avut bucuria să îi iau un interviu regretatei actrițe Leopoldina Bălănuță, o actriță de mare valoare pe care am admirat-o mult.

Tavi: Să trecem la viața ta particulară. Când te-ai căsătorit cu Simi și când ați venit în Statele Unite?

Adina: M-am căsătorit cu Simi în decembrie 1995, iar în aprilie 1997 am venit în Statele Unite.

Tavi: Cum a continuat cariera ta peste ocean?

Adina: Fiindcă sunt sentimentală, mi-a trebuit mult timp să înțeleg că „aici trebuie să îmi fac rostul”, m-am simțit ca un lăstar rupt din trupul copacului și mă dureau nervurile de atîta dor de ai mei, de țară, de prieteni, de „acasă”… După câteva săptămâni de la sosirea în Chicago am început să realizez emisiuni la Televiziunea Bisericii Philadelphia din Chicago (realizam meditații creștine ș uneori prezentam emisiunea), iar când aceasta și-a încheiat activitatea, am colaborat cu Televiziunea Creștina Română din Chicago. O scurtă perioadă am realizat emisiuni creștine, de turism, dar și recital de poezie la Romanian Sat TV din Chicago.

Tavi: Vorbește-ne despre activitatea ta publicistică. La ce ziare și reviste ai colaborat și ai publicat?

Adina: Debutul a fost în revista „Oastea Domnului” unde am publicat câteva articole. De asemenea, am publicat în „Flacăra Rusaliilor”, „Cuvântul Adevărului”, „Meridianul Românesc”, „Genesis”, apoi, timp de câțiva ani, am editat revista Televiziunii Creștine Române: „Creștinul în acțiune”. În aprilie 2003 a văzut lumina tiparului prima ediție a revistei „Orizont creștin”, pe care am publicat-o câțiva ani, iar din 2008 am început să realizez site-ul: http://www.orizontcreștin.org
Revista „Orizont creștin” este probabil singura care i-a unit pe creștinii din diferite confesiuni: ortodocși, baptiști, penticostali, creștini după Evanghelie și adventiști. Încă de la început am dorit ca aceasta să-i unească pe creștini în jurul lui Hristos și nu în jurul unei orientări sau biserici. Am publicat articole semnate de pastori, preoți, creștini, cu condeiul în mână, arzând de dragul Domnului și pe paginile revistei niciodată nu s-a dat loc la puncte de vedere ale unei biserici, ci s-au dezbătut doar subiecte comune din Sf. Scripturi și teme care ne unesc. Revista a fost distribuită în toată comunitatea română din Chicago și împrejurimi, în bisericile române de aici și a fost bine primită, mai ales că a fost un fel de revistă-caleidoscop care cuprindea: articole creștine, articole diverse, rubrici ca: „Știați că…?” (curiozități), „Punct turistic”, „File de istorie”, „De la gospodine… pentru gospodine!”, „Sănătate”, „Colțul de literatură”, „Maxime și cugetări”, rebus, etc. În 2002 am publicat prima mea carte de versuri: „Perpendiculara pe un colț de nemurire” (Editura Multimedia, Arad). De asemenea, am editat două cărți de versuri: „Semnul vieții” (o plachetă cu versuri ale pictoriței Dorothea Fleiss din Germania și fotografii ale artistei-fotograf Lia Deznan din Chicago) și cartea de versuri „Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.
Și, sigur, am avut bucuria să îmi văd scrierile publicate pe site-uri creștine: http://www.bruxellesmission.org, http://www.pasi.ro, http://www.saltmin.com, mihaimarin.wordpress.com, http://www.crestini.com, http://www.confluențe.ro , etc.

Tavi: Ești un creștin implicat, activ?

Adina: Dacă a fi implicat, activ înseamnă a te „arunca” în apele furioase ale lumii pentru sufletele pierdute, atunci da, sunt un creștin activ. Fac însă prea puțin din câte ar trebui să fac, dar mă doare durerea lumii și am o mare pasiune de a câștiga suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Tavi: Ce altceva mai faci în prezent, pe lângă scris? Care e preocuparea ta de căpătâi la ora actuală?

Adina: În primul rând, mă străduiesc să fiu o mamă și o soție bună. Sunt binecuvântată de Domnul avându-l pe Simi și doua fetițe: Shanea, de 5 ani și jumătate și Mayra, care a împlinit în iunie 2 ani. În al doilea rând, mă ocup de consiliere spirituală. Sunt multe femei singure, neînțelese, în depresie și au nevoie de cineva să le asculte, să nu le condamne, să le pună sub picioare fasciculul de lumină care este credința și care le conduce la Dumnezeu. De asemenea, mă întâlnesc aproape zilnic cu persoane care sunt în căutarea lui Dumnezeu și le ajut să găsească drumul spre cer.

Tavi: Pentru că ești actriță, te-ai gândit vreodată să faci film creștin?

Adina: Da, de multe ori. Și încă mă gândesc. Aștept însă ca Dumnezeu, dacă va fi voia Lui, să mă direcționeze întra-colo, să îmi deschidă o ușă… Mi-ar plăcea să fac și teatru creștin, considerându-l o formă contemporană eficientă de evanghelizare.

Tavi: Ai dori să ne relatezi o anumită experiență pe care ai avut-o cu Dumnezeu?

Adina: Da, aș vrea să vă povestesc cum Domnul, în îndurarea Sa cea mare, ne-a dăruit-o pe Shanea, minunea pe care o așteptam de 10 ani. Ne-am dorit mult copii, dar timpul trecea și, după două eșecuri, după perioade în care mă simțeam umilită, ca apoi să devin resemnată, am urmat ceea ce Domnul, prin Biblie, ne sfătuiește: „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Pastorul bisericii, Luigi Mitoi s-a rugat pentru mine și mi-a făcut ungerea cu untdelemn, conform Cuvântului Domnului. Răspunsul a venit în scurt timp. Am rămas însărcinată, spre marea noastră bucurie. Dar iată că, după 8 săptămâni au reapărut exact aceleași simptome premergătoare pierderii sarcinii, așa cum s-a întâmplat cu două sarcini precedente. Am apelat din nou la Domnul și El m-a vindecat imediat. Din acel moment, perioada de sarcină a decurs fără nici o complicație, fără să întrerup lucrarea la care eram chemată. Pe 17 decembrie 2006 s-a născut Shanea, care este o binecuvântare pentru noi, ca și Mayra, de altfel. Domnul a făcut multe minuni în viața mea și consider că acesta este modul Lui obișnuit de a fi. El este Salvatorul, Vindecătorul, Eliberatorul, El-Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), este un Dumnezeu „activ”, aș putea zice, care comunică cu noi și intervine în viața noastră, dacă Ii dăm voie.

Tavi: Ce hobby-uri ai?

Adina: Sunt pasionată de Domnul, aș vrea să-L explorez și să cresc în relația cu El. Îmi place să citesc Sf. Scriptură, fiindcă găsesc în ea refugiu și răspuns la dilemele mele. Îi citesc cu plăcere pe John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth, Jim Cymbala și unele cărți mi se „lipesc” de mâini. Consider un hobby dar și o responsabilitate să vorbesc oamenilor despre Domnul. Lucrez cu bucurie la website-ul de care va spuneam: http://www.orizontcrestin.org și pe care vă invit să îl vizitați. Sunt fascinată de drumeții, îmi place muntele, dar și marea, pădurea, pescuitul, fotbalul, muzica. Freamăt la frumos, la artă.

Tavi: După părerea ta, care este cheia succesului spiritual?

Adina: A rămâne în Hristos. Îmi amintesc acum o rugăciune pe care i-o adresa Domnului Oswald J. Smith și care suna așa: „Doamne, iată mâinile mele. Ți le consacru. Ajută-mă să nu atingă nimic care nu este pe placul Tău! Și aici sunt picioarele mele. Ți le dăruiesc Ție. Nu le lăsa să alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lăsa să privească la lucruri care-L pot întrista pe Duhul Sfânt! Urechile mele să n-asculte ceea ce Te dezonorează pe Tine! Gura mea să nu rostească niciodată cuvinte pe care Tu nu vrei să le auzi! Mintea mea să nu rețină nici un gând și nici o imaginație care nu este curată! Iar inima mea să nu iubească altceva decât lucrurile Tale!”. Aceasta înseamnă dependența de Domnul, dăruire totală Lui, rămânere în El. La o astfel de trăire ne cheamă Dumnezeu pentru a deține cheia succesului spiritual.

Tavi: Ce planuri de viitor ai?

Adina: Nu aș vrea să las din mână condeiul, deși grija pentru sufletul oamenilor a devenit primordială pentru mine. Dacă Dumnezeu mă ține sănătoasă, aș dori să public o carte de versuri și eseuri: „Clepsidra cu sentimente” și lucrez la un roman despre viața trăită fără Domnul și întoarcerea mea în brațele Sale. Mai am încă multe de spus despre dragostea lui Dumnezeu, de aceea vreau să stau la dispoziția Domnului, ca El să îmi deschidă oportunități de a-L sluji. Sunt flexibilă în mâinile Sale și liniștită. Sunt liniștită ca lutul în mâinile olarului care îl modelează să fie frumos și folositor.

Tavi: Cum crezi că ar trebui să fie biserica de azi, trupul lui Hristos, pentru a fi influentă în lume?

Adina: Eu cred că Biserica trebuie să fie o torță în lumea aceasta de întuneric și păcat. Creștinii ar trebui să iasă din zidurile ei frumoase cu scaune confortabile și să meargă în lume, în tranșee, acolo unde se moare, acolo unde este durere și deznădejde. Menirea Bisericii este de a fi un spital pentru cei suferinzi, aici Duhul mângâie, leagă rănile, ridică poveri. Ne-am obișnuit să nu avem probleme, să ascultăm cuminți predica și să plecăm acasă cu conștiința împăcată că am fost la Casa Domnului. Sau poate, dacă avem un pic de „râvnă” ne îndreptăm atenția spre cei din țară (vorba unui creștin: „toți fac misiune în România, aici, în „Ierusalimul” nostru, ce facem?”). Și are dreptate. În Chicago, de exemplu, sunt câteva zeci de mii de români care nu au o întâlnire personală cu Domnul. Pentru ca biserica să fie influentă trebuie, în primul rând să fie îmbrăcată cu putere de sus, fiindcă numai Duhul Sfânt poate să scoată un om din mocirla păcatului. Apoi, cred că biserica trebuie să își cunoască bine menirea de evanghelizare și să înceapă această misiune cu „Ierusalim”- ul unde ne-a așezat Domnul și în al treilea rând, să folosească resursele mass mediei (care este o putere) pentru a răspândi Vestea Bună.

Octavian D. Curpaș
Phoenix, Arizona

Sursa: http://www.stateleunite.net/index.php?c=335

Vieţi transformate – cu Ligia Seman


clip_image002
* Interviu de la Radio Vocea Evangheliei, Timişoara *

“A avut loc acea tragedie… când părinţii mei au divorţat. Mi-aduc şi acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în faţa judecătorului şi el ne întreba, pe mine şi pe sora mea: ‘La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la tata?’ Iar noi răspundeam: ‘La amândoi, la amândoi!’
Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil. Acel strigăt al disperării sufletului meu de copil nu a fost ascultat de cei mari. Şi atunci ceva s-a prăbuşit în mine.”

Ligia Seman este scriitoare, autoarea roma-nelor „Handicapul conştiinţei”, „Funiile dra-gostei” şi „Tragedie şi triumf”.
*
Reporter:
– Doamnă Ligia Seman, titlurile romanelor dumneavoastră parcă vorbesc despre un subiect comun. Tind să cred că există undeva… se simte undeva subiectul durere.

Ligia Seman:
– Înainte de a veni eu pe lume, părinţii mei nu se înţelegeau prea bine şi de aceea mama mea a făcut 13 avorturi.
Nu-mi aduc aminte din acei ani decât de ultimele zile când mama mai era în casa noastră. Era la începutul clasei I. Stăteam amândouă la acelaşi birou, iar ea îmi dădea peste mâini atunci când eu greşeam câte o literă sau un bastonaş. Parcă am şi acum în faţa ochilor acea scenă: acea pagină de caiet în care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau să curgă din ochii mei… şi mama rupea pagină cu pagină, mă lovea peste degete, iar eu plângeam… voiam să nu mai plâng, dar nu mă puteam abţine.
Când nu împlinisem 7 ani, iar sora mea avea 4 ani, a avut loc o tragedie în viaţa mea. Părinţii mei au divorţat. Îmi aduc şi acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în faţa judecătorului şi el ne întreba şi pe mine şi pe sora mea: „La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la tata?” Iar noi răspundeam: „La amândoi, la amândoi! Şi la mama şi la tata!”
Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil, dar acest strigăt nu a fost ascultat de cei mari. Atunci ceva s-a prăbuşit în mine.
Am rămas la vârsta de 6 ani doar cu tatăl meu şi cu surioara mea care avea 4 ani. N-a fost uşor. Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copiii care aveau lângă ei o mamă. Eu, în loc să am o mamă şi un tată, îl aveam doar pe tatăl meu şi pe bunica mea, dar loc de mamă tot nu
ne-au putut ţine…
Înainte de a divorţa părinţii mei, am fost un copil puternic. Mi-aduc aminte că-mi plăcea să mă iau la întrecere cu toţi ceilalţi copii şi luptam cu orice chip să fiu mai tot timpul ‘prima’ – mă căţăram prin toţii copacii şi nu-mi era frică…
În urma acelor traume datorate tragediei din familia mea, puţin câte puţin am început să-mi pierd încrederea că aş mai putea fi o învingătoare.
După ce părinţii mei au divorţat, mai venea câteodată mama la noi în locul în care ştia că ne jucăm, eu şi surioara mea. Ne aducea dulciuri. Dar tatăl meu ne învăţase că trebuie să fugim de ea.
Mi-aduc şi-acum aminte de acele scene: fi-gura disperată a mamei, cum întindea braţele după noi, cum tânjeam şi eu după îmbrăţişarea ei, cum doream să mă ospătez din dulciurile pe care ea ni le aducea… şi totuşi cum fugeam de ea. Fugeam de ea ca şi cum ar fi fost un duşman… şi ea rămâ-nea în urma noastră ţipând de durere, cu părul negru răvăşit şi cearcăne mari în jurul ochilor de atâta plâns şi suferinţă…
M-am trezit în adolescenţă neputincioasă de a mă integra în societate. Nu aveam aproape deloc încredere în mine. Adeseori mă retrăgeam în ca-mera mea, la biroul acela de care erau legate singu-rele amintiri cu mama de pe vremea când încă mai eram împreună. Mi-amintesc că atunci când eram tristă din pricină că tatăl meu mă pedepsea, puneam capul pe masă şi plângeam mult. Mama mea demult nu mai exista în gândurile mele.
Acolo, la biroul acela, mi-aduc aminte că am luat pentru prima dată un caiet în mână şi am început să-mi fac planuri. În acele clipe m-am gân-dit pentru prima dată: dacă nu am cui să împărtă-şesc durerea mea, am să scriu despre ea şi aceasta va fi descărcarea mea emoţională.
Aveam impresia că sunt singură pe lume, că nu s-a scris vreodată despre copii suferinzi din pricina alegerilor greşite ale părinţilor, că eu, copilul care eram aşa de îndurerat, trebuie să scriu, să spun lumii întregi să nu mai repete greşelile acestea, care aduc atâtea lacrimi şi determină dezvoltări emoţio-nale anormale.

Reporter:
– Din nefericire, o foarte mare parte dintre copiii de astăzi cresc în familii monoparentale, în familii cu un singur părinte, deoarece părinţii au divorţat. Din păcate, mulţi cititori înţeleg toate aces-tea pentru că au trecut prin astfel de drame sufleteşti.

Ligia Seman:
– Spunea Linda Dillow, autoarea cărţii „Partenera creatoare”: „Cel mai important lucru pe care-l poate face o mamă pentru copii ei este să-l iubească pe tatăl lor, iar cel mai important lucru pe care tatăl poate să-l facă pentru copiii săi este s-o iubească pe mama copiilor. Un copil poate fi iubit atât de mamă cât şi de tată, dar dacă aceştia nu se iubesc unul pe celălalt, copilul are un puternic sentiment de nesiguranţă”.
În decursul anilor am putut vedea diferenţa între ceea ce a însemnat o familie monoparentală în care am crescut eu şi un cămin în care domneşte pacea şi dragostea. Despre soţul meu, Timotei pot să spun că este cel mai minunat dar pe care mi l-a dat Dumnezeu pe pământ după darul mântuirii.
Privind la dezvoltarea emoţională corectă a fetiţelor noastre, Ruth-Diana şi Rebeca, la puterea lor de a lupta şi de a fi învingătoare, noi putem vedea clar diferenţa între ele şi ceea ce eram eu, copil crescut într-un mediu necreştin şi care a su-ferit consecinţele rupturii unei familii.

Reporter:
– Experienţa dumneavoastră de viaţă, experienţa de copil şi stările acelea emoţionale negative pe care le-aţi trăit şi-au pus amprenta asupra dezvoltării emoţionale. Care a fost momentul când aţi debutat în literatură?

Ligia Seman:
– Am debutat în viaţa literară scriind poezie la cenaclul literar “Lucian Blaga” din Hunedoara. Aveam 14 ani, în 1985.
Atunci vedeam sensul existenţei mele într-o viitoare carieră literară. În sfârşit, credeam că găsisem o activitate prin care să reuşesc să estom-pez durerile trecutului. Mi se părea că în împărăţia cuvintelor găsisem un sens al existenţei mele, dar nu era aşa. Era doar artă. Erau doar poeţi şi scriitori.
Mi se repeta mereu că am şansa de a ajunge departe într-o carieră literară, ceea ce mi se părea nemaipomenit atunci. Visurile acestea însă şi refu-giul în arta scrisului nu schimbau nimic în interiorul meu. Eram tot mai tristă, retrasă, neputincioasă de a mă integra în societate.
Am încercat chiar să mă sinucid, deşi eram doar o adolescentă. Ajunsesem să mă gândesc că viaţa nu mai are nici un sens. Până într-o zi.
La vârsta de 14 ani, mergând la o biserică neoprotestantă, L-am cunoscut pe Cristos. Sufletul meu rănit, lipsit de iubirea maternă, era avid de iubire. Când am fost pentru prima dată într-o biserică neoprotestantă, am văzut că oamenii aceia Îl iubeau cu adevărat pe Cristos şi că totodată se iubeau unii pe alţii.
Dar mama mea era din neam de preoţi ortodocşi. Îmi spuneau despre asta rudele ei, spuneau că nu e bine să aleg această cale nouă. Dar tocmai această cale, adică Hristos, aducea vindecare rănilor trecutului meu. Braţele Lui, cu a căror dulceaţă şi alin începusem să mă familiarizez, aduceau nespus mai multă duioşie, gingăşie şi siguranţă decât ar fi făcut-o braţele mamei mele, după care sufletul meu tânjise.
Mi se descoperise Dumnezeu cu frumu-seţea Lui, cu singura iubire statornică şi atotcu-prinzătoare din Univers. Cum să renunţ la ea, când am căutat-o atât de mult timp şi atât de deznădăjduit ?
Dar, pentru că eram în vremea comunis-mului şi tatăl meu era educat în spirit ateist, s-a arătat foarte ostil hotărârii mele. Mă iubea foarte mult şi avea impresia că toate visurile lui cu privire la viitorul meu se prăbuşeau. Când eu am hotărât să aleg această cale, mi-aduc aminte de o scenă tristă care mi-a marcat viaţa.
Într-o seară, după ce am fost la biserică, tatăl meu tocmai pentru că mă iubea şi avea impresia că din cauză că l-am ales pe Cristos viitorul meu este umbrit, în felul lui disperat de a acţiona, m-a pus într-un colţ, mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a spus: „Dacă nu te laşi de Cristos am să te omor!”
Acum, deşi au trecut peste 20 de ani de atunci mi-aduc aminte atât de clar acea scenă. Îmi zvâcnea inima în piept. Mâna părintelui meu era deasupra mea. Îmi aduc aminte că în acele momente, de dragul lui Cristos, când tatăl meu era cu un cuţit în mână deasupra mea, eram gata să-mi dau viaţa pentru Cel care şi-a dat şi El viaţa pentru mine.

Reporter:
– Aţi scris şi cu ură faţă de acele traume prin care aţi trecut? Sau, odată cu momentul cunoaşterii lui Cristos, a intervenit şi momentul vindecării de tot ce însemna trecut?

Ligia Seman:
– Nu, n-am scris niciodată cu ură. Dar, după ce l-am primit pe Cristos a trebuit să renunţ şi la cenaclu, cu toate că mi-a fost foarte greu. A trebuit însă să iau această hotărâre deoarece Dumnezeu era total exclus din literatura din acea vreme şi nu doar atât – pentru că trăiam în vremea vechiului regim, se ştia că pentru a ajunge în vârful piramidei trebuia neapărat să-ţi foloseşti talentul şi în scopul de a compune “ode” conducătorului şi patriei şi eu nu aş fi putut să fac acest compromis.
Scriitorul care era coordonatorul cenaclului nostru m-a întrebat: „Cum să renunţi la toate acestea, la cariera literară, când ai aşa multe şanse? Şi pentru ce,” îmi spunea el, “să ajungi la inculţii aceia!?”. Am ieşit din biroul acela cu ochii în lacrimi, dar cu inima plină de pace şi cu simţământul că eram o biruitoare – reuşisem să renunţ de dragul Lui la ceea ce nu crezusem vreodată că aş avea puterea să renunţ.
Citind prefaţa unei cărţi concepută de fratele Iosif Ţon, Dumnezeu mi-a vorbit într-un mod cu totul special. Citez un pasaj: “Ne aflăm la mo-mentul întoarcerii poporului român spre spiri-tualitate, spre creştinism. Chemăm tânăra gene-raţie de credincioşi evanghelici să îndrăzneas-că să se avânte în creaţia literară. După decenii de întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântu-lui lui Dumnezeu să aducem din nou frumuseţea în literatură.”

Reporter:
– Este Domnul Isus Cristos o prezenţă reală, este o persoană cu care comunicaţi în fiecare zi? Sau este doar o noţiune, un principiu, un surogat care să vă umple durerile sufletului?

Ligia Seman:
– Isus Cristos a devenit pentru mine cel mai minunat prieten din univers. Isus Cristos este prezent cu mine în fiecare dimineaţă, de când deschid ochii şi până seara târziu. El a promis celor care Îl urmează că va fi cu ei în fiecare zi, în fiecare clipă, până la sfârşitul veacurilor.
Aşa cum spune în „Cântarea Cântărilor”, El este Preaiubitul inimii şi eu cred că fiecare om este creat în aşa fel, încât să aibă nevoie de iubirea lui Cristos, de prezenţa Lui şi totodată el să se dăruiască lui Cristos. Dumnezeu a dat totul din iubire pentru noi, L-a dat pe Fiul Său şi nu eşti împlinit decât dacă dai şi tu totul.

Reporter:
– La final, cum v-aţi descrie? Cu titlurile romanelor semnate Ligia Seman eu v-aş descrie: “Un handicap al conştiinţei, care a cunoscut tragedia şi triumful şi care a fost legată de Cristos cu funiile dragostei.”

Ligia Seman:
– Cartea „Funiile dragostei” are un motto. Este un verset din Osea: „V-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste”. A fost o zi în viaţa mea în care Dumnezeu m-a tras cu funiile dragostei Lui. Puteam să mă împotrivesc acestor funii ale dragostei Lui, dar, dacă m-aş fi împotrivit, acele funii m-ar fi rănit şi toată viaţa mea ar fi continuat să fie o rană, o viaţă cu handicapuri interioare. N-aş fi cunoscut vreodată calea de la tragedie spre triumf, n-aş fi avut şansa de a-i putea ridica şi încuraja pe alţii prin scrierile mele.
Dacă eu m-aş fi împotrivit acelor funii ale dragostei cu care Dumnezeu mă trăgea spre El, pentru binele meu, pentru împlinirea mea, atunci aş fi luptat împotriva scopului pentru care am fost creată.
Profetul Ieremia spune “păgânii îşi irosesc durerile”, dar acei care sunt creştini, care L-au primit pe Cristos şi care merg în aceeaşi direcţie cu voia lui Dumnezeu, în direcţia funiilor dragostei cu care sunt traşi de El, acei oameni transformă durerile trecutului şi le folosesc pentru a fi mai sen-sibili faţă de nevoile semenilor, mai gingaşi faţă de problemele lor, devin plini de înţelegere şi milă, ştiu cum să încurajeze, să ridice pe alţii, să dea soluţii.
În Apocalipsa ni se spune: “Şi a fost des-chisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.”
Cărţile care au cu adevărat valoare veşnică sunt acelea pe care mâna Marelui Maestru le scrie pe tăbliţa inimii noastre. Viaţa noastră poate fi cea mai valoroasă operă de artă, manuscrisul divinităţii sau poate fi produsul propriilor noastre gânduri, alegeri şi acţiuni. Cele mai măreţe lucruri pe care le putem face pe pământ nu sunt neapărat lucrurile spectaculoase: a scrie cărţi, a învăţa pe alţii, a fi în faţă… Spectaculos în ochii lui Dumnezeu este dra-gostea, şi ea înseamnă multe fapte făcute în umbră, pe lângă care poate oamenii trec indiferenţi şi insensibili, dar penelul Marelui Maestru consem-nează şi răsplăteşte.

Reporter:
Dragii noştri cititori, se pare că nu există casă sau nu există suflet în care să nu fie o durere, de un fel sau de altul.
Poate aveţi dureri ale conştiinţei, poate aţi cunoscut în viaţă tragedia sau triumful şi aveţi ne-voie de dragoste. Isus Cristos este singurul care vă poate oferi dragoste adevărată, este singurul care nu se schimbă ieri, azi şi în veci.

“I prayed to God to have a little brother, though my parents did not want to have another child”


Florence1
Interview with German Singer Florence Joy Büttner – by Octavian D. Curpas

Florence Joy Enns (Büttner) is a famous young German singer, writer and actress. She likes to travel and has visited several countries from Europe, Israel and the United States. Florence plays guitar and the piano, and she speaks her native German and very good English. Most of her songs from the album “Hope” are in English.
In 2006, Florence Joy Büttner was invited to perform in the (dome) church of Munich for the inauguration of the Soccer World Championship. One year after this astonishing performance, she started acting in the role of a sweet girl called “Jasmin” in a German daily soap “Ahornallee”. Also, Florence wrote a book called I want to live truthfully and real, which tells about her journey through the German casting show “Star Search 2” and mostly how she lives her life with Jesus Christ.
Florence was born in a city called Zeven, in the north of Germany close to Hamburg; she has an older sister and a younger brother. Her family has lived in Zeven, Tostedt, Dresden, Munich and Cologne. Sometimes she moved with her family because of work, but the last move was because of marriage. Florence has two children; her son Lennox was born in 2009, and her baby girl Kiana was born in 2012.
***

Florence9
Octavian D. CURPAS: Can you tell me something about your husband? When and where did you meet? How would you describe your husband?

Florence JOY: My husband is German. His name is Thomas Enns. We met in a concert in 2006; I was singing and he was playing with his string ensemble, supporting my song. Yes he is an artist, musician and singer. He is the leader of a bimonthly youth event called “base”, and he studied business administration at the University of Cologne. He is a fully devoted Christian, totally excited about God. He is a very loving and sensitive person, the most wonderful husband and a great father.

Octavian D. CURPAS: You are a very busy woman. What is it like to be a mom of two children?

Florence JOY: It was always my dream to be a mom and it is a big blessing to me. Of course it has challenges but all in all, it is a wonderful blessing from God to me.

Octavian D. CURPAS: At what age did you become a Christian? What made you decide to give your life to the Lord? Which Christian denomination do you belong to?

Florence JOY: I was raised in a Christian family. When I was 13, God revealed his love to me and that he is my heavenly and true father. I wanted to get water baptized; this was the start, when I wanted to live for Jesus. I am in a church that belongs to the German branch of the Assemblies of God. To me the denomination is not so important. The most important thing is my personal relationship to Christ.

Octavian D. CURPAS: I just listened to one of your songs in German and I really enjoyed it even though I didn’t understand much. The title is “Mein Ziel” and I found it on youtube. (http://www.youtube.com/watch?v=6AOYTqDyMFA) What’s the message of this song? When and where have you been singing?

Florence JOY: The song says: “You are my goal, you are my passion, you are my way, you are my strength. I look for you and I run to you and leave the past behind. You are always there – You are my reason, my goal.” The “You” in this song is Jesus Christ. I performed this song in the dome (church) of Munich. It was a church service live on the national TV station in Germany for the inauguration of the Soccer World Championship 2006. It was a big privilege to sing at the inauguration of the soccer World Cup. I had the opportunity to share my testimony for Christ live on the national TV station.

Octavian D. CURPAS: You collaborated with Hillsong for some songs in German. What songs and when and how did it happen?

Florence JOY: It started in 2005, when we recorded the first German Hillsong album and I was the lead singer on that CD. Since then, I was invited to some Hillsong conferences and to record another of their CDs.

Octavian D. CURPAS: How many albums do you have? Is “Hope” your first album?

Florence JOY: Yes it was the first and the only one. There are 13 songs on there. Most of the songs are in English and one is in German.

Octavian D. CURPAS: What’s your favorite song and why? Which of your songs best defines you?

Florence JOY: It still is “Only hope”, which is the main song of my album, and that’s why the album is called hope. This song tells about the hope we have in Jesus and that He has a plan for our lives.

Octavian D. CURPAS: Tell me a few words about your book: „Ich möchte wahr und echt leben“.

Florence JOY: The title means “I want to live truthfully and real” and that is the theme of the book. The book tells about my journey through the German casting show “Star search 2” and mostly how I live my life with Jesus Christ. It also tells a bit about my family and my surroundings at that time after winning star search.

Octavian D. CURPAS: How many times have you visited the U.S. and what states? What comes into your mind when you think of Arizona?

Florence JOY: I’ve been to the U.S. five times, three times in Florida and two in California. If I think of Arizona, it means hot weather, horses, and cowboys. I like the friendly people in the U.S. a lot and the huge churches, for example Calvary Chapel.

Octavian D. CURPAS: Why is Israel an important country for you and for your husband?

Florence JOY: It’s the Holy Land, the land of God’s people. We support a mission’s project, called AEBM (American European Bethel Mission). We have been in Israel several times with this mission organization and helped poor people.

Octavian D. CURPAS: What countries do you want to visit in the future?

Florence JOY: I would love to fly to Australia.

Octavian D. CURPAS: What do you know about Romania?

Florence JOY: The only connection I had with Romania was a friend in my former church who was Romanian.

Octavian D. CURPAS: Which holiday do you like the most and why?

Florence JOY: I like Christmas, because of the message that Jesus came into our world as a human being. I also like the setting with snow and lights and the smell of cake in my kitchen…

Octavian D. CURPAS: Are there any steps one should take to remain on track spiritually?

Florence JOY: For me it is important to read the Bible regularly, to not neglect the church, to attend church services even if you are on the road many times. For me it is important to pray with my friends together. Prayer is a fellowship with my God. I can lay down all my burdens and it reminds me that God is in control.

Octavian D. CURPAS: What is the greatest prayer God has ever answered for you?

Florence JOY: He answered my prayer when I was still very young (5 years old). It was my first “big” prayer. I prayed to God to have a little brother, though my parents did not want to have another child. Through some circumstances, which were a miracle, the mind of my mom was changed and I got a little baby brother.

Octavian D. CURPAS: What is coming up new for you?

Florence JOY: Right now we are concentrating on “Base,” the big youth events we have. We are writing songs for “Base” and hopefully for a “Base” CD. Of course, right now I am a fulltime Mother of two wonderful children.

Octavian D. CURPAS: If you would have to deliver a message for this generation, what would you say?

Florence JOY: I would say, you are loved unconditionally and totally by Jesus Christ. You are created for a purpose. The love of Jesus can and will set you free from everything. Try Jesus; do not write him out of your life. Be open and search out if there really is a God.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona, U.S.A

click this link: http://www.femeiastie.ro/destine-fara-sablon/interviuri/performance-at-soccer-world-cup-2006-a-highlight-of-young-germ