Vieţi transformate – Eli Henteş

* Interviuri de la Radio Vocea Evangheliei, Timişoara*

“Simţeam un gol tot mai adânc în inima mea; la un moment dat credeam că banii vor fi cei care vor completa fericirea şi golul. Am avut bani…nici asta…”

Eli Henteş a lucrat că actriţă la Teatrul de păpuşi din Târgu Mureş, apoi a devenit manechin.
În familia ei au fost persoane care s-au ocupat de vrăjitorii, iar aceste practici au lasat o amprentă puternică asupra gândirii doamnei Eli Henteş. Mai târziu a avut probleme de sănătate şi boli grele.
*
Eli Henteş:
– Bunicii din partea tatălui se ocupau cu magia albă, aşa zisa magie albă. O practică ocultă, dăunătoare, pe care, din nefericire astăzi în România o practică foarte mulţi. Şi cei care o practică nu stiu că aceasta îi duce în iad.
Bunica mea se ocupa cu ghicitul şi cu descântatul. Nu aveam decât vreo 8 – 10 anişori când obişnuiam să stau de-a dreapta ei la masă şi să urmăresc aranjamentele cărţilor şi toată practica, care îşi pusese amprenta pe fiinţa mea crudă. Astfel încât mai târziu, după ani, începusem să practic şi eu. Mai în joacă, mai în glumă, dar fără să-mi dau seama că de fapt eram o marionetă în mâna Satanei.
Le ghiceam colegilor mei şi ei erau tare încântaţi că Eli le ghiceşte. Veneau cu ceşti de cafea, bineînţeles veneau cu o prăjitură, cu un măr, cu un dar ca să le ghicesc, iar eu nu vedeam ceva rău în asta şi nici ei.
Dar, pe zi ce trecea, această practică mă lega tot mai puternic cu nişte legături demonice invizibile, care nu le putea rupe nimeni. Omeneşte nu puteau fi rupte, decât de o putere dumnezeiască. Mă distram bineînţeles, dar colegii îmi spuneau că tot ceea ce le spun eu este adevărat.
Pentru că nu-mi găsisem bucuria şi fericirea nici acolo, am început să fac anumite cursuri, de ghizi, de manechini, devenisem manechin…

Reporter:
– Ce urmăreaţi prin toate acestea, ce căutaţi atunci? Ce vă lipsea?

Eli Henteş:
– Simţeam un gol tot mai adânc în inima mea; la un moment dat credeam că banii vor fi cei care vor completa fericirea şi golul. Am avut bani… nici asta. Pe urmă îmi spuneam: “Cei care fac turnee trebuie să fie fericiţi”. În acei ani eram foarte elegantă, eram tânără, drăguţă, curtată, aveam bani, făceam turnee în ţară, în străinătate, dar… departe de a fi adevărata fericire.
Făceam la sfârşit de săptămână chefuri cu bancuri porcoase şi dans până dimineaţa. Toţi eram departe de Dumnezeu.

Reporter:
– Răspunsurile pe care le ofereaţi colegilor dumneavoastră atunci când vă solicitau să le ghiciţi, veneau din faptul că intuiaţi ce aveau ei nevoie, sau efectiv simţeaţi că altcineva vă comunică acele lucruri? Era o invenţie a dumneavoastră sau eraţi folosită de Satana ca “transmiţător”?

Eli Henteş:
– Bineînţeles că toate acestea erau dictate de Satan, pentru că lucra în subconştientul meu, iar gura mea debita ceea ce vroia Satan să comunice şi oamenii erau încântaţi.
Mă întorc iarăşi puţin la bunica mea. Mereu casa ei era plină de oameni evlavioşi din sat, cărora bunica le ghicea şi oamenii credeau că e un dar dumnezeiesc. Dar era ceva demonic, drăcesc. Nici preotul din sat nu-şi făcea probleme. Oamenii erau întunecaţi de puterea malefică a celui rău şi veneau la bunica mea ca la un purtător de mesaje divine. Era ceva cumplit.
Peste ani, credeam că sunt şi eu purtătoare a acelor mesaje divine, însă a venit o zi binecu-vântată când într-adevăr mi-am dat seama că tot ceea ce am făcut era un păcat cumplit, care mă ducea în iad. Dar Dumnezeu a trebuit să mă treacă prin încercări.
Copilul meu s-a îmbolnăvit destul de rău, încât la 3 ani zăcea pe pat. Avea o pareză şi la mâ-nă şi la picior, de câteva zile se hrănea doar cu ceai.
Să-ţi vezi singurul tău copil bolind, să-l vezi efectiv în pragul morţii, este ceva cumplit. Stăteam lângă pătuţul lui şi plângeam, spunându-i lui Dumnezeu: “Doamne, ia viaţa mea şi dă-o propriului meu copil. Aş vrea să-l văd că trăieşte, Doamne. Eu nu mai contez, dar copilul meu să nu se chinuie.”
Soţul meu nu suporta suferinţa copilului şi din pricina aceasta venea foarte rar pe acasă. Începuse să bea, venea băut şi bineînţeles că asta agrava situaţia mea. Durerea era şi mai profundă.
În această stare, Dumnezeu mi-a descoperit nişte oameni minunaţi, o familie minunată de oameni cu adevărat pocăiţi. Prin această familie – familia Lungu din Târgu-Mureş – părinţii mei spirituali de altfel, prin aceşti oameni minunaţi
L-am cunoscut pe Cristos. Prin modul lor de a trăi, prin viaţa lor de zi cu zi în familie – pentru mine a fost un exemplu extraordinar.
Uneori credeam că joacă teatru, dar fiind vecinii mei, am început să-i cunosc mai îndea-proape. Ei mi-au spus: “Eli, orice vei cere lui Dumnezeu cu credinţă vei primi”. Într-o zi mi-au adus o Biblie şi mi-au spus: “Apucă-te şi citeşte Biblia şi roagă-te aşa cum ştii tu să te rogi. Simplu, nu poveşti învăţate”.
În suferinţa mea, nu aveam de ce să mă agăţ. De cine să mă agăţ? De soţul meu care pleca de acasă şi se îmbăta? Cui să-i spun oful meu? Copilului meu care avea 3 anişori şi ceva şi zăcea în pat… el ce să înţeleagă?
Atunci am început pur şi simplu să vorbesc cu Domnul. M-am dus pentru prima oară la o biserică evanghelică. Îmi aduc aminte că am plâns cu lacrimi fierbinţi şi am spus: “Doamne, dacă exişti, te rog să-mi vindeci copilul. Şi vreau ca această minune să se petreacă chiar astăzi sub ochii soţului meu.”
La biserică începuse rugăciunea şi eu m-am rugat printre primii. Am simţit în acel moment o putere extraordinară peste fiinţa mea, am simţit că Duhul lui Dumnezeu lucrează chiar în acel moment şi chiar am spus în rugăciune: “Doamne, medicii nu i-au mai dat şanse copilului meu decât maxim 2 ani. Dar Tu, care eşti doctorul doctorilor, arată-i soţului meu, care nu crede în Dumnezeu, că Tu exişti”. În cele din urmă, cu lacrimi în ochi, i-am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a ascultat rugăciunea, pentru că am simţit efectiv că Dumnezeu s-a atins de copilul nostru.
Acasă m-a întâmpinat soţul meu şi mi-a spus: “Eli, minunea s-a petrecut. Fiul nostru a fost vindecat!” I-am spus soţului meu că am simţit şi am strigat: “Slavă Ţie Doamne! Îţi mulţumesc!”. Băieţelul a venit în faţa mea şi acum putea să mişte mânuţele şi picioarele perfect.

Reporter:
– Acest miracol v-a apropiat mai mult de Dumnezeu?

Eli Henteş:
– Da, însă s-a mai întâmplat ceva foarte interesant. Practica magiei, care-şi pusese ampren-ta pe fiinţa mea, m-a urmărit mult timp, şi Diavolul nu se dă biruit atât de uşor.
Înainte de a mă pocăi cu adevărat, începu-sem să studiez tot felul de practici. Prima dată am studiat practicile oculte şi tainele chiromanţiei, după aceea am trecut la Yoga, apoi la teozofie, dar toate acestea parcă mă legau şi mai puternic de Satan şi simţeam că Duhul lui Dumnezeu îmi vorbeşte că nu e bine ceea ce fac.
Chiar şi Yoga, cu toate că par doar exerciţii fizice extraordinare la prima vedere, în realitate nu sunt trasate de Dumnezeu, ci sunt o faţadă a întunerecului, a Diavolului, ca să cuprindă mai uşor tinerii în cursă.
Sunt faţade pe care Satan le foloseşte aşa cum se foloseşte chiar şi de televiziune – ne aduce în faţă anumite emisiuni, chiar şi creştine, dar în realitate… cât la sută sunt de altă natură, ca să ne rupă de tot ce este dumnezeiesc?
După studierea teozofiei, Duhul lui Dum-nezeu mi-a vorbit. Am stat în post şi în rugăciune şi pur şi simplu am auzit şoapta Duhului: “Opreş-te-te! Opreşte-te până nu este prea târziu!”. Dar am început să-i spun Domnului: “Doamne, dar învăţ atâtea lucruri extraordinare!”. Duhul lui Dumnezeu îmi spunea: “Îţi este de ajuns Scrip-tura şi ceea ce-ţi voi descoperi Eu prin Duhul Meu pe parcurs”.
M-am oprit, dar într-o noapte mă trezesc lovită peste picior, ca o lovitură de palmă. Locuiam la etajul III la bloc şi afară era undeva un neon care bătea cumva spre cameră. Mi-am zis: “Cu sigu-ranţă soţul meu s-a dus la baie şi cine ştie cum m-am dezvelit şi m-a lovit peste picior.” Dar nu era soţul meu. La picioarele patului era Satan. Efectiv l-am văzut nu numai cu ochi spirituali, ci
l-am văzut şi prin ochi fizici. Lumina bătea din spatele lui. I-am văzut fizicul, era rânjit înspre mine. Mi-am dat seama că este Satan. Stătea pe margi-nea patului la picioarele mele. Soţul meu era lângă mine, sforăia.
M-am îngrozit. Pentru că deja ştiam cum să mă rog Domnului, m-am acoperit cu pătura, m-am întors spre soţul meu şi am început să mă rog: “Doamne, îndepărtează-l te rog pe cel rău. Îndepărtează-l şi ia-mi Doamne duhul de frică”. Ştiam că Satana lucrează foarte mult şi prin duhul de frică, care, dacă te cuprinde, poate pune stăpânire pe tine. Domnul a îndepărtat duhul de frică şi am adormit foarte repede.
A doua noapte, a venit Satana în vis din nou. A început să mă acuze, să-mi spună: “Tu mi-ai slujit mie, tu trebuie să-mi slujeşti în continuare. Tu ai ghicit, ai făcut tot felul de practici, chiar Yoga, ai studiat asta, ai făcut asta”.
Atunci am spus: “Chiar dacă am făcut aşa, eu acum vreau să-I slujesc Stăpânului meu”. El zicea: “Te voi distruge”. Căuta în vis să mă distrugă, dar m-am trezit. Şi m-a cuprins iarăşi frica. Am luat Scriptura şi până spre dimineaţă am citit.
A treia noapte, din nou a venit Satana, tot în vis, în chipul unui om credincios. Însă ceea ce-mi spunea Satana – chiar din Evanghelia după Matei citisem – era răstălmăcit, deci nu era Cuvântul clar al lui Dumnezeu. Atunci am spus: “Pleacă Satano de aici, pentru că tu nu eşti omul lui Dumnezeu, nu eşti trimisul lui Dumnezeu”.
În acel moment, i s-a transfigurat chipul. Privirea îi era diabolică şi rânjetul la fel. Atunci a căutat din nou să mă omoare prin vis, dar am stri-gat şi cu adevărat am reuşit să mă rog şi să spun: “Sângele lui Cristos să te facă să dispari şi să te mustre”. Atunci el s-a spulberat în mii şi mii de bucăţi.
*
Viaţa mea se schimbase total. Din Eli care spunea bancuri chiar porcoase, de astă dată măr-turiseam ce a făcut Domnul în viaţa mea, cum Dumnezeu mi-a vindecat copilul, l-a îndepărtat pe Diavol şi mi-a dat atâta pace.
Până atunci ochii mei erau plini de lacrimi. Nu mă simţeam împlinită. Soţul meu venea tot mai băut acasă, mă bătea, părinţii mei şi rudele mele nu mă înţelegeau.
Între timp, soţul meu, care înainte îmi spunea zilnic că mă iubeşte, m-a părăsit pentru altă femeie. Pe moment o iertam pe amanta soţului meu, dar peste puţin timp îmi repugna din inimă o ciudă şi o mânie cumplită.
Colegii spuneau: “Cum, Eli nu ne mai ghi-ceşte?” Până le-am ghicit, până dansam cu ei, până mergeam cu ei, eram bună, apoi, dintr-o dată, Eli s-a stricat de cap. Acum eram toată numai zâmbet, numai pace şi mergeam să le spun o nouă experienţă cu Cristos.
Am fost operată de cancer de mai multe ori. Îmi era milă de fiul meu care nu era împăcat cu Domnul şi de soţul meu, care se clătinase foarte mult pe cale, din pricina bolii mele.
Dumnezeu m-a vindecat şi de cancer. Pur şi simplu mi-a dispărut tumoarea, după ce mai mulţi fraţi şi surori s-au rugat pentru mine.

Advertisement

Vieţi transformate – cu Ligia Seman

* Interviu de la Radio Vocea Evangheliei, Timişoara *

“A avut loc acea tragedie… când părinţii mei au divorţat. Mi-aduc şi acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în faţa judecătorului şi el ne întreba, pe mine şi pe sora mea: ‘La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la tata?’ Iar noi răspundeam: ‘La amândoi, la amândoi!’
Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil. Acel strigăt al disperării sufletului meu de copil nu a fost ascultat de cei mari. Şi atunci ceva s-a prăbuşit în mine.”

Ligia Seman este scriitoare, autoarea roma-nelor „Handicapul conştiinţei”, „Funiile dra-gostei” şi „Tragedie şi triumf”.
*
Reporter:
– Doamnă Ligia Seman, titlurile romanelor dumneavoastră parcă vorbesc despre un subiect comun. Tind să cred că există undeva… se simte undeva subiectul durere.

Ligia Seman:
– Înainte de a veni eu pe lume, părinţii mei nu se înţelegeau prea bine şi de aceea mama mea a făcut 13 avorturi.
Nu-mi aduc aminte din acei ani decât de ultimele zile când mama mai era în casa noastră. Era la începutul clasei I. Stăteam amândouă la acelaşi birou, iar ea îmi dădea peste mâini atunci când eu greşeam câte o literă sau un bastonaş. Parcă am şi acum în faţa ochilor acea scenă: acea pagină de caiet în care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau să curgă din ochii mei… şi mama rupea pagină cu pagină, mă lovea peste degete, iar eu plângeam… voiam să nu mai plâng, dar nu mă puteam abţine.
Când nu împlinisem 7 ani, iar sora mea avea 4 ani, a avut loc o tragedie în viaţa mea. Părinţii mei au divorţat. Îmi aduc şi acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în faţa judecătorului şi el ne întreba şi pe mine şi pe sora mea: „La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la tata?” Iar noi răspundeam: „La amândoi, la amândoi! Şi la mama şi la tata!”
Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil, dar acest strigăt nu a fost ascultat de cei mari. Atunci ceva s-a prăbuşit în mine.
Am rămas la vârsta de 6 ani doar cu tatăl meu şi cu surioara mea care avea 4 ani. N-a fost uşor. Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copiii care aveau lângă ei o mamă. Eu, în loc să am o mamă şi un tată, îl aveam doar pe tatăl meu şi pe bunica mea, dar loc de mamă tot nu
ne-au putut ţine…
Înainte de a divorţa părinţii mei, am fost un copil puternic. Mi-aduc aminte că-mi plăcea să mă iau la întrecere cu toţi ceilalţi copii şi luptam cu orice chip să fiu mai tot timpul ‘prima’ – mă căţăram prin toţii copacii şi nu-mi era frică…
În urma acelor traume datorate tragediei din familia mea, puţin câte puţin am început să-mi pierd încrederea că aş mai putea fi o învingătoare.
După ce părinţii mei au divorţat, mai venea câteodată mama la noi în locul în care ştia că ne jucăm, eu şi surioara mea. Ne aducea dulciuri. Dar tatăl meu ne învăţase că trebuie să fugim de ea.
Mi-aduc şi-acum aminte de acele scene: fi-gura disperată a mamei, cum întindea braţele după noi, cum tânjeam şi eu după îmbrăţişarea ei, cum doream să mă ospătez din dulciurile pe care ea ni le aducea… şi totuşi cum fugeam de ea. Fugeam de ea ca şi cum ar fi fost un duşman… şi ea rămâ-nea în urma noastră ţipând de durere, cu părul negru răvăşit şi cearcăne mari în jurul ochilor de atâta plâns şi suferinţă…
M-am trezit în adolescenţă neputincioasă de a mă integra în societate. Nu aveam aproape deloc încredere în mine. Adeseori mă retrăgeam în ca-mera mea, la biroul acela de care erau legate singu-rele amintiri cu mama de pe vremea când încă mai eram împreună. Mi-amintesc că atunci când eram tristă din pricină că tatăl meu mă pedepsea, puneam capul pe masă şi plângeam mult. Mama mea demult nu mai exista în gândurile mele.
Acolo, la biroul acela, mi-aduc aminte că am luat pentru prima dată un caiet în mână şi am început să-mi fac planuri. În acele clipe m-am gân-dit pentru prima dată: dacă nu am cui să împărtă-şesc durerea mea, am să scriu despre ea şi aceasta va fi descărcarea mea emoţională.
Aveam impresia că sunt singură pe lume, că nu s-a scris vreodată despre copii suferinzi din pricina alegerilor greşite ale părinţilor, că eu, copilul care eram aşa de îndurerat, trebuie să scriu, să spun lumii întregi să nu mai repete greşelile acestea, care aduc atâtea lacrimi şi determină dezvoltări emoţio-nale anormale.

Reporter:
– Din nefericire, o foarte mare parte dintre copiii de astăzi cresc în familii monoparentale, în familii cu un singur părinte, deoarece părinţii au divorţat. Din păcate, mulţi cititori înţeleg toate aces-tea pentru că au trecut prin astfel de drame sufleteşti.

Ligia Seman:
– Spunea Linda Dillow, autoarea cărţii „Partenera creatoare”: „Cel mai important lucru pe care-l poate face o mamă pentru copii ei este să-l iubească pe tatăl lor, iar cel mai important lucru pe care tatăl poate să-l facă pentru copiii săi este s-o iubească pe mama copiilor. Un copil poate fi iubit atât de mamă cât şi de tată, dar dacă aceştia nu se iubesc unul pe celălalt, copilul are un puternic sentiment de nesiguranţă”.
În decursul anilor am putut vedea diferenţa între ceea ce a însemnat o familie monoparentală în care am crescut eu şi un cămin în care domneşte pacea şi dragostea. Despre soţul meu, Timotei pot să spun că este cel mai minunat dar pe care mi l-a dat Dumnezeu pe pământ după darul mântuirii.
Privind la dezvoltarea emoţională corectă a fetiţelor noastre, Ruth-Diana şi Rebeca, la puterea lor de a lupta şi de a fi învingătoare, noi putem vedea clar diferenţa între ele şi ceea ce eram eu, copil crescut într-un mediu necreştin şi care a su-ferit consecinţele rupturii unei familii.

Reporter:
– Experienţa dumneavoastră de viaţă, experienţa de copil şi stările acelea emoţionale negative pe care le-aţi trăit şi-au pus amprenta asupra dezvoltării emoţionale. Care a fost momentul când aţi debutat în literatură?

Ligia Seman:
– Am debutat în viaţa literară scriind poezie la cenaclul literar “Lucian Blaga” din Hunedoara. Aveam 14 ani, în 1985.
Atunci vedeam sensul existenţei mele într-o viitoare carieră literară. În sfârşit, credeam că găsisem o activitate prin care să reuşesc să estom-pez durerile trecutului. Mi se părea că în împărăţia cuvintelor găsisem un sens al existenţei mele, dar nu era aşa. Era doar artă. Erau doar poeţi şi scriitori.
Mi se repeta mereu că am şansa de a ajunge departe într-o carieră literară, ceea ce mi se părea nemaipomenit atunci. Visurile acestea însă şi refu-giul în arta scrisului nu schimbau nimic în interiorul meu. Eram tot mai tristă, retrasă, neputincioasă de a mă integra în societate.
Am încercat chiar să mă sinucid, deşi eram doar o adolescentă. Ajunsesem să mă gândesc că viaţa nu mai are nici un sens. Până într-o zi.
La vârsta de 14 ani, mergând la o biserică neoprotestantă, L-am cunoscut pe Cristos. Sufletul meu rănit, lipsit de iubirea maternă, era avid de iubire. Când am fost pentru prima dată într-o biserică neoprotestantă, am văzut că oamenii aceia Îl iubeau cu adevărat pe Cristos şi că totodată se iubeau unii pe alţii.
Dar mama mea era din neam de preoţi ortodocşi. Îmi spuneau despre asta rudele ei, spuneau că nu e bine să aleg această cale nouă. Dar tocmai această cale, adică Hristos, aducea vindecare rănilor trecutului meu. Braţele Lui, cu a căror dulceaţă şi alin începusem să mă familiarizez, aduceau nespus mai multă duioşie, gingăşie şi siguranţă decât ar fi făcut-o braţele mamei mele, după care sufletul meu tânjise.
Mi se descoperise Dumnezeu cu frumu-seţea Lui, cu singura iubire statornică şi atotcu-prinzătoare din Univers. Cum să renunţ la ea, când am căutat-o atât de mult timp şi atât de deznădăjduit ?
Dar, pentru că eram în vremea comunis-mului şi tatăl meu era educat în spirit ateist, s-a arătat foarte ostil hotărârii mele. Mă iubea foarte mult şi avea impresia că toate visurile lui cu privire la viitorul meu se prăbuşeau. Când eu am hotărât să aleg această cale, mi-aduc aminte de o scenă tristă care mi-a marcat viaţa.
Într-o seară, după ce am fost la biserică, tatăl meu tocmai pentru că mă iubea şi avea impresia că din cauză că l-am ales pe Cristos viitorul meu este umbrit, în felul lui disperat de a acţiona, m-a pus într-un colţ, mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a spus: „Dacă nu te laşi de Cristos am să te omor!”
Acum, deşi au trecut peste 20 de ani de atunci mi-aduc aminte atât de clar acea scenă. Îmi zvâcnea inima în piept. Mâna părintelui meu era deasupra mea. Îmi aduc aminte că în acele momente, de dragul lui Cristos, când tatăl meu era cu un cuţit în mână deasupra mea, eram gata să-mi dau viaţa pentru Cel care şi-a dat şi El viaţa pentru mine.

Reporter:
– Aţi scris şi cu ură faţă de acele traume prin care aţi trecut? Sau, odată cu momentul cunoaşterii lui Cristos, a intervenit şi momentul vindecării de tot ce însemna trecut?

Ligia Seman:
– Nu, n-am scris niciodată cu ură. Dar, după ce l-am primit pe Cristos a trebuit să renunţ şi la cenaclu, cu toate că mi-a fost foarte greu. A trebuit însă să iau această hotărâre deoarece Dumnezeu era total exclus din literatura din acea vreme şi nu doar atât – pentru că trăiam în vremea vechiului regim, se ştia că pentru a ajunge în vârful piramidei trebuia neapărat să-ţi foloseşti talentul şi în scopul de a compune “ode” conducătorului şi patriei şi eu nu aş fi putut să fac acest compromis.
Scriitorul care era coordonatorul cenaclului nostru m-a întrebat: „Cum să renunţi la toate acestea, la cariera literară, când ai aşa multe şanse? Şi pentru ce,” îmi spunea el, “să ajungi la inculţii aceia!?”. Am ieşit din biroul acela cu ochii în lacrimi, dar cu inima plină de pace şi cu simţământul că eram o biruitoare – reuşisem să renunţ de dragul Lui la ceea ce nu crezusem vreodată că aş avea puterea să renunţ.
Citind prefaţa unei cărţi concepută de fratele Iosif Ţon, Dumnezeu mi-a vorbit într-un mod cu totul special. Citez un pasaj: “Ne aflăm la mo-mentul întoarcerii poporului român spre spiri-tualitate, spre creştinism. Chemăm tânăra gene-raţie de credincioşi evanghelici să îndrăzneas-că să se avânte în creaţia literară. După decenii de întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântu-lui lui Dumnezeu să aducem din nou frumuseţea în literatură.”

Reporter:
– Este Domnul Isus Cristos o prezenţă reală, este o persoană cu care comunicaţi în fiecare zi? Sau este doar o noţiune, un principiu, un surogat care să vă umple durerile sufletului?

Ligia Seman:
– Isus Cristos a devenit pentru mine cel mai minunat prieten din univers. Isus Cristos este prezent cu mine în fiecare dimineaţă, de când deschid ochii şi până seara târziu. El a promis celor care Îl urmează că va fi cu ei în fiecare zi, în fiecare clipă, până la sfârşitul veacurilor.
Aşa cum spune în „Cântarea Cântărilor”, El este Preaiubitul inimii şi eu cred că fiecare om este creat în aşa fel, încât să aibă nevoie de iubirea lui Cristos, de prezenţa Lui şi totodată el să se dăruiască lui Cristos. Dumnezeu a dat totul din iubire pentru noi, L-a dat pe Fiul Său şi nu eşti împlinit decât dacă dai şi tu totul.

Reporter:
– La final, cum v-aţi descrie? Cu titlurile romanelor semnate Ligia Seman eu v-aş descrie: “Un handicap al conştiinţei, care a cunoscut tragedia şi triumful şi care a fost legată de Cristos cu funiile dragostei.”

Ligia Seman:
– Cartea „Funiile dragostei” are un motto. Este un verset din Osea: „V-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste”. A fost o zi în viaţa mea în care Dumnezeu m-a tras cu funiile dragostei Lui. Puteam să mă împotrivesc acestor funii ale dragostei Lui, dar, dacă m-aş fi împotrivit, acele funii m-ar fi rănit şi toată viaţa mea ar fi continuat să fie o rană, o viaţă cu handicapuri interioare. N-aş fi cunoscut vreodată calea de la tragedie spre triumf, n-aş fi avut şansa de a-i putea ridica şi încuraja pe alţii prin scrierile mele.
Dacă eu m-aş fi împotrivit acelor funii ale dragostei cu care Dumnezeu mă trăgea spre El, pentru binele meu, pentru împlinirea mea, atunci aş fi luptat împotriva scopului pentru care am fost creată.
Profetul Ieremia spune “păgânii îşi irosesc durerile”, dar acei care sunt creştini, care L-au primit pe Cristos şi care merg în aceeaşi direcţie cu voia lui Dumnezeu, în direcţia funiilor dragostei cu care sunt traşi de El, acei oameni transformă durerile trecutului şi le folosesc pentru a fi mai sen-sibili faţă de nevoile semenilor, mai gingaşi faţă de problemele lor, devin plini de înţelegere şi milă, ştiu cum să încurajeze, să ridice pe alţii, să dea soluţii.
În Apocalipsa ni se spune: “Şi a fost des-chisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.”
Cărţile care au cu adevărat valoare veşnică sunt acelea pe care mâna Marelui Maestru le scrie pe tăbliţa inimii noastre. Viaţa noastră poate fi cea mai valoroasă operă de artă, manuscrisul divinităţii sau poate fi produsul propriilor noastre gânduri, alegeri şi acţiuni. Cele mai măreţe lucruri pe care le putem face pe pământ nu sunt neapărat lucrurile spectaculoase: a scrie cărţi, a învăţa pe alţii, a fi în faţă… Spectaculos în ochii lui Dumnezeu este dra-gostea, şi ea înseamnă multe fapte făcute în umbră, pe lângă care poate oamenii trec indiferenţi şi insensibili, dar penelul Marelui Maestru consem-nează şi răsplăteşte.

Reporter:
Dragii noştri cititori, se pare că nu există casă sau nu există suflet în care să nu fie o durere, de un fel sau de altul.
Poate aveţi dureri ale conştiinţei, poate aţi cunoscut în viaţă tragedia sau triumful şi aveţi ne-voie de dragoste. Isus Cristos este singurul care vă poate oferi dragoste adevărată, este singurul care nu se schimbă ieri, azi şi în veci.