Posted in De' ale mele!!!

Gânduri…


… nu eu, ci Dumnezeu scrie povestea. El ştie cum se desfăşoară TOATE şi încotro merg. Eu nu!!! ( Iov 10: 8)

… trebuie să accept lucrurile pe care, pur şi simplu, nu le înţeleg. Însă, El le înţelege!!! ( Psalmul 16:11)

…prin golurile din ţesătura vieţii mele, Îl văd pe Dumnezeu!!! ( Proverbele 16: 3)

… căci ochii mei străbat până la frumuseţea negrăită… până la Dumnezeul de care mereu îmi va fi dor!!! ( Plângeri 3: 25)

♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥

Se poate, dincolo de orice închipuire, să trăieşti din plin o viaţă de har, de bucurie, de frumuseţe nepieritoare… o viaţă fără resentimente, supărare care rod pe dinăuntru.

Îndrăzneşte să trăieşti din plin… respinge viaţa goală !

4laws

 

Posted in De' ale mele!!!

RMN duhovnicesc


rmn”Am fost la clinica lui Dumnezeu pentru un control de rutină.

Am constatat că sănătatea mea e tare șubredă.

Când Dumnezeu mi-a luat tensiunea, am văzut că umilința mea era foarte mică.

La măsurarea temperaturii, termometrul a înregistrat 40 de grade de neliniște. Dumnezeu mi-a făcut electrocardiogramă și m-a diagnosticat cu o anumită lipsă de iubire, pentru că arterele mele erau astupate de orgoliu.

Am trecut apoi la secția de ortopedie, pentru că am observat că nu reușeam să merg braț la braț cu frații mei, nici să ofer o îmbrățișare frățească, deoarece aveam amputații cauzate de ranchiună.

Pe lângă acestea, mi-a descoperit un anumit grad de miopie dat fiind faptul că nu reușeam să văd dincolo de greșelile celorlalți.

Când mi s-a făcut testul pentru auz, Dumnezeu mi-a zis că eram uneori surd la sfaturile Sale, drept urmare mi-a oferit o consultație gratuită grație marii Sale îndurări.

Am primit tratament, de care voi încerca de azi înainte să mă țin:
— Dimineața, la trezire:
– o porție de rugăciune cu mulțumire,

– 2 capsule de credință.
— Înainte de treburile cotidiene:
– 3 lingurițe de pace

– 5 pastile mari de răbdare.
*La fiecare oră să înghit un comprimat de blândețe și unul de stăpânire de sine.
*Când stau cu cei dragi să-mi fac o injecție cu o fiolă de bunătate și 5 de iubire.
*Înainte de culcare,
*2 pastile de credința.
Deci sunt cam bolnăvior. Rugați-vă pentru mine!”

Posted in De' ale mele!!!

Cercul vicios al unui adevăr


AlexandraŞtiţi ce mi se pare complicat la interacţiunile umane? Faptul că privim cu toţii la acelaşi lucru, dar simţim şi gândim cu totul diferit.

Fiecare dintre noi simte şi priveşte realitatea din faţa ochilor prin propriile lentile. Din păcate, sau din fericire, cu toţii purtăm lentile diferite care ne “deformează realitatea”, fie că realizăm acest lucru conştient sau nu.

Acest mic detaliu reprezintă de fapt cauza primară pentru toate conflictele şi războaiele lumii noastre. La nivel micro, războaie mici între soţi, parinţi, vecini, colegi de trafic; la nivel macro, războaiele între state si religii.

Fiecare crede că lentila lui este “lentila Adevărului absolut” şi prin urmare pasiunea şi îndârjirea de a apăra acest “Adevăr” până în pânzele albe duce în final la multă durere, victime şi scindări.

Lentila mea personală se construieşte prin prisma experinţei mele de viaţă, prin prisma întâmplărilor mele din copilărie, are la bază relaţia mea cu părintii, relaţia mea cu societatea şi în final modul cum mă raportez eu la mine însămi. În acelasi mod, se formează şi lentilele fiecăruia dintre noi, fie că vrem să înţelegem acest lucru sau nu.

Din acest motiv, cu toţii suntem diferiţi  la nivel de ambalaj, puzzle si ADN şi aceste diferenţe sunt cele care ne construiesc realitatea din faţa ochilor.

Pornind de la acest lucru, consider că cel mai important este să încerci să fii conştient de acest mecanism pentru a te putea detaşa de durerea cauzată de conflictele şi părerile adverse ce ies la iveală constant în realitatea care ne înconjoară.

Adevărul meu este doar realitatea mea şi nu este absolut sau permanent, reprezintă doar oglindirea a ceea ce sunt aici şi acum. Intru cu acest “adevăr” în joc si îl izbesc de alte adevăruri şi logica sufletului îmi spune să păstrez lângă mine doar “adevărurile” care seamănă cu al meu.

Făcând acest lucru, au loc câteva consecinţe. O consecinţă ar fi că zidesc în jurul meu un grup care să îmi apere “adevărul”, prind putere si cred că se merită sa intru într-un război cu alte grupuri posesoare de alte “adevăruri”.În final, mor cu credinta de gât, limitată într-o sperantă ciudată, că poate totuşi am reuşit să atrag pe cineva pe partea mea de baricadă.

Este tristă această imagine şi îmi provoacă durere, gândindu-mă că aşa am acţionat mai toată viaţa şi că aşa acţionează majoritatea. Ideea este că totul se reduce în final la un război în care cineva trebuie să câştige si cineva trebuie să piardă, sau ca la cearta de cuplu, cineva trebuie să fie vinovat şi celălalt sfânt.

Cum ar fi dacă pentru o clipă, am folosi empatia în adevăratul sens al cuvântului şi am încerca să intrăm în pantofii celuilalt de lângă noi. Clar, nu am încapea in pantofii ei pentru că nu sunt construiti pentru noi, dar măcar ne-am da seama că nu are cum sa fie la fel ca la noi, pentru că lentilele ei sunt de alta culoare, poate mai roz ca ale noastre.

Multă lume spune să folosim empatia ca să-l întelegem pe celălalt, dar nu cred că ai cum sa întelegi realitatea celuilalt, nestiind ce anume a adus la construcţia ei. Poţi doar înţelege că este vorba de o altă realitate, nu bună sau rea, ci doar diferită de a ta. Eu as merge doar pe empatie, la modul simplu de a întelege că omul din faţa noastră are dreptate, dar este o dreptate construită din factorii specifici vieţii lui si l-aş lăsa cu dreptatea lui, detaşându-mă de durerea de a nu-l putea convinge de dreptatea mea. Degeaba îi explici unui om anumite valori sau idei, dacă filtrul lui nu este încă pregătit pentru acele lucruri. La un moment dat, viaţa îl va pregăti.

Până la urmă nimeni nu are dreptate, fiecare are de fapt o realitate. Aş miza, pe ideea să-i explic cu răbdare si dacă mi se oferă posibilitatea, că sunt mai multe unghiuri şi perspective pentru un adevăr şi că pentru a-l întelege foarte bine, este în regulă şi decent să încercăm să explorăm fiecare latură a lui. Asta dacă nu vrem să fim prizonierul unei singure cărti. Cum spunea şi profesoara  mea de română, “cel mai periculos om este cel care a citit o singura carte”- o singura realitate.

Atunci când Trump a fost ales preşedinte, primul instinct a fost să-i blamezi pe cei care l-au ales pentru că ei nu întelegeau “adevărul meu”. Cum să votezi un om cu atâtea defecte care din perspectiva mea răspândeşte ură şi scindare in societatea noastră?

Apoi, m-am linistit pentru o zi si mi-am propus să intru în celălat unghi al adevărului. Să încerc să înteleg si să analizez şi cealaltă faţă a aceleiaşi monezi.

A fost dificil pentru că permanent aveam o voce în cap care spunea că nu există argumente pentru cei care l-au ales. Dar, continuând să îmi deschid cercul şi să optez pentru noi si noi surse de informaţie am pătruns online în celalalt grup, cel pro Trump. Si a fost un şoc să văd cum era în interiorul lui- adică să citesc informatiile care circulau acolo. Clar era o altă realitate în comparatie cu cea pe care o aveam eu construită. Aici lumea îl adoră si îl ridică în slăvi. Aici circulau doar stiri pozitive despre el. Aici erau oameni care credeau in el si in planul lui magic de a face într-adevar America din nou măreaţă. Totul mi se părea distorsionat si fals. In final, am realizat că cei care l-au votat chiar cred în adevărul lor, că au făcut cea mai bună alegere pentru ţara lor, deci e ceea ce au ştiut ei cel mai bine să facă în acel moment din viaţa lor. Asa că nu e nimic de învinuit la ei.  Eu personal, cred doar că “umbra” fiecăruia a prins momentul oportun să iasă la iveala în anonimatul alegerilor şi pentru acest lucru, cu toţii, suntem responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat.

Incursiunea şi în celalată verticală a adevărului, mi-a demonstrat că Adevărul  este de fapt realitatea fiecăruia de care simţim nevoia să ne agăţăm până la ultima răsuflare. Este adevărul care este pe aceeaşi undă cu vibraţia noastră sau în aceiaşi notă muzicală cu cântecul din sufletul nostru.

Şi ca să avem si “cireasa de pe tort”, Adevărul pe care-l credem şi îl invocăm este de regula adevărul care îl vizualizam si prin urmare este cel care tinde să se îndeplinească pentru ca Universul ne ascultă energia gândurilor si a sufletului şi ne oferă pe tavă credinta pe care alegem să o slujim.(#efectulPygmalion all over again).

Aşa că fiţi prezenţi şi constienţi de adevărurile şi credinţele pe care le aruncaţi în joc pentru că spre bucuria voastră si nefericirea celorlalţi, se vor îndeplini. Cu cât suntem mai mulţi care aderăm la un adevăr, cu atât efectul este mai puternic. Arunc în joc #iubirea necondiţionată pentru început, pentru că este un Adevăr care are doar efecte pozitive asupra tuturor implicati în această realitate..

Alexandra Tudose,

Surprise, Arizona

Posted in De' ale mele!!!

Invitație conferința femeilor, Mamaia 2017


Stăpânul a vorbit, iar purtătoarele de vești s-au făcut o armată mare.( Psalmul 68:11 NTR)

PENTRU CĂ DUMNEZEU S- A ÎNGRIJIT SĂ MAI AVEM LOCURI DISPONIBILE, INVITĂM CU TOATĂ DRAGOSTEA DOAMNE ȘI DOMNIȘOARE PENTRU A FI ÎMPREUNĂ LA CONFERINȚA NAȚIONALĂ A FEMEILOR DE LA MAMAIA. ACEASTĂ CONFERINȚĂ, PRECUM TOATE CELELALTE DIN ANII PRECEDENȚI, A FOST PREGĂTITĂ CU MULTE RUGĂCIUNI ȘI ZILE DE POST ÎN COMUN A FEMEILOR DIN ÎNTREAGA ȚARĂ.

AȘTEPTĂM ȘI ANUL ACESTA SĂ EXPERIMENTĂM SLAVA LUI DUMNEZEU MANIFESTATĂ ÎN MIJLOCUL NOSTRU. FIECARE DINTRE VOI SUNTEȚI UNICE ȘI SPECIALE ÎN INIMA LUI DUMNEZEU! FĂRĂ OȘTIREA DE FEMEI CARE AUD CUVÂNTUL DOMNULUI ȘI ACȚIONEAZĂ CU ÎNDRĂZNEALĂ,  ACEASTĂ CONFERINȚĂ NU AR AVEA REZULTATE VEȘNICE!
Ligia Seman Și echipa de organizare

Posted in De' ale mele!!!

Buna, pastore !


Să te gândesti la asta, chiar dacă nu esti pastor.. 
Bună pastore! 
Bună ziua pastore! Tu nu mă cunoşti, eu sunt, unul din cei mai săraci membri din adunarea ta… Eu plec înainte ca să se termine predica, pentru ca să nu rămân stingherit în colţul holului cu fraţii şi surorile fericiţi. Plec ca să nu plâng de singurătate văzând zâmbetele fericite a celor care s-au găsit unul pe altul în această nor de enoriaşi.
Eu nu sunt retras, nici mândru. . . Eu nu mă ascund, eu pur şi simplu nu mă văd sub haina mea neagră şi zdrenţuită. Eu nu miros plăcut, eu ştiu aceasta. Nu am cu ce plăti factura pentru apă… şi apa mi-a fost deconectată. Eu nu judec pe nimeni, eu chiar nici nu mă gândesc la aceasta… Doar de aş vorbi cu tine pastore. Ţi-aş povesti, cât de scumpe îmi sunt cuvintele pe care tu le spui, despre prietenie, despre frăţietate, despre credincioşia pentru Dumnezeu şi adunare… Şi cât de singur mă simt în adunare… Doar dacă m-aş atinge de tine… Să îţi strâng mâna… Poate tu chiar o să mă mustri pentru tristeţe şi chipul îndurerat… Şi vei spune, bucură-te, este scris… Şi iară-şi zic bucuraţivă…
Dar tu nu mie îmi zâmbeşti… Şi nu râzi cu mine… Mustri şi ceri socoteală, de altfel, tot nu de la mine…
Recent a fost picnic… Dar eu nu am putut ajunge la locul întâlnirii… Da şi ce aş fi putut eu lua cu mine, la această întâlnire cu oameni sătui… Doar stomacul meu plat, lipit de spinare şi o dorinţa permanentă de a fi una cu fraţii şi surorile mele… Un duh, o inimă…
Eu înţeleg, pastore, tu ai multe responsabilităţi, o adunare mare de oameni, sufletele cărora tu le conduci spre vecinicie… La înţelegerea lui Dumnezeu, la înâlnirea înfiorătoare şi cu tremur cu El! Am sunat la oficiul tău, de la telefon public… Am cerut întâlnire cu tine, iubit frate pastor…
Dar mi s-a spus că eşti foarte ocupat… Şi mi-au cerut numărul meu de telefon pentru ca să mă sune, şi chiar a scris numele şi prenumele meu… Dar… Telefonul meu de mult e deconectat… Eu am rugat, se poate eu o să sun din nou, doar spune-ţi când… Le celălalt capăt al firului s-a auzit, nu ştiu… sunaţi…
Încercările mele de a vorbi cu fraţii sau surorile, la fel nu au fost prea reuşite… Eu miros urât… Şi chiar încep să arăt ca un vagabond… Dar nu sunt un vagabond, eu am o adresă!!! Eu mai am un apartament… Deşi mai degrabă poate fi numit, patru pereţi, în sensul direct al cuvântului.
Oooo… Isus ştie ce zeciuială mare mi-aş dori să dau… Eu plâng încet în ungherul meu din spatele sălii, când se face chemarea la strângerea de bună voie… Doar întotdeauna în această chemare se vorbeşte şi despre zeciuială, dar eu nu am din ce o da…
O dată am auzit despre văduva săracă care a adus tot ce avea… Şi eu, din toată inima, cu bucurie… Am dat tot ce am avut… Şi… Am plecat acasă pe jos… Apoi m-am îmbolnăvit… În pantofi mi-a intrat apă… Mi s-au udat picioarele şi am răcit… Şi am lipsit două duminici la rând… Mă simţeam rănit… Singur… Febra nu mă încălzea, dimpotrivă mă impunea să lupt în slăbiciune de frig…
În accesele de tuse mi-am amintit de Pavel… Mă luptam în închisoarea trupului meu… Când mintea mi s-a întunecat… A venit El, Isus… M-a luat de mână şi tăcea… Mă încălzea cu ochii Lui, ochii plini de dragostea Lui nemărginită şi aşa şi neînţeleasă de oameni… El tăcea… Dar de la tăcerea Lui îmi dădea uşurare… Şi eu zburam, am fost eliberat… Şi-am aşteptat… Am aşteptat ceea ce oamenii de obicei nu aşteaptă… În apartamentul meu rece, gol şi înfundat în tăcere…
Când boala m-a părăsit…. A venit durerea… Mi-am mărturisit păcatul şi m-am pocăit, m-am pocăit de o mie de ori… Căutam în mintea mea… Pentru ce?! De ce?!… Şi nu găseam… Hohoteam de plâns, dar nu tare, încet… Puterile mă părăseau…
Apoi a venit El, Isus… Camera s-a luminat… El s-a apropiat şi a spus în şoaptă…
– “Nu aştepta! Nimeni nu va veni!”
– “Pentru ce?! Doamne! De ce?”
– “Pentru că Eu te iubesc foarte mult!”
Un pic mai mult decât pe toţi ceilalţi… Dar nu te mândri, nu te teme… Şi pocăieşte-te… Acum dar… “Şi iată… Eu mă pocăiesc, pentru că am căutat întâlnirea cu tine pastore. Mă pocăiesc pentru că, câteodată privind fraţii şi surorile, am uitat de Tine, scumpule Isus… Mă pocăiesc pentru că am căutat dragoste, mă pocăiesc pentru că nu am dorit singurătatea, mă pocăiesc pentru că m-am temut de sărăcie, mă pocăiesc că am vrut recunoaşterea şi atenţie, atenţia oamenilor… Mă pocăiesc că aşa şi nu am înţeles nici una din predicile tale pastore…”
Mă pocăiesc, pocăiesc, pocăiesc…
Ochii mi s-au întunecat… Tusa îmi apăsa pieptul… Totul nu e bine… Ce am omis eu…? Doamne?!
Şi dintr-o dată mi-a sta mai uşor… Tusa a încetat, nu mai simţeam foamea… A venit El…
– “Tu ai omis un lucru important… tu nu ai observat unul la fel ca tine… el are alături de tine… dar tu nu l-ai văzut…”
Da…da…da… El stărea şi mai departe, decât mine… Eu nu l-am observat… Pe el tot nu îl băgau în seamă… De el tot au uitat… El tot era singur… Lacrimile au scor la iveală durerea, ura faţă de mine însumi…
Un strigăt mi-a izbucnit din piept întrerupt de tuse… Trupul mi s-a cutremurat… A-a-a-aaa… Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă… Unde este el, cine este el? El era ca mine… Dar eu nu l-am văzut… Ceva mi-a stat în cale… Ceva m-a împiedicat să îl văd… Noi puteam fi împreună… Noi avea să ne înţelegem unul pe altul… Noi puteam să ne rugăm şi să credem împreună… Să învăţăm să avem încredere… Şi iar a venit El, Isus…
– “Tu eşti iertat… Acel, pe care tu nu l-ai observat, Acela, care la fel era singur, acum e cu tine, pentru totdeauna… Şi tu eşti cu El…”
Iertat… Uşurare… Respiraţie… Frisoanele m-au lăsat… Ceva… ciudat… Neobişnuit…
Camera a devenit aşa nereală… Hainele… s-au mutat departe de corp… Mintea mi-a devenit clară… Gândurile au devenit simple şi clare… Nici tristeţe… Nici frustrare… Nici singurătate… Totul în toate… Parte din tot… Şi nimic… Foarte straniu… Isus a stat în mijlocul camerei… “Ei bine… A venit timpul tău… Hai să mergem.”
Cuvintele Lui sunau ca… Foşnetul frunzelor… Nu… Ca murmurul râului… Nu, nu… Ca vuietul vântului… Nu… Asta e… Asta e viaţa… Cuvintele Lui erau vii… Şi era însuşi viaţa…
Şi atunci mi-ai adus aminte… Acela, al doilea… pe cine au uitat…? …Isus m-a luat de mână…
– “Acela am fost Eu!”
…Ei bine… tu niciodată nu vei citi acest mesaj pastore… şi niciodată nu mă vei mai vedea… pentru că eu o să fiu Acolo altfel… tu nu mă vei recunoaşte… atât de mult aş vrea să îţi spune ţie… cât de neînţeleasă e această dragoste… Dragostea lui Cristos… Iată eu vin… El mă ţine de mână… şi eu nici acum nu am îţeles, de ce El ne iubeşte atât de mult…

…. Adio, scump frate, dragă pastore!…….. 
Oare ce-ar face Isus in locul tău???

De Beni Vladut

Posted in De' ale mele!!!

Si asta va trece


O pildă de înțelepciune. 
” David a fost un rege drept și înțelept, foarte iubit de poporul său. Însă, ca toți oamenii, mai greșea uneori.
Există o povestioară care spune că într-o zi, el a cerut celui mai faimos bijutier din Israel să-i facă un inel la care, când se va uita, de va fi vesel, să devină trist, iar de va fi trist, să devină bucuros. I-a acordat bijutierului trei zile pentru a-i face acest inel special, iar dacă nu va reuși, i se va lua viața.
Bijutierul, care nu cunoștea farmece sau vrăji, a căzut într-o tristețe care ducea spre disperare, deoarece, oricâte pietre prețioase ar fi pus inelului, și oricât de pur ar fi fost aurul din care l-ar fi făurit, nu avea atâta putere, încât să schimbe radical starea de spirit a unui rege.
Trecuseră două zile, dar mintea bijutierului nu a putut scoate la capăt în nici un fel porunca regelui. Se plimba pierdut, deja văzându-și capul unde-i erau picioarele, atunci când Solomon, copil fiind, s-a apropiat de el.
 – De ce ești atât de abătut și îngândurat? l-a întrebat micul Solomon pe bijutierul regal.
 – Tatăl tău, regele, mi-a poruncit să-i făuresc un inel unic, iar atunci când va fi trist și se va uita la inel, să se înveselească, iar de va fi prea vesel, să se întristeze. Iar eu nu am puteri magice, să fac acea bijuterie. Mai am o singură zi la dispoziție, iar dacă nu îndeplinesc porunca, voi plăti cu viața. Sunt pierdut!
Solomon, a cărui înțelepciune radia încă de pe atunci, i-a șoptit bijutierului ceva la ureche. Iar bijutierul, nemaiștiind ce să facă de bucurie, a și fugit în atelier.
A doua zi, regele David a chemat la el bijutierul, care i-a dat inelul cerut. Regele era supărat în acea zi și fața îi era întunecată de griji.
A luat inelul, l-a studiat, după care, înseninându-se la față și râzând în același timp, a poruncit să- i dea bijutierului doi saci de galbeni.
Pe inel erau inscripționate cuvintele: ȘI ASTA VA TRECE!
 Nu a fost nevoie de nici o vrajă, cuvintele au o putere mai mare decât orice. Iar regele, cu acel inel și cu cuvintele pline de înțelepciune, a reușit să ajungă la echilibrul de care avea nevoie.
Trebuie să ne bucurăm la maxim de momentele fericite pentru că vor trece curând, iar tristețea nu trebuie să ne doboare, pentru că totul e trecător, chiar și necazurile.”

Posted in De' ale mele!!!

Binecuvantat…


Binecuvantat sa fie Dumnezeu, pentru ca este:

– o stânca de neclintit;

– o fortăreața ;

– un scut;

– un izbăvitor pentru cei care își gasesc adăpost in El !

Deprinde mâinile celui neprihănit la lupta si degetele la bătălia care privește toate sferele conflictului spiritual. 

Posted in De' ale mele!!!

Iarna din sufletul meu…


“Când e iarnă în sufletul meu conştientizez că orice om se poate mântui,

Că orice suflet negru de funinginea păcatelor se poate curăţi, se poate albi,

Căci pocăinţa e ca iarna ce înveşmântă murdăria în mantie de fulgi pufoşi,

Şi lacrimile de căinţă sunt fulgi de diamant divin, sunt fulgi delicaţi şi calzi,

Care topesc orice platoşă de gheaţă ce învăluie ale noastre inimi seci şi reci.

Când privesc fascinată dansul fulgilor de nea, eu îi asemăn cu fulgii aripilor de îngeri.
Ador să-mi simt obrazul sărutat de fulgi de nea cristalină, să fiu mângâiată de ei, lin.”

Posted in De' ale mele!!!

Dragostea Miresei – un jar de foc, o flacără a Domnului


Trezire Azi

În ultimele zile am primit mai multe mesaje ce conțineau avertizări din partea Domnului cu privire la venirea Lui curând pentru Biserica Sa. Dincolo de faptul că nu putem fixa date pentru acest eveniment, Scriptura spune: “Nu dispreţuiţi prorociile.” (1Tes. 5:20)

Săptămâna trecută a fost plină de știri despre atentate teroriste sau violență de stat. Cu toate acestea, parcă oamenii s-au obișnuit cu astfel de lucruri și foarte greu ar fi să mai înțeleagă că ele sunt parte din ceea ce Domnul a lăsat ca semne ale venirii Sale: Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie… Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocuri, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciume.” (Mat. 24:6-7)

În toată această vreme de turbulență o liniște neobișnuită s-a așternut peste creștinii zilelor din urmă. Apatie, indiferență, o stare de căldicel – acestea…

View original post 100 more words

Posted in Uncategorized

Pentru ca e toamna, din nou !!


E toamna târzie. Frunzele au căpătat nuanțe de galben -maroniu… rupte din copac, acoperă pământul jilav asemuindu-l cu un covor colorat. Grupuri de oameni șiroiesc prin pădurile apropiate orașului, încercând a evita băltoacele si noroiul pasind pe frunzele deja veștejite si pe vreascurile căzute la pământ, făcând un drum… parca special pentru ei!!! Bieții de ei!!! Datorită ploii abundente, erau uzi pana la piele, iar pantalonii plini de noroi pana la genunchi…

Rucsacurile ce le purtau in spate, erau si ele ude ceea ce făcea sa îngreuneze sarcina lor. 

~~~~~~~~~~~~~~~~||~

Draga călătorule,

Poate esti obosit de atâta drum pe care l-ai străbătut… De asemeni, poate ai fost flamand… Sau circumstanțele dificile prin care treci, te-au doborât… Ba, ți se pare ca vremea in loc sa se liniștească, se întețește tot mai mult si drumurile devin impracticabile. 

Întreaga natura este mohorâtă si întunecata de parca cerul este acoperit cu giulgiul mortii. 
Nu uita: oricât de mare este valul , tu esti ancorat intr-o Stânca puternica pe care nimeni nu o poate dobori… Nu lasa ca vocile interioare sa iti fure pacea, bucuria pe care le găsești doar in El.. Cel care umple orice gol al inimii tale! 

Lasă ca fata ta sa lumineze de bucuria interioară … Descotorosește-te de hainele ude si de încălțămintea murdara si plină de noroi… Nu lasa ca vocea ta sa trădeze vreo urma de cârtire sau nemulțumire!!! 

Da, este adevarat! In viata noastra vor fi mereu rafale de ploaie, insa important este sa știm cum vom acționa atunci, cum ne vom raporta la fiecare rafala in parte!!!

Așadar, nu lasa ca ploaia, frigul sau noroiul sa te retina in ceea ce trebuie sa faci pentru El. Ocupa-te de bolnavii poporului, de oamenii nenorociți, de cei bolnavi nu doar in trup, ci si in suflet. Da o mâna de ajutor acolo unde este nevoia cea mai mare, nu pierde nici o ocazie de a vorbi despre Domnul si dragostea Lui fata de oameni.
~~~~~~~

Cum ne-am trait zilele aici pe pământ, asa vom trai si in eternitate . Moartea ne separa de sufletul de trup, dar nu ne eliberează de păcatele noastre si nici nu ne scapă de consecințele unei vieți păcătoase- adică, pedeapsa veșnica ! 

Posted in Uncategorized

Doar vocea Lui


Când o lacrimă mi se prelinge pe obraz, o Voce minunată îmi alină sufletul; 
Cand o zi îmi pare mult prea lungă şi grea, o Voce caldă, dulce şi plăcută face ca totul să fie îmi uşor… 

Este Vocea care mă îndeamnă să pot urca pe drumul greu! 

Este Vocea Ta inconfundabilă pe care nu o pot uita!!!

Posted in Uncategorized

Cea mai iubita dintre pământeni 


Da, sunt iubita de Tine deși nu o merit!…

 Si imi arați iubirea-Ti prin răsăritul si apusul soarelui, prin norii pufoși si albi ca zăpada, prin adierea vântului, prin sunetul cristalin al ploii, prin sunetul valului care lovește stavilopozii, prin mirosul proaspăt al parfumului Tau resimțit doar de mine….
Ma iubești deși nu merit!!!!

Posted in De' ale mele!!!

Nostalgie !


Este o zi ploioasă… dar, fericită !… Liniște !

Trebuie să fie liniște, altfel nu o să aud nimic !

Dacă ai știi câte lucruri se aud când este  liniște !… Inchid ochii !… Tac !.. Nu rostesc nici un cuvânt ! … Taci și tu ! Fă liniște în sufletul tău !

Auzi? Cântă ploaia ! Cântă cu picături ușor mișcate de vânt… Cântă și inima mea odată cu ele !

Te- ai întrebat vreodată cum se simte picurul de ploaie în dansul lui spre pământ? Fericit ! Împlinit ! De ce? Pentru că și- a realizat menirea… a hrănit tot pământul ! Acum este momentul, împreună cu suratele ei, să seodihnească pe pământul uscat. Și în odihna lor eternă, hrănește tot…

Ascultă !!!

Atâtea lucruri se întâmplă în jurul tău !

Te rog, încearcă să iubești, în loc să urăști… Tu nu ești așa !

Te rog, bucură- te ! Nu urî !

Oprește- te să mai acuzi . E timpul să iubești !!!!

images

 

 

Posted in De' ale mele!!!

Niciodata sa nu smulgi…


Niciodata sa nu smulgi un gand bun din radacini.. El poate muri in fasa daca e prea mic si nedezvoltat..

Niciodata sa nu smulgi un gand bun din radacini.. Un vis nu va mai putea sa se nasca, si lumea ar putea sta pe loc, si ce folos vei avea?..

Niciodata sa nu tai un gand bun din radacini.. Va fi prea slab sa poata supravietui, si va muri..

Niciodata sa nu tai un gand bun din radacini.. El nu va mai putea fi o mana sa ajute, sa mangaie, sa construiasca..

Niciodata sa nu tai un gand bun din radacini.. Ochiul tau va fi limitat in privire si miop in a fi un vizionar in a vedea dincolo de un obstacol, de un zid..

Niciodata sa nu tai un gand bun din radacini.. Picioarele iti vor fi prea subtiri si zgarciurile nu vor fi niciodata muschi puternici pentru a alerga la un Maraton, a putea ajuta un om, dand mai departe o stafeta a Vestii Bune. Astfel poti schimba macar o viata fiind ovationat in Ceruri si vei fi invidiat de ingeri..

Niciodata sa nu tai un gand bun din radacini.. Tu nu vei avea buze in a-i incuraja pe cei nedezvoltati si fara vise, pe cei cazuti sub povara unui trup fara aripi, zdrobiti de neputinte..

Niciodata sa nu tai un gand bun din radacini.. Daca vei face asa, nu vei mai auzi gandul nerostit sau vocea plina de durere a cuiva, si, compasiunea nu va fi in tine, doar egoism, aroganta; si nici nu vei sti ca traiesti degeaba..

Niciodata sa nu tai un gand bun din radacini.. El nu va ajunge niciodata sa se transforme o lume, sa creeze, sa umble pe ape prin credinta, sa vindece, sa schimbe mentalitati rele si presupozitii gresite,. Si vei ramanea in barca singur, traind atat de limitat..

Niciodata sa nu tai un gand bun din radacini.. Astfel vei creste stramb si fara de minte, pentru ca ai inabusit in tine Frumosul – un “vis” pentru a schimba o lume cazuta si sa o ridici la ceruri..

Niciodata sa nu tai un gand bun din radacini.. Un vis se naste pornind de la un gand doar: “SA FIM MAI BUNI..”, altfel nu iti vei implini menirea ca om, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu..

Niciodata sa nu tai un gand bun din radacini.. Creste-l, si va aduce ca rod spre implinire, un vis. El va face fericit un om (poate mai multi), pe Dumnezeu si pe tine..

Niciodata sa nu tai un gand bun din radacini.. Iti va fi greu sa darui un ZAMBET sincer si dezinteresat necunoscutului pe langa care treci, nemaiputand “poleniza” un gand frumos: “CE-AR FI DACA?..”, si DE CE sa nu se nasca de aici un “VIS”? smile emoticon

Niciodata sa nu tai un gand bun din radacini.. Pentru ca “EL” poate fi “suflarea lui Dumnezeu” in urechea ta pentru o lume mai buna, extinzand “IMPARATIA CERURILOR” in inimile oamenilor invatandu-i sa fie buni prin exemplul propriu, dar si facand ceva..

Niciodata sa nu tai un gand bun din radacini.. Cand nu vei avea un gand, un vis, vei fi fara durere; dar mort inainte de vreme.. Gandul creaza vise, iti da putere sa faci ceva cu ce ai, sa ajuti pe altii si sa mergi mai departe, pentru ca timpul “curge” si ai DOAR O VIATA..

Niciodata sa nu ucizi un gand frumos… Uneori sa ai un gand doare, un vis doare mai mult.., dar merita sa il cresti, sa il faci sa zambeasca si sa il dai mai departe celor pe care-i intalnesti, si lumea nu va mai fi niciodata la fel; dar nici tu!..

Primeste gandul lui Dumnezeu, fa-l sa fie un vis pentru tine, creste-l si da-l mai departe..
– By ‪#‎Beny‬ Vladut

10.01. 2016, 09: 09 h

Posted in De' ale mele!!!

L-am găsit pe nenea Ștefan!


de Ligia Ionese 

Am văzut că te-a interesat ce am scris alaltăieri, așa că m-am gândit că poate te-ai bucura să auzi și continuarea. Noh, atunci trage-ți un scăunel și stai câta, ca să-ți spun. Numa’ cu răbdare, bine? Că eu nu pot să mă exprim succint. Sper să ai răbdare și să citești până la capăt, că merită. Garant.

Zic mereu: în viață, totul e puzzle. Și bine zic. Se face că planurile mele pentru weekendul ăsta includeau oricum Gătaia, care e la doar câțiva km de Berzovia, satul în care îmi spunea nenea Ștefan că locuiește. Așa că de ieri mi se lipește de minte gândul ăsta de a merge să-l caut, și numa’ nu-mi dă pace. Repet, tot ce știam e că sunt în căutarea unui anume Ștefan Pintea, din Berzovia. Atât. Încercieri să vorbesc cu cineva de la primăria de acolo, să cer detalii, sun, dar nu răspunde nimeni. Stau eu așa un pic în cumpănă, da’ zic „lasă, ajung acolo și-oi vedea ce-o fi.” Nu știu ce se face sau cum se face în situații de-astea, dar m-am dus. Fără plan, că nu era plănuită „excursia”. Mă bucur pentru Mircea, care văd că e dispus să-și pună la dispoziție mașina într-o zi de sâmbătă, la 8 dimineața (>:D<). Ne oprim noi la peco, luăm câte ceva și gata, spre nenea cu vioara. Îmi vine o idee: hai să oprim la alimentara din sat; vânzătoarea trebuie să știe ceva-ceva, că doar orice om mai trece pe la magazin să-și ia măcar o pâine, măcar din când în când. Zis și făcut. Oprim la magazinuț, unde ne întâmpină o doamnă tânără, drăguță. Așteptăm frumos la rând. „Cu ce vă servesc?”. Eu îmi tot caut cuvintele, nu le găsesc, așa că zic ce-mi vine: „Căutăm pe cineva, dar nu știu cum anume să dăm de persoana respectivă. E un domn în vârstă care cântă la vioară…” Și aici urma să spun și cum se numește, dar exclamă ea înaintea mea: „Aaa, domnu’ Pintea!” Daaaa, el era!! Deja mă luminez complet, răsuflând ușurată la gândul că am înțeles bine că Berzovia se numește satul. „Dar de ce îl căutați?” Îi explic eu puțin contextul, și ea mă întrerupe: „Chiar în dimineața asta citeam pe facebook ce a scris o fată despre el.” (Adică eu!  Mă bucur pentru fiecare share, că uite, a ajuns vestea și în Berzovia! :D). Îl laudă puțin pe bătrânel, spune că e foarte cumsecade, vine mereu și glumește cu ea la magazin, mai aflu că e singur, că nu are pe nimeni, că s-ar putea să nu accepte ajutor (fiindcă-i așa, simțit, să nu deranjeze pe nime’), dar că sigur s-ar bucura să fie căutat. Drept îți spun că îmi bătea inima tare, de bucurie emoticon smile.
Cu două fetițe pe post de ghizi, ajungem la căsuța cu pricina. Mov șters, mică și strâmbă, așa încât am impresia că acușica se dezarticulează și se duce-n jos. Ne apropiem de poartă și nenea Ștefan ne și întâmpină. Ceva mai mic de statură decât mi-l aminteam, dar tot frumos emoticon smile. Doar încep să mă prezint și să-i împrospătez memoria (ferm convinsă, totuși, că nu-și va aminti de mine), și mă surpinde maxim când văd că își aduce aminte: „Daa, ne-am întâlnit joi sau vineri!”, zice el. Ce tare!! Stăm puțin la poartă, și după ce ne binecuvântează pentru gestul nostru, intrăm în căsuță. „Haideți în căsuța asta a mea, care are mai mult de 100 de ani”. Așa și arată (Iartă-mă, n-am făcut poze care să reflecte starea în care trăiește bătrânul, pentru că, drept să-ți spun, îmi era rușine. Nu am vrut să se simtă examinat.). Intrăm în curtea sărăcăcioasă, apoi într-un semipridvor. Pe jos, peste tot, numai pământ. Da-mi place că ne cheamă cu inimă, fără să se scuze, cum se-ntâmplă adesea. Mircea trebuie să se aplece ca să intre pe ușă. Mă izbește sărăcia lucie în care viețuiește. Eu mă pregătisem cu batistuțe pentru nas, în caz că se lasă cu plâns în dreptul meu (după cum mă știu), dar până la urmă se dovedește că, din contră, plec cu ditamai zâmbetul pe față! Dar să revin. Intrăm într-o cămăruță călduță. Icoane și iconițe răspândite peste tot. Un pat încă nefăcut (prea era de dimineață) și o sobă încropită tot din pământ, ceva, nu mă pricep, dar de-aia micuță și dubioasă, care iese în relief din peretele de chirpici denivelat, zugrăvit în același verde estompat care e și pe pereți. Jos, lângă sobă, se odihnește o grămăjoară de lemne tăiate mic de tot, ca pentru grătar, că oricum mai mari nu încăpeau în sobușoară. Ne eliberează repede două scăunele (Mircea răsuflă ușurat, fiindcă altfel ar fi trebuit să stea cu capul plecat tot timpul, să nu străpungă tavanul). Povestim. Râdem. Mă tot mir de faptul că, în ciuda condițiilor mai mult decât rele, omul ăsta nu se plânge nici măcar o dată! Îl întreb cum stă cu sănătatea: „Bine! Foarte bine! Eu nu mă simt de vârsta pe care o am.” (Care, apropo, e 87, nu 93; probabil am înțeles eu greșit din prima, dar nu vreau să rămân de minciună).” Îl întreb de lemne. Îmi zice că primise două căruțe de la cineva, dar mai are jumătate de căruță (nu știu exact ce numește el „căruță”). „Și apoi?”, întreb eu. „Vedem noi, mai tăiem ramuri din copac, ne descurcăm cumva.” Fără să se lamenteze. Eu, tot uimită. Îl întreb ce mănâncă. În principiu, cartofi, că nah, carnea e mai scumpă, așa că mai răruț. Papricaș. Zice că-l face bun, și ne invită la masă, când mai trecem pe-acolo emoticon smile. Are o vorbă care-i place tare: „În numele lui Isus!”. „Tot ce fac, fac în numele lui Isus”, ne zice. Și ne-a și demonstrat, ceva mai târziu. Primesc și eu o iconiță pictată pe lemn și o carte de rugăciuni. Sunt ale lui, dar vrea neapărat să mi le dea mie cadou. În numele lui Isus. Mai zicem una-alta, mai râdem (fiindcă e un om foarte plăcut, inteligent și foarte „pe fază”, la anișorii lui), mai zâmbim. Eu remarc vioara atârnată de perete, nu foarte departe de sobă. Crede-mă, în toată sărăcia aia lucie, vioara de un maro lucind fermecător era de-a dreptul desprinsă din alt tablou. Îi împărtășesc și lui gândul meu plin de admirație. El ne asigură că o să ne și cânte, după ce mai povestim. Informația mă liniștește emoticon wink. Cântă de la 11 ani, iar la restaurantul Lloyd a fost mult timp om de bază, în trupă faină, cu muzicieni cunoscuți în branșă pe vremea aia. Mă întreabă dacă am auzit de Achim Nica (fiindcă tocmai se pregătea să interpreteze „una de-a lui”). Iepta Botoc și Adrian vioristu’ sunt ceilalți colegi la care se gândește cu drag. A învățat să cânte de la bunicul lui, cu toate că și tatăl tot muzician era. Dar bunicul a fost cel care l-a instruit în ale muzicii. Cu ocazia asta îmi aduc aminte și eu de bunicul meu, dar îmi rețin lăcrămioara în colțul ochiului și mă uit cum își pregătește arcușul și-și acordează (sau încearcă, măcar) vioara. Și cântă. Vezi mai jos, că am filmat. Ăsta-i unul dintre cântece, la care a contribuit și cu vocea. Au fost 3 piese („cântări”) în total. Ne zice, printre altele, de versurile unui cântec: „Când nimica nu aveam, dintr-un măr ne săturam. Și acum, c-avem cu sacu’, nu ne-am da unu’ la altu’”, făcând referire la oamenii din ziua de azi. Dar tot nu se plânge de asta. Doar zice emoticon smile. Trece timpul și ne pregătim să plecăm. Nenea Ștefan se tot gândește ce să ne dea. Degeaba îl asigurăm noi că nu trebuie să ne dea el nouă nimic. Vedem că se îndreaptă spre o ușă închisă, „capitonată” cu cartoane, „să nu tragă (frigul)”. Scoate cartoanele, și când deschide ușița ne lovește un frig……!! Brrrr, și acum mă trec fiorii când îmi amintesc. Frig, frig, nu așa! Dincolo de ușă, o cameră tot mică, tot sărăcăcioasă, dar curățică. Nefolosită. Nu are pentru cine s-o folosească, așa că nici n-o încălzește. E bocnă. Cotrobăie puțin, apoi vine cu… daruri: vreo 3 perechi de șosete (faine, de iarnă) și câteva fulare de-alea subțiri, de microbiști. Chestii noi, cu etichetă. Și șosetele, și fularele. Le primise și el de la cineva. Ni le oferă cu mână largă, bucuros că are și el ceva de dat. Noi „nuuu, lăsați, nu trebuie”. Dar el: „Cum să refuzați? Eu vi le dau în numele lui Isus! Cadou, din tot sufletul!” M-am oprit atunci o secundă și m-am cutremurat. Omul ăsta știe ce înseamnă să dai în numele lui Isus. Isus ne dă tot ce-i mai bun, și atunci când cineva dă „în numele Lui”, înseamnă că ofera așa cum Isus Însuși ar oferi, corect? Nenea Ștefan ne-a dat ce-a avut el mai bun. Lucruri noi, cu toate că cel care avea nevoie de șosete era EL. Am primit darul tocmai ca să se bucure și inima lui de sentimentul ăla unic pe care îl ai atunci când oferi ceva din toată inima… O lecție pentru noi toți. Facem și poze. Își scoate frumușel căciula, să se aranjeze. „Ia uite ce frumos am ieșit”, zice. Și chiar ieșise frumos emoticon smile. Ne petrece până la poartă, dar înainte de asta îmi sărută galant mâna și mă informează că joi vine iar în Piața 700 și că speră să ne întâlnim din nou emoticon smile. Vede că suntem cu mașina și spune că data viitoare când ne mai vedem ne dă și-o „ciurcă”. O curcă și vreo două găinuțe are și el, și nouă taman „ciurca” vrea să ne-o dea. Ce-i mai bun. În numele lui Isus. Incredibil… Ca un bunicuț în poartă, ne petrece și ne tot urează câte și mai câte. Iar mi-am amintit de bunicul meu, căruia nu i se mai terminau cuvintele atunci când venea vorba de binecuvântat și urat… Frumos… Și-mi zice așa, cu o lacrimă în ochi: „Să știi, așa de tare mi-a crescut inima în piept că ați venit să mă căutați… Tare de tot… Măi, măi, cum ai ținut tu minte numele meu și ai venit până aici…” Se tot minuna, iar eu nu mă mai săturam de privirea lui încântată și recunoscătoare, de bucuria cu care ne privea… Noi am plecat încurajați, fericiți, iar el a rămas în drum făcându-ne cu mâna, ca un bunicuț, așa cum îți ziceam mai devreme.

Impresionant. I-am spus că mai venim pe la el, așa că, da, dacă vrei să-i trimiți ceva, zi-mi. În privat, te rog. Vreau să îl rezolvăm de lemne pe iarna asta. Nu știu cu cine trebuie să vorbesc, așa că iar mă bazez pe tine, dacă ai vreo idee. Eu sunt cu cuvintele și cu inima bună, tu poate ești mai practic și mai organizat decât mine. Hai că putem face echipă. Și până una-alta, uită-te la nenea Ștefan și mulțumește-i lui Dumnezeu pentru tot ce ai. Și îi poți da și lui din ce ai. Chiar și o felicitare, să știe că nu e singur, că sunt oameni care atunci când se gândesc la el zic sincer „Doamne-ajută”. Când mai trec pe la el îi transmit și din partea ta că-l saluți și că-l îmbrățișezi, bine?

 

Posted in De' ale mele!!!

  AMINTIRI ÎN TOAMNĂ…


                                    lui Simi

AdinaAm crezut că voi muri printre ruine… Printre cadavre sfâșiate de vulturi flămânzi… În ochiuri de apă îmi priveam fața schingiuită de amărăciune. Comete cădeau din cer prevestind sfârșitul. Nu aveam o direcție, mă târam fără sens… în nimic. Aș fi vrut să zbor, să ies din trupul agonizant și să mă ridic spre cer (auzisem eu ceva despre Cer cu “C” mare). Nu rețin exact când ai apărut prima dată în calea mea. Să fi fost într-un octombrie? Așa cred. Mureau frunzele galbene sub picioarele noastre. Îți amintești? Asteptam cartea miraculoasă pe care nu reușeai să o scoți din geantă fiindcă erai cu ochii la mine. Pe sufletul meu. Da, erai focalizat pe sufletul meu. Nici măcar nu te-ai uitat la trupul meu fremătând de păcat și gânduri de țărână… Nici măcar nu ai văzut cât de modern știam să mă îmbrac și cât de ispititoare sunt cu ochii creionați în stil egiptean… Cum ai putut să mă vezi, dincolo de masca mea de actriță pe care o purtam toată ziua și toată noaptea? Să vezi cine eram și că tânjeam să fiu liberă… muream mințindu-mă că sunt împlinită. Simțeam un dor de ceva în mine, ceva ce mă făcea să caut… Nici nu știu când a apărut exact acest dor în sufletul meu (poate atunci când m-ai văzut prima oara, în tren, ți-a plăcut râsul meu de femeie alintată și ai început să te rogi pentru mine în tăcere). În sfârșit, mi-ai dat cartea și cu un zâmbet aproape inocent mi-ai spus că putem discuta pe marginea ei, oricând doream. Erai, ca să zic așa, la dispoziția mea de capricioasă fandosită!…

Ceva s-a întâmplat în mine când am citit cartea ta. A mai urmat una: de căpătâi, pe care mi-ai dăruit-o la fel de stângaci și cu aceeași privire de ochi de cer. Pe aceasta din urmă nu am mai lăsat-o din mână. În ea am găsit ce căutam, ea mi-a spus totul despre mine și despre Cineva care nu mă lasă singură niciodată, fiindcă mă iubește atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său să moară pe cruce pentru mine. Îngrozitor de dureros, de sfâșietor dar și de încurajator! “Adică, am valoare”, m-am trezit murmurând   într-o cameră rece, închiriată cu bani puțini de studentă. “Sunt iubită! Este o iubire veșnică. Rezistă de mii de ani. Este dăruită tuturor”. Mă simțeam luminată, ca și când niște raze puternice au venit să locuiască în mine, să mă inunde, efectiv, cu blândețe și duioșie. Am pus mâna pe telefon și te-am sunat întrebându-te ce să însemne asta, ce se întâmplă. “Sunt exagerat de sensibilă”, îmi amintesc că ți-am spus. “Plâng. Îți vine să crezi?  da, plâng citind cartea aceasta. E o carte scrisă exact pentru mine. Biblia… ”

Știu că atunci s-a născut în mine o mare sete de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Aveam îndrăzneala să Îi vorbesc direct, ca unuia care mă cunoaște și de care nu puteam să mă ascund. Și îi spuneam în rugăciune: “Doamne, descoperă-mi tot mai mult din Tine!”.  Îmi făcea bine prezența Lui în viața mea și de multe ori, eram avida să Îi vorbesc și să Îl simt cum îmi șterge lacrima zglobie care se rostogolea pe obraz ca pe un tobogan. Eram studentă la Teatru. Și gloria trăgea de mine cât putea de mult. Nu îi plăcea că încep sa îi fug, fluidă, printre degete. Au trecut anii… E din nou toamnă. Octombrie. Frunzele galbene mor sub pașii nostri ce urcă în Cer. În cerul plin de Domnul pe care acum Îl cunosc, fiindcă o părticică din El este chiar în sufletul meu, pulsează în ființa mea aprinzând atâtea stele interioare…

Adina Sas-Simoniak – Chicago, Illinois