Într-o minunată dimineaţă însorită de ianuarie, masa Pollyannei părea pusă pentru un prînz de gală, iar nu pentru un simplu dejun. Pe locul lui Jimmy, stive de cărţi legate în piele, frumoase la înfăţişare, dădeau impresia că sînt deosebit de interesante.
Îmbrăcîndu-se, Jimmy cînta în gura mare. în bucătărie, Pollyanna se plimba de colo, colo, luînd un lucru, punîndu-1 jos numaidecît, aşteptînd cu nerăbdare ca Jimmy să intre în sufragerie. Nu se mai gîndea la mîncare, ci numai la cărţi.
“A”, îşi spunea ea cu sufletul la gură, “să dea bunul Dumnezeu să-i placă! Sper să nu prefere altceva. În sfîrşit, iată-1!”
Luă slănina pentru dejun şi o puse în frigider crezînd că o pune în cuptor. N-avea habar ce făcea, fiindcă auzise uşa camerei de la baie închizîndu-se zgomotos şi pe Jimmy că intră fiuierînd în sufragerie. În pragul uşii se opri şi încetă să mai fluiere. Urmă o clipă de tăcere, timp în care Pollyanna rămase nemişcată, abia răsuflînd. Atunci se auzi deodată o izbucnire deosebită:
– Sfinte Dumnezeule! Ce-i asta, Pollyanna?
Pollyanna fugi spre el.
– O, Jimmy, strigă ea aruncîndu-se de gîtul lui, îţi plac? Ai fi preferat altceva?
Jimmy o strînse în braţe.
– Îmi plac foarte mult. Dar ce-ai făcut? Ai prădat o librărie?
Pollyanna nu respinse acuzaţia.
– Mi se pare că nici nu te-ai uitat la ele. Ţi-am luat operele lui Dickens. Jimmy, te-ar interesa cumva vreun alt autor?
– Nicidecum. De n-ar fi scris decît istoria lui David Coperfield şi pe aceea a lui Oliver Twist, cei doi copii ai nimănui, Dickens şi-ar fi putut lungi lista scrierilor cu povestea vieţii mele. Vezi că sînt în măsură să-1 apreciez mai bine decît oricare altul.
Pollyanna înăbuşi un suspin lipindu-se de pieptul lui Jimmy.
– Jimmy dragă, îmi pare rău că ţi-am amintit de asta, chiar acum de ziua ta.
– Asta nu trebuie să te tulbure, draga mea, trebuie să-mi amintesc de copilul sărman care am fost, pentru ca să mă pot bucura din toată toată inima de fericirea mea de azi.
Tot strîngînd-o în braţe, Jimmy schimbă subiectul despre aceste triste amintiri.
– Ia te uită ce cheltuială! Sînt sigur că ai cheltuit pe cărţi banii tăi de buzunar pe o lună.
– Nu cheltuiesc banii degeaba, se împotrivi ea cu aprindere, n-am plătit totul o dată.
– Aha, acum înţeleg. Doi dolari acum, pe urmă doi dolari pe lună, probabil pentru tot restul vieţii. Îţi închipui că în astfel de condiţii se poate cumpăra ieftin. Nu te mai osteni cu dejunul, Pollyanna, în loc să mănînc fructe, am să citesc cum a scăpat Oliver Twist de soarta vitregă ce-1 aştepta şi în loc de budincă de gris, mă voi documenta cu privire la viaţa lui David…
– Jimmy, încetează cu fleacurile. Ca desert avem struguri; îi aduc imediat.
Masa fu exact ceea ce trebuia să fie: clipa de fericire deplină şi de veselie. Jimmy se plînse că stivele de cărţi îl împiedicau să-şi vadă nevasta, aşa că le aşeză de o parte şi de alta a mesei ca s-o poată privi după pofta inimii lui. Fu şi un moment de agitaţie, din pricina misterioasei dispariţii a tigăii cu slănină. O căutară amîndoi. Pollyanna pretindea că asta era suficient să te facă să crezi în vrăjitorie. Într-un sfîrşit, după căutări înverşunate, o găsiră în frigider. Pollyanna se supără fiindcă Jimmy o învinui că ar fi pus-o chiar ea în locul acela. Abia după o discuţie lungă şi aprinsă, ea reflectă adînc şi recunoscu că fiind atît de emoţionată, încît nu mai ştia ce să facă, pusese slănina în frigider, în loc să o pună în cuptor. În această atmosferă de deplină veselie şi dragoste, începu aniversarea naşterii lui Jimmy.
Pollyanna îşi făgăduise că din această aniversare avea să facă o sărbătoare a familiei, căci copilăria lui Jimmy era pentru ea mereu o amintire dureroasă. Avea neîncetat în minte imaginea vie a lui Jimmy, aşa cum îl zărise prima oară: un biet orfan părăsit, şezînd la marginea drumului, pistruiat, murdar, dar purtînd de pe atunci în el calităţile care aveau să-1 înfăţişeze pe Jimmy cel de azi, pe care ea îl iubea din tot sufletul. Îşi exprimase şi atunci dorinţa de a munci ca să-şi cîştige existenţa. Pollyanna îşi amintea de braţul slăbuţ pe care Jimmy îl întinsese ca să-i vadă puterea muşchilor şi ochii i se umplură de lacrimi.
E drept că Jimmy a fost binecuvîntat. Mulţumită intervenţiei ei, îşi găsise un cămin în casa lui John Pendleton. Putuse studia şi călători şi ştiuse să se facă iubit de tutorele lui. Totuşi, ceea ce Jimmy dorise mai presus de toate, fără să-şi poată realiza visul, era o adevărată familie şi dragostea unei mame. Pollyanna înţelegea că menirea ei este să umple acest gol; trebuia să fie întotdeauna atît soţie cît şi mamă.
Oricît de departe şi-ar fi urmărit amintirile, nu ţinea minte ca ziua naşterii lui Jimmy să fi fost sărbătorită vreodată şi, de aceea, Pollyanna hotărîse că prima aniversare după căsătoria lor trebuia să fie însemnată şi sărbătorită. Dorea ca surpriza să fie deplină, aşa că făcu toate pregătirile în ascuns, ca să nu trezească bănuieli bărbatului ei. Un coleg de şcoală de-al lui Jimmy şi soţia acestuia, fuseră invitaţi, şi ei primiră cu plăcere. Apoi, o tînără pereche, pe care o cunoscuseră la biserică, completa numărul persoanelor care fuseseră invitate. Trebui să scoată scaune pînă şi din dormitor, ca să aibă pe ce să aşeze musafirii.
Abia plecase Jimmy, şi Pollyanna se şi puse pe lucru. Judit, care veni ceva mai tîrziu ca să ajute, fu surprinsă de faţa ei radioasă.
– Nu ştiu cum poţi fi atît de veselă, Pollyanna, cînd ai atîta treabă.
– Veselă? repetă Pollyanna. De ce n-aş fi veselă? E ziua cea mai frumoasă din viaţa mea.
– Nu văd ce mare bucurie poate fi să munceşti de dimineaţa pînă seara.
– Ai dreptate, dar să fac ceva pentru Jimmy nu înseamnă că muncesc şi chiar de-ar fi cu adevărat muncă grea, tot n-aş avea de ce să mă plîng.
Judit o privea trecînd de la o treabă la alta, uşoară şi voioasă. Pe cînd o urmărea, înţelese din ce în ce mai limpede că oboseala şi supărarea nu depind de lucrul pe care-1 faci, şi nici de felul lui, ci numai de inima cu care-1 faci. Pollyanna putea să muncească pînă la extenuare, putea să se încarce cu sarcini mult mai grele decît posibilităţile ei fizice, însă niciodată ea nu devenea roaba muncii sale.
Judit lucra alături de ea, deşi Pollyanna se împotrivea, rugînd-o mereu să nu se obosească, spre a putea fi odihnită seara. La ora unu, cele două prietene mîncară pe fugă ceva, apoi Judit aranja festiv masa, treabă la care ea se lăuda că se pricepe. Şi într-adevăr aşa era. După ce isprăvi, Pollyanna o trimise acasă pînă la ora şase şi jumătate.
– Eşti un înger şi m-ai ajutat de minune, dar dacă stai încă un minut să ştii că mă încurci grozav.
Judit plecă rîzînd, mirată că nu simţea nici o oboseală deşi muncise toată ziua.
“Se vede că e cu mult mai plăcut să faci treabă cu încă cineva, îşi spunea ea, sau poate că felul de a vedea al Pollyannei face minuni.”
Îşi amintea de un cîntec pe care-1 cînta la şcoală, fără să-i înţeleagă sensul adînc:
“Cu sufletul voios vei merge ziua toată,
Cu sufletu-ntristat oftezi, te-opreşti la poartă”.
Jimmy se întoarse acasă mai devreme cu trei sferturi de oră decît de obicei. Cînd auzi cheia în broască, Pollyanna se repezi să-1 întîmpine. Purta un şorţ cu mîneci ca să nu se vadă rochia ei cea mai frumoasă.
– Jimmy, spuse ea mai mult speriată decît bucuroasă, cum se face că ai venit aşa devreme?
– Cum asta? Un om n-are voie să-şi serbeze aniversarea? întrebă Jimmy.
— Vezi bine că are voie, dar… dar să rămîi în salon şi să nu bagi în seamă mirosurile din bucătărie. Ţi-am pregătit o surpriză.
Ferestrele salonului erau deschise pentru că vremea era frumoasă şi temperatura destul de ridicată. Portarul, lipsit de judecată, dăduse drumul la calorifer, aşa că atmosfera apartamentului ar fi devenit înăbuşitoare dacă ferestrele n-ar fi fost deschise. Pe cînd Pollyanna vorbea cu Jimmy, uşa sufrageriei se deshise fără zgomot în spatele ei, apoi, împinsă de curent se închise pocnind. Totuşi, clipa cît se întredeschise fu de-ajuns ca Jimmy să vadă mica lor masă rotundă mărită la o dimensiune neobişnuită, şi pe ea mai multe tacîmuri. Jimmy strînse buzele de teamă să nu rostească vreo observaţie nelalocul ei. Cînd îndrăzni în sfîrşit să vorbească, întrebă pe un ton smerit:
– Îmi dai voie, doamnă, să citesc “Dombey şi fiul”?
Pollyanna îi mîngîie părul cu un gest de mamă.
– Îmbracă-te mai întîi. Pentru o masă de sărbătoare vreau să te văd bine îmbrăcat şi cu pantofii lustruiţi.
Jimmy se prefăcu că se împotriveşte pentru a salva aparenţele, apoi spuse:
– Sînt de acord să-mi schimb costumul, dar e curat despotism să-mi pretinzi să-mi lustruiesc şi pantofii, picioarele le ţin sub masă.
Pollyanna era de neînduplecat.
– Chiar dacă nu-i văd, vreau să-i ştiu curaţi.
Jimmy se supuse, iar Pollyanna se întoarse la treburile ei. La ora şase şi douăzeci şi cinci, se auzi soneria. Jimmy se duse să deschidă. Fusese mai dinainte stabilit ca musafirii să se adune la Judit, apoi să vină cu toţii la Pollyanna. Iar ea nici nu băgă de seamă uimirea simulată a lui Jimmy la vederea musafirilor, cînd veni în fugă să-i primească şi se bucură că surpriza îi reuşise.
– Era gata, gata să-mi strice planurile întorcîndu-se mai devreme acasă, le spuse ea îmbrăţişîndu-1 pe Jimmy. Eram îngrozită cînd l-am auzit. A trebuit să-i spun să nu deschidă uşa sufrageriei fiindcă i-am pregătit o mare surpriză.
– Şi dac-o deschidea, tot nu băga nimic de seamă, spuse rîzînd o blondă frumuşică, soţia colegului de şcoală al lui Jimmy, doamna Bacon; bărbaţii nu prea observă ce e în jurul lor. Eu i-am pregătit darul de Crăciun sub ochii lui şi Bob tot n-a băgat de seamă nimic.
– I-ascultă Bacon, mi se pare că cucoanele fac observaţii nu tocmai măgulitoare asupra inteligenţei noastre. Ai de gînd să rabzi una ca asta?
– Sînt de părere, răspunse acesta cu seninătate, că pentru a duce o viaţă plăcută, singura posibilitate e să nu bagi de seamă totul. Dacă asta se cheamă prostie, folosiţi-vă de ea cum puteţi mai bine.
Pollyanna nu era dintre acele gospodine tinere ale căror cunoştinţe recent dobîndite se spulberă la cea dintîi probă. Îşi învăţase lecţia prea bine pentru a o uita. Masa fuse minunată, musafirii aveau toţi poftă de mîncare, iar în jurul mesei domnea buna dispoziţie şi o veselie care deosebea această sărbătoare modestă de banchetele de la restaurant, cu mese multe şi oameni numeroşi care nu reuşesc să mănînce tot ce li se serveşte.
– E prima seară plăcută pe care o petrec de cînd sînt la New York, spuse micuţa doamnă Bacon. Ceilalţi aprobară.
Pollyanna aştepta cu nerăbdare să afle părerea lui Jimmy. Deşi foarte primitoare, ar fi dorit să-şi vadă musafirii plecaţi mai degrabă. De aceea se întoarse spre Jimmy, de îndată ce închise uşa în urma lor.
– Ţi-a plăcut masa, Jimmy?
– A fost minunată.
– E prima oară cînd îţi sărbătoreşti aniversarea, nu-i aşa?
– Prima oară, dar de-ar fi şi ultima, tot ar răscumpăra toate clipele grele din viaţa mea.
– Jimmy, se împotrivi Pollyanna cu ochii în lacrimi, de ce spui că putea fi ultima?
– Cînd mă vei cunoaşte mai bine s-ar putea să-ţi dai seama că nu sînt vrednic de atîta osteneală.
Pollyanna, redobîndindu-şi pe dată voioşia, rîse de această prostie şi-i răspunse că trebuia să se deprindă să-şi serbeze, de aici încolo, aniversarea, în fiecare an, atît cît va trăi.
– Fireşte, de acum înainte n-o să mai fie surpriză, fiindcă ştii.
Deodată, amintindu-şi de frişca ce mai rămăsese, se repezi în bucătărie s-o pună în frigider. Pe cînd ieşea din cameră, Jimmy scoase oftînd două bilete verzi:
– Fotoliul de orchestră, rîndul 5, suspină Jimmy. Erau de la spectacolul pe care de atîta vreme amînăm să-1 vedem, motivînd mereu că nu ne putem permite cheltuiala aceasta. Surprizele sînt plăcute, dar nu atunci cînd ele coincid.
* * *
Dacă firea ar fi împins-o pe Pollyanna pe altă cale decît pe aceea a iubirii aproapelui, sforţările lui Gladys de a juca jocul mulţumirii ar fi putut s-o înveselească. Lupta unei fetiţe needucate de a rămîne la înălţimea ţelului propus era însă atît de patetică, încît atunci chiar cînd sforţările ei deveneau comice, Pollyanna se simţea înduioşată, mai mult decît înveselită.
Într-o zi Gladys îi comunică la telefon plecarea bucătăresei, pe care o scosese din fire una din şotiile lui Gregor. Femeia plecase tocmai cu o oră înainte de dejun, aşa că fetiţa se străduia s-o înlocuiască. Fireşte că încercările ei nu fuseseră încununate de succes. Urmase întocmai sfaturile din cartea de bucate, totuşi mîncarea i se păruse stranie. Cartofii erau fierţi numai pe o parte, ceea ce era de neînţeles fiindcă îi lăsase destulă vreme pe foc. În schimb, conopida era aşa de fiartă încît tatăl ei crezuse că e supă. Friptura era uscată şi de culoare cenuşie, în loc să fie bine rumenită. Ca să facă totul cît mai bine, Gladys încercase să prepare pentru desert o budincă, dar în cele din urmă nu avu curajul s-o servească la masă.
– Dar, ştii, tot am găsit un motiv să fiu mulţumită, strigă Gladys în receptor, ca şi cînd ridicînd vocea s-ar fi făcut auzită mai bine de Pollyanna. I-am spus apoi bucătăresei părerea mea. Iat-o: “îmi faci supărarea cea mai urîtă despre care am auzit eu vreodată, dar mă puteam aştepta la una ca asta din partea unei femei de rînd ca dumneata!” Era atît de înfuriată încît credeam că plezneşte.
Prezenţa bucătăresei în casa lui, a domnului Moore, continua să fie privită drept pedeapsă.
– Tata nu-i de fel înţelegător, i s-a plîns Gladys odată Pollyannei. închipuie-ţi că-i pretinde mamei să ne mutăm cu toţii într-un orăşel lipsit de confort, ei care au nevoie de societate ca să poată trăi, aşa cum alţi oameni au nevoie de hrană. Mama trăieşte numai pentru societate, dar tata nu o poate înţelege; face mereu planuri absurde şi cînd mama rîde de el, se supără.
Ghicind din tăcerea Pollyannei că o dezaprobă, crezu că aceasta poate fi din cauză că nu ţine seamă de regulile jocului, aşa că se grăbi să adauge:
– Totuşi mă bucur uneori că e aici. Zilele trecute îl trimisesem pe Gregor să cumpere o cutie de conserve de carne. Restul pe care 1-a primit 1-a cheltuit pe migdale. Cînd s-a întors acasă pretindea că a plătit un dolar pe cutie, dar gura îi mirosea a migdale prăjite, aşa că am înţeles de îndată ce se întîmplase. Tata a sosit tocmai pe cînd îl certam, 1-a luat în baie şi i-a tras o bătaie zdravănă. “Da doamnă, îmi pare bine că puşlamaua asta şi-a primit o dată pedeapsa bine meritată.”
Pînă atunci Pollyanna venise în casa soţilor Moore numai spre a-i întoarce vizitele lui Gladys. Doamnei Moore nu-i plăcea de ea şi se simţea prost în casa lor, deşi nu se prea întîlneau. Totuşi, în dorinţa de a veni în ajutor tinerei fete în singurătatea ei, îşi luă inima în dinţi şi îi făcu de cîteva ori lui Gladys nişte vizite scurte. în cursul uneia din ele făcu cunoştinţă şi cu domnul Moore.
Tatăl lui Gladys părea a fi mult mai bătrîn decît soţia lui. Era foarte înalt, dizgraţios, pleşuv. Pollyannei i-ar fi făcut impresia unui om obişnuit, de n-ar fi avut expresia tragică de om înfrînt, în priviri. Nu mai văzuse pe nimeni altcineva să pară aşa de descurajat. Cînd o pofti să intre o privi bănuitor şi Pollyanna înţelese că acesta era felul lui obişnuit. Abia după ce o privi mai bine, se schimbă puţin.
Pollyanna se aşeză s-o aştepte pe Gladys care întîrziase cu îmbrăcatul. Trecuse de ora patru şi domnul Moore se oferi să-i ţină de urît.
– Îmi pare rău că Gladys se face aşteptată, domnişoară… Scuză-mă, din păcate nu-mi amintesc numele dumitale.
– Doamna Pendleton, răspunse Pollyanna zîmbind. Ţin foarte mult la fiica dumitale, domnule Moore.
Domnul Moore se lăsă pe un scaun, întinse o pereche de picioare din cale afară de lungi şi lăsă braţele să-i cadă. Avea aerul unei jucării mecanice cu resorturile rupte.
– Da, Gladys e fată bună, inteligentă, confirmă el; de altfel, toţi copiii mei sînt destul de inteligenţi. Ar avea însă nevoie cu toţii de cineva care să-i crească, să-i supravegheze şi să-i înveţe cum să se poarte. Aşa, cresc ca nişte sălbatici.
Pollyanna era cu totul de părerea lui, aşa că se feri să spună vreun cuvînt, dar în ochii ei se citea atîta simpatie şi înţelegere, încît domnul Moore, îmbărbătat de atîta interes, continuă:
– Or fi gîndind şi-or fi spunînd mulţi că sînt un om fericit; am cîştigat mulţi bani, e drept, dar ca să fiu bogat în oraşul acesta, ar trebui să am douătrei milioane, pe cînd…
Se opri oftînd din adîncul inimii. Apoi îşi pironi iarăşi privirea asupra Pollyannei.
– Dacă ne-am întoarce în orăşelul unde m-am născut, n-aş mai avea nevoie să muncesc. Aş face afaceri doar ca să nu mă plictisesc. Mi-aş putea clădi casa cea mai frumoasă din tot oraşul, cu terasă, cu încăperi multe, poate chiar şi cu un turnuleţ. Aş putea avea grădină, curte de păsări, maşini, chiar şi una mare de tot cu care să-mi duc familia în excursii. Asta aş mai zice şi eu trai. Să stau în oraşul ăsta cu nevastă-mea care face pe cucoana şi cu băieţii care se poartă ca nişte sălbatici, nu cred că asta e o viaţă vrednică de trăit.
Să ridice moralul domnului Moore, chiar cu preţul oricărei sforţări, îi părea Pollyannei cu neputinţă, la fel de imposibil ca şi cum ar fi trebuit să oprească soarele în loc. Neştiind ce să mai spună, se porni să o laude pe Gladys, calităţile ei care îi plăcuseră de prima dată de cînd o văzuse. Domnul Moore o asculta cu o faţă tristă, dînd din cap la fiecare observaţie a ei.
– Da, Gladys e o femeie cu adevărat, adică trebuie să fie. E nevoie ca cineva să le fie băieţilor mamă, fiindcă dacă nevastă-mea nu e la teatru, e la un joc de cărţi sau la o masă, sau la un bal. Gladys ar trebui să fie încă la şcoală, ştiu asta. Ce folos că am noroc în afaceri dacă fetiţa mea creşte fără să poată urma o şcoală şi băieţii…
Intrarea ca o bombă a lui Gladys îl întrerupse. Se aruncă de gîtul Polyannei şi o sărută ca şi cum n-ar fi văzut-o de trei ani, deşi trecuseră numai trei zile de la ultima lor întrevedere.
– Cît de drăguţ din partea dumitale că ai venit să mă vezi, se bucură Gladys. Dar de ce nu m-ai anunţat? M-aş fi grăbit cu îmbrăcatul.
Erau multe scaune în cameră, dar Gladys se aşeză pe braţul fotoliului de trestie pe care-1 ocupa Pollyanna, ca să fie mai aproape de aceea pe care o iubea.
Pollyanna simţi mirarea în privirile pe care domnul Moore le aţintea asupra lor şi înţelese că ar fi dat mult ca o parte din afecţiunea pe care fiica lui o revărsa asupra unei străine, să-i revină şi lui. Se sculă şi plecă; îşi dădea seama probabil că prezenţa lui o stingherea pe Gladys. Ochii Pollyannei se umplură de lacrimi.
– Ce ţi s-a întîmplat? întrebă Gladys autoritară aplecîndu-se să-şi privească prietena mai de aproape. Azi mi se pare că nu joci jocul mulţumirii. Parcă eşti supărată.
Pollyanna se sili să zîmbească.
– Ţi se pare, drăguţă, îl joc, răspunse ea şi-mi pare bine că am făcut cunoştinţă cu tatăl tău; e un om simpatic. Să fii bună cu el, Gladys, şi atentă.
– Bună şi atentă! izbucni Gladys nedumerită. Dar tata n-are nevoie de nimic; nu e ca mama. Ca să se simtă în largul lui are nevoie de ziar şi de pipă, iar băieţii să nu-1 supere cu certurile lor. N-are nevoie de nimeni ca să nu se plictisească; îi place să fie singur.
Se auzi uşa de la intrare închizîndu-se; plecase domnul Moore. Gladys îşi privea prietena zîmbindu-i cu înţeles, parcă ar fi vrut să-i spună: “Vezi că am dreptate?”
Îndată după închiderea uşii, ca un ecou, urmă alt zgomot întovărăşit de ţipete.
– Nu, nu te speria, se grăbi Gladys văzînd faţa speriată a Pollyannei. Nu-i nimica; se pare că băieţii se joacă de-a piraţii sau de-a tîlharii, sau ceva asemănător şi s-or fi trîntit unul pe altul.
– Mi se pare totuşi că plînge cineva.
– Se prea poate, se bat atîta încît e de mirare că nu-şi rup oasele.
În clipa aceea, Norman se năpusti.
– Malcom a căzut din avion, vesti el cu importanţa aducătorului de veşti proaste.
– Din avion! Doamne! Ce poate fi şi asta?
– Se urcase în vîrful patului şi cu rîşniţa de cafea făcea zgomotul motorului; deodată a căzut şi s-a lovit la genunchi.
Ţipetele disperate ale lui Malcom, care nu mai conteneau, adevereau spusele lui Norman. Scoţîndu-i ciorapul, descoperiră genunchiul lovit şi însîngerat. Pollyannei îi scăpă o exclamaţie de milă, dar Gladys, introducîndu-şi mîna în ciorap, îl cercetă şi rămase vădit mulţumită.
– Ascultă Malcom, îi spuse cu o duioşie cam nelalocul ei, să ştii că nu ţi-ai rupt ciorapul. Nu că-ţi pare bine?
Malcom, aşteptîndu-se să stîrnească mila sorei sale, se porni iar pe urlete, de data asta mai mult de necaz decît de durere.
– Nu, strigă el, nu-mi pare bine. Aş fi vrut să-i fac o gaură cît mai mare, aş fi vrut să-1 rup în aşa hal ca să nu-1 mai pot pune!
Gladys îl mîngîia uşor; ar fi vrut să-1 liniştească.
– În orice caz, spuse ea, sînt sigură că-ţi pare bine că nu ţi-ai rupt piciorul. Adăugă apoi cu vocea scăzută, către Pollyanna: Vreau să-i învăţ şi pe ei jocul mulţumirii.
Pollyanna vedea că nu era momentul potrivit ca să-1 înveţe pe Malcom jocul; propuse deci să vadă mai întîi genunchiul lovit. îl spălară şi-1 legară aşa de bine, încît Malcom se potoli.
– Am avut atîtea pînă acum, îi spuse el Pollyannei cînd ea îl lăudă pentru curajul lui, am avut şi pojar, şi tuse măgărească, apoi mi-am scos doi dinţi, acum am căzut; cred că data viitoare am să-mi fac o rană.
După ce isprăviră cu îngrijirile acordate micului Malcom, Pollyanna spuse că trebuie să plece. Izbuti cu greu, căci Gladys, care era deprinsă să privească punctualitatea drept ceva cu totul lipsit de importanţă, dorea s-o oprească cu sila. Pollyanna se scuză însă că trebuie să pregătească masa pentru soţul ei.
– Ce s-ar întîmpla dacă o dată masa n-ar fi gata la ora obişnuită? N-ar fi nici o nenorocire, spuse Gladys ţinînd-o de braţ. Tot el e mai avantajat, fiindcă te vede zilnic pe cînd eu…
Dar Pollyanna nu se lăsă convinsă. Gladys, văzînd că nu foloseşte la nimic insistenţa ei, îi dădu drumul făgăduindu-i că va veni în curînd la ea.
– Acum, pentru că e tata să mai vadă de băieţi, aş putea veni la tine de dimineaţă.
– Bine zici, drăguţa mea, răspunse Pollyanna gîndindu-se că, dacă ar petrece o zi întreagă împreună, ar putea să îndrepte pe nesimţite ideile greşite ale lui Gladys despre jocul mulţumirii Vino cît mai curînd, stărui ea.
Gladys îi răspunse bucuroasă:
– Să ştii că vin.
Dar nu-şi putu ţine făgăduinţa. Peste două zile, imediat după dejun, sună telefonul la Pollyanna. Ea răspunse voioasă:
– Alo, alo!
Iar o voce cunoscută îi vorbi:
– Doamna Pendleton este acolo?
– Da, eu sînt.
– Dumneata eşti cumva prietena domnişoarei Gladys Moore?
Pollyanna tresări.
– De ce? Da, eu sînt. Cine vorbeşte, domnul Moore?
– Da, chiar el, tatăl ei.
Se opri ca şi cînd i-ar fi fost greu să continue, apoi se grăbi:
– A avut un accident.
– Un accident? Vai, domnule Moore…
– E la spitalul Randoll, cu mama ei; Gladys e rănită mai grav. Vrea să te vadă.
– Vin numaidecît.
– Vino cît se poate de repede, te rog. îi e rău…
– În zece minute sînt gata.
Pollyanna auzi la celălalt capăt al firului un suspin sfîşietor. În mare grabă ajunse la spital şi găsi salonul cu patul în care micuţa Galdys era în agonie.
Cu greu îi venea să creadă că chipul acela mic, alb, înfăşurat în bandaje, culcat pe un pat de spital, ar fi cu adevărat Gladys, fetiţa pe care o cunoştea ea. Era aşa de puţintică, încît ai fi zis că-i un copil mic, iar faţa era schimbată şi îmbătrînită.
Venirea Pollyannei nu-i făcu nici o impresie. Pleoapele grele nu se ridicară, buzele palide nu se deschiseră pentru un zîmbet.
– Îşi revine cîteva clipe, spune un cuvînt, şoptea tatăl ei lîngă urechea Pollyannei, apoi cade iar într-un fel de agonie. Aş vrea să te vadă cînd îşi revine, însemni mult pentru ea.
Pollyanna îi promise că va aştepta acel moment.
– Cum s-a întîmplat nenorocirea? întrebă ea cu vocea scăzută pe cînd se aşeză alături de bietul om atît de greu încercat; faţa lui i se zbîrcise de atîta chin.
– Asta e cel mai dureros. Aseară a fost chemată s-o aducă acasă pe maică-sa. Eu mă culcasem, n-am auzit telefonul. Nu sînt văzut cu ochi buni de societatea nevestei mele, şi dacă o aştept se supără pe mine. Certurile nu folosesc la nimic, asta ştiu, aşa că mă culcasem. Lui Gladys i-au spus să vină la restaurantul unde se duseseră după spectacol; mîncaseră acolo, au dansat şi au băut. Nu era prima oară cînd o chemau pe Gladys, aşa cred; făcea cu maică-sa ce voia, cînd era…
Pollyanna întinse mîna cu un gest rugător. Nu voia să mai audă. Dar domnul Moore nu băgase de seamă. El continuă:
– Nevastă-mea nu era chiar beată, dar băuse cam mult. Făcea gălăgie, spunea prostii şi nu voia să se întoarcă acasă. De aceea au chemat-o pe Gladys. Nu auzisem telefonul şi nici pe Gladys n-am auzit-o plecînd. Mi s-a spus că trecuse de ora unu.
Se întoarse pe scaun fără a slăbi din ochi chipul nemişcat de pe pat.
– Cînd au pornit, erau cinci inşi în maşină. Gladys reuşise s-o convingă pe maică-sa să vină acasă. Bărbaţii băuseră toţi, chiar şi cel de la volan şi, pe traseu, s-au ciocnit de un taxi. Toţi sînt răniţi. Nevastă-mea e internată pe cealaltă parte a holului. Cioburile au rănit-o la faţă, dar starea lui Gladys e mai gravă.
Tăcu. Rămase la locul lui, mut, cu picioarele lui lungi întinse. Părea mult prea înalt pentru scaunul lui, iar degetele i se mişcau nervoase. Lîngă el, Pollyanna tăcea; inima i se strînsese de durere, încît suferea şi fizic.
Infirmiera intra şi ieşea indiferentă. Din cealaltă parte a coridorului se auzi un ţipăt ascuţit. Pollyannei i se păru că recunoaşte vocea doamnei Moore, dar nimic nu tresărea pe faţa bărbatului de lîngă dînsa.
Abia cînd medicul şi infirmiera intrară în cameră, trupul lui Gladys, întins pe pat se mişcă. Deschise ochii, iar mîna bandajată schiţă o mişcare. Tatăl se întoarse cu privirea înspăimîntată spre Pollyanna.
– Du-te lîngă ea, să te vadă, se rugă el. Vorbeşte mereu de tine, şi cînd îşi revine puţin, numele tău îl are pe buze.
Pollyanna se apropie de pat. Tremura ca varga, dar se căznea să zîmbească. Ochii mari se pironiră asupra ei, însă fără a o vedea. Simţea că-i îngheaţă sîngele. Apoi ochii se însufleţiră, iar buzele se întredeschiseră. Pollyannei îi păru că aude: “îmi pare bine…”
Se aplecă asupră-i cu duioşie.
– Nu vorbi acum, drăguţa mea, am să vin în fiecare zi să te văd, şi cînd ai să te simţi mai bine ai să-mi spui totul.
Dar Gladys, adunîndu-şi puterile printr-o sforţare supremă, rosti limpede:
– Îmi pare bine că nu i s-a întîmplat mamei ceea ce mi s-a întîmplat mie.
Stăpînindu-şi plînsul, Pollyanna încercă să răspundă, dar infirmiera o cuprinse cu un braţ şi o luă la o parte. Îl văzu pe domnul Moore că se scoală; pironise ochii pe pat iar lacrimile îi şiroiau pe faţă. Privindu-1, Pollyanna înţelese.
Gladys Moore, un copil cu multe imperfecţiuni şi confuzii, care a înţeles nevoia imperioasă a schimbării sale sufleteşti, muri, jucînd jocul mulţumirii, pînă la ultima ei suflare.
***
În decursul săptămînilor ce urmară morţii lui Gladys, Pollyanna avu de luptat contra unei depresiuni nervoase. Calităţile existente în stare latentă în fetiţa aceasta o izbiseră de la început. Ar fi putut deveni o femeie respectată şi bună, aşa cum nădăjduise şi Pollyanna, în ciuda piedicilor care-i stăteau în cale.
Pe cînd îşi vedea de treabă, Pollyanna se gîndea mereu, cu inima strînsă, la destinul tragic al fetiţei. Adeseori, amintindu-şi un oarecare cuvînt al ei, o podideau lacrimile. Se străduia să-i ascundă lui Jimmy starea ei sufletească, dar asta o făcea să pară mai puţin comunicativă, aproape absentă.
Într-o duminică după amiază, o zi ploioasă şi urîtă, Pollyannei i se păru că se trezeşte din toropeala în care stătuse cîteva săptămîni şi într-o clipă îi reveni buna dispoziţie. Toată dimineaţa plouase torenţial. Fiindcă era răcită nu se duseseră la biserică; petrecuseră acasă o zi liniştită, bucurîndu-se de confortul unui cămin plăcut şi cald.
În cursul după amiezii, Pollyanna, încheind o scrisoare lungă către Sadye, puse jos condeiul şi-1 privi pe Jimmy care stătea întins într-un fotoliu, în celălalt capăt al camerei, cufundat în lectura uneia din cărţile pe care le primise de la Pollyanna de ziua lui. Stătuse nemişcat mai bine de o oră. Pollyanna tresări văzîndu-1, ca şi cum nu l-ar mai fi văzut în ziua aceea.
– Domnule Jimmy Pendleton, strigă ea mustrător, nu te-ai ras azi dimineaţă.
Jimmy îşi trecu degetul arătător pe bărbie, apoi spuse distrat:
– Am să mă rad mîine.
Pollyanna îl studia mereu, cu o privire cercetătoare.
– Dar ieri te-ai ras, Jimmy?
– Nu, mă gîndeam să mă rad azi dimineaţă, dar la ce bun? Tot nu mă vede nimeni.
Dacă toată atenţia lui Jimmy n-ar fi fost concentrată în acel moment asupra lecturii, ar fi băgat de seamă expresia neobişnuită pe care o luase faţa Pollyannei; aşa însă nu află nimic despre atitudinea ei din momentul cînd auzi că e “nimeni”. Continua deci să citească cu tot atîta atenţie ca înainte, pe cînd Pollyanna, de pe scaunul ei, îl privea cu interesul pe care un om de ştiinţă l-ar arăta faţă de o particularitate necunoscută a unei gîze bine cunoscute.
Pollyanna era încredinţată că Jimmy e un bărbat frumos, şi, deşi în momentul acela această părere nu putea fi zdruncinată de cele ce vedea, îşi spunea totuşi, că un străin care l-ar zări acum pentru prima oară ar putea fi de altă părere. Neras de două zile, Jimmy îşi pierduse din distincţia lui: era fără vestă, fapt în sine lipsit de importanţă dacă n-ar fi fost cămaşa mototolită. În sfîrşit, papucii desăvîrşeau neglijenţa îmbrăcăminţii sale.
Totuşi, nu aceasta era cauza supărării Pollyannei, ci vorba lui aşa de firească: “tot nu mă vede nimeni”. Se gîndea că nu trecuse încă anul de cînd Jimmy se îmbrăca cu cea mai mare grijă numai fiindcă s-ar fi putut întîmpla s-o întîlnească pe ea.
Pollyanna nu era nici descurajată, nici nu suferea de o sensibilitate bolnăvicioasă, iar exagerarea nu intra în obiceiurile ei. Pe zi ce trecea, creştea în siguranţa că Jimmy o iubeşte şi ştia bine că un cuvînt al ei, de aprobare sau de dezaprobare, cîntărea pentru el mai greu decît părerea lumii întregi. Totuşi, răspunsul lui, oricît ar fi fost de nevinovat, mărturisea o atitudine cu care ea nu era de acord. Pollyanna era destul de inteligentă ca să priceapă că relaţiile dintre oameni pot dobîndi o calitate superioară în urma respectării anumitor forme. Era încredinţată că multe neînţelegeri dintre soţi ar putea fi evitate, dacă amîndoi ar consimţi să facă, pentru a-şi plăcea unul altuia, atîtea sforţări cîte fac pentru a plăcea unor străini.
Pollyanna nu-i mai făcu altă observaţie lui Jimmy; femeia, nevoită să facă de cîteva ori aceeaşi observaţie spre a fi auzită, nu face cinste sexului ei, de asta era sigură. Se gîndea însă la lucrul acesta şi, cînd veni ora culcării, avea planul făcut.
Pollyanna nu era dintre fiinţele care se agită pentru un fleac; asta o spusese şi Judit de cîteva ori cu o invidie pe care n-o ascundea.
– Dacă am pus masa, spunea ea, trebuie să mă pieptăn din nou, să mă aranjez, cu alte cuvinte, să-mi fac toaleta ca să arăt mai ca lumea. Dumneata nu ştiu cum faci, dar poţi să roboteşti toată ziua, ba chiar să şi spoieşti bucătăria, că arăţi tot aşa de bine ca în clipa cînd te apuci de treabă.
Deşi Judit exagera puţin, aşa cum făcea de obicei, cînd Pollyanna se privi în oglindă pe la vreo patru şi jumătate, trebui să recunoască cum că avea o înfăţişare destul de aspectuoasă, deşi muncise destul.
Cînd se făcu timpul să se îmbrace pentru cină, îşi desfăcu părul, apoi fără ajutorul pieptenelui îl răsuci într-un coc strîns pe care-1 prinse la spate cu cîteva ace. Scoase rochia frumuşică pe care o purta şi puse alta în schimb, pe care o căută mult ca s-o găsească; era o rochie de stofă bleumarin. O purtase cîţiva ani înainte de a se mărita, aşa că nu era de mirare că era roasă în coate. O păstrase cu gîndul s-o dreagă şi s-o trimită comitetului care expedia haine sinistraţilor de război din Europa. De cîte ori nu se mustrase ea însăşi că tot amîna lucrul acesta; de data asta însă avea să se bucure ea însăşi că procedase astfel.
“Tocmai ce-mi trebuie, îşi spuse, ea privindu-se în oglindă. Doamne ce urîtă sînt!”
Se strîmbă la chipul din oglindă, ceea ce o urîţea şi mai mult. Nu-i mai rămînea decît să schimbe pantofii cu o pereche de papuci – nu cu cei de mătase roz păstraţi pentru zile mari – ci cu papucii vechi. Apoi se duse în bucătărie să pregătească cina.
Jimmy se întoarse acasă mai tîrziu cu trei sferturi de oră decît de obicei. Pollyanna îl primi la uşă, ca întotdeauna. Jimmy o sărută, agăţă pardesiul în cuier, apoi întorcîndu-se o privi mirat. Ca să fie mai sigură de rezultat, Pollyanna îşi prinsese înainte un şorţ, legîndu-1 cu mînecile în jurul mijlocului.
– Nu te simţi bine? o întrebă Jimmy.
– Dacă nu mă simt bine? Ba da, n-am nimic. De ce întrebi?
– O, aşa doar, mi se părea că eşti altfel, nu ştiu cum…
– Credeam că nu-i nevoie să mai pun şorţ cu mînecă peste rochia asta, spuse Pollyanna; e o zdreanţă.
– Da, răspunse Jimmy îngîndurat, aşa e.
O urmă la bucătărie, apoi îi spuse pe un ton cam răstit, cum nu obişnuia:
– Îmi place să cred că asta nu e în nici un caz o pieptănătură nouă!
Pollyanna nu se întoarse îndată ca să-i răspundă din cauză că era ocupată să supravehgeze mîncarea. Aşteptă puţin pînă ce să poată întoarce către el o faţă calmă, ca de obicei, apoi spuse:
– Nu, nu e la modă, dar nu m-am mai pieptănat. Cum e afară? S-a încălzit vremea?
Masa fuse mai puţin însufleţită ca de obicei. Pollyanna povestea destule, dar Jimmy nu prea-i răspundea la fel, deşi altă dată era vorbăreţ de felul lui. După ce strînse masa, Pollyanna se duse în salon şi se aşeză fără să-şi scoată şorţul. Jimmy îi spuse răstit:
– Sper că n-ai de gînd să rămîi toată seara aşa?
– De şorţ vorbeai? Sigur că nu. Îl scot.
– Scoate-1 numaidecît, te rog din suflet. Mă duc eu să-1 pun bine, să nu te mai scoli tu.
– Mulţumesc.
Pollyanna scoase şorţul şi îl întinse soţului ei fără să-1 privească. Jimmy, cam tulburat, îl luă, apoi, în loc să-1 atîrne în cui după cum spusese, îl puse în coşul cu rufe de spălat.
Pollyanna era cufundată în citirea ziarului. Jimmy nu era în stare să-şi adune gîndurile. Răsfoi două-trei cărţi şi reviste, se mută de pe un scaun pe altul fără să poată găsi vreunul pe placul lui. Într-un sfîrşit o întrerupse pe Pollyanna din citit.
– Ştii, l-am văzut azi pe Bob Bacon, la masă. Nevastă-sa e plecată la părinţii ei. E singur şi îi e urît.
– Ar trebui să-1 pofteşti la masă într-una din zilele acestea.
– Mi-a spus că o să vină pe la noi; se prea poate să vină chiar astă seară.
– Astă seară?!
Şi Pollyanna sări de pe scaun aşa de speriată, încît se miră şi bărbatul ei.
– Ce e? întrebă Jimmy.
– Nu cumva crezi că vreau să mă vadă Bob în halul ăsta?
Jimmy nu răspunse. Pollyanna fugi şi în curînd se auzi apa în baie, apoi un du-te vino în dormitor, sertare deschise şi închise, şi scîrţîitul unui dulap. Jimmy îşi pierdu răbdarea şi se duse să vadă ce se întîmplă.
O rochie albastră, proaspătă era întinsă pe pat, o pereche de pantofi de mătase cu catarame, pregătiţi dinaintea patului ca să înlocuiască papucii; Pollyanna se pieptăna în faţa oglinzii ocupată să-şi aşeze cît mai bine părul, aşa că nici nu luă în seamă intrarea lui Jimmy în cameră.
– Ştii, nu sînt chiar sigur că vine astă seară.
– Da? Păcat că nu ai stabilit cu dînsul o zi.
– Dacă ştiam că venirea lui e atît de importantă, aş fi făcut-o, cu siguranţă. Ar fi grozav dacă toată munca asta ar fi în zadar, spuse Jimmy pe un ton care voia să fie răutăcios.
– Da, într-adevăr.
– Poate că te vei consola dacă cumva nu vine Bob, cînd îţi voi spune că îmi place să te văd cu rochia asta.
Pollyanna întoarse spre el o privire plină de candoare.
– Nu cumva aştepţi să pun rochia asta şi cînd nu e nimeni?
– Vrei să spui că eu sînt “nimeni”?
Rîsul lui Jimmy suna fals. Pollyanna nu se mai putea stăpîni şi izbucni în rîs. Privirea lui Jimmy, încărcată cu mustrare, o făcea să rîdă tot mai mult. Cînd fuse iarăşi în stare să vorbească, îi spuse:
– Tu ai început.
– Am început? Ce? întrebă Jimmy morocănos.
– Să-mi spui că sînt “nimeni”.
– Să-ţi spun eu? Despre ce anume vorbeşti?
– Ai uitat? Ieri te-am rugat să te razi, şi mi-ai răspuns că tot nu te vede nimeni.
– Doamne, Doamne! făcu Jimmy, se prea poate să fi spus!
O privi pe Pollyanna cu luare aminte, apoi faţa i se lumină şi se porni şi el pe rîs.
– Ia te uită, şireata! Mi se pare că pe toate le-ai făcut numai ca să mă faci să-nţeleg că “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.
Pe faţa Pollyannei se putea citi dorinţa de a se mărturisi, totuşi, sub masca
mai ghicea şi altceva. Zîmbetul dispăru deodată şi lacrimile îi umplură ochii.
– Nu pot să admit că nu contez de fel, spuse ea cu o voce tremurătoare.
– Nu contezi? Cît mă priveşte pe mine, tu singură formezi majoritatea.
– Ştiu că asta e adevărat cînd e vorba de lucruri serioase, dar asta nu-i suficient. Vreau să fie aşa şi în cele mărunte.
– Şi bărbaţii sînt la fel, Pollyanna. Drept să-ţi spun, îmi pare rău că te găteşti pentru Bob şi că ţi-e tot una cum eşti îmbrăcată cînd sîntem singuri. Apoi adăugă cu un zîmbet silit: Asta a fost o lecţie, dragă, şi mi-e ruşine că am meritat-o.
Tînărul Bacon nu veni în seara aceea, dar Pollyanna rămase cu rochia albastră şi cu pantofii frumoşi. Admiraţia din ochii lui Jimmy îi era răsplata, dar el n-ar fi ştiut să spună ce anume îi plăcea mai mult, Pollyanna sau Pollyanna cu rochie cu tot.
Perla Suferinţei 
You must be logged in to post a comment.