A fi sau a nu fi (incinerat)? Asta- i intrebarea !!!


Se dau următoarele situații:

Policarp, episcopul Smirnei, a fost ars pe rug cam pe la 155 d.Hr. Martiriul lui Policarp, primul martirologiu creștin, reprezintă una dintre cele mai cunoscute scrieri din corpusul Părinții apostolici, care ar trebui să facă parte din lista de lecturi a oricărui creștin care vrea să fie și nițel cult. Nu depăn aici toată istoria acestui martir (altminteri interesantă), ci o evoc doar pentru finalul său: în urma incinerării sale au rămas numai oasele (calcinate, îmi imaginez) pe care alți creștini le-au adunat și le-au depozitat „unde se cuvenea” (ὅπου καὶ ἀκόλουθον ἦν), expresie prin care probabil ar trebui să înțelegem un mormânt.

Un fost prezbiter penticostal a murit recent la vârsta de 103 ani. Era bătrân, dar n-a murit de moarte bună, ci a murit incinerat, fiindcă a lăsat nesupravegheată o veioză. Nu știu toată povestea, dar de la veioza respectivă a izbucnit un incendiu din care bătrânul nu s-a putut salva. Probabil că s-a asfixiat în somn de la monoxidul de carbon rezultat. Presupun că a rămas din el cam cât a rămas și din Sergiu Nicolaescu: câțiva pumni de cenușă, resturi carbonizate.

Mărturisesc că n-am simpatie pentru crematorii și incinerări, dar că nu mă omor nici după înmormântările clasice românești cu sicriul descris și cu morții pe care vine lumea să-i „vadă”. („Ai văzut mortul? Cum arată?” „Cum să arate? Cam cât de bine poate să arate un mort!”). Că tot veni vorba, eu unul am să las prin testament ca la înmormântarea mea să se închidă sicriul. Cei care vor să vadă imagini cu mine pot să scotocească pe blog. Cred că cele postate acolo mă arată mai în formă decât voi fi vreodată la propria mea înmormântare.

Dacă Sergiu Nicolaescu mi-ar fi cerut părerea, i-aș fi spus că e „creștinește” (adică mai în ton cu uzanța de secole) să fie înhumat și că incinerarea nu dă bine (teologic și procedural). „Țărână ești și în țărână te vei întoarce”. Evident, dacă regizorul ar fi fost un hermeneut abil ar fi putut să mă combată cu ideea că în sens larg și cu incinerarea tot în țărână te întorci, dar nu atât de literal (și ceremonios) ca în cazul îngropării normale.

Dar Sergiu Nicolaescu nu mi-a cerut părerea, așa că urmează să fie incinerat „într-un cadru restrâns” (zice o publicație) sâmbătă, la ora 12.00.

Biserica Ortodoxă oftează adânc că nu-și poate trece în palmares slujba cu mare alai a unei celebrități de talia lui Nicolaescu. Ca și când defunctul n-ar fi avut bani să-și permită, la o adică, o slujbă somptuoasă, „Biserica s-a oferit să acopere cheltuielile de înmormântare a regizorului Sergiu Nicolaescu pentru ca mormântul său să devină loc de omagiere pentru numeroşii admiratori care i-au apreciat filmele de excepţie realizate de-a lungul unei cariere prodigioase” (citat din comunicatul Patriarhiei).

Alte voci din perimetrul ortodoxiei oftează mai cu năduf. „A nimici singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre pe aici, înseamnă a alege să desconsiderăm această lume, să îmbrăţişăm nihilismul, atitudine ce ne plasează duhovniceşte în vecinătatea sinuciderii.” Nu comentez afirmația aceleiași voci cum că S.N. ar fi „creat multe valori, de talie mondială” (!) fiindcă încă n-am descoperit acele valori. De „mondială” să nu mai vorbim!

În orice caz, nici eu nu-mi pot reprima un oftat: Dacă „singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre” prin viață sunt oasele dintr-un mormânt, atunci cred că am cam făcut umbră pământului degeaba.

Enfin, Gigi Becali teologhisește mai aferat decât toți: „Dacă-l incinerează pe Sergiu Nicolaescu îl trimit direct în iad, căci la șapte ani, atunci când se mântuie sufletul, nu i se mai poate face slujbă din cauză că e incinerat.”

Toată această discuție se învârte în jurul unui aspect marginal: formalitățile. Pentru Becali (care exprimă aici concepția ortodoxului mediu binevoitor), mântuirea e o chestiune „procedurală”. Ai parastasul de șapte ani, ești mântuit. Nu ai parastase la intervale regulate, ești condamnat la focul iadului din cauză de „viciu procedural”.

Comunicatul BOR, articolul din Adevărul și declarațiile pline de bune intenții ale lui Becali ocolesc miezul chestiunii: importantă pentru mântuirea unui om este credința acelui om și modul în care s-a concretizat ea în viața respectivului. Dacă un om a trăit după preceptele lui Hristos și a lăsat în urmă parfumul unei vieți hristice, contează mai puțin dacă va avea înmormântare „potrivit normelor în vigoare” sau, dimpotrivă, incinerare.

Cei care cred că Dumnezeu are nevoie de o mică „bază de pornire” (în speță, oasele) ca să poată „opera” învierea unui om au o părere cam nedemnă despre Cel care poate să cheme lucrurile din nimic. Nu întâmplător am început această postare cu două cazuri privitoare la creștini care au sfârșit arși. Evident, cei doi (și miile de martiri arși pe rug în istoria Bisericii) nu și-au dorit asta. Sergiu Nicolaescu și-a dorit. Dar mă tem că nu e asta singura diferență dintre el și Policarp, episcopul Smirnei. Dar nu-mi șade mie să comentez cu privire la ele. Le va fi aflat el singur deja, în locul în care se află.

Sursa: http://vaisamar.wordpress.com/2013/01/04/a-fi-sau-a-nu-fi-incinerat-despre-ceea-ce-conteaza-in-cele-din-urna/

Cele şapte păcate cardinale, de Cristian Bărbosu


7PacateCardinale

Între lege şi fărădelege
„Cele şapte păcate cardinale”, Cristian Barbosu, Arad, Carmel Print, 2010, 291 p.
Se poate constata în ultima vreme, o creştere a interesului pentru aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, la problemele concrete ale vieţii de zi cu zi. Putem spune că într-un fel sau altul, există nevoia unei redefiniri a creştinismului, în mod deosebit prin realizarea unei apropieri semnificative de problemele cu care ne confruntăm şi la care avem nevoie de o rezolvare autentică. Nu întâmplător, numeroase cărţi de psihoterapie creştină au fost editate şi în limba română, încercând să formeze sau chiar să educe gustul cititorilor în ceea ce priveşte această abordare oarecum neconvenţională în studierea Sfintelor Scripturi.
Cartea „Cele şapte păcate cardinale”, scrisă de pastorul Cristian Barbosu, ne călăuzeşte în lumea fascinantă a înţelegerii mecanismelor de natură sufletească ce stau la baza diferitelor devieri de comportament şi de caracter, descrise simbolic prin noţiunea de cele şapte păcate: mândria, mânia, îmbuibarea, lăcomia, pofta, invidia, apatia.
CristiBarbosu
Cristian Barbosu este păstorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). Acesta s-a născut la Arad şi a urmat trei şcoli teologice, absolvind (BA) Moody Bible Institute în 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) în 1999, şi Trinity Evangelical Divinity School (PhD) în 2009.
Cristian este căsătorit cu Anne, originară din Franţa şi împreună au doua fete, Tara (8 ani) şi Fiona (12 ani). Printre hobby-urile sale se numără cărţile şi muntele. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”, etc.
Idolii inimii
Clasificarea celor şapte păcate are o istorie mai lungă, ce datează din vremea Evului Mediu, fiind într-o mare măsură legată de teologia romano-catolică a vremii. De-a lungul timpului, această sumă de şapte păcate a fost preluată şi de alte curente religioase, dar şi de artă, în speţă de literatură şi film. Este un lucru deosebit faptul că autorul aduce şi în România, într-o versiune modernă, noţiunea celor şapte păcate.
„În istoria bisericii, s-au identificat şapte păcate cardinale sau păcate de rădăcină, stări spirituale ce generează o mulţime de alte păcate în viaţa unui om. Aceste păcate rup relaţii, înşeală, înlănţuie şi mint, distrugând vieţi şi destine. Mulţi nu le bagă în seamă, dând vina pe temperament, obiceiuri, trecut, circumstanţe – ele fiind însă idoli ai inimii, probleme spirituale adânci, cu multe implicaţii şi consecinţe grave.”
Îmbinând cu talent experienţa pastorală cu aceea de pedagog şi psiholog creştin, autorul reuşeşte să trateze într-un mod original şi axat pe studiul biblic, aceste şapte păcate, schiţând şi eventualele remedii ce se pot aplica. Noutatea acestei cărţi constă în faptul că în loc să se rezume doar la o expunere a celor şapte păcate fundamentale, Cristian Barbosu ne pune în faţă şi diferite chestionare de evaluare, ceea ce o transformă practic, acest volum într-un manual, bazat pe întrebări şi discuţii.
„Fiecare trece pe aici”
În acelaşi timp, inserarea unor studii de caz alături de prezentarea diferitelor învăţături biblice generează o atmosferă de prospeţime care atrage pe cititor şi fixează foarte bine noţiunile ce sunt expuse.
„Puneţi-vă centurile de siguranţă, fiindcă astăzi vom trece printr-o zonă de turbulenţă maximă, intrăm pe teritoriul unui păcat care probabil face cele mai multe ravagii printre tineri, dar nu numai. Fiecare trece pe aici, de cel puţin de câteva ori în viaţă. Unii ajungem răniţi, alţii zdrobiţi, puţini sunt victorioşi, dar mulţi căzuţi, chiar omorâţi de acest păcat teribil de puternic, de sălbatic, universal: pofta.”
„Cele şapte păcate cardinale”, o carte vie şi atractivă
Având certe calităţi de povestitor, Cristian Barbosu reuşeşte să capteze atenţia şi să o menţină de-a lungul întregii cărţi, cu o adresabilitate maximă în rândul potenţialului public cititor. Din acest punct de vedere, putem spune că nu avem de-a face cu o carte scolastică şi nici cu limbajul de lemn religios, ci cu o carte vie, plină de dinamism, atractivă, pe care dacă începi să o citeşti, cu greu o vei mai lăsa din mână până nu o parcurgi în întregime.
Dincolo de a da sfaturi „moralizatoare” sau de a genera o atmosferă de predică, discursul autorului se îmbracă în tonalităţi asemănătoare momentelor în care ai sta de vorbă cu cel mai bun prieten al tău. Această calitate deosebită a lui Cristian Barbosu de a se apropia cu înţelegere şi dragoste de cei pentru care lucrează în calitate de pastor, se transferă şi asupra relaţiei dintre el şi potenţialul cititor.
Iubirea nu este o stare, ci o acţiune
„Nu poţi spune Îl iubesc pe Dumnezeu, dacă nu faci nimic să-ţi demonstrezi iubirea. Iubirea, biblic vorbind, nu este o stare, ci o acţiune. Când ştii că există un păcat de care trebuie să te eliberezi şi ştii că acel păcat Îl răneşte pe Dumnezeul pe care tu îl iubeşti, ce faci? Ce iubeşti tu de fapt? Pe cine iubeşti? Păcatul sau pe Dumnezeu?”
Prin astfel de cuvinte, autorul ne conduce către un punct de decizie în care să abandonăm aceste şapte păcate, precum şi ceea ce decurge din ele, având drept fundament iubirea pe care ar trebui să o dovedim faţă de Dumnezeu. Astfel, „Cele şapte păcate cardinale” se constituie ca o pledoarie convingătoare pentru transformarea interioară pe care Dumnezeu doreşte să o realizeze prin intermediul Cuvântului Său. Am putea spune că autorul, coborând de la înălţimea amvonului, vine în întâmpinarea fiecărui om dispus să asculte, să privească, să creadă şi să acţioneze în direcţia eliberării de sub jugul unor păcate care altfel l-ar distruge atât pe el, cât şi pe cei din jurul său.
Octavian D. Curpaş

Jignirea!!!


Oricine a făcut capcane pentru animale ştie că o cursă are nevoie de unul sau două elemente pentru a funcţiona bine. Trebuie ascunsă, în speranţa că animalul, nevăzând- o, va călca pe ea, şi trebuie să aibă o momeală care să ademenească animalul în fălcile ei aducătoare de moarte.

Satan, duşmanul sufletelor noastre, foloseşte ambele strategii atunci când  îşi plasează cele mai înşelătoare şi cele mai periculoase capcane. Le ascunde şi pune în ele momeală.

Satan, alături de cohortele sale, nu acţionează atât de ostentativ cum cred mulţi. Este subtil şi savurează înşelătoria. Lucrează cu şiretenie, este viclean şi iscusit. Nu uita că se poate deghiza chiar ca un mesager al luminii. Dacă nu suntem pregătiţi, pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, ca să discernem corect binele de rău, nu- i vom recunoaşte capcanele.

Una din capcanele lui cele mai amăgitoare şi cele mai subtile este cea întâlnită de fiecare creştin: JIGNIREA!! De fapt, jignirea în sine nu este fatală dacă rămâne capcană. Dar dacă o absorbim şi dacă ne hrănim inimile cu ea, atunci ajungem să fim răniţi.  Oamenii răniţi în felul acesta produc multe roade, precum durerea, mânia, furia, gelozia, resentimentul, rivalitatea, amărăciunea, ura şi invidia. Unele dintre consecinţele acceptării jignirii sunt insultele, atacurile, rănirea altora, diviziunile, dezbinarea, relaţiile frânte, trădarea şi regresul.

Deseori, cei jigniţi nici măcar nu realizează că sunt prinşi în capcană. Nu sunt conştienţi de situaţia lor, fiindcă sunt prea concentraţi asupra nedreptăţiicare li s- a făcut. Sunt într- o stare de negare a realităţii. Calea cea mai eficientă a duşmanului  de a ne orbi este aceea de a ne determina să ne concentrăm asupra propriei persoane.

Eliberarea de sub puterea jignirii este esenţială pentru fiecare creştin, fiindcă Isus a spus că este cu neputinţă să ne trăim viaţa fără să ne confruntăm vreodată cu jigniri ( luca 17: 1).

text  din cartea ” MOMEALA SATANEI” , de John Bevere )

Trăsături de caracter rele şi rezolvarea lor!


I. Mândria –  este o stare de înălţare a omului determinată de nerecunoaşterea darurilor primite de la Dumnezeu şi a limitelor pe care le are.

Manifestări diferite ale mândriei:

  • Dorinţa de a fi primul –  egocentrismul – Matei 23- 6; Luca 11: 43
  • Gustul onorurilor şi al titlurilor – Matei 23: 2, 7
  • Gustul complimentelor – Ioan 5: 44
  • Nerecunoaşterea slăbiciunilor proprii
  • Dificultatea lucrului în echipă
  • Spiritul de competiţie şi comparaţie
  • Dificultatea relaţionării cu ceilalţi
  • Umor batjocoritor
  • Gelozia şi invidia
  • Ranchiuna şi neiertarea
  • Suspiciunea

Procesul eliberării de mândrie

  • Recunoaşterea manifestării mândriei
  • Mărturisirea înaintea Domnului şi rugăciune de iertare
  • Decizia de a renunţa la mândrie
  • Rugăciune pentru ajutor
  • Solicitarea ajutorului pastoral – consiliere, rugăciune, evaluarea progresuljui.

II. Temerile – teama reprezintă starea emoţională umană determinată de anticiparea unui pericol, real sau ireal, asociată cu sentimentul neputinţei de  a face faţă şi de a  depăşi acel pericol.

Aspecte pozitive ale fricii

  • Anticiparea şi prevenirea pericolelor –  Matei 7: 24- 27
  • Evaluarea corectă a situaţiilor –  Luca 14: 28- 32
  • Echiparea şi antrenarea corespunzătoare –  Matei 26: 41, Efeseni 6: 10- 17
  • “Frica de Domnul”:   – este începutul înţelepciunii – Proverbe 1: 7
                                                               – lungeşte zilele – Proverbe 10: 27
                                                               – este urârea răului – Proverbe 8: 15
                                                               – este un izvor de viaţă; ea ne fereşte de cursele morţii – Proverbe 14: 27
                                                               – este şcoala înţelepciunii – Proverbe 15: 33
                                                               –  plăcerea lui va fi frica de Domnul – Isaia 11: 2, 3
Aspecte negative ale fricii
  • Îngrijorarea – Matei 6
  • Frica de oameni –  Luca 12: 4, 9
  • Frica de moarte
  • Frica de eşec
  • Frica de Diavol

 

Efectele fricii asupra slujirii

  • Limitarea nejustificată
  • Intimidarea celor slujiţi
  • Absenţa colaboratorilor
  • Competiţia nebună
  • Conformism păcătos
  • Slugărnicie şi servilism
  • Abandonarea voi lui Dumnezheu

Cauzele temerilor

  • Păcatul şi alienarea de Dumnezeu
  • Complexul de inferioritate
  • Criza identităţii
  • Supraevaluarea oamenilor
  • Acţiunile de intimidare ale Diavolului
  • Neîncrederea în Dumnezeu
  • Absenţa experienţei cu Duhul Sfânt

Învingerea temerilor

  • Convertirea
  • Cunoaşterea lui Dumnezeu
  • Cunoaşterea identităţii personale
  • Încrederea în Dumnezeu
  • Experienţa umplerii cu Duhul Sfânt
  • Percepţia corectă a realităţii.

 

de Prof. Drd. Emil Meştereagă

Închinarea


” Astfel de  închinători doreşte şi Tatăl! ” ( Ioan 4: 23)

Când nu ne închinăm lui Dumnezeu găsim mereu un substitut, chiar dacă acesta ajunge să fie propria noastră persoană. Închinarea este un impuls universal, sădit de Dumnezeu în fiecare fibră a fiinţei noastre. Este la fel de naturală ca respiraţia. Domnul Isus a spus că am fost creaţi astfel deoarece ” închinători doreşte … Tatăl !”. În funcţie de cercul religios din care provii, trebuie să- ţi lărgeşti înţelegerea despre închinare.

De exemplu: închinarea este mai mult decât o muzică. Noi spunem: ” La noi la biserică, mai întâi avem închinarea, apoi învăţătura.” Nu, totul se face spre Slava lui Dumnezeu. Dacă închinarea este numai muzică, atunci cum rămâne cu toţi aceia care nu au ureche muzicală? Să nu uităm nici că închinarea nu este un stil. Stilul de muzică pe care îl preferi spune mai mult despre tine decât despre Dumnezeu. Preferinţa muzicală a cuiva îi pare de multe ori zgomot altcuiva. Dar nu si lui Dumnezeu –  Lui Îi plac ” strigăte pline de bucurie” şi toate varietăţile care decurg de aici ( Psalmul 100: 1).

Totodată, închinarea nu este numai spre folosul nostru, ci pentru al lui Dumnezeu. Când spui: “ Nu am înţeles nimic din serviciul de astăzi”, te- ai închinat dintr- un motiv geşit. Cea mai înaltă motivaţie terbuie să- L înalţe pe Dumnezeu în tot ce facem.

Secretul închinării este să faci totul ” ca pentru Domnul “. Biblia spune: ” să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” ( Romani 12: 1). Asta înseamnă să te închini!

 

 

Rugă pentru ţara mea! – România


Dumnezeul meu, Tu eşti Unul singur, iar noi am fost creaţi după Chipul unicităţii Tale ( Geneza 1: 26)… Ne dorim să fim plini de Tine, Dumnezeule!… Să devenim asemeni Ţie în unicitate şi să fim una în duh… Te rog pentru ţara mea!… Te rog, pentru o trezire în România!… Şi, aşa cum lămâia are gust şi parfum, tot aşa şi ţara mea are oameni care sunt învăţaţi şi drepţi în fapte bune…

După cum smochinul are gust, dar nu şi parfum, tot aşa şi România are oameni fără fapte bune…

Aşa cum mirtul are parfum dar nu şi savoare, tot aşa şi România are oameni cu fapte bune fără a fi educaţi… Şi, aşa cum salcia nu are gust, tot aşa şi România are oameni care nu sunt nici educaţi, nici drepţi…

Te rog, Tată, să laşi un duh de rugăciune peste copiii Tăi şi învaţă- ne să mijlocim pentru ţara noastră, România!

Cele cinci ” D “- uri ale rugáciunii…


1. DORINTA – primul cuvânt pe care Dumnezeu l- a soptit inimii mele a fost ” dorinţa”.
2. DECIZIA – Domnul mi- a arátat clar cá ajunsesem la o rascruce ín cálátoria mea spiritualá… Fie continuam sá má rog zilnic, fie reveneam la modul meu de a má ruga ocazional…
3. DISCIPLINA- am descoperit cá rugáciunea are nevoie de un loc si un timp… Rugáciunea ín timp ce te plimbi prim imprejurimi este un mod minunat de a incepe sá- i câstigi pe veciní tai pentru Cristos!…
4. DESFATARE- am descoperit cá disciplina va ceda íntotdeauna locul íncântâarii ( Psalmul 34: 8; 37: 4)…
5. DISPONIBILITATE- am inteles ca trebuie sa petrec timp zilnic cu Domnul. Rugaciunea inseamna a- I tine companie lui Dumnezeu… In Luca 22: 39 – ” ca de obicei” sugereaza ca rugaciunea era ceva normal, o practica zilnica pentru Isus… El a urmat intotdeauna ” agenda” Tatalui Sau… Isus nu a incetat niciodata sa se roage nici cand S- a intors in Cer ( Evrei 7: 25)…
Ma gandesc adesea ca, daca am intelege cu adevarat ce inseamna sa intram in Sala Tronului lui Dumnezeu, am face din rugaciune o prioritate mult mai inalta!…
Opreste- te un moment si i- ati pulsul spiritual…. Care cuvant cheie – dorinta, decizie, disciplina, desfatare, sau disponibilitate – descrie cel mai bine aspectul in care Dumnezeu ar putea lucra pentru a- ti imbogati viata ta de rugaciune chiar acum?…

Fugi pentru viaţa ta ( Run for your life)


Fragment din mesajul oferit de pastorul Carter Conlon în duminica ce a succedat căderii Turnurilor Gemene din New York în 11 sept. 2001

” Doamne, mă predau azi Ţie

Cu toată fiinţa mea:

O, nu mă lăsa la nimeni

Să mă ia din mâna Ta.

Nu mă tem să fiu cu Tine

Pe drumul suferinţei:

Vreau cu Tine în veci să trăiesc,

Voia Ta să o împlinesc.

Da, ia- mi tot, Doamne,

Da, ia- mi tot, Doamne,

Ia- mi fiinţa mea întreagă, cu bucurie!”

(Ligia Seman, ” Funiile dragostei”)

Sticluţa lui Corrie ten Boom


Dacă s-ar fi scris numai câteva rânduri despre umblarea fiecărui sfânt cu Dumnezeu, vorba apostolului Ioan, “cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile scrise”(Ioan 21:25)Mai mult, despre cei ce s-a scris, s-a scris prea puţin comparativ cu ceea ce au trăit cu El. O mare parte a vieţii si umblării cu Christos a oamenilor pe care astăzi îi omagiem nu o cunoaştem. Avem parte numai de frânturi din trăirile lor. Frânturi scrise pentru ca noi să ajungem să credem că este mult, mult mai mult în această experienţă cu Dumnezeu.

De pildă, sunt absolut convinsă că nu mulţi stiu cine este Corrie ten Boom. Şi, mai puţini ştiu următoarea relatare din viaţa ei pe care am găsit-o în “Surprins de Vocea lui Dumnezeu”, de Dr. Jack Deere.

Corrie ten Boom a fost o creştină pioasă din Olanda pe care naziştii au trimis-o într-un lagăr de concentrare pentru faptul că îi protejase pe evrei.

“După ce ea şi sora ei au fost întemniţate, Corrie a reuşit să primească o sticluţă de vitamine lichide. Minunea a fost că vitaminele nu se terminau. Corrie a spus:

“Nu părea deloc posibil ca dintr-o sticluţă atât de mică să poţi lua atât de multe doze pe zi. Acum, pe lângă Betsie, alţi doisprezece din celula noastră primeau doza.

Instinctul meu era întotdeauna să o păzesc- Betsie slăbea atât de mult! Însă mai erau şi alţi bolnavi. Era greu să spui nu ochilor care ardeau din cauza febrei, mâinilor care tremurau de frig. Am încercat să o economisesc doar pentru cei foarte slabi- însă şi aceştia au ajuns să fie curând cinsprezece, douăzeci, douăzeci şi cinci…

Totuşi, de fiecare dată când înclinam sticluţa, la vârful dopului apărea o picătură. Aşa ceva era imposibil! Am ţinut-o în faţa luminii, încercând să văd cât de mult mai era înăuntru, însă sticla întunecată, maronie, era prea groasă ca să văd prin ea.

„A fost o femeie în Biblie”, a spus Betsie, „al cărei vas de ulei se umplea mereu”. Am deschis Biblia la cartea Împăraţilor, la istoria văduvei sărace din Sarepta Sidonului care i-a dat lui Ilie o încăprere din casa ei: „Făina din oală n-a scăzut şi untdelemnul din ulcior nu s-a împuţinat, după cuvântul pe care-l rostise Domnul prin Ilie.”

Ei bine, dar asemenea lucruri minunate se întâmplaseră în Biblie. Era una să crezi că astfel de lucruri au fost posibile cu mii de ani în urmă şi altceva să ni se întâmple acum, în zilele noastre. Cu toate acestea, ele s-au întâmplat astăzi, şi în ziua următoare, şi în ziua următoare, formându-se astfel un mic grup uimit de spectatori ce stăteau şi se uitau la picături cum cădeau pe raţiile zilnice de pâine.

Mica sticluţă cu vitamine nu s-a terminat până în ziua în care cineva le-a introdus prin contrabandă câteva vase mari de vitamine. În noaptea aceea, mica sticluţă de vitamine lichide a refuzat să mai dea vreo picătură. Atunci n-au mai avut nevoie de ea.

Povestea stâncii…


Un om dormea în coliba lui, când dintr-odată, într-o noapte, camera s-a umplut de Lumină şi i-a apărut Dumnezeu. Domnul i-a cerut să facă o munca pentru El şi i-a arătat o stâncă mare din faţa colibei.  I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a şi făcut.

Mulţi ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiţi pe suprafaţa masivă şi rece a stâncii de neclintit. În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist şi istovit în coliba lui, simţind că întreaga zi a irosit-o degeaba. Tocmai când bărbatul era mai descurajat, „adversarul” (Satana) a decis să-şi facă apariţia în gândurile plictisite ale acestuia:

 – De atâta timp împingi piatra şi ea nici nu s-a clintit.

Aşa încât omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat şi că toată munca lui va fi un eşec. Aceste idei l-au deprimat şi descurajat pe bărbat.

„Adversarul” i-a spus:

– De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ţi timpul făcând doar un efort minim şi te vei simţi mai bine.

Bărbatul ostenit tocmai aşa îşi propusese să facă, dar, înainte de asta, a decis să se roage şi să-şi spună păsul lui Domnului.

– Doamne, a spus, am muncit mult şi greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. Acum, după atâta timp, nu am reuşit să mişc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greşit? De ce am eşuat?”

Domnul i-a răspuns înţelegător:
– Prietene, când ți-am cerut să-mi slujeşti şi tu ai acceptat, ţi-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai şi făcut. Niciodată nu am spus că aştept ca tu să o mişti. Sarcina ta era doar să împingi. Şi acum vii la Mine obosit spunând că ai eşuat. Dar chiar asta e realitatea??? Priveşte la tine…

Braţele îţi sunt puternice şi musculoase, spatele e vânjos şi bronzat, mâinile îţi sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ţi-au devenit solide şi puternice. Te-ai dezvoltat mult şi capacităţile tale sunt peste ce te-ai fi putut aştepta să ai. Adevărat, nu ai mişcat stânca. Dar vocaţia ta a fost să mă asculţi şi să împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi încrederea în înţelepciunea Mea.

Ceea ce ai şi făcut. Acum Eu, prietene, voi muta stânca.

Noi suntem o familie


A cere, a revendica puterea care este în numele lui Christos nu e vreun
adevãr teologic secret şi complicat. În biblioteca mea există cãrţi scrise
doar despre numele lui Isus. Autorii le-au scris spre a ajuta credincioşii sã
înţeleagã implicaţiile adânci ascunse în numele lui Christos. Şi totuşi,
majoritatea acestor cãrţi sunt atât de “adânci,” că “depăşesc” de-a
dreptul cititorii.

Eu cred că adevărul pe care ni s-a dat să-l cunoaştem despre numele lui Isus
este aşa de simplu, încât pănă şi un copil ar putea sã-l înţeleagã. Când
aducem cererile noastre în numele lui Isus, trebuie să fim pe deplin convinşi
că este întocmai ca şi cum Isus Însuşi l-ar ruga pe Tatăl. Poate vă
întrebaţi: ”Dar cum ar putea acest lucru sã fie adevãrat?” Daţi-mi voie
să vă explic.

Noi ştim că Dumnezeu a iubit pe Fiul. A vorbit cu Isus şi L-a învăţat în
timpul şederii Lui pe pãmânt. Şi Dumnezeu nu numai că a auzit dar a şi
rãspuns fiecărei cereri pe care Fiul i-a fãcut-o. Isus a mãrturisit aceasta,
spunând, “El întotdeauna mă ascultă.” Pe scurt, Tatăl niciodatã nu i-a
respins Fiului vreo cerere.

Astãzi, toţi cei care se încred în Isus sunt îmbrãcaţi, ascunşi în Fiul.
Iar cerescul Tată ne primeşte la fel de îndeaproape, de intim, cum îl primeşte
pe propriul Său Fiu. De ce? Din cauza unităţii noastre spirituale cu Hristos.
Prin moartea Sa la cruce şi prin învierea Sa, Isus ne-a fãcut una cu Tatăl.
“Ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai
trimis…ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, – Eu în ei, şi Tu în
Mine; – pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea
că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan
17:21–23).

Mai simplu spus, noi suntem acum rude, suntem o familie – suntem una cu Tatăl,
şi cu Fiul. Noi am fost înfiaţi, cu drepturi depline de moştenire pe care le
are orice copil. Acesta înseamnă că toatã puterea şi resursele cerului ne-au
fost nouã puse la dispoziţie, prin Christos.

Rugăciunea “în numele lui Isus” nu este o formulă. Nu este o frază, o
expresie a cărei putere stă în faptul că o rosteşti. Puterea stă în credinţa că
Isus i-a cauza, problema noastră, şi o susţine la Tatăl pe baza a ceea ce a făcut
El pentru noi, a meritului Său. El este Apărătorul, Avocatul nostru, el face
solicitarea pentru noi. Puterea constă în a ne încrede pe deplin că Dumnezeu
niciodată nu Îl respinge pe Fiul Său propriu, iar noi suntem beneficiarii
credincioşiei absolute a Fiului Său.

by David Wilkerson

Interviu cu pastorul chinez Wang Mingdao


      Reporterul:  Cum ai petrecut în închisoare?

Wang Mingdao: Dacă se poate, aş dori să nu-mi amintesc de toată suferinţa îndurată acolo. Domnul cunoaşte totul. Eu vreau să privesc acum numai înainte. Situaţia s-a schimbat în China. Anii mulţi de închisoare au fost ca un fel de educaţie universitară pentru mine. Am învăţat foarte multe acolo. M-a maturizat spiritual prin suferinţă şi încercări. Domnul a fost Profesorul meu. În timpul celor 22 de ani şi 10 luni am fost izolat în totalitate de familia mea. Nu mi s-a permis să primesc nici măcar o scrisoare. În tot acel timp nu am văzut o Biblie. Am întâlnit doi creştini. Unul era catolic. N-a putut să reziste  suferinţelor din închisoare şi şi-a pus capăt vieţii. Celălalt era pastor protestant. Acesta mi-a făcut viaţa şi mai amară. Fusese pus de autorităţi să mă tortureze psihic. Eu l-am iertat, însă, din toată inima. Dumnezeu mi-a iertat mie atât de mult, de ce n-aş putea şi eu să iert pe cei care îmi fac rău mie?

R: Cum s-a desfăşurat procesul din anii ’50? 

W. M. Au organizat procesul într-o Biserică oficială. mai mulţi pastori şi alţi creştini pe care îi cunoşteam au fost martori împotriva mea. M-au acuzat de faptul că sunt duşman al statului şi al comunismului şi m-au numit revizionist şi capitalist. În încheiere au cerut  să mi se acorde pedeapsa cu moartea! Însă, datorită faptului că autorităţile nu au găsit nici o infracţiune penală în viaţa mea de zi cu zi, am fost salvat de la moarte, primind în schimb 15 ani de închisoare. M-au eliberat după 13 luni. Eram la acea dată un om total dezorientat şi frânt psihic. Semnasem o scrisoare în care declaram că autorităţile aveau dreptate şi eu greşisem. Ca urmare a declaraţiei mele, alţi creştini s-au lepădat de Domnul.

După un timp, atât puterile cât şi judecata mi-au revenit. Mi-am retras declaraţia făcută şi m-au aruncat din nou în inchisoare, unde am stat aproape 23 de ani.

R: Ce sentimente ai faţă de acei creştini care te-au acuzat?

W. M.  De fiecare dată când mă gândesc la istorisirea despre lepădarea lui Petru mă întăresc sufleteşte. Întrucât şi eu am căzut, mă simt nefolositor şi nevrednic. Dar cât de minunat,Domnul m-a iertat după ce mi-am mărturisit păcatul. De ce oare n-aş putea atunci şi eu să -i iert pe cei care mi-au făcut  rău mie?

R: Nu te-ai plâns niciodată de situaţia în care te aflai?

W. M.  Nu! Dumnezeu nu greşeste niciodată! Toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El. Cei 23 de ani petrecuţi în închisoare au fost ca o lună lungă de miere petrecută cu Isus. Versetele biblice pe care le ştiam pe dinafară m-au întărit în fiecare zi. Obişnuiam să mă retrag  într-un colţ şi să rostesc  în şoaptă versete din Biblie. Mica 7: 8-9 şi Romani 12 au fost versetele mele preferate… ” Nu te bucura de mine, vrăjmaşă, căci chiar dacă am căzut, mă voi ridica iarăşi, totuşi Domnul este Lumina mea” (Mica 7:8).

R: Ai mărturisit pentru alţii în închisoare?

W. M. Ceea ce am făcut în închisoare a însemnat probabil mai mult decât ceea ce aş fi putut face în libertate. în închisoare am fost instruit de Dumnezeu şi am avut ocazia să mărturisesc altora despre El.  Datorită privării de libertate, cărţile mele s-au răspândit şi în afara Chinei. Eu n-am văzut nici măcar una din cărţile mele tipărite, însă am auzit că numai în Hong Kong circulă 30 de titluri de cărţi. Eu am încercat întotdeauna să instruiesc pe alţii în a trăi ca şi creştini în viaţa de zi cu zi şi am refuzat să mă angajez în discuţii politice.

R: Ce părere ai despre viitorul Bisericii în China?

W. M. S-au schimbat multe în ultimul timp. Ţara se deschide tot mai mult, altfel nu m-ar fi eliberat. Este foarte important în aceste vremuri ca slujitorii Domnului să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu fără să se abată la dreapta şi la stânga. Astăzi avem nevoie în mod deosebit de lideri spirituali şi de instruire în a practica credinţa în fiecare zi. Nu e de nici un folos a vorbi despre teorii care nu au nici o legătură cu viaţa de zi cu zi. Astfel de predici ne fac numai “capul mare”, în timp ce picioarele rămân “mici”, şi ca urmare cădem la pământ. Cei 30 de ani de persecuţie în China au produs o curăţie spirituală.

R: Mulţi creştini din afara Chinei vor să se angajeze în a ajuta această ţară imensă. Ce sfaturi ai să ne dai în această privinţă?

W. M. Rămâneţi tari în credinţă! Fiţi creştini puternici! Atunci Dumnezeu vă va descoperi planul Lui cu privire la China. Nu uitaţi, fiţi mai întâi în voia lui Dumnezeu acolo unde vă aflaţi acum!

Interviu….


Reporter:    Ce nume i-ai da copilului tău, primului tău copil, pe care l-ai avortat?

 

Doamna I.S.: 

M-am gândit de nenumărate ori… Aici mi-ai atins un punct sensibil, cum să zic, un domeniu în care nu sunt pe deplin vindecată… Mi-e dor de el, nu ştiu ce era, dacă era fetiţă sau băiat… Mă gândesc la copiii mei cu durere… şi mă întreb dacă ne-am întâlni acum, oare ei ce mi-ar spune, oare ar putea să mă ierte pentru ceea ce am făcut?

Pentru faptul că

pe unul l-am lăsat să cadă în scoica de la WC

şi să meargă pe canalul ăla, în mizeria aia… Nu ştiu…

Pe celălalt l‑am lăsat să-l măcelărească doctorul,

să-l taie în bucăţi şi să-l scoată afară,

iar pe celălalt să-l aspire…

Cât de cumplit, cât de dureros a fost pentru ei lucrul ăsta… Atât sufleteşte, faptul că au fost despărţiţi de mama lor într-un… într-un mod atât de barbar, cât şi durerea fizică pe care au simţit-o…

Deşi m-am iertat pe mine şi ştiu că şi Dumnezeu m-a iertat, NU pot să uit ce dureri le-am pricinuit…

      Iar de numele lor, la fel, nu pot să vorbesc – şi asta mi-e greu. Dacă aş putea măcar să le pun nişte nume, să mă gândesc la ei ca la nişte… ca la cineva… Oricum mă gândesc la ei ca la nişte fiinţe, dar, aşa cum spun acum „Tomy, Iulia, Maia şi David“, aş vrea să le spun şi lor cumva şi să mă rog pentru ei, dar nu pot…

…La un moment dat am simţit nevoia să mă duc la baie şi… am simţit senzaţia de screamăt şi… m-am trezit efectiv că… a ieşit copilul… Deci a fost cumplit… Chiar dacă mă simt iertată şi eliberată de coşmarul ăsta, imaginea asta n-am s-o pot uita niciodată. Nu mi-a venit să cred că este adevărat ceea ce văd – ERA UN COPIL. Un copil cu tot ceea ce avea nevoie:

mâini,

picioruşe,

cap,

ochi,

nas, 

gură.

Totul era acolo şi… în balansul lui, cum era atârnat de ombilic, cu capul şi cu mâinile în jos, totuşi şi-a ridicat mâinile, şi le-a dus la ochişori, ca şi când ar fi plâns, ca şi când ar fi vrut să-şi şteargă lacrimile sau să-şi acopere ochii, să nu vadă ce-l aşteaptă… Am simţit că-mi vine să-l iau în mâinile mele, să-l pun la loc şi să-l las să-şi continue viaţa… Am… am urlat de disperare; am fost… nu vă pot spune, ca într-un coşmar.   AM TRĂIT UN COŞMAR.

Jurnalul copilului ucis


  o mică veste din lumea nevăzută,

N-am fost întrebat , şi mi s-a luat viaţa cu toate că doream atât de mult să o trăiesc..Nu mi-au cerut părerea şi au distrus ochii mei înainte să pot vedea lumea…nu au ţinut cont de mine, şi m-au trimis din nevăzut în invizibil fără să înţeleagă că eu simt…nu am avut şansa , căldura soarelui să-mi ardă obrajii, nici să simt mirosul macilor din lanul de grâu…mi-ai fura zâmbetul înainte să ştiu să zâmbesc, şi niciodată nu voi cunoaşte culoarea ochilor mei…inima mea a început să bată dar a fost oprită brusc de mâini omeneşti inumane…nu m-au lăsat să-mi apăr drepturile…

Puţinul timp în care am respirat mi-am dat seama că nu sunt dorit…

Dar nu am crezut vreodată că o fiinţă poate lua viaţa alteia fără să se simtă vinovată…

Eu nu vreau să te trezeşti în negrul nopţii şi să plângi, nu vreau să priveşti de pe bancă copiii jucându-se şi să simţi cum lumea ta s-a sfârşit…Nu-ţi doresc singurătatea….destul mi-e că o cunosc eu…destul că întunericul mi-e şi noapte şi zi…destul că plâng şi nimeni nu m-aude…

Aş vrea să ies de aici, să fug…dar nu am unde…sunt un nevăzut într-o lume invizibilă, şi nimeni nu va ştii că am avut intenţia să exist..odată…

Am fost rupt în bucăţi, picioare, mâini şi trup…mi-au separat capul şi au extras din el şi ultima bucată de gândire….

S-au jucat cu mine, crezând că nu am suflet, dar ei nu ştiau că simţeam fiecare tăietură…fiecare membru cum se rupe…

Strigam în tăcere…sperând totuşi că cineva poate m-aude…apoi …m-au aruncat între cârpe…

Îmi căutam picioruşul şi degetul mic…îmi căutam inimioara, să simt că mai bate….dar cum să caut dacă ochii mei i-am pierdut şi nu-mi mai găseam capul?…

Lăsaţi zâmbetul să renască fiinţe, primiţi îngerii trimişi din cer…iubiţi…îmbrăţişaţi…trăiţi…

N-am fost întrebat dacă vreau sau nu să trăiesc…şi mi-au tăiat acest drept…

Nu vreau cu cei de după mine să se mai întâmple…

Fă CEVA!!!!…. DEPINDE DE TINE

Cu dorinţa,

unul dintre miile de   boabe de nisip…eu, Copilul ucis!

 

Sursa: Ligia Tranca

Băutură răcoritoare – Braga!!


Asaltul băuturilor răcoritoare chimizate,acidulate şi chiar dăunătoare sănătăţii,mă face să mă gândesc la ce   băuturi răcoritoare erau în vremea când românii nu auziseră de mărcile de sucuri care umplu rafturile magazinelor  de astăzi.

Câţi dintre noi au auzit de …braga şi câţi ştiu că este un adevărat izvor de sănătate prin vitaminele şi mineralele pe care le conţine? Câţi dintre noi au băut braga?Dar cvas ?

Hai să încercăm să preparăm braga ăn casă şi pe urmă să o comparăm cu răcoritoarele noastre cele de toate zilele.

Fără “E’-uri, fără coloranţi, fără aditivi de gust…

Ingrediente: 1 kg cereale (grâu, orz, secară, porumb etc.) în cantităţi egale, 2 kg mălai.

Preparare: Cerealele se pun într-un vas cu puţină apă. Vasul se acoperă cu un şervet şi se ţine la loc călduţ spre a grăbi încolţirea. Se scurge bine apa, iar seminţele se pun la uscat pe tăvi de plastic sau pe tăvi emailate.

 După uscare, se macină prin maşina de tocat carne, maşina de nuci sau râşniţa de cafea. Ceea ce se obţine este malţul. Malţul se amestecă bine cu mălaiul şi se pune într-o oală cu apă care fierbe (nu trebuie să fie o cantitate prea mare de apă, în aşa fel încât să se obţină o pastă consistentă), amestecând continuu, pentru o bună uniformizare.

Din această pastă se fac turte cu diametrul de 10-15 cm care se pun pe o tavă la cuptor, la foc iute, până se rumenesc, apoi se scot şi se lasă să se răcească.

Se rup bucăţele mici şi se aşează într-un vas (de preferat din lemn, cu cana de scurgere) cu o capacitate de 10-12 litri. Peste turte se toarnă o cantitate de 6 litri apă fiartă. Se lasă 2-3 zile la fermentat, după care braga e gata.

Aceleaşi turte se mai pot folosi o dată, punându-se însă apă mai puţină (cca 4-4,5 litri). E recomandat ca la gura de scurgere a vasului să se pună crenguţe, ca să nu se înfunde ieşirea.

În Moldova, braga se prepară din 2 kg tărâţe de grâu, care se amestecă cu 1 kg mălai, până se obţine un aluat. Toate acestea se amestecă pe lopata de la cuptor şi apoi se pune la foc.

După ce se coace, se scoate din cuptor şi se pune la dospit într-un butoi de lemn. Se frământă, se adaugă apă, drojdie şi se lasă apoi timp de 4-5 zile.

După ce se scoate din butoi, se strecoară (să nu aibă crupe) şi se pune într-o cană de lut sau de sticlă, în care se adaugă zahăr.

Datorită simplităţii preparării, în limba română a intrat expresia “ieftin ca braga”

Braga este o băutură care conţine vitamina A şi patru tipuri de vitamina B , precum vitaminele C şi E.

În timpul fermentaţiei, ăn braga se produce acid lactic ,un tip de acid  rar întâlnit în produsele alimentare  care ajută digestia şi este  de asemenea, recomandat pentru proprietatea sa de stimulent al secreţiei de lapte la femei după naştere şi ca sursă  de valoare de  vitamine şi săruri minerale în alimentaţia sportivilor.

Creştinii somalezi…


În ultimii ani, creştinii somalezi au fost persecutaţi şi martirizaţi în Somalia, ţara în care religia naţională este Islamul. Mulţi creştini au părăsit ţara în ultimul timp din cauza faptului că riscau să îşi piardă viaţa datorită credinţei în Isus.
Din populaţia ţării, aproape 0,5% sunt creştini.
Cu toate acestea, foarte mulţi musulmani s-au convertit la creştinism în ultima perioadă, şi asta în ciuda presiunii, ameninţărilor şi violenţelor de care au parte cei care părăsesc Islamul.
O femeie care a devenit creştină cu 5 ani în urma şi care a suferit din cauza presiunii familiei sale, a declarat că soţul ei şi copiii s-au convertit recent la creştinism.
Un alt bărbat creştin care a părăsit Islamul a declarat că este gata să moară pentru Isus şi a îndemnat creştinii să continue să se roage pentru cei care suferă în Somalia şi pentru mântuirea poporului somalez:
“Indiferent de ce se va întâmpla cu mine, eu îmi voi sacrifica viaţa pentru Isus. Sper că te rogi pentru mine, oricine ai fi tu. Cred că tu eşti fratele meu şi sora mea în Hristos şi te vei ruga împreună cu mine ca Dumnezeu să se îndure de poporul somalez şi să se facă de cunoscut tuturor. “

Psalmul 137


În momentele de criză ale vieţii, pe lângă confuzie şi dezamăgire, vine şi un moment de evaluare, claritate şi discernământ. Sunt momente în care laşi totul baltă şi nu mai ai chef de nimic. Îţi aduci aminte de zilele bune, de clipele frumoase, de bucuriile trăite şi de succesele trecute, însă comparând lucrurile îţi spui că gloria de odinioară nu va mai fi atinsă, bucuria de altădată nu va mai fi trăită şi succesul din trecut nu se va mai arăta. Prezentul nu te entuziasmează, nu mai vezi nicio cale de ieşire, parcă totul s-a prăbuşit şi nu ţi-a mai rămas nimic…, nimic de făcut, nimic de spus, nimic de apărat, nimic de dat. Este un timp al pângerii şi al tânguielii, un timp al durerii şi al pocăinţei, un timp al meditării la ceea ce a fost, la ceea ce este şi la ceea ce nu va mai fi.
Chiar în aceste momente se vor trezi oameni care să îţi dea sfaturi, să îţi spună ce să faci şi cum să te simţi. Aceştia nu vor reuşţi să aline durerea, ci doar să o amplifice şi mai mult. Sugestia e clară; ei îţi vor oferi o alternativă să ieşi din impas şi să uiţi de sursa necazului tău, dar alternativa propusă de ei presupune renunţarea la valorile tale, la ceea ce te defineşte, la ceea ce eşti tu cu adevărat. Ei îţi oferă o soluţie temporată, un narcotic social, un compromis nedemn.

„Dacă voi renunţa la ceea ce este preţios, atunci îmi merit soarta, cuvintele mele nu mai au greutate, viaţa mea nu îşi îndeplineşte scopul, acţiunile mele vor fi fără finalitate, pentru că totul are sens atâta timp cât nu îmi pierd siguranţa dată de identitatea mea spirituală, atâta timp cât nu îmi pierd idealul.
Chiar dacă datele actuale ale problemei mă arată înfrânt, eu am o speranţă de care să mă agăţ, promisiunea lui Dumnezeu, dreptatea Lui şi judecata pe care el o va face acelor persoane care s-au bucurat de căderea mea. Martorul căderii mele va fi şi martorul ridicării mele în timpul căderii lui. Se va întoarce roata. Intrumentul judecăţii va fi judecat cu o judecată care durează.
Iată de ce îmi amestec lacrimile cu nădejde, tristeţea cu rugăciune. Sunt atacat, dar nu doborât, sunt prigonit, dar nu părăsit, sunt în grea cumpănă, dar nu desnădăjduit, sunt lovit, dar nu omorât.
Dumnezeu mai are de spus un cuvânt în viaţa mea.

Iertare…, Izbăvire…, Restaurare…, Viitor…, Nădejde…, Vindecare…

Asia Bibi a scris o carte în închisoare


Asia Bibi, o femeie creştină închisă în luna iunie 2009, sub acuzaţia de blasfemie, a fost condamnată la spânzurătoare în luna noiembrie, 2010. Asia Bibi, mamă a doi copii din provincia Punjab, Pakistan, trebuia, de asemenea, să plătească o amendă care consta într-o sumă foare mare de bani – echivalent cu salariul unui muncitor din Pakistan pe 2 ani si jumătate.

Potrivit celor mai noi informaţii, Asia Bibi se află încă în aşteptarea recursului făcut într-o închisoare fără ferestre în Sheikhupura.

Cu ajutorul unei jurnaliste, Asia Bibi a reuşit să scoată, fiind încă în închisoare, o carte intitulată “Blasfemie”. Fiind mai mult decât un martor, cartea prezintă evenimentele prin care a trecut autoarea Asia Bibi, dar totodată este şi un strigăt de ajutor în atenţia comuniţăţii internaţionale, deoarece se confruntă cu o justiţie islamică nedreaptă care a încălcat cele mai importande drepturi ale omului.

Noua carte scrisă de Asia Bibi, este publicată în ţări precum: Franţa, Italia, Marea Britanie şi Germania. Potrivit AFP, legea  blasfemiei există în Pakistan din 1986, ea fiind promulgată de generalul Zia Ul-Haq.

Rugaţi-vă pentru:

  • răspândirea cât mai repede a cărții scrise de Asia Bibi;
  • Comunităţile internaţionale să ia atitudine cât mai repede asupra acestui caz;
  • Statul Pakistanez să nu mai încalce drepturile fundamentale ale omului.

Resursa: Ştiri creştine

Pe deplin convinsi


Avraam nu s-a clãtinat în credinta sa. Mai degrabã, el a fost “deplin
încredinţat că Cel ce făgăduieşte (Dumnezeu) poate să şi
împlinească” (Romani 4: 21). El si-a dat seama cã Dumnezeu poate sã facã
ceva din nimic. Într-adevãr, Domnul nostru creeazã din nimic. Sã luãm
aminte la Geneza: din nimic, Dumnezeu a creat lumea. Cu un singur cuvânt, El
creeazã. Si poate sã creeze miracole si pentru noi, din nimic.

Când orice altceva dã gres – când ai epuizat toate planurile si
încercãrile tale – atunci este timpul, momentul când trebuie sã lasi totul
în bratul lui Dumnezeu. Este vremea sã renunti la ideea cã vei gãsi
izbãvire în orice altã parte. Dupã aceea, odatã ce esti gata sã îti pui
încrederea complet în El, trebuie sã îl vezi pe Dumnezeu nu ca pe olarul ce
are nevoie de lut, ci ca si Creatorul care face lucrarea Sa din nimic. Si din
nimic din ceea ce este din aceastã lume sau materialele ei, Dumnezeu va lucra
prin cãi si mijloace pe care tu nici nu ti le-ai fi putut imagina vreodatã.

Cât de serios este Domnul în ce priveste încrederea noastrã în El în fata
imposibilitãtilor? Gãsim rãspunsul la aceastã întrebare în povestirea lui
Zaharia, tatãl lui Ioan Botezãtorul. Zaharia a fost vizitat de un înger care
i-a spus cã sotia sa, Elisabeta, avea sã nascã un copil deosebit. Dar Zaharia
– care era înaintat în vârstă, ca si Avraam – a refuzat sã creadã.
Pentru el nu era suficientã numai promisiunea lui Dumnezeu.

Zaharia a rãspuns îngerului: “Din ce voi cunoaşte lucrul acesta? Fiindcă
eu sunt bătrân, şi nevasta mea este înaintată în vârstă” (Luca 1:18).
Cu alte cuvinte, Zaharia a socotit imposibilitãtile. El spunea, în esentã:
“Asta nu e posibil. Trebuie să-mi dovedesti cum se va întâmpla asa
ceva”.

Îndoiala lui Zaharia nu a plãcut Domnului. Îngerul i-a spus, “Iată că
vei fi mut, şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla
aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor împlini la
vremea lor.” (1:20).

Mesajul este clar: Dumnezeu se asteaptã ca noi sã ne încredem în El, când
El ne vorbeste. De asemenea, Petru scrie: “Aşa că cei ce suferă după voia
lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Creator, şi să
facă ce este bine”. (1 Petru 4:19. caracterele aldine apartin lui David
Wilkerson).
by David Wilkerson

Esenţialul Bisericii


Cum deosebeşti un teatru, de un cinematograf? Dar un spital de o şcoală, sau o sală polivalentă de o biserică? Un răspuns facil ar fi după clădire. Un alt răspuns posibil, dacă arhitectura este asemănătoare, ar fi după ceea ce se petrece în clădire. În fine, dacă şi activitatea este aparent similară, ceea ce sigur le diferenţează este scopul fiecărei instituţii menţionate. Care este scopul Bisericii? Cum este apoi implementat în viaţa Bisericii? Este vreo diferenţă între scopul declarat şi ceea ce urmărim practic? Aceste întrebări s-ar putea să ne supere, sau să considerăm că răspunsul la ele este evident. Dacă ne uităm la ceea ce se desfăşoară în Biserică, am putea trage concluzia că de cele mai multe ori scopul nostru este acela de a multiplica programe religioase. De aceea este necesar să reafirmăm esenţialul. Pentru că Biserica există prin intenţia şi grija lui Dumnezeu, este normal ca tot El să definească scopul acesteia. Dacă ar fi să descriem scopul în termeni de producţie, care ar trebui să fie “produsul, marfa” bisericii? Porunca ce descrie cel mai bine scopul trasat de Isus Bisericii Sale, este Marea Trimitere din Matei 28:18-20. Aici Isus Cristos a poruncit Bisericii să facă ucenici. Adică produsul finit al acesteia nu sunt programele, actele de caritate, sau chiar convertiţii, ci oameni de o anumită calitate. Oameni care Il glorifică pe Dumnezeu, care rămân în Isus, sunt ascultători, aduc roade, au bucurie şi dragoste. Astfel îşi descrie Isus ucenicii (Ioan 15: 7-17). Care este în schimb realitatea? Aşa cum a spus un autor: “Bisericile sunt prea puţin centre de pregătire a sfinţilor, şi prea mult sanatorii de recuperare cardio-pulmonară” (Bill Hull, Păstorul ucenicizator). Când ascultăm de porunca lui Hristos, cresc creştini sănătoşi; apoi aceştia se reproduc, iar trupul Bisericii creşte şi se multiplică, şi , în final, lumea va fi evanghelizată. Doar aşa ne împlinim menirea. Astfel ar trebui să fie recunoscută Biserica faţă de orice altă instituţie.

Rugăciune pentru creştinii persecutaţi din Bahrain


Bahrainul este o ţară mică, situată pe o insulă între peninsula Qatar şi Arabia Saudită. Deşi extracţia şi rafinarea petrolului reprezintă baza economiei acestei ţări, în ultimii ani, Bahrainul a devenit un centru bancar internaţional din Golful Persic. Datorită acestui fapt, mai mult de 50% din forţa de muncă este formată din muncitori şi specialişti străini.

Deşi în privinţa libertăţilor religioase, Bahrainul este mai deschis faţă de multe alte ţări vecine din Golful Persic, libertăţile creştinilor sunt încălcate şi deseori restricţionate. Legea islamică Sharia, este legea fundamentală după care a fost întocmită constituţia acestei ţări şi după care autorităţile iau decizii, iar majoritatea cetăţenilor acestei ţări sunt musulmani sunniţi fundamentalişti.

În Bahrain nu poate avea loc o întrunire publică fără o autorizaţie prealabilă primită din partea autorităţilor. În acelaşi timp, autorităţile interzic literatura creştină şi blochează accesul la site-urile creştine. Creştinii care se întorc la Domnul Isus sunt persecutaţi de către prieteni şi familie. Datorită acestei situaţii mulţi creştini se adună în secret sau acceptă să plătească preţul.

În 2008, ca răspuns al solicitării papei Benedict al -XVI-lea, regele Bahrainului,  Hamed Bin Eisa, a oferit un teren pe care s-a construit o biserică catolică. Subliniind generozitatea regelui şi reprezentanţii evanghelicilor au solicitat atribuirea unui teren pentru construirea unei biserici evanghelice.

Rugaţi-vă pentru:

  • respectarea libertăţilor religioase în Bahrain;
  • creştinii care se adună în secret;
  • atribuirea unui teren pentru construcţia unei biserici evanghelice.

Sursa: Resurse Creştine

Mărturia Dr. Ravi Zacharias


Who is Dr. Ravi Zacharias

  • Evangelism with a particular focus on skeptics, cultural influencers and critical thinkers
  • Apologetics that addresses current issues and the intellectual struggles related to these concerns, and the humanitarian needs of those at risk within a society
  • Spiritual Disciplines that focus the mind and heart on the glory of God
  • Training that comes alongside the Church or concerned Christians worldwide so that the mandate of I Peter 3:15 might be fulfilled—to set apart Christ in our hearts as Lord and always be prepared to give a reason for the hope that is within us, with gentleness and respect, all for the glory of God.

LUPTA VOASTRĂ ESTE A DOMNULUI (vezi 2 Cronici 20:15)


Motivul pentru care scriu aceste rânduri este de a vă reaminti că lupta pe
care o duceţi acum nu este a voastră, ci a lui Dumnezeu. Dacă sunteţi unul
din copiii Lui, puteţi fi siguri că satan „va fi furios pe voi.”

În 2 Cronici 20 o oştire mare a venit împotriva poporului lui Dumnezeu.
Împăratul Iosafat şi oamenii săi şi-au îndreptat faţa să-L caute pe
Domnul şi să postească. Împăratul a strigat la Dumnezeu cu o rugăciune cu
care majoritatea din noi ne-am rugat uneori în călătoria noastră
spirituală: „Căci noi suntem fără putere înaintea acestei mari mulţimi,
care înaintează împotriva noastră, şi nu ştim ce să facem, dar ochii
noştri sunt îndreptaţi spre Tine” (20:12). „Duhul Domnului a venit în
mijlocul adunării…Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi…căci nu voi
veţi lupta, ci Dumnezeu” (20:14-15).

Isaia a adresat următoarea avertizare tuturor forţelor satanice: „Pe cine
ai batjocorit şi ai ocărât tu? Împotriva cui ţi-ai ridicat glasul, şi
ţi-ai îndreptat ochii? Împotriva Sfântului lui Israel” (Isaia 37:23).

Dumnezeu i-a spus poporului lui Israel şi ne spune şi nouă astăzi: „Lupta
nu se dă împotriva voastră. Este mânia lui satan îndreptată împotriva
Mea, Domnul care locuieşte în voi.” Dumnezeu i-a spus lui satan: „Dar Eu
ştiu când stai jos, când ieşi afară, când intri şi când eşti mânios
împotriva Mea” (37:28).

Te întreb acum: unde se dă lupta ta? În căsătoria ta? Afacerea sau
serviciul tău? Finanţele tale? Sănătatea ta? Se intensifică lupta ta de zi
cu zi? Dacă ai o inimă pentru Isus şi o dorinţă de a te lipi de El, te vei
confrunta cu furia iadului. Dar aceasta nu va fi lupta ta.

Poţi să sfârşeşti lupta ta rapid dacă alegi acest lucru, pur şi simplu
renunţând şi cedând temerilor şi îndoielilor tale. Satan nu-i va deranja
pe cei care abandonează încrederea lor în Domnul.

Da, lupta este a Domnului, dar şi noi avem partea noastră, aceea de a avea
încredere şi de a crede promisiunile Sale în faţa disperării şi a ceea ce
pare a fi imposibil. „Pentru ce zici tu, Iacove, pentru ce zici tu, Israele:
„Soarta mea este ascunsă dinaintea Domnului, şi dreptul meu este trecut cu
vederea înaintea Dumnezeului meu?” (Isaia 40:27).

Credinţa cere ca eu să dau toate problemele mele – toate situaţiile mele
critice, toate temerile mele, toate îngrijorările mele – în mâna
Domnului. Atunci când am făcut tot ce-am putut şi ştiu că lupta mea este
peste puterile mele, eu trebuie să supun totul în mâinile Sale.

Domnul nostru ştie de furia lui satan, iar noi trebuie să credem cu adevărat
că El va acţiona. El ne va conduce prin ape şi foc şi va pune pe fugă pe
toţi duşmanii spirituali. Iată ce spune Cuvântul lui Dumnezeu privitor la
ceea ce va face El: „Deci pentru сă eşti mânios împotriva Mea…a ajuns
până la urechile Mele, voi pune veriga Mea în nările tale şi zăbala Mea
între buzele tale, şi te voi face să te întorci pe drumul pe care ai
venit” (Isaia 37:29).

Dacă vei sta ferm în credinţa ta – având încredere în El, odihnindu-te
în promisiunile Sale, respingând toate minciunile lui satan care asaltează
mintea ta – atunci să te aştepţi ca Dumnezeu să vină prin Duhul Său în
situaţia ta şi să aducă un sfârşit neaşteptat pentru lupta ta. El va muta
cerul şi pământul pentru a te elibera şi a croi o cale de ieşire. „El a
pus capăt războaielor” (Psalmul 46:9).

by David Wilkerson

VĂ SALUT ÎN NUMELE MINUNAT AL DOMNULUI!


Am fost interesat de ceea prin ce trecea David când a spus: „Când îmi este
mâhnit duhul în mine, Tu îmi cunoşti cărarea” (142:3). El repetă acest
lucru în versetul 143:4: „Îmi este mâhnit duhul în mine, îmi este
tulburată inima înăuntrul meu.” De fapt, David Îi spune lui Dumnezeu:
„Mă înec în necazul meu. Sunt atacat de duşmanii mei. Toate acestea mă
doboară.” El a strigat către Domnul: „Ia aminte la strigătele mele,
căci sunt nenorocit de tot…Scoate-mi sufletul din temniţă” (142:6-7).

Preaiubiţilor, aceste cuvinte sunte scrise de dragul nostru, pentru instruirea
noastră. Aici găsim încurajare pentru toţi oamenii lui Dumnezeu care sunt
copleşiţi de necazuri şi dureri. Unii sunt doborâţi de probleme financiare
şi datorii. Numeroşi credincioşi cu greu pot trăi de pe o zi pe alta. Multe
văduve şi cupluri în vârstă de-abia îşi duc traiul.

Deseori am fost acuzat de faptul că sunt prea trist, prea negativ. Oamenii
spun că nimeni nu vrea să audă veşti rele, şi că ei preferă să nu
asculte predicatori care vorbesc despre durere, suferinţă şi necazuri. Dar
adevărul este că majoritatea din noi trăiesc într-o lume în care viaţa
uneori poate fi absolut copleşitoare. La fel ca şi David, ne confruntăm cu
un potop de necazuri şi nu ştim ce să facem mai departe. Ne confruntăm cu
atacuri demonice ale lui satan împotriva credinţei noastre.

Însă anume în vremurile noastre de necaz noi învăţăm să-L căutăm pe
Dumnezeu şi învăţăm să strigăm în durerea noastră. David a spus:
„Îmi vărs necazul înaintea Lui, şi-mi povestesc strâmtorarea înaintea
Lui” (142:2). „Ascultă-mă în credincioşia Ta” (143:1). Eşti tu chiar
în acest moment copleşit de împrejurările din viaţa ta? Fă ceea ce a
făcut David:

• „Îmi întind mâinile spre Tine; îmi suspină sufletul după Tine, ca
un pământ uscat (143:6).

• „Nu-mi ascunde faţa Ta… Fă-mă s-aud disdedimineaţă bunătatea Ta,
căci mă încred în Tine. Arată-mi calea pe care trebuie să umblu, căci la
Tine îmi înalţ sufletul” (143:7-8).

• „Scapă-mă de vrăjmaşii mei, Doamne, căci la Tine caut adăpost.
Învaţă-mă să fac voia Tas, căci Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel
bun să mă călăuzească pe calea cea dreaptă! Pentru Numele Tău, Doamne,
înviorează-mă; în dreptatea Ta, scoate-mi sufletul din necaz!”
(143:9-11).

Fiţi încurajaţi. Dumnezeu ţine totul sub control! El va răspunde nevoilor
voastre la timpul potrivit.
by David Wilkerson

Colecta la biserica…


2 Tesaloniceni 10:” şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. 11 Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună,

Ioan 39. “Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine.
40. Si nu vreti sa veniti la Mine ca sa aveti viata!
41. Eu nu umblu dupa slava care vine de la oameni.
42. Dar stiu ca n-aveti in voi dragoste de Dumnezeu.
43. Eu am venit in Numele Tatalui Meu, si nu Ma primiti; daca va veni un altul, in numele lui insusi, pe acela il veti primi.
44. Cum puteti crede voi care umblati dupa slava pe care v-o dati unii altora, si nu cautati slava care vine de la singurul Dumnezeu? “

Stricaciune reparata cu piroane!


A şters zapisul cu poruncile Lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:14)

Când vântul năprasnic îmi zboară tabla de pe şură, urc şi-o prind mai straşnic în cuie. Când vreun „binevoitor” de prin sat îmi zmulge o ulucă din gard, o bat apoi (tot) cu cuie. Când îmi cade uşa bibliotecii, mi se dărâmă raftul în cămară sau policioara de la fântână, folosesc cuie. Când copii mei şi-au stricat jucăriile, şi le-au reparat singuri, (evident) cu cuie!

Stricăciunile se repară cu cuie. Cu piroane. Cu şuruburi. Cu nituri. Cu capse… Cuiul, acum are rol de liant. El leagă strâns două obiecte. Le lipeşte. Iar dacă-s rupte, stricate, dacă sunt două şi de fapt a fost unul, cuiul le adună din nou, laolaltă. Le redă unitatea ce fusese întreruptă. Aduce comuniunea. Interferenţa. Unitatea.

Un băieţel şi-a rupt o jucărie. Cu lacrimi în ochi, copilul a alergat la tatăl să-l ajute. Acesta, ca reparator desăvârşit, a refăcut soldăţelul cu ajutorul unor… cuie. Marcat de trauma ruperii şi reparaţiei reuşite, puştiul s-a trezit noaptea agitat, şi a-ntrebat: „Mamă, iată că Dumnezeu ne-a creat fără să folosească nici un cui”.

Filosofia piciului de 8 ani (povestită de Adi Totan), cumva identică cu cea a pastorului Max Lucado („El a ales piroanele”), mi-au declaşat noi senzori cu privire la piroanele Lui Hristos: la cruce, ele au făcut o reparaţie genială!

În noaptea dinaintea răstignirii, nimănui nu i-ar fi trecut prin cap, că un tâmplar din Nazaret a poposit în Ierusalim să repare lumea. El, Maestrul cioplitor de bârne, care a bătut atâtea cuie în bucăţi de scândură şlefuită, dându-le apoi o întrebuinţare mai utilă, a venit pe pământ să lege ce s-a rupt din Dumnezeu: omul!

Înaintea Golgotei, Iuda a ales arginţii. Ucenicii au ales să fugă. Evreii l-au ales pe Baraba. Pilat a ales să se spele pe mâini. Prin asta, ei s-au rupt de noi. Şi de cer. Tot atunci, Isus a ales piroanele! Ar fi putut să le respingă, dar ele l-au fixat nu numai pe cruce, ci şi de noi, de inimile noastre. Eficienţa Cerului a fost o mână de cuie. Fericirea Domnului a fost să se lase răstignit. Nu a putut să-L refuze pe Tatăl. Nu ar fi putut jubila când Dumnezeu ar fi găsit o altă alternativă, în afara Fiului Său.

Hristos a ales să repare lumea folosind piroanele. Şi găurile-n propriile-I mâini. Şi în coastă. „Din coasta Sa s-a născut Biserica, precum din coasta lui Adam, femeia” (Luigi Miţoi).

Reaparaţia Domnului costă. Ca să fim împreună, El a plătit un preţ mare. Crucificarea include răni, febră arşită, anghină pectorală, oprirea sângelui, vene supraîncărcate, atârnare în braţe până ce agonia culminează cu o inimă sfâşiată (Josh Mc Dowell & Bill Wilson). Durerea crucificării nu e dată de supraîntinderea braţelor pe „patibulum” (bârna traversală a crucii) şi lipsa posibilităţii să respiri, nici de suspendarea acesteia între cer şi pământ lăsând trupul apăsat în propria gravitaţie. Chinul, e generat de piroane! (Romanii foloseau piroane cu lungimi de 12-18 cm, cu vârfuri bine ascuţite. Ele erau bătute prin încheietura mâinii, la cca 2,5 cm de palmă. Încheietura era o poziţie sigură, care bloca mâinile. Dacă piroanele ar fi fost bătute în palme, cum susţine tradiţia populară, greutatea trupului ar fi provocat sfăşierea pielii şi prăbuşirea de pe cruce! Cuiul lung, traversa locul încheieturii chiar prin nervul median, cel mai lung nerv ce porneşte spre palmă. Atingerea sa declanşa o durere asemănătoare cu lovitura la cot, când instantaneu nervul cubital, îţi amorţeşte mâna întreagă). Pironirea aducea deci o durere insuportabilă, o atrocitate (până şi cuvântul atrocitate are o rădăcină ce provine literal din „ex cruciare”,adică „de pe cruce”!).

Ar trebui să învăţăm, că Biserica, fără piroanele legăturii Lui Hristos, e ruptă. Scindată. E o bucată de scândură modelată frumos, dar inutilă. Nu poate fi folosită. Nici de oameni, şi nici de Dumnezeu. E un altar incomplet, nefolositor, nici măcar pentru propriile-i jertfe. Neauzită la rugăciuni.

Domnul să ne ierte dacă, prea ades, întâlneşte biserici sau fraţi dezlegaţi de cruce. Rupţi de har. Egoişti. Liberi, nu numai la gură, dar şi la fapte. Critici – ei sunt barometrul predicilor. Judecători – ei sunt litera de lege. Bisericoşi, dar nu bisericeşti. Unii, nu participă la cină, alţii la sponsorizări, alţii la evanghelizări. Unii n-au contacte cu fraţii, alţii cu bisericile. Unii sunt izolaţi, alţii vor să izoleze lucrarea. „Religie de mere pădureţe” (Vladimir Pustan). „Vinovăţia asta se strecoară în labe de pisică şi ne fură orice bucurie care ne-ar fi pâlpâit în ochi” (Max Lucado). Încrederea e înlocuită de îndoială, iar sinceritatea de justificare. Dispare pacea. Vine frământarea. Vederea ne este limitată iar viaţa noastră este mioapă. „Pretindem că vedem sporii ferigii dar nu putem vedea elefantul la o distanţă de zece metri, în plină zi” (C.S. Lewis).

„Toţi să fie una”, a spus înainte de plecare la cer Împăratul. Una. Nu una în grupuri de două mii, ci una în Unul (M. Lucado). O Biserică. O credinţă. Un Domn. Un botez. Un Duh. Fără tradiţii, fără dogme, fără ierarhii. Doar creştini. Doar cu Hristos.

Piroanele Lui Hristos au făcut o reparaţie sfântă. Completă. Capitală. Au adus noul în loc de vechi. Au schimbat omul, au ucis firea. Au readus viaţa dinaintea căderii adamice. Au făcut ceea ce nu putea face toţi mieii jertfiţi. Au şters păcatele, nu pentru un an, ci pentru veşnicie. Piroanele au făcut ce nu putea face omul: l-a lipit de divinitate, i-a dat dreptul de-a vorbi cu El, de-al iubi şi de-a trăi cu Dumnezeu.

A plătit Dumnezeu să ne lipească vieţile ciuruite de păcat, credibilităţile ciobite de plăcere, dezbinările frăţeşti şi depărtarea de cele veşnice. Şi noi? Avem contopirea, avem unitatea? N-a plătit Hristos în zadar.„Nu varsă El harul degeaba. Nu există energie morală vărsată în zadar” (Constantin Brâncuşi).

Este imperios să înţelegem în 2011, de sărbătoarea Învierii, că piroanele nu aparţin numai Domnului Isus. El le-a scos victorios din mâini şi le-a înmânat ucenicilor, martirilor, sfinţilor, nouă. Ca să trăim simbioza creştină la care ne-a chemat, trebuie să apelăm la „piroane pentru răstignirea de sine” (Sf. Alexie). Ne sunt incomode? Ne plac? Le avem? Ne este frică? Nepironiţi nu putem fi reparaţi. Rămânem mai departe în stricăciune. Păcatul ne ţine departe de Dumnezeu, piroanele Lui Hristos ne leagă de El. “Calea spre Dumnezeu, cu siguranţă, este simplă şi directă, cu o singură condiţie: să nu ajungem dezorientaţi în faţa Judecăţii. Şi azi, vedem atâta dezorientare-n lume” (Eugen Ionesco). Totuşi, Lui Dumnezeu i-a reuşit reparaţia. Dar dacă lumea e încă stricată, ghici, cine e de vină?