ADEVĂRUL, IUBIREA ȘI FRUMUSEȚEA

„Dacă oferi dragoste, frumusețea va crește
și toate acestea pentru că dragostea este frumusețea sufletului.”
Saint Augustine

Se spune că numele Adevărului este Iubire. Adevărul are frumusețe deoarece este esența vieții pe care o trăim în iubire. Întreaga existență, ni se spune de asemenea, cu excepția omului, trăiește în adevăr. Numai omul poartă cu el minciuna, numai el poate fi uneori în afara adevărului. În clipa în care ne naștem și devenim o parte a existenței, adevărul, iubirea și frumusețea ar trebui să devină religia noastră.
Omul are nevoie de Adevărul Absolut ca etalon al vieții. Acesta e unul singur și este identificat cu Divinitatea. Se întâmplă să nu acceptăm cu toată rațiunea și inima Adevărul Absolut, din slăbiciune, neputință, încăpățânare, rigiditate. Adevărurile relative pot fi multe: diferite credințe, gânduri, opinii deduse, repetate sau confirmate prin experiența vieții. Pe parcursul vieții ne sunt date adevăruri parțiale, fragmente din Marele Adevăr sau putem avea parte de adevăruri temporale, false.
De foarte multe ori, în istoria vieții, chiar a științei, ceea ce era considerat mare adevăr într-o perioadă, s-a dovedit a fi unul fals sau incomplet. De exemplu, astronomul, cosmologul polonez Nicolaus Copernic (1473-1543) a dărâmat teoria geocentrismului pământului instituită de grecul Ptolemeu (87 d.Hr. – 165 d.Hr.), cu noua sa teorie a heliocentrismului, îmbrățișată și de italianul Galileo Galilei (1564-1642), teorie completată și dezvoltată mai târziu de fizicieni, astronomi, matematicieni, precum germanul Johannes Kepler (1571-1630), englezul Isaac Newton (1642-1727), italianul Giordano Bruno (1548-1600), ajungându-se astfel la ideea universului nesfârșit. Galilei a dat și câteva legi pentru teoria relativității, legi care contraziceau cele afirmate de fizicienii dinaintea lui. Newton a adăugat principiului relativității câteva alte concepte, apoi a venit Albert Einstein (1879-1955) cu alte legi care completau adevărurile dinaintea lui. Teoria lui Einstein cu privire la viteza luminii care nu poate fi depășită, a devenit adevăr de necontestat. Dar, ne întrebăm pe bună dreptate, nu va veni nimeni cu un nou adevăr? Se discută de pe acum despre neutrini, particule elementare ale materiei lipsite de sarcini electrice, ce traversează în general materia fără a se opri și care par a fi mai rapizi decât lumina. Dacă teoria va fi confirmată, această limită maximă a mișcării va fi depășită, cercetătorii vor fi obligați să regândească fizica actuală, inclusiv teoria lui Einstein. Și atunci poate se va adăuga o altă teorie celei care a dăinuit o mare perioadă de timp, se va face un pas înainte, multe legi fiind chiar infirmate? Experiența vieții ne-a demonstrat că oamenii trebuie lăsați să-și exprime părerile în urma cercetărilor, a descoperirilor făcute. De-a lungul timpului s-au făcut și greșeli: uneori știința l-a negat pe Dumnezeu – Inteligența supremă, iar Biserica a greșit prin arderea pe rug al lui Giordano Bruno sau prin condamnarea lui Galilei, acceptând după 200 de ani ideea că pământul se învârte în jurul soarelui și nu invers. În 2008, Papa Benedict al XVI-lea, despre care se ştia că în trecut scuzase condamnarea lui Galileo pentru erezie, a declarat că înţelegerea legilor naturii ar putea stimula aprecierea lucrării lui Dumnezeu.
Adevărul se relativizează uneori datorită înțelegerii diferite a oamenilor, gradului de inteligență a minții, surselor din care provin cunoștințele dobândite de fiecare dintre noi – credibile sau mai puțin credibile -, structurii ființei, sentimentelor, faptelor care ne pot apropia sau îndepărta de Adevărul Absolut. Dacă însă, Adevărul se va diversifica într-o mare măsură, omenirea nu poate ajunge la derută? Viața ne-a demonstrat că Iisus cunoștea „Calea, Adevărul și Viața”, sfătuindu-ne să-l urmăm fiindcă El este posesorul acestei cunoașteri, iar noi, s-a dovedit de asemenea, nu putem singuri să ne creăm o cale adevărată, o viață curată, fără a urma legile lui Dumnezeu. Creăm adevăruri relative care de cele mai multe ori ne bulversează judecățile, ori ne obosesc, ne rătăcesc. Rareori se întâmplă, ca în final, ele să ne apropie de Divinitate. Poate că Adevărul nu ne este îngăduit deocamdată a-l cunoaște întru totul, dar calea spre el ne-a fost arătată! „Calea drepților e ca zarea dimineții ce se mărește mereu până se face ziua mare” ne spun Pildele lui Solomon.
Fiecare poate avea Dumnezeul, adevărul, calea și viața lui proprie, dar pentru cine judecă, „adevărul nu trebuie să tremure de frig la ușă.” Mintea ne este dată, în ea stă ascunsă conștiința care evoluează în consens cu Conștiința fundamentală, trebuie doar să învățăm să o folosim. Mintea ne ajută, dar este uneori influențată, înșelată de lumea falsă în care trăim. Logica se dovedește a fi dură de cele mai multe ori, iubirea creștină însă, ne mângâie sufletele, fiindcă „nu există căldură decât în preajma lui Dumnezeu”.
Criza lumii în care trăim este în primul rând o criză morală, nu știm cu adevărat cine suntem și pe ce cale trebuie să pășim. Denigrăm suportul dăruit, fructificat de întregi generații – Biserica, despre care Brâncuși spunea că rămâne pentru totdeauna locaș al meditației, denigrăm rolul ei, acela de a-i aduna pe ,,fiii risipitori” şi de a le arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze. Petre Țuțea ne spunea că religia transformă poporul într-o masă de oameni culți. A greșit cumva? Biserica este o parte a culturii noastre, ea ne reamintește legile sfinte și nu-l lasă pe om să rămână pe treapta inferioară a degradării sale morale, ci îi dă puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire, spre a se apropia de Adevărul Absolut – Divinitatea. Biserica ajută societății ca membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate în tot ceea ce fac. Și cine denigrează? De obicei oamenii care nu au avut de mici copii contact cu învățătura creștină în care au fost botezați sau cei care s-au lepădat de învățătura creștină ca de propriul părinte; denigrează oamenii lipsiți de trăirea sufletească a religiozității; denigrează oamenii ignoranți, care nu au cunoscut adevărata iubire a învățăturii creștine, ci au știut doar să pozeze în viață și să arunce cu gunoi în alții, vrând să-și arate superioritatea (crezută de ei!) prin invidie, defăimare, ură. Este bine să fim cu persoane de acest tip toleranți și umani, dar cu măsură, pentru că riscăm, vorba cuiva, să ne năpădească, așa cum buruienile năpădesc plantele cultivate. Dar, este știut că Biserica îşi deschide larg uşile pentru toţi oamenii, în mod deosebit pentru cei care au apucat calea pierzaniei. Pentru că „Dumnezeu voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”(1 Timotei 2,4). În fond are dreptul oricine să scrie, să discute decent și cu argumente, dar fără a fi intolerant și plin de ură sau lipsit de respect. A te îndoi sau a nega credința cu vehemență, este cu adevărat o dramă. Emil Cioran spunea că „practicarea îndoielii este aducătoare de slăbiciune și boală”.
Speranța ne face să credem că încetul cu încetul vom știi cine suntem, de unde am venit, încotro ne ducem, că ne vom trezi în altă lume, cea a spiritualității adevărate și nu mimate, sau renegate. Fără acest drum, fără această sete de spiritualitate, viața ne va fi într-o continuă criză și criza duce la frământări care nu sfârșesc bine.
Trebuie să fim convinși că există Adevăr Absolut, după matematica creierii acestui univers și că el există indiferent de credinţa sau părerea noastră. Galileo Galilei afirma cu convingere că legile naturii sunt matematice. Suntem departe încă de descoperirea tuturor secretelor universului, adevărului și nu este oare util ca omul să aibă un reper bine stabilit în desfășurarea activității sale? Să nu scăpăm din vedere că rătăcirea înseamnă pierdere din timpul atât de scurt al vieții care ne-a fost dăruită și rătăcind, pierdem ceva ce va fi cu greu recuperat mai târziu.
Adevărul este propovăduit de religie alături de Iubire, căreia i se atribuie o natură divină. Iubirea este un dar prețios. Dacă o pierdem, viața nu mai are nici un sens. Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) părintele idealismului german, cel care a dat întâietate ideilor, spiritului, conştiinţei, gândirii, în timp ce materia a trecut-o în planul al doilea, spunea că „Iubirea care este cu adevărat iubire și nu numai un trecător capriciu, nu se oprește pe ce este menit pieirii, ci se deșteaptă, se aprinde, sălășluiește numai în ceea ce este veșnic”. Vorbind despre idealismul lui Fichte, dr. Vasile Chira de la Universitatea de teologie din Sibiu, subliniază: „Omul şi lumea sunt centrate în Dumnezeu. Datoria morală este vocea divinităţii, iar indiciul că suntem în armonie cu scopurile divine este iubirea. Menirea omului în lume nu se poate întemeia decât pe existenţa unei ordini morale care să-l apropie treptat de perfecţiune”.
Căutând iubirea, îl căutam inconștient pe Dumnezeu. Când iubim simțim ceva deosebit, o lumină în suflet, o împlinire, o stare de fericire. Căutăm iubirea toată viața, avem nevoie de ea, nu putem fi absolviți de iubire. Dar nu numai noi oamenii, ci și întreaga natura din jurul nostru; toți și toate sunt în căutarea iubirii. Tot ceea ce este în lumea aceasta tânjește după iubire. Căutăm nu numai acea euforie a simțurilor, ci în primul rând iubirea sufletească. Iubirea ne leagă sufletele, ne fericește! Cine a simțit că este părăsit, că iubirea ființei dragi a dispărut, măcar și pentru puțin timp, a putut realiza golul creat în sufletul său și a putut înțelege de ce Marin Preda și-a încheiat romanul Cel mai iubit dintre pământeni folosind cuvintele „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” În Biblie se specifică: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic…” (1 Corinteni 13)
Grădina inimii trebuie cultivată cu Adevăr, Iubire și Frumusețe. Ni se întâmplă să închidem ochii și să gândim la ceva frumos… Apoi deschidem ochii, frumusețea gândurilor reflectată în ochi pleacă și ajunge în sufletele altor ființe…. „Frumusețea este promisiunea fericirii” scria Stendhal. Ea dă strălucire iubirii, adevărului.
Dacă vom folosi mai mult de inima decât de cântarul minții, vor intra cu ușurință și Adevărul și Iubirea și Frumusețea.

Vavila Popovici – Raleigh NC, SUA

“Semnătura iubirii”- Versuri de Petru Lascău, despre comoara ascunsă în ţarina iubirii divine

Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!”

De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin
valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii.
Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui
din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului
Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de
umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei
ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu
interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de
toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului
de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea,
“Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea
dimineţii”.

Despre Petru Lascău se poate afirma că este un poet al fiorului religios
creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă
profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de
Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. „Un mare
poet se ridică din Ardealul răstignit de istorie încă odată prin acest fecior de
ţărani cât munţii, biciuit de flăcările teologiei şi de pucioasa unor ani
amirosind a blestem şi ură şi apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls şi
azvârlit ca pe un Iona în pântecul chitului exilului pustiitor. Vorbeşte o
conştiinţă şiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la
începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor şi a fiecăruia dintre noi,”, spunea
despre Petru Lascău, poetul Ioan Alexandru.

Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”,
“Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. Petru Lascău locuieşte în
SUA din anul 1985. Primii 16 ani a locuit la Chicago iar în anul 2001, poetul se
mută în Phoenix, Arizona, unde locuieşte şi slujeşte şi în prezent, ca pastor al
bisericii „AGAPE” (www.agapearizona.com). Drumul său în lumea nouă începe mai
întâi, în suflet şi în minte: “Cer paşaport de-a emigra/Într-o ţară unde se
poate visa.” („Cerere”) Ajuns într-o astfel de ţară, autorul trăieşte în
continuare, acelaşi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/ în
toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/
nu urcă,/ nici coboară.” („Aşteptare”) De fapt, condiţia poetului este aceea de
exilat, izolat într-o lume secularizată, de pământean care ştie că singura
certitudine rămâne cerul. „Te-aştept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări
necunoscute şi ostile.” („Te aştept”) Căutător de absolut, om al credinţei, cu o
aspiraţie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău crede în idealul creştin. „Un
cort/ nu lasă urme/ decât în conştiinţă/ dar şi acolo/ numai dacă alături de el/
din pietre nepângărite/ de daltă şi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”)

De altfel, majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din
“Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui
Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?”
(„Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în
noapte/ şi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul
Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi
le-aţi creat/ Voi cântăritori de muştar şi chimen/ Judecători, scribi şi
preoţi,/ Plini de filacterii şi ură.” („Vai de voi”). Poezia creştină a lui
Petru Lascău se menţine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt
hiperbolizate, amplificate, voinţa divină sau firea pământească a omului – „o,
Iacov, fiul marilor părinţi/ eşti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii
mereu mai vie/ de case, de avere şi arginţi.” („Iacov”), fiind redate în detaliu
şi fără ambiguităţi inutile.

Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi
melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el
păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le
cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată
ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt
devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De jarul şi amarul tuturor/
Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră
şi lumină.” („Ars poetica”)

Dacă în „Ars poetica” latura dominantă a stihurilor este hotărârea,
imposibilitatea de a renunţa, mistuirea interioară care cere ca preaplinul
inimii să se reverse – autorul asumându-şi aici, rolul de a deveni vocea,
exponentul celor mulţi şi îndureraţi – odată cu poemul „Cenuşă”, intrăm într-un
nou registru. Asistăm astfel, la o experienţă individuală, particulară, ce îi
oferă lui Petru Lascău ocazia de a se metamorfoza într-un Francois Villon
mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de
altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi
„bate-n porţile închise.” Dacă mai devreme, acesta afirmă că „inima-i o
vistierie plină”, acum, prin contrast, spune: „mi-e visteria inimii prădată/ şi
e târziu în goalele-i culise.” („Cenuşa”) Sentimentul neputinţei, al tragismului
condiţiei umane, al imposibilităţii de a depăşi limitele sunt perfect redate de
Petru Lascău printr-un adverb de timp . Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea
târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de
lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul
zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea
Apocalipsei. Încărcătura simbolică şi teologică a textului este bogată, sugerând
durere, însingurare, dar şi o continuă căutare.

Aceeaşi căutare pe care o întâlnim la Eminescu, atunci când vorbeşte despre
condiţia Luceafărului eminescian. „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de
sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl
înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…”, spune Mihai Eminescu în „Luceafărul”,
în timp ce Petru Lascău vorbeşte despre un ocean interior. Dramatismul
versurilor lui exprimă foarte bine condiţia poetului, a celui care prin artă
ajunge să se identifice cu Divinitatea. Aşa cum lumea a fost creată prin Cuvânt,
şi universul poetic a lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură
suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naşte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce
creşte în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascău se
află în căutarea înfrigurată şi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ştie
că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. Creştinul Petru
Lascău are certitudinea că nemurirea se obţine în urma credinţei şi a jertfei
mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă Hyperion Îi cere Creatorului – „Reia-mi
al nemuririi nimb/ Şi focul din privire”, prin contrast, Petru Lascău declară că
are puterea de a renunţa, tocmai pentru că în sine, „creşte…nemurirea”:
„Renunţ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e
doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creşte-n muguri nemurirea.”

Şi totuşi, frământările dramatice ale poetului sunt departe de a se fi încheiat.
Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc
încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora
care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic
traversează o serie de metamorfoze. Lumea sa interioară nu este una viguroasă,
nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o exprienţă dusă la extrem,
devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel,
îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o
maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate
(„şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii. În poezia lui Petru Lascău,
timpul, ora se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”. Oglinda reflectă
adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă
bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o
întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul
creştin, emoţia creştină sunt subsumate în poezia sa luminii sacre, exprimată
prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea
„lumina mea/lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea
invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc
în „bucurie pură”.

De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei
cărora sentimentul creştin le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea
mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se
roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al
absenţei credinţei sau al unei false credinţe. Petru Lascău reuşeşte în doar
câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa
legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele
concretizate în nimicirea stării de iubire. „Nu pune la probă iubirea/ Acest
crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru
poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea
credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare.

Mai mult, iubirea înseamnă cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor.
Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca
un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din
noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând
pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub acelaşi
semn al divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte
limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.”
(„Semnătura iubirii”) Natura asistă la nunta celor doi, care ia proporţii
cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează
permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării
Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea,
perfecţiunea.

Elementele acvatice predomină şi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile
ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă în taină
visarea să-ţi pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.” („Pădurile„) Metafora
„pe aripa serii” sporeşte misterul, taina. La fel ca şi Magda Isanos, care îşi
doreşte să simtă „beţia plantaţiei ce moare inundată”, Petru Lascău ştie să dea
o înfăţişare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate şi trăiri intense.
Acelaşi element acvatic, de data aceasta luând proporţii de potop biblic –
„potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat şi în poemul „E prea târziu”,
sugerând din nou, abundenţa, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/
oştiri de care vin îmbelşugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de
soare-nsângerate.”

Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care
Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veşnicia
s-a născut la sat.” La rândul său, George Călinescu vorbea despre „o lirică a
liniştii şi a fericirii rurale…”, care se regăseşte şi în versurile lui Petru
Lascău. Contemplarea vieţii la ţară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la
seninătate şi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseţea peisajului
românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile
clare şi vaste. Acelaşi fior cosmic, care aminteşte de poemele lui Eminescu, se
simte şi în scrierile sale. În „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu
vieţii rustice. „O, prietene,/ de-ai şti să ascuţi/ pledoaria unui singur/
salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraţie folclorică,
amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este şi doină din fluier de fag/
lacrimi de dor şi de drag”. Frumuseţea clasică a versului – „albul din turme de
miei/ arome de fân şi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă
spiritualitatea spaţiului românesc, păstrând sobrietatea şi simplitatea ritmului
popular.

Universul poetic al lui Petru Lascău este complex şi metaforic şi prin
excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe
pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.”
(„Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaşi timp un
autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral.
Aspiraţia sa spre absolut, reflexivitatea, condiţia de exilat sunt admirabil
exprimate în aceeaşi „Aşteptare”: „Pe pe peronul veşnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu
arătătoarele rupte/ Mă aştept pe mine/ Singur şi tăcut/ Privind la crizantema/
De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!”

Să urmăm îndemnul lui Ioan Alexandru – „Ascultaţi-l pe Petru Lascău, poet-păstor
ridicat pe crucea limbii române la acest sfârşit de mileniu” – şi să descifrăm
„Semnătura iubirii”.

Octavian D. Curpaş