Cele şapte păcate cardinale, de Cristian Bărbosu

Între lege şi fărădelege
„Cele şapte păcate cardinale”, Cristian Barbosu, Arad, Carmel Print, 2010, 291 p.
Se poate constata în ultima vreme, o creştere a interesului pentru aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, la problemele concrete ale vieţii de zi cu zi. Putem spune că într-un fel sau altul, există nevoia unei redefiniri a creştinismului, în mod deosebit prin realizarea unei apropieri semnificative de problemele cu care ne confruntăm şi la care avem nevoie de o rezolvare autentică. Nu întâmplător, numeroase cărţi de psihoterapie creştină au fost editate şi în limba română, încercând să formeze sau chiar să educe gustul cititorilor în ceea ce priveşte această abordare oarecum neconvenţională în studierea Sfintelor Scripturi.
Cartea „Cele şapte păcate cardinale”, scrisă de pastorul Cristian Barbosu, ne călăuzeşte în lumea fascinantă a înţelegerii mecanismelor de natură sufletească ce stau la baza diferitelor devieri de comportament şi de caracter, descrise simbolic prin noţiunea de cele şapte păcate: mândria, mânia, îmbuibarea, lăcomia, pofta, invidia, apatia.

Cristian Barbosu este păstorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). Acesta s-a născut la Arad şi a urmat trei şcoli teologice, absolvind (BA) Moody Bible Institute în 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) în 1999, şi Trinity Evangelical Divinity School (PhD) în 2009.
Cristian este căsătorit cu Anne, originară din Franţa şi împreună au doua fete, Tara (8 ani) şi Fiona (12 ani). Printre hobby-urile sale se numără cărţile şi muntele. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”, etc.
Idolii inimii
Clasificarea celor şapte păcate are o istorie mai lungă, ce datează din vremea Evului Mediu, fiind într-o mare măsură legată de teologia romano-catolică a vremii. De-a lungul timpului, această sumă de şapte păcate a fost preluată şi de alte curente religioase, dar şi de artă, în speţă de literatură şi film. Este un lucru deosebit faptul că autorul aduce şi în România, într-o versiune modernă, noţiunea celor şapte păcate.
„În istoria bisericii, s-au identificat şapte păcate cardinale sau păcate de rădăcină, stări spirituale ce generează o mulţime de alte păcate în viaţa unui om. Aceste păcate rup relaţii, înşeală, înlănţuie şi mint, distrugând vieţi şi destine. Mulţi nu le bagă în seamă, dând vina pe temperament, obiceiuri, trecut, circumstanţe – ele fiind însă idoli ai inimii, probleme spirituale adânci, cu multe implicaţii şi consecinţe grave.”
Îmbinând cu talent experienţa pastorală cu aceea de pedagog şi psiholog creştin, autorul reuşeşte să trateze într-un mod original şi axat pe studiul biblic, aceste şapte păcate, schiţând şi eventualele remedii ce se pot aplica. Noutatea acestei cărţi constă în faptul că în loc să se rezume doar la o expunere a celor şapte păcate fundamentale, Cristian Barbosu ne pune în faţă şi diferite chestionare de evaluare, ceea ce o transformă practic, acest volum într-un manual, bazat pe întrebări şi discuţii.
„Fiecare trece pe aici”
În acelaşi timp, inserarea unor studii de caz alături de prezentarea diferitelor învăţături biblice generează o atmosferă de prospeţime care atrage pe cititor şi fixează foarte bine noţiunile ce sunt expuse.
„Puneţi-vă centurile de siguranţă, fiindcă astăzi vom trece printr-o zonă de turbulenţă maximă, intrăm pe teritoriul unui păcat care probabil face cele mai multe ravagii printre tineri, dar nu numai. Fiecare trece pe aici, de cel puţin de câteva ori în viaţă. Unii ajungem răniţi, alţii zdrobiţi, puţini sunt victorioşi, dar mulţi căzuţi, chiar omorâţi de acest păcat teribil de puternic, de sălbatic, universal: pofta.”
„Cele şapte păcate cardinale”, o carte vie şi atractivă
Având certe calităţi de povestitor, Cristian Barbosu reuşeşte să capteze atenţia şi să o menţină de-a lungul întregii cărţi, cu o adresabilitate maximă în rândul potenţialului public cititor. Din acest punct de vedere, putem spune că nu avem de-a face cu o carte scolastică şi nici cu limbajul de lemn religios, ci cu o carte vie, plină de dinamism, atractivă, pe care dacă începi să o citeşti, cu greu o vei mai lăsa din mână până nu o parcurgi în întregime.
Dincolo de a da sfaturi „moralizatoare” sau de a genera o atmosferă de predică, discursul autorului se îmbracă în tonalităţi asemănătoare momentelor în care ai sta de vorbă cu cel mai bun prieten al tău. Această calitate deosebită a lui Cristian Barbosu de a se apropia cu înţelegere şi dragoste de cei pentru care lucrează în calitate de pastor, se transferă şi asupra relaţiei dintre el şi potenţialul cititor.
Iubirea nu este o stare, ci o acţiune
„Nu poţi spune Îl iubesc pe Dumnezeu, dacă nu faci nimic să-ţi demonstrezi iubirea. Iubirea, biblic vorbind, nu este o stare, ci o acţiune. Când ştii că există un păcat de care trebuie să te eliberezi şi ştii că acel păcat Îl răneşte pe Dumnezeul pe care tu îl iubeşti, ce faci? Ce iubeşti tu de fapt? Pe cine iubeşti? Păcatul sau pe Dumnezeu?”
Prin astfel de cuvinte, autorul ne conduce către un punct de decizie în care să abandonăm aceste şapte păcate, precum şi ceea ce decurge din ele, având drept fundament iubirea pe care ar trebui să o dovedim faţă de Dumnezeu. Astfel, „Cele şapte păcate cardinale” se constituie ca o pledoarie convingătoare pentru transformarea interioară pe care Dumnezeu doreşte să o realizeze prin intermediul Cuvântului Său. Am putea spune că autorul, coborând de la înălţimea amvonului, vine în întâmpinarea fiecărui om dispus să asculte, să privească, să creadă şi să acţioneze în direcţia eliberării de sub jugul unor păcate care altfel l-ar distruge atât pe el, cât şi pe cei din jurul său.
Octavian D. Curpaş

Banii…

În 2 Corinteni 9: 7, Pavel ne vorbeşte despre motivaţia corectă atunci când dăm bani… Banii oferă o perspectivă- cheie asupra inimii omului. Banii constituie standardul după care mulţi oameni măsoară diferenţa dintre supravieţuire şi prosperitate. Majoritatea oamenilor îşi planifică vieţile după starea lor financiară… Banii înseamnă, pentru mulţi oameni, siguranţă. Isus a dat mai multe pilde referitoare la bani decât despre alte subiecte tocmai pentru  că acest lucru e atât de important pentru noi, iar modul în care ne administrăm banii este o adevărată reflecţie a inimilor noastre.

Pavel afirmă: ” Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui; nu cu părere de rău sau de silă, căci pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu!”

” Cu părere de rău ” înseamnă fără tragere de inimă, fără dorinţa de a o face…

” Nu de silă ” înseamnă fără a fi manipulat  să o faci… asta însemnând a fi de acord cu cineva de frică. Este foarte biblic să te temi de Domnul, iar această teamă ar trebui să ne facă să ascultăm de El în multe situaţii.

Voia lui Dumnezeu, pe măsură ce înaintăm într- o relaţie matură cu El, este să- L ascultăm din dragoste, nu din teama de consecinţe şi nici călăuziţi de dorinţa de a face tot ce vrem noi.

Poate cea mai limpede definiţie a harului lui Dumnezeu este că harul ne dă puterea şi libertatea de a face ceea ce doreşte Dumnezeu să facem, mai degrabă decât ceea ce vrem noi, scăpând apoi basma curată.

O chemare la rugăciune

Prietene care nu te rogi, nu pot decât să te avertizez; dar te voi avertiza în modul cel mai solemn. Te avertizez că eşti într-o poziţie îngrozitor de periculoasă. Dacă mori în condiţia ta prezentă eşti un suflet pierdut. Vei învia doar pentru a fi nenorocit pentru toată veşnicia.

Oh, om nerugativ, cine şi ce eşti tu de nu ceri nimic de la Dumnezeu? Ai făcut un legământ cu moartea şi iadul? Ai făcut pace cu viermele şi focul? Nu ai păcate care să fie iertate? Nu ai teamă de chinurile veşnice? Nu ai dorinţă după cer? Oh, dacă te-ai trezi din nebunia ta actuală! Oh, dacă ai lua în considerare sfârşitul tău! Oh, dacă te-ai ridica şi l-ai chema pe Dumnezeu! Vai! Se apropie o zi în care toţi oamenii se vor ruga cu glas tare: „Doamne, Doamne, deschide-ne”, dar va fi prea târziu; – când mulţi vor striga la stânci să cadă peste ei, şi la dealuri ca să-i acopere, dar care nu au strigat niciodată la Dumnezeu în timpul vieţii lor. Cu toată dragostea te avertizez. Ai grijă ca nu cumva acesta să fie sfârşitul sufletului tău. Mântuirea este foarte aproape de tine. Vei pierde cerul pentru că nu ai vrut să ceri?

Să fii lipsit de rugăciune înseamnă să fii fără Dumnezeu, fără Hristos, fără har, fără speranţă, şi fără cer. Înseamnă să fii în drum spre iad.

A nu te ruga este o dovadă clară a faptului că un om încă nu este un creştin adevărat.

Nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu în Hristos dacă nu vorbim cu El în rugăciune. Dacă vrem să fim cu El în cer, trebuie să fim prietenii Lui pe pământ. Dacă vrem să fim prietenii Lui pe pământ, trebuie să ne rugăm.

Nu pot numi pe nimeni „justificat” până când nu crede. Nu îndrăznesc să spun că cineva crede până nu se roagă. Nu pot să înţeleg o credinţă mută. Primul act al credinţei va fi să Îi vorbeşti lui Dumnezeu. Credinţa este pentru suflet ceea ce este viaţa pentru trup. Rugăciunea este pentru credinţă ceea ce este respiraţia pentru viaţă. Cum ar putea un om să trăiască fără să respire, depăşeşte înţelegerea mea; şi cum ar putea un om să creadă fără să se roage, depăşeşte de asemenea înţelegerea mea.

Eu sunt convins că rugăciunea este unul dintre acele lucruri care sunt considerate a fi un „lucru de la sine înţeles” şi, ca multe lucruri de la sine înţeles, este ruşinos de neglijată. Este „treaba tuturor”; şi, după cum se întâmplă adesea în asemenea cazuri, este o treabă înfăptuită de foarte puţini. Este una dintre acele lucrări personale dintre Dumnezeu şi sufletele noastre pe care nici un ochi nu o poate vedea şi de aceea, e unul dintre lucrurile pentru care există tot felul de ispite ca să le treci cu vederea şi să le laşi nefăcute.

Mii de oameni mănâncă, beau, dorm, se trezesc, se duc la lucrul lor, se întorc acasă, respiră aerul lui Dumnezeu, privesc soarele lui Dumnezeu, umblă pe pământul lui Dumnezeu, se bucură de îndurările lui Dumnezeu, au trupuri muritoare şi judecata şi eternitatea stau înaintea lor. Dar niciodată nu Îi vorbesc lui Dumnezeu! Trăiesc ca animalele care pier; se comportă ca nişte creaturi fără suflet; nu au să-I adreseze nici un cuvânt Celui din a Cărui gură vor primi într-o zi sentinţa veşnică.

Mulţi îşi murmură rugăciunile după ce s-au întins în pat sau trec rapid prin ele în timp ce se spală sau se îmbracă dimineaţa. Oamenii pot să creadă ce vor, însă pot fi siguri că înaintea lui Dumnezeu aceasta nu este rugăciune.

Rugăciunea şi păcatul nu vor trăi niciodată împreună în aceeaşi inimă. Rugăciunea va mistui păcatul, sau păcatul va sugruma rugăciunea.

Rugăciunea este cel mai sigur remediu împotriva diavolului şi a păcatelor chinuitoare. Păcatul împotriva căruia ne-am rugat din inimă niciodată nu va putea rămâne ferm în viaţa noastră; acel diavol nu va mai avea stăpânire asupra noastră niciodată dacă Îl implorăm pe Domnul să-l scoată afară.

Nimic nu pare a fi prea mare, prea greu, sau prea dificil pentru rugăciune. A obţinut lucruri care păreau imposibile şi inaccesibile.

Există un prieten care aşteaptă mereu să ne ajute, numai dacă noi vrem să-I împărtăşim durerile noastre – un prieten care a avut milă de cel sărac, şi bolnav, şi îndurerat, când a fost pe pământ – un prieten care cunoaşte inima omului, căci a trăit treizeci şi trei de ani ca un om printre noi, – un prieten care poate plânge cu cei ce plâng, căci El a fost un om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, – un prieten care este capabil să ne ajute, căci nu a fost vreodată o durere pământească pe care să nu o poată alina. Prietenul este Isus Hristos.

Rugăciunea poate uşura crucile noastre, oricât de grele ar fi ele. Poate să-L aducă jos de partea noastră pe Unul care ne va ajuta să le purtăm. Rugăciunea poate deschide o uşă pentru noi când drumul pe care mergem pare a fi blocat. Poate să-L aducă jos pe Unul care ne va spune: „Aceasta este calea, mergi pe ea”. Rugăciunea poate să aducă o rază de speranţă când toate planurile noastre par întunecate. Poate să-L aducă jos pe Unul care ne va spune: „Nu te voi lăsa niciodată, nici nu te voi părăsi”. Rugăciunea poate obţine alinare pentru noi când aceia pe care îi iubim cel mai mult sunt luaţi de aici şi simţim că lumea este goală. Poate să-L aducă pe Unul care poate umple golul din inimile noastre cu Sine Însuşi, şi să spună valurilor din lăuntru: „Pace, liniştiţi-vă!”. Oh, fie ca oamenii să nu fie ca Agar în pustie – să nu vadă izvorul apelor vii de lângă ei!

 de J. C. Ryle