Era o dimineață răcoroasă de toamnă.
M-am trezit devreme, iar razele palide ale soarelui se strecurau printre norii cenușii.
Aerul mirosea a frunze umede, iar vântul adia ușor, purtând foșnetul lor pe străzi liniștite.
Înainte de a pleca la serviciu, am privit cerul și am simțit cum bunătatea Domnului se revarsă asupra mea odată cu noua zi.
Drumul spre serviciu era plin de culori arămii. Copacii, îmbrăcați în roșu, galben și portocaliu, păreau o pictură vie.
Oamenii grăbiți treceau pe lângă mine, fiecare purtându-și grijile și gândurile, dar în pașii lor grăbiți vedeam aceeași speranță care mă însoțea și pe mine: dorința de a merge mai departe, cu putere și încredere.
Am simțit că, deși munca de fiecare zi poate fi obositoare, ea devine mai ușoară atunci când îți amintești că Dumnezeu îți este alături.
Spre seară, după ce am terminat programul, am ieșit din clădire și am zărit apusul.
Soarele cobora încet peste oraș, îmbrăcându-l în nuanțe calde, de parcă ar fi vrut să lase o binecuvântare peste toți oamenii grăbiți spre casele lor.
Oboseala mea se topea în liniștea aceea și mi-am spus că bunătatea Domnului s-a arătat încă o dată: în puterea de a munci, în întâlnirile cu oamenii și în pacea cu care încheiam ziua.
Astfel, de la răsărit și până la apus, ziua mea de toamnă a fost o dovadă că bunătatea Domnului se vede nu doar în natură, ci și în ritmul simplu al vieții de zi cu zi.





You must be logged in to post a comment.