Luceafarul de dimineata!

Când Luceafărul de dimineaţă se ridică pe după pomii din faţa geamului meu, atunci ştiu şi simt cu o nesfârşită plăcere, că Preaiubitul meu se apropie cu o tandreţe de nedescris… Şi când umblu pe ramurile terebinţilor, atunci văd peste lalele şi narcise cu multe culori, adică roua pe care El o revarsa în timpul somnului meu… Văd cum mi Te descoperi de dimineaţă până seara…
Cu lacrimi pline de iubire mă uit după Tine… Mă arunc pe genunchi şi mă rog cu caldură, strigând către Tine Dumnezeule: ” Părinte al tuturor oamenilor, care ni L-ai descoperit pe Fiul Tău, vin către Tine şi Te rog în Numele Lui în care m- ai învăţat să mă rog, trimite în sufletul fiicei Tale lumină din Harul Tău!… Tu ai nesfârşit de multe căi pe care conduci copiii Tăi spre închinare înaintea Tronului Tău… Arată- mi şi mie prin veşnica Ta bunătate una din căi, fie în mişcarea unei bucurii imense care vine de la Tine, sau printr- o zdrobire de inimă şi să Ţi se închine Ţie cu credinţă tare… O, ascultă rugăciunea fiicei Tale prin Iubitul Tău Fiu care pe toţi ne- a mântuit!”

 

Secretul mulţumirii – Pollyanna ( Volumul 1 )

de Harriet Lummis Smith

Într-o dimineaţă de iunie, domnişoara Polly intră grăbită în bucătărie. De obicei, ea nu era niciodată grăbită: chiar se lăuda şi era mândră de firea ei liniştită. Astăzi însă se grăbea.

Nancy spăla vasele şi o privi mirată. Intrase la domnişoara Polly în serviciu numai de două luni, totuşi observase că stăpâna sa nu se grăbea niciodată.

- Nancy!

- Poftiţi coniţă, răspunse voioasă Nancy, ştergând înainte vasul pe care-1 ţinea în mână.

- Nancy! zise Domnişoara aspru, când îţi vorbesc lasă orice lucru şi ascultă!

Fata se roşi, îi căzură vasul şi şervetul din mâini, ceea ce o încurcă şi mai mult.

- Da coniţă, am înţeles, îngăimă ea ridicând vasul de jos; dar mi-aţi spus chiar dumneavoastră azi dimineaţă să mă gră­besc cu vasele. Stăpâna se încruntă.

- Destul Nancy, nu-ţi cer nici o lămurire. Iţi cer numai să mă asculţi!

Foarte bine, coniţă.

Nancy înăbuşi un oftat, întrebându-se dacă vreodată va putea mulţumi pe Domnişoara. Nu fusese încă în serviciul nimănui, dar maică-sa se îmbolnăvi. Era văduvă cu trei copii mici. Nancy fusese nevoită să caute un serviciu ca să-i poată

ajuta pe ai săi. Avusese noroc de un loc bun aici, în casa aceas­ta mare de pe deal la o depărtare de numai 5 kilometri de satul ei. De mult auzise ea vorbindu-se de domnişoara Polly, pro­prietara vechiului castel din Harrington, ca de una dintre cele mai bogate persoane din oraş. Acum era de două luni la dânsa; o cunoştea ca pe o stăpână severă, care se încrunta de câte ori cădea vreun cuţit sau când se trântea vreo uşă şi nu zâmbea niciodată.

- Când vei termina cu vasele, Nancy, zise Domnişoara, te vei duce să scuturi în odăiţa de sus de lângă pod. Vei aşeza acolo un pat din cele ordinare, apoi vei mătura şi vei curaţi camera după ce vei scoate de acolo toate cuferile.

- Da, coniţă. Şi unde să pun cuferile acelea?

- Pune-le în pod. Domnişoara Polly stătu puţin pe gânduri apoi zise:

- Mai bine îţi spun şi ţie, de la început, că nepoata mea Pollyanna Whittier o să vină să locuiască aici la mine, are un­sprezece ani; deci pentru ea pregătim această cameră.

- Va veni aici la noi o fetiţă? Ce bine-mi pare, strigă Nancy, gândindu-se la veselia ce o răspândeau surorile ei acasă.

- Iţi pare bine, dar n-am nevoie de părerea ta, răspunse Domnişoara, mă voi sili să fac să meargă totul bine, căci ştiu cum trebuie să mă port.

Fata se roşi.

- Desigur, coniţă, mă gândeam numai aşa, că fetiţa v-ar înveseli zise Nancy.

-  Mulţumesc, răspunse Domnişoara, nu simt această nevoie.

- Sânt sigură, coniţă, că veţi fi bucuroasă de venirea copilei sorei dumneavoastră, mai spuse fata pentru a pregăti o mai bună primire micuţei orfane. Domnişoara Polly se sculă să plece.

- Bine, bine nu prea văd pentru ce sa fiu fericită; voi creşte eu copila sorei mele pentru că a făcut prostia că s-a măritat şi apoi a născut-o. Oare nu se nasc pe lume destui… Dar cum am mai spus, ştiu cum trebuie să mă port. Ia seama să cureţi bine toate colţurile, adăugă ea părăsind bucătăria.

- Da coniţă, răspunse Nancy oftând, apoi continuă să spele vasele înainte.

Ajunsă în camera sa, domnişoara Polly mai citi o dată scri­soarea care-i pricinuise atâta tulburare. De două zile o primise dintr-un oraş îndepărtat, şi purta această adresă:

 

          DOMNIŞOAREI POLLY H.

 

           Scumpă doamnă,

 

Cu multă părere de rău vă anunţ că părintele Ioan Whittier a încetat din viaţă acum două săptămâni, lăsând în unna sa o copilă de unsprezece ani. N-a lăsat sărmanul nici o a vere, afară de câteva cărţi, pentru că, desigur, ştiţi, era preot la o biserică săracă şi n-avea decât un salaiiu mizerabil. Mi se pare că era soţul defunctei dumneavoastră surori; el mi-a dat să înţeleg că nu eraţi tocmai în relaţii bune, credea totuşi că de dragul surorii dumneavoastră veţi primi copila s-o creşteţi. De aceea îmi permit a vă scrie. Fetiţa va fi gata să plece, când veţi primi această scrisoare şi dacă dumneavoastră consimţiţi a o creşte. Vă rugăm foarte mult să binevoiţi a ne înştiinţa imediat, fiindcă un domn şi o doamnă de aici vor pleca într-acolo şi ar aduce ei copila până la Boston, de unde ar urca-o tot ei în trenul care duce la gara dumneavoastră. Bineînţeles, veţi fi înştiinţată despre ziua şi ora sosirii Pollyannei.

          Nădăjduim să primim curând un răspuns favorabil, rămân cu respect al dumnea voastră supus,

                                                                                     

                                                                                                          Jeremiah O. White

Încruntând sprâncenele, domnişoara Polly împături scri­soarea şi o puse iar în plic. Răspunsese în ajun că era dispusă a primi copila. Îşi cunoştea datoria oricât de neplăcută ar fi putut fi ea. Stând astfel cu scrisoarea în mână se întoarse cu gândul spre zilele trecute ale copilăriei…

O vedea pe sora ei Jennie, frumoasă, numai de douăzeci de ani, când stăruise în dorinţa ei nestrămutată de a se căsători cu tânărul John W, cu toată opoziţia familiei ei. O ceruse un om bogat de care Jennie nici nu a vrut să audă. Omul bogat avea bani mulţi dar era în vârstă, pe când viitorul preot era tânăr, frumos, plin de idealuri şi dragoste. Jennie îl iubea şi visa un viitor din poveşti; deci îl alesese pe acesta ca iubitul inimii ei, se căsători cu el şi plecară împreună în satul îndepărtat să facă apostolat. De atunci s-a depărtat Jennie de familia ei, de atunci se făcuse ruptura între ei. Domnişoara Polly îşi amintea acum de toate, deşi nu avea atunci decât cincisprezece ani. Fa­milia nu mai avusese nici o legătură cu soţia misionarului. Jennie scria din când în când. Botezase cu numele de Pollyanna pe ultima ei fetiţă, în amintirea celor două surori: Polly şi Anna. Ceilalţi copii îi muriseră, scrisese ea în ultima scrisoare. Câţiva ani mai târziu, veni vestea şi despre moartea lui Jennie. O scurtă scrisoare, scrisă de bietul preot, datată dinlr-un oraş din vest înştiinţa familia despre această veste tristă. Timpul trecuse, se scurtase, şi odată cu el viaţa îşi urma cursul său.

Domnişoara Polly, cu privirea pierdută în zare, se gândea la schimbările pe care i le aduseseră aceşti douăzeci de ani din urmă. Era acum de patruzeci de ani împliniţi şi singură pe lume! Tată, mamă, surori, toţi muriseră. Era de multă vreme stăpâna casei şi a averii lăsată de tatăl ei. Câţiva prieteni, îndu­ioşaţi de viaţa ei singuratică, o sfătuiseră să ia în casă vreo rudă pe lângă dânsa; dar ea nu primise nici sfatul, nici părerea nimănui.

- Nu mă simt singură, zicea dânsa cu mândrie; şi era atât de fericită să stea singură cu ea însăşi! Mi-e dragă singurătatea şi mai ales liniştea înainte de toate! Dar acum? Se sculă cu faţa întunecată, cu buzele strânse. Era mulţumită că e o femeie bună, care-şi cunoaşte îndatoririle şi că avea tăria de a le îndeplini. Dar Pollyanna!!!… ce nume ridicol!

 

Samy Morris şi Micuţul negru ( 3 )

N-aş putea să spun tot binele pe care ni l-a făcut tuturor şederea lui Samy în şcoala noastră. O putere deosebită ieşea din el. Noi am făcut adesea experienţa aceasta.

Unul dintre colegii săi istoriseşte că mergea câteodată să vadă pe Samy în camera sa. I se întâmpla să bată de mai multe ori la uşă, pentru că Samy nu auzea sau nu voia să audă. Era adâncit în starea de vorbă cu Tatăl său şi ţinea să nu fie tulburat. Când termina, se ridica şi deschidea uşa vizitatorului. „Intraţi, pentru că am sfârşit de data aceasta starea mea de vorbă”, îşi iubea mult Biblia sa, numai că o citea foarte încet. Cerea tuturor persoanelor care veneau să-l vadă citirea cu glas tare a unui capitol din Sfânta Scriptură.

Într-o zi a primit vizita unui credincios tânăr. Şi când Samy i-a cerut să-i citească un capitol, el a refuzat, pretextând că nu crede în Biblie.

— Cum, a spus Samy, nu credeţi în Biblie? Nu credeţi pe Tatăl dumneavoastră când vă vorbeşte? Nu credeţi pe fratele dumneavoastră când vă vorbeşte? Nu credeţi în existenţa soarelui când străluceşte? Dumnezeu este Tatăl dumneavoastră, Hristos este fratele dumneavoastră! El s-a rugat şi tânărul a fost mântuit.

Samy postea o zi pe săptămână, de joi seara până sâmbătă dimineaţa. În acest timp el nu lua absolut nici o hrană, nici o picătură de apă. Împlinea lucrul său obişnuit cu vioiciune şi cu atâta bucurie, încât postul său ar fi trecut neştiut dacă nu s-ar fi observat locul său gol la masă. Era însufleţit pentru ţara noastră şi avea o înaltă idee de civilizaţia noastră.

Adesea compara patria sa cu a noastră şi stabilea contraste care ne amuzau. Într-o zi, la o masă de sărbătoare, ni s-a adus tradiţionala curcă friptă şi am întrebat pe Samy:

— „Care ţară e mai bună, a ta sau a noastră?”

— Domnule Reode, a răspuns el îndată, ce este mai bună, curca friptă sau o maimuţă crudă?

— Samy, ce tot vorbeşti tu, doar n-ai mâncat vreodată maimuţă?

— Oh, ba da, domnule, am mâncat multe şi erau crude!

Cu toată marea sa admiraţie pentru America, abia aştepta să-şi sfârşească studiile ca să se poată întoarce lângă ai săi, pentru a le predica Evanghelia. Spunea că atunci când va fi acolo, se va consacra în întregime fiilor rasei sale. El îi va strânge în cerc în jurul lui pe nisip şi le va vorbi despre Domnul Isus; unii dintre ei se vor duce în satele lor pentru a suspina din cauza păcatelor lor şi pe urmă vor veni la el plini de bucurie. Nu făcuse oare el, Samy, experienţa aceasta?

Stările de vorbă cu el erau foarte sugestive. Spunea odată că: „Pâinea este un lucru şi piatra este un alt lucru”, într-o zi am văzut o piatră care conţinea aur şi mi s-a spus că această piatră preţuia mai mult decât un sac de făină. Dar dacă sunt flămând, oare piatra aceasta mă va hrăni? Nu, pentru că sufletul meu nu poate fi săturat decât în Domnul Isus, Pâinea vieţii mele”.

Altă dată, fiind la lecţia de gramatică, analiza cuvântul cer şi spunea că ar trebui să fie un nume propriu, pentru că nu este decât un cer! în faţa unei probleme greu de rezolvat, l-am auzit de multe ori murmurând: „O, Dumnezeul meu, ajută-mă!”

Multe persoane i-au scris pentru a-i cere portretul său şi am întâlnit cel mai mare necaz pentru a-l hotărî să pozeze în faţa unui aparat fotografie: „Portretul meu este aşa de urât, îmi susţinea el. Oh, dacă aş putea să le trimit pe acela al Domnului Isus!”

Repeta de multe ori în timpul zilei: „Tatăl meu mi-a spus să fac aceea”. Privirea sa atât de deschisă, figura sa atât de simpatică, inima atât de simplă şi de dreaptă – persoana sa în întregime era o binecuvântare şi chiar o inspiraţie pentru cei ce-l învăţau.

Vai, climatul nostru nu era făcut pentru sărmanul Samy! A răcit foarte grav în ianuarie 1893 şi, cu toate îngrijirile noastre, sănătatea sa nu s-a putut restabili. Noi nădăjduiam mereu vindecarea sa, dar el a fost cel dintâi care a simţit că „Învăţătorul îl cheamă”. Când îi vorbeam despre lucrarea minunată pentru care el avea o dorinţă arzătoare ca s-o împlinească în Africa, părea atât de resemnat!

— Alţii, spunea el, o vor face în locul meu şi mai bine decât mine. Această lucrare nu este a mea, ci a Domnului Isus şi El este Acela care-şi va alege lucrătorii!

A trecut prin boală cu o răbdare minunată şi cu o bucurie care se întărea. Nu vorbea niciodată de suferinţele sale. Pentru el, nopţile nu erau niciodată prea lungi, nici febra prea mare. N-avea pe buze decât cuvinte de recunoştinţă pentru Mântuitorul său care era aproape de el. L-am întrebat dacă avea teamă de moarte.

— O, domnule Reode, de când am găsit pe Domnul Isus, moartea este cel mai bun prieten al meu. Şi în această minunată siguranţă a adormit Samy într-o dimineaţă de mai. „El a umblat cu Dumnezeu, pe urmă nu s-a mai văzut, căci Dumnezeu l-a luat la El”. Aşa s-a sfârşit această smerită, dar atât de deosebită existenţă. Doliul era în mii de inimi şi înaintea sicriului său ne întrebam cu durere pentru ce, în planurile Sale, Domnul chemase la El pe un slujitor care mai avea încă aici jos o lucrare atât de frumoasă de împlinit! „Dar căile Sale nu sunt căile noastre”.

Înmormântarea a fost condusă de pastorul Benry Street, din adunarea de care aparţinea Samy. Clădirea a fost tixită, încât sute de persoane au trebuit să rămână afară din lipsă de loc. Lacrimi fierbinţi curgeau din toţi ochii şi suspinele scuturau multe piepturi. Totuşi nu era decât un sărman negru condus spre groapă. Da, dar acest negru dăduse multor creştini albi lecţii de credinţă cu adevărat minunate, lecţii de consacrare, de putere, de credincioşie în slujba lui Dumnezeu. O frumoasă piatră a fost aşezată pe mormântul său în marele cimitir Fort Wayre. Acest mormânt a devenit un loc de pelerinaj. Nici unul nu are vizitatori ca acesta. Mulţi vin acolo şi plâng. Pentru ce? Pentru că Duhul Sfânt locuia în micul negru.

Terminând, îmi vin în minte, în timp ce scriu aceste rânduri, două trăsături din viaţa lui Samy. Când a fost primit în colegiul nostru, l-am chemat în cabinetul meu şi l-am întrebat ce cameră dorea să aibă. Oh, Domnule Reode, a spus el, n-are importanţă care. Dacă este vreuna pe care nimeni nu o vrea, daţi-mi-o mie.

Mi-au venit lacrimi în ochi şi mă întrebam dacă eu aş fi fost gata tot aşa, să iau ceea ce alţii au refuzat, în viaţa mea de director de şcoală am avut prilejul să dau camere la mii de elevi, dar niciunul nu mi-a spus vreodată: „Dacă este vreo cameră pe care nimeni nu o vrea, daţi-mi-o mie!”

Altă trăsătură, şi mai deosebită, arată în ce grad înalt Samy era un „salvator de suflete”. Minunatul băiat a venit într-o zi în cabinetul meu şi mi-a spus: „Domnule Reode, aş putea să părăsesc şcoala şi să mă aştern la lucru?

— De ce, Samy, nu eşti mulţumit cu noi?

— Oh! Sunt foarte mulţumit, vă asigur, dar aş vrea să câştig bani pentru a aduce în ţară pe prietenul meu Henry O-Neil.

— Şi cine este acest Henry O-Neil?

— Fratele meu în Domnul. Eu l-am adus la Domnul Isus. Este un băiat viteaz, mult mai bun decât mine. El a umblat credincios cu Dumnezeu. Ar trebui să vină în America să înveţe.

— Ei bine, Samy, dacă prietenul tău trebuie să vină în America, Domnul va rândui totul. Spune-I Tatălui tău. Aproape imediat s-a retras în camera sa pentru a se ruga.

Chiar în aceeaşi seară i-am scris doamnei Doke, misionară în Illiucis, care împreună cu nobilul ei soţ lucrau în sud-estul Africii, exact în regiunea locuită de Henry O-Neil. A doua zi, Samy a venit să-mi spună cu o faţă luminoasă: „Domnule Reode, Tatăl meu m-a înştiinţat că Henry O-Neil va veni în această ţară”.

Câteva zile după aceea am primit răspuns de la doamna Doke. Îmi spunea că deja fuseseră luate măsurile pentru plecarea lui Henry, în adevăr, a venit puţin mai târziu şi după ce a petrecut cu noi cam un an şi jumătate, s-a întors în Africa. Chemarea lui Henry O-Neil fusese deci una din primele roade ale credinţei lui Samy Moris.

Într-o seară, Samy mi-a spus surâzând: „Aici jos, pe pământ, vă iubesc atât de mult pe dumneavoastră, domnule Stephen, domnişoară Husted şi pe toţi aceia care au fost profesorii mei, încât nu ştiu, într-adevăr, dacă aş putea să vă iubesc mai mult în cer. Este totuşi un lucru de care sunt sigur, că acolo sus voi învăţa mai repede. Nu voi mai avea duhul aşa de greoi şi nici limba aşa de încâlcită!”

Ah! Preafericitule Samy, tu ai învăţat lecţiile pe care profesorii tăi nu le ştiu încă, pentru că ai văzut pe Rege în toată frumuseţea Sa strălucită şi ai băut din apele vii ale fluviului care scaldă cetatea lui Dumnezeu.”

 

De mână cu Tine!

 

 

Iubirea Ta mi- a dat, îmi dă şi îmi va da viaţă şi pentru că Te iubesc, asta mă face să fiu mai bună, mai înţelegătoare cu cei din jurul meu, mă face cea mai frumoasă!…

Te iubesc, Doamne, mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine..

Privirea Ta mă face să respir, iar existenţa Ta mă face să fiu conştientă de existenţa mea… De multe ori, ochii mei nu au luminat  îndeajuns zarea Ta şi poate că zâmbetul meu nu a înseninat faţa Ta şi a celor din jurul meu – dar Te iubesc! – şi ştiu că mă iubeşti!

De cele mai multe ori, mă trezesc în mijlocul nopţii, simţindu- mă singură şi parcă fără speranţă, deaorece mă gândesc cum ar fi  ca Tu să nu- mi fii alături… Dar, eu cred că Tu eşti parte din emoţiile mele, din sentimentele mele şi EŞTI motivul pentru care trăiesc… Dragostea Ta m- a învăţat să respir, să sper, să iert… Dacă nu ai fii Tu, aş fi precum  o stea căzătoare, fără strălucire!.. Dacă nu ai fi Tu să mă ţii de mână, singură m- aş pierde pe drum!

Azi, mi- ai scris o scrisoare de dragoste cu picături de ploaie, iar vântul mi- a şoptit- o… Ai poruncit vântului să- mi mângâie faţa; ai adus  păsările şi le- ai pus să- mi cânte Iubirea- Ţi… Nemuritorule!! … Ai înflorit copacii special pentru mine şi ai topit zăpada din sufletul meu.. iubire, Tu eşti veşnica. mi primăvară!..

Dumnezeule, pălesc în faţa frumuseţei slavei Tale!.. Eşti picătura de ploaie strivită între pleoapele mele grele de visuri!

 

 

Samy Morris şi Micuţul Negru ( 2 )

În noaptea aceea a dormit pe nisip, în dimineaţa următoare a adresat căpitanului aceeaşi rugăminte, dar a fost refuzat din nou. În sfârşit, în cursul zilei s-a mai rugat de căpitan să-l ia. Şi ce poţi tu să faci pe vapor? l-a întrebat acesta. Orice, a răspuns el. Crezând că avea a face cu un marinar încercat şi pe de altă parte auzind tocmai atunci că doi dintre oamenii săi îl părăsiră, a spus lui Samy: „Şi ce doreşti tu?”, voind să vorbească de simbria sa. „Doresc să merg să văd pe Ştefan Merill” a răspuns Samy. „Îmbarcaţi-mi pe omul acesta”, a ordonat atunci căpitanul marinarului care era în barcă. Samy s-a urcat deci pe marele vapor şi când ancora a fost ridicată, s-a văzut într-o situaţie teribilă. Niciodată nu călătorise pe un vapor, niciodată nu fusese pe mare. Toţi râdeau de naivitatea sa, ba chiar asupra lui ploua de dimineaţă până seara lovituri, palme, lovituri cu picioare, ocări şi înjurături. Dar inima sa plutea într-o pace şi o siguranţă care au făcut pe prigonitorii săi în curând să tacă. Samy curăţa în fiecare zi cabina căpitanului. Acesta a fost încredinţat de păcatele sale şi s-a întors la Dumnezeu. Întoarcerea căpitanului a fost ca scânteia care aprinde focul – mai mult de jumătate din echipaj a primit pe Domnul Isus. Vasul a devenit un adevărat Betel care răsuna toată ziua de cântări şi strigăte de bucurie şi acest ciudat şi stângaci mic negru încă nu era destul de mulţumit. Două incidente din călătoria lui Samy pe ocean dovedeau cât de mare era credinţa sa.

Când a ajuns pe vas, căpitanul l-a întrebat dacă fusese vreodată pe un vapor. El a răspuns că nu.

— Dar atunci, ce vei face tu aici?, a spus căpitanul. Nu vei putea fi de nici un folos, căci vei fi bolnav tot timpul călătoriei.

— Oh! a spus Samy, nu voi fi bolnav. Am să vorbesc cu Tatăl meu. El nu va îngădui să fiu bolnav, vă rog să mă ţineţi aici; vă făgăduiesc să muncesc în toate zilele pe vapor până ce voi ajunge în America. Şi căpitanul l-a ţinut pe vas.

La începutul celei de-a treia zi, Samy a început să sufere grozav de rău de mare. A fost bolnav cum nu fusese niciodată. Atunci a căzut în genunchi şi a spus Tatălui său: „Tu ştii că am făgăduit căpitanului că voi munci în fiecare zi, dar cum aş putea face lucrul acesta dacă sunt bolnav? Oh, Tată, Te rog, dă-mi iarăşi sănătatea.” Şi îndată răul de mare a dispărut ca prin minune şi Samy a putut să-şi reia lucrul.

Samy lucra de obicei la catargul vaporului, dar cum el nu avea picior de marinar, acest fel de ocupaţie nu era pe placul lui. Al doilea incident s-a petrecut într-o seară când vântul urla şi ploaia îi biciuia faţa, iar vasul se clătina ca un om beat, pe când el stătea atârnat de marele catarg, în mijlocul furtunii şi din înălţimea catargului, Samy, cu totul despărţit de ceea ce-l înconjura, „vorbea însă cu Tatăl său”. „Tată, spunea el, ştiu că Tu mă păzeşti, dar nu-mi place să stau agăţat de acest catarg. Oare nu poţi Tu să faci în aşa fel încât să nu mai fiu silit să mă urc pe el?” În ziua următoare avea un oarecare lucru de făcut la catarg, şi ca de obicei, se pregătea să urce la postul său, când unul din camarazii săi s-a apropiat de el şi i-a spus: „Samy, ştiu că ţie nu-ţi place să lucrezi acolo sus, iar mie, de altă parte, nu-mi place munca în cabină. Ia tu locul meu aici jos şi-l voi lua eu pe al tău sus”. În felul acesta Samy nu s-a mai întors niciodată la catarg.

După mai multe săptămâni, vasul a ajuns la New York. Samy şi-a luat rămas bun de la toţi camarazii săi şi, ţinând în mână un geamantan plin cu lucruri dăruite de echipaj (pentru că la îmbarcare era cu picioarele goale şi nu avea decât ceva subţire pe deasupra), s-a îndreptat spre cheiul de debarcare. Îndată ce s-a văzut pe pământ, a oprit pe cel dintâi trecător pe care l-a întâlnit şi l-a întrebat: „Spuneţi-mi, vă rog, unde locuieşte Ştefan Merill?” în acest cartier însă, la o depărtare de patru mile de cel unde locuia Ştefan Merill, numele său era cu totul necunoscut. Dar Dumnezeu rânduise toate. Trecătorul oprit de Samy era membrul „clubului muncitorilor” şi auzise deseori vorbindu-se despre acest om. Locuieşte, a conţinut el, pe a 8-a stradă de aici, de cealaltă parte a oraşului. Vă voi conduce acolo pentru un dolar. Samy s-a învoit, cu toate că nu avea nici un ban în buzunar.

„Ei au ajuns la mine – istorisea Ştefan Merill – în momentul când plecam la adunarea de rugăciune.

— Dumneavoastră sunteţi Ştefan Merill? a strigat Samy.

— Eu însumi sunt.

— Mă numesc Samy Moris şi vin chiar acum din Africa pentru a sta de vorbă cu dumneavoastră despre Duhul Sfânt.

— Aveţi cumva vreo scrisoare de recomandare?

— Nu, am fost aşa de grăbit când am plecat, încât nici nu m-am gândit să cer vreuna.

— Ei bine! am răspuns, acum sunt silit să plec, dar dacă vreţi, intraţi în această sală de adunare populară şi vă voi găsi îndată la întoarcerea mea şi vom putea sta de vorbă despre ceea ce vă preocupă.

— Şi dolarul meu? a strigat călăuza.

— Ştefan Merill este acela care plăteşte toate datoriile mele, a răspuns Samy.

— Are dreptate, am adăugat şi am întins un dolar necunoscutului. Am plecat deci la adunarea de rugăciune şi Samy a intrat în sala „minunii”. Dar în seara aceea, foarte ocupat cu mine, am uitat de negrul meu şi tocmai la ora zece şi jumătate seara, în momentul când să mă întorc acasă, numele de Samy Moris mi-a revenit în minte. Repede am intrat în sala unde el mă aştepta şi mare mi-a fost mirarea văzând acest negru în picioare, pe platformă, iar înaintea lui 17 persoane îngenuncheate, care tocmai se întorseseră la Dumnezeu, auzindu-1 vorbind despre Domnul Isus. În seara aceea am văzut arătându-se Duhul Sfânt prin mijlocirea unui chip negru ca abanosul şi acest tablou îl am încă în ochi: un negru fără cultură, fără educaţie, fără teologie, care în prima seară a sosirii sale în America câştigă 17 suflete pentru Domnul Isus Hristos. Nu este aceasta o minune a Duhului Sfânt?

Aceasta s-a petrecut vineri. După două zile, duminică, i-am spus: „Samy, mi-ar place ca tu să vii cu mine la şcoala duminicală şi să vorbeşti copiilor”.

— N-am fost niciodată într-o şcoală duminicală, a spus el, dar ce are a face?

L-am introdus surâzând în faţa tânărului meu auditoriu ca: „Samuel Moris – un tânăr venit din sud-estul Africii pentru a vorbi de Duhul Sfânt cu directorul şcolii lor”. A fost un râs general. Samy s-a ridicat atunci şi de la primele cuvinte ale vorbirii sale am simţit că Duhul Sfânt era în mijlocul nostru. Niciodată nu am văzut o atenţie mai vie la elevii mei. Nimeni nu mai râdea şi toţi începuseră să plângă. Lacrimi de pocăinţă curgeau neoprite. Piepturile multora suspinau şi noi toţi am fost în ziua aceea martorii unei revărsări neobişnuite a Duhului Sfânt.

Pentru a-şi arăta simpatia faţă de prietenul lor, elevii şcolii mele au strâns bani pentru a întemeia „Societatea misiunii Samuel Moris”; şi au strâns bani şi îmbrăcăminte pentru a ajuta pe compatrioţii săi.

Câteva zile după aceea, trebuind să conduc un sicriu funerar într-un cartier foarte îndepărtat de locuinţa mea, i-am cerut lui Samy să mă însoţească şi am luat împreună diligenta. Cum aveam de traversat tot oraşul, i-am arătat principalele monumente, curiozităţile, opera, parcul cel mare, dar el m-a întrerupt dintr-o dată cu cuvintele: „Vi se întâmplă câteodată să vă rugaţi în trăsură?”

— Oh! da, i-am răspuns, iar aceste momente au fost totdeauna binecuvântate pentru mine. Atunci el şi-a pus mâna sa neagră în a mea şi m-a silit aproape să îngenunchez, spunându-mi: „Să ne rugăm”. Şi pentru prima dată în viaţa mea m-am rugat în genunchi. Erau acolo trei călători cu noi. Samy a spus atunci în rugăciunea sa că venise din Africa pentru a sta de vorbă cu mine despre Duhul Sfânt, dar că îi vorbeam de cu totul altceva, arătându-i oraşul, oamenii, monumentele, pe când el era dornic de a auzi despre Duhul Sfânt; a terminat strigând: „Ştefan Merill să fie atât de plin de Duhul Sfânt, încât să nu-mi mai poată vorbi de altceva!”

Acest moment a fost unic în viaţa mea. De atunci n-am mai scris un rând, nici n-am mai ţinut o predică în care să nu fi fost vorba de Duhul Sfânt.

Samy a intrat în colegiu în luna decembrie. Iată mărturia directorului M. Reode: „El a fost de la sosire obiectul celei mai vii curiozităţi, atât pentru învăţători cât şi pentru elevi. Acest fiu al Africii purta asupra lui toate semnele distinctive ale rasei sale: pielea neagră ca a corbului, buze turtite, nările larg deschise. Singur accentul său avea ceva deosebit care ne-a izbit. Pronunţarea sa în engleză se deosebea mult de a celorlalţi negri sau străini pe care-i întâlnisem.

Ne-a povestit istoria sa şi am fost uimiţi de împrejurările care-l aduseseră din Africa în această ţară. Dar noi nu ştiam ce suflet de elită, ce înger se ascundea sub o piele neagră, în acest om. Mirarea sa era tot atât de mare ca şi a noastră. Totul îl interesa, pentru că totul era nou pentru el: îmbrăcămintea, hrana, felul american de a se aşeza masa, etc … dar s-a deprins repede cu obiceiurile noastre. Nu pot uita niciodată surpriza sa când a văzut pentru prima dată pământul acoperit cu zăpadă. Era ca israeliţii înaintea manei care cădea din cer. „Ce este aceasta?” a strigat el şi a luat puţină cu mâna sa, dar zăpada s-a topit îndată; se întreba unde putea să meargă această zăpadă după ce îi lăsase apă în podul palmei?

L-am auzit vorbindu-ne de multe ori. Conversa literalmente cu Dumnezeu şi vorbea cu El cum ar fi vorbit cu o fiinţă din preajma sa. Foarte devreme dimineaţa, înainte de trezirea studenţilor, era deja în picioare şi se ruga. Seara, când toată lumea era adormită, Samy vorbea încă Dumnezeului său. Odată l-am văzut prin uşa întredeschisă a camerei sale. Era în genunchi, cu ochii îndreptaţi spre cer şi pe faţa sa strălucea un reflex ceresc, în acest moment el nu mai era pe pământ, ci în cer.

 

Samy Morris şi Micuţul Negru ( 1 )

Kaboua era primul nume al lui Samy Moris. S-a născut în mijlocul unui trib din apusul Africii, al cărui şef era tatăl său. Copil încă, Kaboua a fost luat prizonier în urma unei ciocniri cu un trib vecin, iar sătuleţele peste care stăpânea tatăl său au fost aproape nimicite. Vândut ca sclav, situaţia lui Kaboua a devenit asemănătoare cu aceea a unui obiect pus în negustorie. Tatăl său a putut să-l răscumpere şi să-l păstreze cu el până la vârsta de 12 ani, după care a fost din nou ridicat şi pus în vânzare. Din această a doua robie, Samy Moris a păstrat o amintire foarte clară. Odată i s-a povestit că tatăl său a vrut iarăşi să-l răscumpere şi în acest scop a adus fildeş, nuci de palmier şi cauciuc, lucruri care, ca şi astăzi, şi atunci erau moneda curată a ţării. Dar stăpânul lui Samy Moris a judecat târgul ca nesatisfăcător şi a refuzat să-l elibereze. Tatăl s-a oferit atunci să-i dea pe deasupra pe sora lui Samy, care era puţin mai tânără decât fratele său, dar Samy a protestat cu indignare şi l-a rugat să nu se mai târguiască, spunând că el era mai în vârstă decât sora sa şi putea să îndure suferinţa robiei mult mai uşor decât ea. Cei doi şefi n-au ajuns la o înţelegere şi Samy a fost luat în robie.

Din această zi, existenţa micuţului copil n-a fost decât un lung martiraj. Şeful care-l ţinea rob jurase să-l vândă pe un preţ bun şi în acest scop îl făcea să îndure cel mai rău tratament, şi aceasta sub privirea şi cu ştirea tatălui său.

— Mă biciuia în toate zilele, povestea mai târziu Samy Moris, şi de fiecare dată, loviturile de bici deveneau mai dureroase.

— Cu ce te biciuia?” l-am întrebat.

— Cu un fel de vergea foarte flexibilă, asemănătoare unei frânghii.

— Şi presupun că te punea să te dezbraci înainte de a te biciui?

— Oh, domnule, răspunse el surâzând şi descoperind un dublu şirag de dinţi albi! Să mă dezbrac? … Nu ştiţi că unul ca mine nu poartă nici haină, nici cămaşă… nimic?

Loviturile de bici erau astfel aplicate pe pielea goală a acestui sărman băiat, de mâna robustă a unui sălbatic lipsit de orice simţământ de milă şi care nu dorea decât un singur lucru: să stârnească mila tatălui asupra soartei copilului său şi să facă un târg bun! În cele din urmă, nemaiputând să rabde, Samy nu se gândea decât la fugă. Un prilej nimerit a apărut. Profitând într-o zi de lipsa stăpânului său, şi-a întins picioruşele la drum şi a fugit ca să se ascundă în pădurea mare, neştiind ce se va alege de el. Pe urmă a pornit la drum, timp de o zi, apoi două zile, trecând prin greutăţile şi primejdiile ţinutului. Câtă distanţă a parcurs el astfel sau de câte ori a scăpat de la moarte – cine ar putea să spună? Este sigur că providenţa divină, care hrăneşte păsările, a hrănit şi pe micul negru. Aceeaşi putere, care odinioară a condus pe magi la Betleem, l-a făcut să găsească calea care l-a condus la Domnul Isus.

Ajuns în şosea, a reuşit să găsească de lucru într-o plantaţie de cafea. Astfel a putut să-şi câştige hrana şi să se îmbrace cu un „pangul” (şorţ cu care sălbaticii îşi acopereau coapsele). Din acest moment va începe experienţa duhovnicească a lui Samy Moris. N-am cunoscut alta mai minunată. A fost scurtă şi smerită, este adevărat, dar sublimă în simplitatea sa.

În plantaţia unde lucra, Samy făcuse cunoştinţă chiar la sosirea sa cu un băiat tânăr, de vârsta sa şi din tribul său, care devenise creştin prin predicile misionarilor. Acesta i-a vorbit despre Domnul Isus şi l-a dus într-o duminică la adunare, dar, vai! Samy nu înţelegea nici un cuvânt în engleză. Pe de altă parte, el nu avea nici cea mai mică noţiune de ceea ce putea fi o adunare, o Biblie, un misionar şi încă multe alte lucruri care-l izbeau adânc. Era totuşi un punct asupra căruia “era fixat şi anume, îi părea că Dumnezeu locuieşte în toate acestea şi că în faţa Fiinţei Sale sfinte şi măreţe, el, sărmanul negru, era un păcătos osândit şi pierdut. Samy se întoarse de la această adunare cu sufletul trist şi duhul preocupat, asemănător famenului etiopian, căutând şi el adevărul şi având nevoie de un Filip pentru a-l călăuzi. Odată l-a auzit pe camaradul său rugându-se şi l-a întrebat:

— Ce faci?

— Vorbesc lui Dumnezeu – răspunse el.

— Şi cine este Dumnezeu, continuă Samy.

— Dumnezeu este tatăl meu.

— Atunci, a spus Samy cu vorbire simplă, familiară, tu vorbeşti cu tatăl tău?

Din această zi Samy numea rugăciunea „o conversaţie cu tatăl său”. Şi la el simţământul păcatului nu avea nimic din acest caracter superficial şi intermitent, distinctiv la atâtea mii de aşa-zişi creştini. Nu, acest simţământ era la micul negru o durere, o suferinţă care nu-l părăsea, aceeaşi durere şi aceeaşi suferinţă care au stat la baza tuturor trezirilor religioase. În toate nopţile se auzeau la staţiune rugăciunile lui Samy întretăiate de oftări, de suspine. Somnul camarazilor săi era foarte tulburat şi i s-a făcut observaţie într-o zi că dacă nu va sta liniştit, va trebui să părăsească staţiunea. Samy a păstrat tăcere şi de acum înainte, când voia să „vorbească cu Tatăl său”, se ducea în pădurea mare unde nimeni nu putea să-l audă.

Acolo petrecea nopţi întregi, luptându-se ca îngerul cu Iacov la Peniel.

Într-o noapte, după ce a stat multă vreme în genunchi, bolnav, frânt şi zdrobit de oboseală, s-a întors în umila sa colibă şi a încercat să doarmă puţin. Dar somnul nu venea. Deodată coliba s-a umplut de o lumină plăcută. A crezut pe moment că răsare soarele şi totuşi afară era noapte neagră şi toţi camarazii săi dormeau adânc. Lumina a devenit din ce în ce mai strălucitoare şi sărăcăcioasa colibă s-a umplut de o minunată lumină. Atunci Samy a simţit în acel moment cum a căzut o povară de pe inima sa. Întreaga fiinţa a tresărit de bucurie. Trupul îi părea uşor ca un fulg. Atunci a început să alerge şi să sară ca ologul din Templu şi bucuria sa era aşa de mare, că n-a putut să se împotrivească dorinţei de a trezi toată lumea din plantaţie pentru a le vesti biruinţa sa. În noaptea aceea nimeni nu mai putea să doarmă. Unii credeau că Samy înnebunise, alţii spuneau că un drac pusese stăpânire pe el. Samy însă găsise pur şi simplu mântuirea care este în Domnul Hristos. Simplă, hotărâtă şi puternică – aşa fusese întoarcerea sa. Cu nimic altceva Samy n-ar fi putut să fie mai satisfăcut.

De obicei băiatul acesta nu prea îşi arăta lăuntrul; el trecea foarte smerit şi aproape închis.

Însă de fiecare dată când vorbea de întoarcerea sa, ochii îi străluceau de o lumină deosebită şi tot trupuşorul lui tremura de bucurie.

Nu ştiu cât timp a stat Samy în această plantaţie de cafea; în tot cazul, a căutat să se folosească învăţând să vorbească englezeşte şi chiar să citească şi să scrie puţin. Ulterior a plecat în oraşul vecin, situat de-a lungul drumului. Acolo a învăţat meseria de zugrav, pe care se pare că a practicat-o timp de doi ani. În tot acest timp a fost un vizitator credincios al adunărilor ţinute de misionari în locul acela şi s-a simţit chemat în viaţă să vestească compatrioţilor săi pe Domnul Isus Cel binecuvântat şi slăvit, care îl mântuise. El şi-a mărturisit acest gând misionarului C. E. Emil. Acesta s-a bucurat de dorinţa lui sfântă, dar i-a spus că pentru a predica Evanghelia compatrioţilor săi, ar fi trebuit să primească o oarecare învăţătură. Pentru a primi o astfel de învăţătură era nevoie să plece în America, iar pentru a merge acolo îi trebuia cel puţin 100 de dolari. Samy n-a răspuns nimic, dar s-a îndreptat spre partea aceea a pădurii care devenise locul său plăcut de meditaţie şi rugăciune. Când a apus soarele, a îngenuncheat şi a spus Tatălui său lucrul de care-i era plină inima: „Părinte ceresc, a spus el, Tu vrei să vesteşti Evanghelia poporului meu, dar misionarul mi-a spus acum că n-aş putea să predic fără să fi primit o oarecare învăţătură şi că pentru aceasta ar trebui să plec în America şi îmi trebuie 100 de dolari. Tu ştii că eu nu am chiar nimic. Oh! Te rog să-Ţi arăţi bunăvoinţa şi să rânduieşti Tu totul pentru ca această călătorie să se facă”. Când Samy s-a ridicat de la rugăciune, nu s-a îndoit nici o clipă că a fost ascultat. Şi chiar după această rugăciune atât de simplă şi de mişcătoare, socotind plecarea sa ca şi hotărâtă, a pornit îndată în căutarea vaporului care trebuia să-l ducă.

În vremea aceasta a întâlnit o tânără care plecase din New York ca misionară, care i-a vorbit de Ştefan Merill şi de puterea duhovnicească a acestuia. Iată în ce termeni Ştefan Merill îşi exprima el însuşi impresia asupra lui Samy:

„Samuel Moris, a spus el, era unul dintre cele mai curate tipuri ale rasei negre din apusul Africii. Când l-am văzut pentru prima dată, putea să fi avut 20 de ani. Locuia atunci în Liberia, unde lucra ca zugrav, în mijlocul populaţiei care vorbeşte englezeşte în oraşul acesta. Acolo, în Liberia, a făcut cunoştinţă cu tânăra plecată din New York ca misionară şi cu care am avut, înainte de plecarea sa, o convorbire pe care nu o voi uita niciodată. Noi am vorbit de Duhul Sfânt şi i-am atras atenţia că lucrarea sa în mijlocul negrilor e zadarnică dacă nu are această putere. Şi am adăugat: Amintiţi-vă că singura putere în stare de a vă îmbărbăta, de a vă susţine, de a vă călăuzi şi de a vă da intrare în inimi este aceea a Duhului Sfânt. Aţi primit Duhul Sfânt? Cuvintele mele au nimerit. A-ceastă tânără a îngenuncheat, s-a rugat, a cerut puterea dumnezeiască şi a sfârşit prin a o primi. Câteva zile după aceea ea s-a îmbarcat plină de bucurie. Ea fusese îmbrăcată cu putere de sus. S-a întâmplat că Samy Moris a auzit vorbindu-se de apropiata sosire în Liberia a acestei tinere. A aşteptat-o cu teamă şi de îndată ce a văzut-o, i-a cerut să-i vorbească despre Domnul Isus. Tânăra misionară nici nu dorea ceva mai bun, decât să înveţe pe negrii; astfel i-a istorisit tot ce ştia despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi despre minunile pe care le poate săvârşi în inimi. Samy a fost înflăcărat şi după fiecare stare de vorbă repeta mereu: „mai spuneţi”. Şi tânăra femeie îi răspundea: „Dacă vreţi să ştiţi mai mult, duceţi-vă şi căutaţi pe Ştefan Merill din New York. Tot ce ştiu despre Duhul Sfânt el m-a învăţat!” „Da, vreau să mă duc să-l văd”, a strigat el. „Unde locuieşte?” „La New York”, a răspuns ea râzând, pentru că era departe de a gândi că tânărul negru îşi va pune planul în execuţie. A fost ultima lor convorbire.”

Samy s-a întors la malul mării şi a zărit în larg un mare vapor care tocmai îşi arunca ancora. Pe ţărm era o barcă cu mulţi oameni şi cu căpitanul. Samy s-a apropiat şi s-a rugat să-l ia pe vas pentru că el se duce la New York. Dar, drept răspuns, a primit numai înjurături şi o lovitură de picior, la care a replicat: „Da, va trebui să mă luaţi”.

 

Când norii întunecă cerul (11- 12 )

Capitolul 11

Vacanţa era pe sfârşite. Ionel trebuia să se întoarcă acasă pentru a se pregăti de şcoală. Bunicul a mers împreună cu el, iar tata a venit să-i ia de la gară. Pe drum, tata i-a spus că-l aşteaptă o surpriză plăcută acasă. Şi aşa era. A găsit-o pe mama stând de vorbă cu fosta lui învăţătoare. Mama l-a îmbrăţişat şi l-a luat deoparte.

„Ionel, vreau să-ţi spun ceva. Când am avut acea discuţie despre adopţia ta, ţi-ai exprimat dorinţa de a-ţi cunoaşte adevărata familie. M-am gândit că aveai dreptate. Mi-ai lăudat-o totdeauna pe învăţătoarea ta şi ştiu că ea te iubeşte şi că s-a purtat frumos cu tine. Ceea ce n-ai ştiut tu e faptul că ea este sora ta mai mare“.

Ionel şi-a privit înmărmurit mama. Era oare adevărat? Cea care l-a învăţat să scrie, să citească, care l-a ajutat să aibă încredere în el, era sora lui, şi el n-a ştiuse?

„Dar e oare posibil aşa ceva? Ai ştiut de mult sau doar acum ai aflat?“

„E ceva timp de când ştiu. Iulia m-a chemat într-o zi la şcoală. La început am crezut că e vreo problemă cu tine, dar ea m-a liniştit, asigurându-mă că tu mergi bine cu şcoala şi că eşti un copil cuminte. Numai că ea şi-a dat seama că tu eşti fratele ei. Voia să-i confirm. M-am speriat puţin. Îmi era teamă să nu încerce să-ţi spună ţie ceva, dar ea voia doar să ştie mai multe despre tine, ca să-i poată povesti mamei. De aceea, ea a fost mereu alături de tine. Erai fratele ei. Ţii minte pulovărul acela pe care ţi l-a dat de ziua ta? E lucrat de mama ta. Voia ca să ştii, dacă vreodată vei afla adevărul, că ea nu te-a uitat şi că te iubeşte“.

Ionel plângea. A alergat în sufragerie şi a căzut în braţele Iuliei.

„Eşti sora mea“, îi tot spunea printre suspine. „Sora mea“.

După ce s-a liniştit, Iulia l-a întrebat dacă ar fi dispus să-şi cunoască mama şi fraţii. Bineînţeles că voia, aşa că, spre surprinderea lui, din dormitor au ieşit trei băieţi destul de mari care semănau cu el şi o femeie cu părul cărunt şi cu ochii plini de lacrimi.

Se uita curios şi lung la ea, vrând parcă să-şi întipărească imaginea ei în minte. Şi, după cum bine ştim, sângele apă nu se face, n-a trecut mult şi se şi afla în braţele ei.

Târziu, când tot ce se putea spune în astfel de situaţii a fost spus, Ionel îşi privea familia cu dragoste. „Am acum două mame, un tată şi patru fraţi. Sunt bogat. Se pare că bunicul avea dreptate. Nu e chiar aşa rău să fii înfiat. Dacă mă gândesc bine, sunt chiar norocos“.

Capitolul 12

Dragi copii, nu-i aşa că de multe ori aţi simţit că unele probleme par prea grele pentru voi? V-aţi întrebat probabil, de ce permite Dumnezeu ca ele să se întâmple în viaţa voastră. Dar sunt sigură că ori de cât ori aţi avut un necaz, o boală, un examen greu şi aţi cerut ajutorul Lui, El v-a venit în ajutor. Avem întradevăr un Dumnezeu şi Tată iubitor, care ştie să poarte de grijă copiilor Lui.

Nu tot aşa este şi cu cei care nu-L cunosc. Ei când au probleme n-au pe cine să cheme în ajutor şi trebuie să-şi ducă singuri povara. N-ai vrea ca şi ei să fie la fel de binecuvântaţi ca tine? Tu poţi merge să le spui că şi ei pot avea un Tată în cer, dacă acceptă înfierea prin Isus Cristos. Atunci şi numai atunci, pe certificatul lor de naştere în dreptul Tatălui va fi scris Numele lui Dumnezeu.

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3:16).

 

Când norii întunecă cerul (10 )

Capitolul 10

Zilele au trecut una după alta. Ionel descoperea mereu câte ceva nou. Era fericit şi nu înceta să spună lucrul acesta la toată lumea.

Numai că într-o zi cerul s-a întunecat şi a început să plouă. El era nevoit acum să stea în casă. Dar e greu să stai în casă atunci când eşti un copil atât de dinamic. Trebuia să-şi caute o ocupaţie. „Oare de ce n-aş urca în pod să caut prin lucrurile pe care le-am avut când eram mic şi pe care bunica le-a păstrat cu grijă?“ s-a gândit Ionel.

Aşa s-a făcut că toată dimineaţa şi-a petrecut-o umblând prin cuferele bunicii. Multe lucruri pe care le uitase le-a regăsit aici: primul căluţ sculptat de bunic, un pian, o maşinuţă care nu mai avea o roată, ba chiar şi ursuleţul pe care-l primise de la unchiul Mihai era aici. Era încântat că-şi poate reaminti acele timpuri frumoase.

Într-un colţ al podului, bunica îşi strânsese nişte lucruri într-o ladă frumos lăcuită. Ionel ştia că nu e prea frumos să umble prin lucrurile altuia, dar curiozitatea îl măcina. O să se uite doar puţin, şi nimeni n-o să ştie nimic.

Erau într-adevăr lucruri care nu-l interesau pe el şi ar fi vrut să le pună la loc, când a zărit un plic îngălbenit de vreme. „Ce-ar putea fi?“ s-a întrebat el. L-a luat şi l-a deschis. A rămas mirat când a văzut că era un act de adopţie. Era vorba despre un băiat. Îl chema Ionel ca pe el. Avea chiar şi aceeaşi zi de naştere, dar avea alţi părinţi şi alt nume de familie. A tresărit însă când mai jos a văzut scris şi numele părinţilor lui. „Nu se poate!“ a strigat el. „De mine este vorba. Sunt înfiat. Ei nu sunt părinţii mei şi eu nu sunt copilul lor. O, Doamne!“

S-a simţit deodată părăsit, nedorit, neiubit. A izbucnit în plâns. Aşa l-a găsit bunica, care venise să vadă ce face de nu mai coboară din pod.

„Sunt înfiat!“ i-a spus el printre suspine. „Sunt înfiat!“

Bunica l-a privit speriată.

„Ce-i cu tine? Cine ţi-a spus aşa ceva?“

Ionel şi-a ridicat ochii plini de lacrimi. I-a întins certificatul fără să mai scoată un cuvânt.

„Asta era deci… Linişteşte-te mai întâi. Hai să coborâm şi apoi vom sta de vorbă“.

„Nu eşti bunica mea, nu-i aşa?“

„Cum să nu fiu? Dacă ai aflat că eşti înfiat nu înseamnă că tu nu mai eşti nepotul meu. Ai fost şi vei rămâne mereu nepotul meu şi încă unul preferat. Acum hai jos. Bunicul se întreabă probabil ce s-a întâmplat“.

Ionel a coborât fără tragere de inimă. Nu înţelegea tot, dar un lucru ştia sigur: părinţii lui nu erau părinţii lui, erau doar nişte străini. Îl luaseră probabil din milă. Poate că adevăraţii lui părinţi l-au părăsit. Era deci un copil nedorit.

Bunicul l-a lăsat să plângă, apoi, când acesta s-a liniştit, s-a dus la el şi i-a spus:

„Nu trebuie să fii disperat. Şi eu sunt un copil înfiat“.

„Poftim?“

„Şi eu sunt un copil înfiat“, a repetat bunicul.

„Cum aşa? Nu mi-ai spus niciodată. Povesteşte-mi, te rog“.

„Eu mi-am trăit viaţa aşa cum mi-am dorit. Am fost în ochii lumii un om de treabă. N-am furat, n-am băut peste măsură de mult, n-am stricat casa nimănui. Chiar dacă n-am făcut aceste lucruri, am făcut altele, neştiute de nimeni, dar care mie îmi ardeau conştiinţa. Ştii foarte bine cât de mult înjuram înainte. Îl înjuram pe Dumnezeu şi-L învinuiam de tot ce se întâmpla rău în viaţă. Şi am făcut multe altele despre care îmi e şi ruşine să vorbesc.

Când Viorel, ajutorul meu, mi-a spus că înaintea lui Dumnezeu totul este gol şi descoperit, m-am cutremurat. Asta însemna că toate acele lucruri urâte, făcute de mine în ascuns, au fost văzute de El. El le cunoştea. Şi m-am simţit şi mai mizerabil. Citesem în Biblie că ‚plata păcatului este moartea‘ (Romani 6:23) şi mă gândeam că sunt pierdut.

Viorel a văzut că mă apăsa această povară şi mi-a spus că Dumnezeu a ştiut că omul nu poate să se răscumpere singur, orice ar face. Mi-a deschis Biblia la Efeseni 1:4,5 şi a citit: ‚În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Cristos, după buna plăcere a voii Sale‘. Era liniştitor să ştii că ai fost rânduit de Dumnezeu să fii înfiat prin Isus Cristos. ‚Dar am fost înfiat?‘ mă întrebam eu. A fost de-ajuns să citească mai departe şi am aflat soluţia: ‚În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor‘.

Era cea mai bună veste pe care am auzit-o vreodată. Mi se oferea iertarea păcatelor şi posibilitatea de a fi înfiat de Dumnezeu. Trebuia doar să vreau. Acum, pe certificatul meu de naştere, în dreptul Tatălui este scris Numele lui Dumnezeu. Sunt fericit că am un asemenea Tată şi nu mă simt deloc în dezavantaj că am fost înfiat. El m-a iubit, de aceea m-a ales să fiu fiul Lui.

Când un copil se naşte într-o familie, părinţii nu-şi pot alege copilul. Cel care s-a născut va fi al lor. Cu tine a fost altfel. Părinţii tăi te-au ales şi te-au iubit, de aceea te-au înfiat. Pentru că nu sunt părinţii tăi naturali, nu înseamnă că te iubesc mai puţin. Din contră, ei ţi-au dăruit toată dragostea de care ai tu nevoie. Dacă n-ai fi aflat că eşti înfiat, te-ai fi îndoit vreodată de dragostea lor?“

„Nu, sigur că nu. Dar m-am simţit deodată părăsit de adevăraţii mei părinţi şi luat de milă de ceilalţi. Acum ştiu că nu e adevărat şi că ei mă iubesc, dar de ce nu mi-au spus niciodată adevărul?“

„Pentru că n-au ştiut cum vei reacţiona. Oricum, aveau de gând să-ţi spună când vei creşte mai mare“.

Ionel s-a liniştit. Simţea că bunicul are dreptate. Avea parte de dragostea celor din familia lui, dar au rămas multe întrebări despre adevăraţii lui părinţi pe care nu îndrăznea să le spună bunicului. Sentimentul că a fost abandonat nu-l părăsise încă.

La sfârşitul săptămânii următoare, mama a venit să-l viziteze. Au plecat împreună pe munte. Au alergat, au cântat, au cules mure şi flori pentru bunica. Când au ajuns pe vârful muntelui s-au oprit să se odihnească.

„Ionel, tata mi-a spus că ai aflat un lucru care la început te-a întristat mult. Ştiu că a discutat cu tine şi te-ai mai liniştit. Îmi pare rău că ai aflat aşa. Aşteptam momentul potrivit să-ţi spunem, dar dacă tot ai aflat, vreau să ştii că eu şi tatăl tău te iubim mult“.

„Ştiu, mami. Nu mă îndoiesc de asta. Am avut timp să analizez situaţia, şi privind în urmă, n-am putut găsi decât dovezi ale dragostei voastre“.

„Dar simt că ceva nu e în regulă. Ce este?“

Ionel ezita. Îi era greu să-i spună ce-l frământă, dar mama l-a luat de mână, vrând parcă să-i dea curaj.

„E vorba despre… despre ceilalţi părinţi ai mei. Ştii cumva de ce m-au părăsit? Ce s-a întâmplat?“

Mama a tăcut un moment. Ştia că venise timpul să-i spună adevărul.

„E mult de povestit… Încă de când ne-am căsătorit, eu şi tatăl tău ne-am dorit să avem copii. Numai că eu nu puteam avea copii. Cu toate acestea, am rămas însărcinată. Eram atât de fericită! Doctorul m-a avertizat că nu voi putea duce niciodată sarcina până la capăt. Dar noi am sperat şi am făcut tot posibilul să menţin sarcina. Cu toate acestea, am pierdut-o. În momentul în care eram la spital, disperată, a fost adusă o femeie care avusese un accident. A născut înainte de vreme. Nu avea cu ce să-l crească, soţul murindu-i în accident, iar alţi patru copii o aşteptau acasă. Era destul de în vârstă, diferenţa dintre băieţelul născut şi ceilalţi era foarte mare. Singura soluţie era să-l dea la orfelinat.

Atunci am simţit că Dumnezeu mi-a scos în cale această femeie. Am discutat cu ea şi i-am propus să-l înfiez eu. A acceptat, ştiind că o vei duce mult mai bine la noi decât la orfelinat.

Ea nu te-a părăsit. Situaţia în care se afla a obligat-o să te dea. A plâns mult şi m-a rugat să am grijă de tine şi să te iubesc ca şi cum ai fi al meu“.

Ionel avea ochii în lacrimi.

„Deci mai am patru fraţi“, spuse el încet, „şi mama nu m-a părăsit“.

„De fapt trei fraţi şi o soră, care este şi cea mai mare“.

Ionel i-a pus multe întrebări mamei, dorind să ştie cât mai multe despre familia lui adevărată. Şi-ar fi dorit să-şi cunoască mama şi fraţii, dar ştia că nu avea cum.

 

Când norii întunecă cerul (9 )

Capitolul 9

Au trecut cinci ani de la moartea lui Flaviu. Orfelinatul adăpostea acum 50 de copii. Pe lângă şcoală funcţiona acum şi un atelier de tâmplărie şi unul de croitorie. Mateea se căsătorise cu Ionel, care renunţase la afaceri şi îşi investise banii în orfelinat. Aveau deja doi copii. Familia Georgescu devenise iar o familie fericită. Dumnezeu este iubire, dar uneori e nevoit să acţioneze mai dur. Asemenea unui păstor care ia în braţe mielul pentru a fi urmat de mamă, Dumnezeu ne ia uneori pe cineva drag, pentru a fi sigur că-L vom urma.

Dacă Flaviu ar fi trăit, ar fi aflat răspuns la întrebările lui. Toată tristeţea şi durerea lui au fost necesare pentru ca alţii să aibă parte acum de mângâiere şi de un cămin. Mai mult decât atât, aceasta a fost calea prin care familia lui şi o mulţime de copii au putut găsi împăcarea cu Dumnezeu.

ALES DIN DRAGOSTE

Ionel aşteptase nerăbdător vacanţa. Îşi planificase ca cea mai mare parte a ei s-o petreacă la ţară, la bunici. Cu toate acestea, bucuria îi era umbrită de despărţirea de colegi şi de învăţătoarea lui dragă. Nu numai că a fost cea care l-a învăţat să scrie, să citească, să socotească, dar a fost pentru el şi o bună prietenă. Ea a fost cea care şi-a dat seama de talentul lui deosebit de a picta. Îl îndemna să picteze orice şi să nu se descurajeze dacă ceva i se părea prea greu de realizat. Tot ea i-a dăruit un set de pensule, un bloc de desen şi o cutie cu culori speciale, spunându-i: „Orice început e greu, dar dacă perseverezi, vei reuşi“.

Faptul că de la anul va merge la şcoala de artă se datora tot ei. A fost la el acasă, a vorbit cu părinţii şi a reuşit să-i convingă că, pentru el, cel mai bine ar fi să urmeze cursurile acestei şcoli.

I-a pictat un tablou ca dar de despărţire. I l-a dat cu ochii în la- crimi, mulţumindu-i pentru tot ce făcuse pentru el. Ştia că îi va fi greu să parcurgă viitorii ani fără să o aibă pe ea ca dascăl şi îndrumător.

La toate acestea se gândea acum Ionel, aflându-se în maşină, în drum spre bunicii lui. Ei locuiau la munte, departe de zgomotul oraşului, într-un sat cu oameni obişnuiţi, dar harnici. Ionel iubea liniştea acestui loc. Primul lucru pe care îl făcea ori de câte ori îşi vizita bunicii era să urce pe munte. Acolo sus avea în faţa ochilor cea mai frumoasă imagine pe care o văzuse vreodată. Muntele acoperit pe jumătate cu pădure înconjura satul ca o cetăţuie. O apă curgea în apropiere, iar seara ciobanii îşi duceau oile la adăpat. Ar fi stat ore întregi să privească şi să picteze aceste minunăţii dacă bunicul n-ar fi venit după el.

„Iar te-au fermecat locurile. Au într-adevăr ceva aparte. Dumnezeu ne-a binecuvântat mai mult decât am meritat. Pretutindeni în jur poţi vedea iubirea Lui“.

Ionel s-a uitat mirat la bunicul său. Nu-l mai auzise niciodată vorbind de Dumnezeu, poate doar înjurându-L.

„Vino, e târziu. Cina e aproape gata, iar dacă nu ajungem la timp, bunica se va supăra“.

Aştepta cu drag masa de seară, nu numai pentru bucatele gustoase pe care le gătea bunica, dar şi pentru poveştile pe care bunicul i le spunea totdeauna când venea la el. Avea multe povestiri în tolba lui. Era un pădurar bun şi iubea natura cu tot ce oferea ea.

Se apucase deja să mănânce, când bunicul s-a ridicat în picioare.

„Se cuvine să mulţumim întâi Domnului pentru că ne-a dăruit aceste bucate şi apoi să gustăm din ele“.

Ionel nu mai auzise niciodată în această casă o rugăciune. „O fi bolnav bunicul?“ s-a întrebat el. „Numai o boală l-ar putea face să procedeze aşa“.

După câteva ore petrecute în aer liber, Ionel mânca cu poftă. Bunica îi aducea tot felul de bunătăţi. Se bucura văzându-l iar la ei, umplându-le casa de tinereţe şi optimism.

El a a ajutat-o apoi pe bunica să strângă masa şi după aceea s-a dus lângă bunicul său, aşteptând nerăbdător ca acesta să-şi înceapă povestirile.

„Îţi aminteşti de puiul de căprioară care se rănise la picior şi a trebuit să-l ţinem la noi două săptămâni pentru a se vindeca?“

„Cum să nu? Era atât de micuţ şi speriat când l-ai adus! Cu timpul însă se obişnuise cu noi“.

„Când să-l duc înapoi, ai plâns atât de mult, încât a trebuit să te iau cu mine. Pentru că eu aveam treabă, te-am dus până aproape de casă şi apoi te-am lăsat singur. Te-am găsit patru ore mai târziu, urcat într-un copac şi privind ţintă la un cuib de păsărele. Aşteptai ca puişorii să iasă din ouă. Numai că ei nu voiau să iasă“.

„Am tot aşteptat. Îmi era teamă să plec. Mă gândeam că ei vor ieşi şi eu nu-i voi putea vedea. Am fost dezamăgit când mi-ai spus că vor mai trece câteva zile până atunci“.

„M-ai întrebat ceva ce m-a frământat multă vreme. Voiai să afli de unde ştiu puişorii timpul exact când trebuie să iasă din ouă, şi ai continuat să-mi pui întrebări până acasă. Trebuie să recunosc că, de când sunt pădurar, am multe întrebări la care n-am găsit răspuns. Fiecare animal, pasăre, chiar şi fiecare copac te fac să te gândeşti că există un Dumnezeu care le-a creat pe toate.

Într-o zi mi-a venit un nou ajutor de pădurar. Era creştin. El mi-a vorbit despre Dumnezeul cel adevărat, care a creat toate lucrurile şi care ţine în mâna Lui tot universul. A trebuit să recunosc că are dreptate. Natura te obligă să crezi că El există. În adâncul sufletului meu cred că de mult îmi doream să-L cunosc, dar nimeni nu-mi vorbise despre El. O, dar s-a făcut târziu. E timpul să ne culcăm. Mâine mă trezesc devreme. Merg să verific un zvon. Se pare că iar s-au tăiat nişte copaci fără aprobarea mea“.

„Te rog, bunicule, ia-mă şi pe mine“.

„Bine. Numai că trebuie să te culci acum. Mâine îţi va fi greu să te trezeşti“.

Dimineaţa în zori, cei doi au plecat în pădure. Făcuseră traseul de nenumărate ori, cu toate acestea lui Ionel totul i se părea nou şi minunat. Îi plăcea să audă păsărelele cântând şi spera să poată zări vreun iepure sau, de ce nu, chiar şi o căprioară. Şi-ar fi dorit să-l revadă pe Bambi, puiul de căprioară pe care-l îngrijise în urmă cu un an şi ceva.

„Bunicule, Bambi mă recunoaşte dacă mă vede?“

„Nu ştiu sigur. A trecut ceva timp de când nu te-a văzut. S-ar putea totuşi să te recunoască, pentru că animalele au un instinct pe care noi oamenii nu-l avem“.

La prânz, când băiatul a obosit de atâta alergat, s-au oprit să mănânce. Ionel uitase ceea ce îi spusese bunicul cu o seară înainte la cină şi şi-a început gustarea.

„Iar te grăbeşti. N-ai uitat cumva ceva? Tocmai aseară ţi-am spus că se cuvine să mulţumim întâi Domnului pentru hrană şi după aceea să mâncăm“.

În timpul mesei, Ionel se tot frământa. Ar fi vrut să întrebe ceva, dar nu îndrăznea.

„Ei hai, spune, ce te apasă?“ l-a îndemnat bunicul.

„Aş vrea să ştiu dacă… dacă eşti bolnav“.

„Bolnav? Ce te face să crezi asta?“

„Nu te-am auzit niciodată rugându-te şi mă gândeam că, bătrân fiind, poate te-ai îmbolnăvit şi de aceea procedezi aşa“.

Bunicul n-a răspuns imediat. O umbră de tristeţe se putea vedea pe faţa lui.

„Nu, băiatul meu. Nu sunt bolnav. E trist însă faptul că ai dreptate. Nu obişnuiam să mă rog lui Dumnezeu. Credeam ca şi tine că rugăciunea e doar pentru femei şi oameni bolnavi. Acum mă întreb cum am putut trăi atâta timp aşa. A trecut un an de când am descoperit că rugăciunea e la fel de necesară ca aerul pe care-l respirăm. Ţi-am spus deja că am un nou ajutor de pădurar. Mergeam cu el prin pădure şi găseam deseori capcane puse de braconieri. Uneori găseam câte un iepure prins, altă dată o căprioară sfâşiată de fiare. Mă enervam şi-L înjuram pe Dumnezeu. Asta îl întrista mult pe Viorel şi-l făcea să-mi spună:

‚Bade Vasile, de ce-L înjuri pe Dumnezeu? Cu ce este El vinovat de ce se întâmplă? Crezi că Lui îi face plăcere să vadă oamenii bătându-şi joc de creaţia Lui?‘

Avea în fiecare zi grijă să-mi spună câte ceva despre Dumnezeu. La început credeam că face asta doar să mă supere pe mine, dar am observat că aşa se purta cu toată lumea. Era în firea lui să procedeze aşa.

Curând am descoperit că ştiam deja multe lucruri despre Dumnezeu. S-a născut în mine dorinţa de a cerceta Biblia. Acolo am citit că toţi oamenii, tineri şi bătrâni, suntem păcătoşi şi că nu putem primi iertarea pentru păcate prin propriile noastre puteri. Am găsit scris în 1 Timotei 2:5-6: ‚Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi‘.

La rugămintea mea şi a bunicii tale, Viorel venea mereu şi ne explica Biblia. Când începi să-L cunoşti pe Dumnezeu, nu poţi sta nepăsător faţă de El. Aşa am devenit şi noi creştini. Dacă acum mă rog o fac nu pentru că aş fi bolnav, ci pentru că am nevoie de rugăciune“.

Ionel nu înţelegea prea bine ce schimbare se produsese în bunicul său, dar un lucru îi era clar, el Îl iubea acum pe Dumnezeu.

 

Când norii întunecă cerul (8 )

Capitolul 8

Liviu n-o văzuse niciodată pe Mateea mai distrusă ca atunci când venise să le spună despre accidentul lui Flaviu. Vestea îl şocase. Refuzase să accepte realitatea. I se părea absurd ca prietenul său cel mai bun să moară în condiţii atât de tragice, şi dintr-un motiv pe care el nu-l înţelegea. Să ajuţi un om, să faci un sacrificiu pentru el, mai mergea, dar să-ţi dai şi viaţa i se părea prea mult.

O rugase pe Mateea să-l ducă la morgă ca să-l vadă, dar ea se uitase tristă la el şi-i spusese:

„Mi-aş dori mult să pot să te duc să-ţi vezi prietenul, dar îmi este imposibil să o fac. Tu ştii cât de puţin a vorbit el despre familia lui. Bănuiam că provine dintr-o familie bogată, dar n-am crezut că e chiar fiul senatorului Georgescu. Corpul neînsufleţit al lui Flaviu va fi dus în casa părinţilor lui. Noi nu putem merge acolo. Va trebui să aşteptăm până la înmormântare“.

„Flaviu era fiul senatorului Georgescu? Doamne, şi a trăit ca un vagabond printre noi! Acum ştiu de ce şi-a urât tatăl atât de mult“.

„Da, dar nu uita că Flaviu şi-a iertat tatăl şi s-a rugat mult pentru el. Ştii că înainte de a muri a trimis o scrisoare acasă, prin care le oferea iertarea lui. Cred că ei deja au primit-o“.

„Dar noi suntem prietenii lui. Ar trebui să ne lase să-l vedem“.

„Ştiu că ai dreptate, dar nu putem face nimic“.

Cele două zile până la înmormântare trecuseră greu pentru el. Nu plânsese niciodată în faţa celorlalţi, dar acum nu se putea abţine. Îşi pierduse cel mai bun prieten. Se simţea singur, trist şi nemângâiat.

La înmormântare fuseseră prezenţi toţi prietenii lui Flaviu. E drept, stătuseră undeva mai la urmă, pentru a nu fi alungaţi. Liviu cu greu se stăpânise să nu se ducă şi să-i strige în faţă senatorului că e în zadar ce face acum. Flaviu avusese nevoie să fie înconjurat cu dragoste cât a trăit, nu după ce a murit.

Când, câteva zile mai târziu, Mateea venise şi le spusese că părinţii lui Flaviu vor să vină şi să-i viziteze, se revoltase.

„Ce să caute aici? Au nevoie să-şi facă publicitate? Să meargă în altă parte. Un om care a fost în stare să-şi abandoneze copilul nu merită respectul meu“.

Mateea îl certase.

„Nu este deloc frumos ce faci tu. Omul acesta îşi regretă faptele. L-ai văzut tu însuţi cât de distrus era la înmormântare. Şi-a dat demisia din Senat. Cred că merită o şansă“.

„Dar…“

„Te rog, dacă nu vrei să o faci pentru mine, fă-o măcar pentru Flaviu. Ştii că el dorea să reia legătura cu familia lui“.

Se aşteptase ca acesta, când va veni, să fie rece şi arogant, dar el coborâse cu ei în canal, se uitase cu atenţie în jur şi-i ceruse Mateei să-i arate locul unde dormise fiul său. Văzuse cum durerea îi schimbase faţa şi, fără nici o jenă, începuse să plângă. După un timp se întorsese spre ei şi le spusese:

„Ştiu că mă dispreţuiţi pentru că mi-am părăsit fiul când avea mai mare nevoie de mine. Moartea lui în condiţii atât de tragice m-a trezit însă la realitate. Nu mai pot face nimic pentru el, dar pot face ceva pentru voi. Mă gândesc serios să deschid un orfelinat pentru voi. Vreau să vă ajut să urmaţi o şcoală şi să aveţi un cămin. Am găsit chiar o clădire care mi se pare potrivită“.

După un moment de tăcere, îi spusese lui Liviu:

„Vreau să stau puţin de vorbă cu tine. Acordă-mi, te rog, câteva minute“.

Durerea de pe faţa acestui om îl mişcase pe Liviu, care îl urmase afară fără să spună nimic.

„Mateea mi-a spus că tu ai fost cel mai bun prieten al fiului meu. L-ai ajutat şi l-ai sprijinit cum ai putut. Vreau să-ţi mulţumesc. Ştiu că nu ai nişte sentimente prea bune faţă de mine, dar vreau să fac pentru tine ceea ce ar fi trebuit să fac pentru Flaviu. Mă voi ocupa personal de educaţia ta. Toate lucrurile lui, inclusiv calculatorul, sunt ale tale. Poţi să faci ce vrei cu ele. Sunt sigur că Flaviu ar fi fost de acord ca să ţi le dau. Te rog însă, dă-mi o şansă. Nu-ţi cer decât să mă laşi să te ajut“.

De dragul prietenului lui, Liviu acceptase. Astfel devenise el protejatul domnului Georgescu, iar Marius, care la început se uitase neîncrezător la el, îi devenise un prieten bun. Chiar dacă fizic se diferenţia de Marius, caracterul îl avea la fel de bun ca al lui.

După ce se mutaseră la orfelinat, Mateea începuse să ţină săptămânal studiu biblic cu ei. Nu erau obligaţi să participe, dar toţi o îndrăgeau mult, şi din recunoştinţă faţă de ea erau cu toţii prezenţi.

Într-o zi, Mateea îşi adusese umbrela cu ea. Afară era senin, şi nimic nu te-ar fi lăsat să crezi că va începe să plouă. Copiii au început să râdă când au văzut-o. Ea îi lăsase să se amuze, apoi îşi deschisese umbrela şi le spusese:

„Vreau să-mi răspundeţi la o întrebare. Dacă afară plouă şi eu am umbrela deschisă, mă voi uda sau voi fi ocrotită?“

„Vei fi ocrotită“, îi răspunseseră câţiva.

„S-ar putea să te stropeşti puţin“, continuase altul.

„Acum, copii, aş vrea să mă ascultaţi cu atenţie. Am să vă citesc Psalmul 91: ‚Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic zice despre Domnul: «El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!» Da, El te scapă de laţul vânătorului, de ciumă şi de pustiirile ei. El te va acoperi cu penele Lui, şi te vei ascunde sub aripile Lui. Căci scut şi pavăză este credincioşia Lui! Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, nici de molima care bântuie ziua ’nameaza mare. O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia. Doar vei privi cu ochii şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: «Domnul este locul meu de adăpost!» şi faci din Cel Preaînalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău. Căci El va porunci îngerilor Săi să te păzească în toate căile tale, şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră. Vei păşi peste lei şi peste năpârci, şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi. «Fiindcă mă iubeşte – zice Domnul – de aceea îl voi izbăvi; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi. Îl voi sătura cu viaţă lungă şi-i voi arăta mântuirea Mea»’.

Acum, imaginaţi-vă, copii, că Dumnezeu Îşi deschide umbrela ocrotitoare asupra voastră. Nu există pericol să vă stropiţi. Săgeata, ciuma, molima nu vă pot ajunge. Mii de oameni de-ar cădea în jurul vostru, voi veţi fi ocrotiţi. Dar dacă nu eşti sub umbrela Lui, ce se întâmplă? Eşti expus la toate aceste pericole. De aceea, vă rog, copii, faceţi din Cel Preaânalt turnul vostru de scăpare şi locul vostru de adăpost“.

Când Liviu rămăsese singur, meditase la cele auzite. Înţelesese că nu poate fi ocrotit decât dacă va căuta adăpost sub umbrela Domnului. În plus, dorea să-şi întâlnească prietenul în cer. Se gândise şi la viaţa lui amară. Nu mai voia să trăiască o asemenea viaţă. Prea multe „săgeţi“ şi „ciumi“ se abătuseră până acum asupra lui. Voia să simtă mâna plină de iubire a Celui care murise pentru el şi putea să-l ia sub aripa Lui.

Cerceta zilnic Biblia. Îşi schimbase şi comportamentul. Devenise un real ajutor pentru familia Georgescu. Aceştia îl tratau ca pe un fiu, iar el făcea tot posibilul să-i mângâie pentru pierderea lui Flaviu.

Într-o zi, intrând în biroul domnului Georgescu, îl găsise pe acesta citind scrisoarea lui Flaviu. Dăduse să plece, dar acesta îl oprise:

„Intră, te rog. Vreau să vorbesc cu tine“.

După câteva clipe de tăcere, continuase:

„În ultimul timp noi doi am devenit foarte apropiaţi, dar am evitat totdeauna să discutăm un subiect: Flaviu. Cred însă că a venit momentul să-mi spui tot ceea ce nu mi-ai spus până acum despre el, din prima zi când l-ai întâlnit până… până a murit“.

Liviu se foise pe scaun. Îi era greu să-şi adune gândurile. Moartea prietenului lui lăsase o rană adâncă în inima lui, care nu se cicatrizase încă. Făcuse un efort şi începuse să-i povestească totul, aşa cum se întâmplase: întâlnirea lor, nopţile agitate ale lui Flaviu, ura şi durerea acestuia când citise despre succesul politic al tatălui, răbdarea cu care îi învăţase să scrie şi să citească pe copii, dar şi despre momentul când acesta îşi iertase tatăl şi se convertise.

„Crezi că el m-a iertat cu adevărat, aşa cum mi-a scris?“

„N-ar trebui să vă îndoiţi de lucrul acesta. Nu numai că v-a iertat, dar s-a rugat mult să ajungeţi într-o zi să cunoaşteţi iertarea lui Dumnezeu. Nimic nu-şi dorea mai mult decât să ştie că veţi deveni creştin“.

„Dar tu, m-ai iertat?“

„La început mi-a fost greu să o fac. Am văzut însă cât de mult sufereaţi şi regretaţi ceea ce aţi făcut. M-aţi ajutat, m-aţi iubit şi m-aţi educat ca pe fiul dumneavoastră. Aţi devenit pentru mine tatăl pe care eu nu-l mai am. După ce eu însumi am găsit pacea şi iertarea lui Dumnezeu, n-am încetat nici o zi să mă rog pentru dumneavoastră“. După un moment de tăcere, continuase: „Aş vrea să vă dăruiesc ceva. A aparţinut lui Flaviu“.

Liviu se dusese la el în cameră şi-i adusese un caiet cu coperţile verzi. I-l dăduse.

„E jurnalul de rugăciune al lui Flaviu. Îşi nota rugăciunile, data când a început să se roage şi data când Dumnezeu i-a dat răspuns“.

Jurnalul conţinea multe rugăciuni, dar o rugăciune se repeta mereu, rugăciunea pentru familia lui. „Vreau,“ scria el, „măcar în cer să fiu împreună cu cei dragi ai mei. Doamne, fă o minune şi îngăduie ca mama, tata şi Marius să Te cunoască“.

Cineva, probabil Liviu, trecuse în dreptul Marcelei şi al lui Marius data convertirii lor. În dreptul lui locul rămăsese gol. Aceasta îl duruse. Dar cel mai tare îl duruse gândul că ar putea fi despărţit de ai lui pentru eternitate. Flaviu îl iertase. La fel şi ceilalţi. Atunci de ce să nu primească şi iertarea lui Dumnezeu?

Luase pixul şi trecuse în dreptul lui data din ziua aceea. „Azi,“ scrisese el mai departe, „Dumnezeu ţi-a împlinit rugăciunea. Vom fi aşa cum ţi-ai dorit: toată familia în cer“.