L-am găsit pe nenea Ștefan!

de Ligia Ionese 

Am văzut că te-a interesat ce am scris alaltăieri, așa că m-am gândit că poate te-ai bucura să auzi și continuarea. Noh, atunci trage-ți un scăunel și stai câta, ca să-ți spun. Numa’ cu răbdare, bine? Că eu nu pot să mă exprim succint. Sper să ai răbdare și să citești până la capăt, că merită. Garant.

Zic mereu: în viață, totul e puzzle. Și bine zic. Se face că planurile mele pentru weekendul ăsta includeau oricum Gătaia, care e la doar câțiva km de Berzovia, satul în care îmi spunea nenea Ștefan că locuiește. Așa că de ieri mi se lipește de minte gândul ăsta de a merge să-l caut, și numa’ nu-mi dă pace. Repet, tot ce știam e că sunt în căutarea unui anume Ștefan Pintea, din Berzovia. Atât. Încercieri să vorbesc cu cineva de la primăria de acolo, să cer detalii, sun, dar nu răspunde nimeni. Stau eu așa un pic în cumpănă, da’ zic „lasă, ajung acolo și-oi vedea ce-o fi.” Nu știu ce se face sau cum se face în situații de-astea, dar m-am dus. Fără plan, că nu era plănuită „excursia”. Mă bucur pentru Mircea, care văd că e dispus să-și pună la dispoziție mașina într-o zi de sâmbătă, la 8 dimineața (>:D<). Ne oprim noi la peco, luăm câte ceva și gata, spre nenea cu vioara. Îmi vine o idee: hai să oprim la alimentara din sat; vânzătoarea trebuie să știe ceva-ceva, că doar orice om mai trece pe la magazin să-și ia măcar o pâine, măcar din când în când. Zis și făcut. Oprim la magazinuț, unde ne întâmpină o doamnă tânără, drăguță. Așteptăm frumos la rând. „Cu ce vă servesc?”. Eu îmi tot caut cuvintele, nu le găsesc, așa că zic ce-mi vine: „Căutăm pe cineva, dar nu știu cum anume să dăm de persoana respectivă. E un domn în vârstă care cântă la vioară…” Și aici urma să spun și cum se numește, dar exclamă ea înaintea mea: „Aaa, domnu’ Pintea!” Daaaa, el era!! Deja mă luminez complet, răsuflând ușurată la gândul că am înțeles bine că Berzovia se numește satul. „Dar de ce îl căutați?” Îi explic eu puțin contextul, și ea mă întrerupe: „Chiar în dimineața asta citeam pe facebook ce a scris o fată despre el.” (Adică eu!  Mă bucur pentru fiecare share, că uite, a ajuns vestea și în Berzovia! :D). Îl laudă puțin pe bătrânel, spune că e foarte cumsecade, vine mereu și glumește cu ea la magazin, mai aflu că e singur, că nu are pe nimeni, că s-ar putea să nu accepte ajutor (fiindcă-i așa, simțit, să nu deranjeze pe nime’), dar că sigur s-ar bucura să fie căutat. Drept îți spun că îmi bătea inima tare, de bucurie emoticon smile.
Cu două fetițe pe post de ghizi, ajungem la căsuța cu pricina. Mov șters, mică și strâmbă, așa încât am impresia că acușica se dezarticulează și se duce-n jos. Ne apropiem de poartă și nenea Ștefan ne și întâmpină. Ceva mai mic de statură decât mi-l aminteam, dar tot frumos emoticon smile. Doar încep să mă prezint și să-i împrospătez memoria (ferm convinsă, totuși, că nu-și va aminti de mine), și mă surpinde maxim când văd că își aduce aminte: „Daa, ne-am întâlnit joi sau vineri!”, zice el. Ce tare!! Stăm puțin la poartă, și după ce ne binecuvântează pentru gestul nostru, intrăm în căsuță. „Haideți în căsuța asta a mea, care are mai mult de 100 de ani”. Așa și arată (Iartă-mă, n-am făcut poze care să reflecte starea în care trăiește bătrânul, pentru că, drept să-ți spun, îmi era rușine. Nu am vrut să se simtă examinat.). Intrăm în curtea sărăcăcioasă, apoi într-un semipridvor. Pe jos, peste tot, numai pământ. Da-mi place că ne cheamă cu inimă, fără să se scuze, cum se-ntâmplă adesea. Mircea trebuie să se aplece ca să intre pe ușă. Mă izbește sărăcia lucie în care viețuiește. Eu mă pregătisem cu batistuțe pentru nas, în caz că se lasă cu plâns în dreptul meu (după cum mă știu), dar până la urmă se dovedește că, din contră, plec cu ditamai zâmbetul pe față! Dar să revin. Intrăm într-o cămăruță călduță. Icoane și iconițe răspândite peste tot. Un pat încă nefăcut (prea era de dimineață) și o sobă încropită tot din pământ, ceva, nu mă pricep, dar de-aia micuță și dubioasă, care iese în relief din peretele de chirpici denivelat, zugrăvit în același verde estompat care e și pe pereți. Jos, lângă sobă, se odihnește o grămăjoară de lemne tăiate mic de tot, ca pentru grătar, că oricum mai mari nu încăpeau în sobușoară. Ne eliberează repede două scăunele (Mircea răsuflă ușurat, fiindcă altfel ar fi trebuit să stea cu capul plecat tot timpul, să nu străpungă tavanul). Povestim. Râdem. Mă tot mir de faptul că, în ciuda condițiilor mai mult decât rele, omul ăsta nu se plânge nici măcar o dată! Îl întreb cum stă cu sănătatea: „Bine! Foarte bine! Eu nu mă simt de vârsta pe care o am.” (Care, apropo, e 87, nu 93; probabil am înțeles eu greșit din prima, dar nu vreau să rămân de minciună).” Îl întreb de lemne. Îmi zice că primise două căruțe de la cineva, dar mai are jumătate de căruță (nu știu exact ce numește el „căruță”). „Și apoi?”, întreb eu. „Vedem noi, mai tăiem ramuri din copac, ne descurcăm cumva.” Fără să se lamenteze. Eu, tot uimită. Îl întreb ce mănâncă. În principiu, cartofi, că nah, carnea e mai scumpă, așa că mai răruț. Papricaș. Zice că-l face bun, și ne invită la masă, când mai trecem pe-acolo emoticon smile. Are o vorbă care-i place tare: „În numele lui Isus!”. „Tot ce fac, fac în numele lui Isus”, ne zice. Și ne-a și demonstrat, ceva mai târziu. Primesc și eu o iconiță pictată pe lemn și o carte de rugăciuni. Sunt ale lui, dar vrea neapărat să mi le dea mie cadou. În numele lui Isus. Mai zicem una-alta, mai râdem (fiindcă e un om foarte plăcut, inteligent și foarte „pe fază”, la anișorii lui), mai zâmbim. Eu remarc vioara atârnată de perete, nu foarte departe de sobă. Crede-mă, în toată sărăcia aia lucie, vioara de un maro lucind fermecător era de-a dreptul desprinsă din alt tablou. Îi împărtășesc și lui gândul meu plin de admirație. El ne asigură că o să ne și cânte, după ce mai povestim. Informația mă liniștește emoticon wink. Cântă de la 11 ani, iar la restaurantul Lloyd a fost mult timp om de bază, în trupă faină, cu muzicieni cunoscuți în branșă pe vremea aia. Mă întreabă dacă am auzit de Achim Nica (fiindcă tocmai se pregătea să interpreteze „una de-a lui”). Iepta Botoc și Adrian vioristu’ sunt ceilalți colegi la care se gândește cu drag. A învățat să cânte de la bunicul lui, cu toate că și tatăl tot muzician era. Dar bunicul a fost cel care l-a instruit în ale muzicii. Cu ocazia asta îmi aduc aminte și eu de bunicul meu, dar îmi rețin lăcrămioara în colțul ochiului și mă uit cum își pregătește arcușul și-și acordează (sau încearcă, măcar) vioara. Și cântă. Vezi mai jos, că am filmat. Ăsta-i unul dintre cântece, la care a contribuit și cu vocea. Au fost 3 piese („cântări”) în total. Ne zice, printre altele, de versurile unui cântec: „Când nimica nu aveam, dintr-un măr ne săturam. Și acum, c-avem cu sacu’, nu ne-am da unu’ la altu’”, făcând referire la oamenii din ziua de azi. Dar tot nu se plânge de asta. Doar zice emoticon smile. Trece timpul și ne pregătim să plecăm. Nenea Ștefan se tot gândește ce să ne dea. Degeaba îl asigurăm noi că nu trebuie să ne dea el nouă nimic. Vedem că se îndreaptă spre o ușă închisă, „capitonată” cu cartoane, „să nu tragă (frigul)”. Scoate cartoanele, și când deschide ușița ne lovește un frig……!! Brrrr, și acum mă trec fiorii când îmi amintesc. Frig, frig, nu așa! Dincolo de ușă, o cameră tot mică, tot sărăcăcioasă, dar curățică. Nefolosită. Nu are pentru cine s-o folosească, așa că nici n-o încălzește. E bocnă. Cotrobăie puțin, apoi vine cu… daruri: vreo 3 perechi de șosete (faine, de iarnă) și câteva fulare de-alea subțiri, de microbiști. Chestii noi, cu etichetă. Și șosetele, și fularele. Le primise și el de la cineva. Ni le oferă cu mână largă, bucuros că are și el ceva de dat. Noi „nuuu, lăsați, nu trebuie”. Dar el: „Cum să refuzați? Eu vi le dau în numele lui Isus! Cadou, din tot sufletul!” M-am oprit atunci o secundă și m-am cutremurat. Omul ăsta știe ce înseamnă să dai în numele lui Isus. Isus ne dă tot ce-i mai bun, și atunci când cineva dă „în numele Lui”, înseamnă că ofera așa cum Isus Însuși ar oferi, corect? Nenea Ștefan ne-a dat ce-a avut el mai bun. Lucruri noi, cu toate că cel care avea nevoie de șosete era EL. Am primit darul tocmai ca să se bucure și inima lui de sentimentul ăla unic pe care îl ai atunci când oferi ceva din toată inima… O lecție pentru noi toți. Facem și poze. Își scoate frumușel căciula, să se aranjeze. „Ia uite ce frumos am ieșit”, zice. Și chiar ieșise frumos emoticon smile. Ne petrece până la poartă, dar înainte de asta îmi sărută galant mâna și mă informează că joi vine iar în Piața 700 și că speră să ne întâlnim din nou emoticon smile. Vede că suntem cu mașina și spune că data viitoare când ne mai vedem ne dă și-o „ciurcă”. O curcă și vreo două găinuțe are și el, și nouă taman „ciurca” vrea să ne-o dea. Ce-i mai bun. În numele lui Isus. Incredibil… Ca un bunicuț în poartă, ne petrece și ne tot urează câte și mai câte. Iar mi-am amintit de bunicul meu, căruia nu i se mai terminau cuvintele atunci când venea vorba de binecuvântat și urat… Frumos… Și-mi zice așa, cu o lacrimă în ochi: „Să știi, așa de tare mi-a crescut inima în piept că ați venit să mă căutați… Tare de tot… Măi, măi, cum ai ținut tu minte numele meu și ai venit până aici…” Se tot minuna, iar eu nu mă mai săturam de privirea lui încântată și recunoscătoare, de bucuria cu care ne privea… Noi am plecat încurajați, fericiți, iar el a rămas în drum făcându-ne cu mâna, ca un bunicuț, așa cum îți ziceam mai devreme.

Impresionant. I-am spus că mai venim pe la el, așa că, da, dacă vrei să-i trimiți ceva, zi-mi. În privat, te rog. Vreau să îl rezolvăm de lemne pe iarna asta. Nu știu cu cine trebuie să vorbesc, așa că iar mă bazez pe tine, dacă ai vreo idee. Eu sunt cu cuvintele și cu inima bună, tu poate ești mai practic și mai organizat decât mine. Hai că putem face echipă. Și până una-alta, uită-te la nenea Ștefan și mulțumește-i lui Dumnezeu pentru tot ce ai. Și îi poți da și lui din ce ai. Chiar și o felicitare, să știe că nu e singur, că sunt oameni care atunci când se gândesc la el zic sincer „Doamne-ajută”. Când mai trec pe la el îi transmit și din partea ta că-l saluți și că-l îmbrățișezi, bine?