Republica Turcia


Republica Turcia (limba turcăTürkiye)Ltspkr.pngTürkiye Cumhuriyeti , este o ţară întinsă pe două continente. 97% din suprafaţa ţării se află în Asia (Anatolia) şi 3% Europa (peninsula Balcanică). Turcia are graniţe cu opt ţări: Grecia şi Bulgaria la nord-vest;GeorgiaArmenia şi Azerbaidjan la nord-est; Iran (Persia) la est; şi Irak şi Siria la sud. Turcia este o republică democraticălaică,constituţională al cărei sistem politic a fost stabilit în 1923. Turcia este un stat membru al ONUNATOOSCEOECDOIC şiConsiliul Europei. În octombrie 2005 Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara.

Strâmtoarea Bosfor care separă Asia de sud-vest de Europa de sud-est se află în Turcia. Anatolia e situată între Marea Neagră la nord şi Marea Mediterană la sud, cu Marea Egee şi Marea Marmara la vest. Unii geografi consideră Turcia ca o parte a Europei datorită anumitor caracteristici culturale, politice şi istorice. Datorită poziţiei sale geografice între Europa şi Asia şi între trei mări, Turcia a fost o răscruce istorică, patria şi câmpul de luptă a mai multor mari civilizaţii şi un centru de comerţ.

Turcia ,cunoscută oficial ca Republica turcă, este o ţară Euroasiatică situată în vestul Asiei şi estul Traciei, amplasată în SE Europei. Turcia este mărginită de 8 ţări: Bulgaria la NV, Grecia la V, Georgia la NE, Armenia, Azerbaijan şi Iran la E; şi Irak şi Siria la SE. Marea Mediteraneană şi Cipru sunt la S, Marea Egee la V, şi Marea Neagră este la N. Marea Marmara, Bosfor şi Dardanele (care împreună formeză strâmtori turceşti) delimitează graniţa între Tracia E şi Anatolia; separă de asemenea Europa şi Asia.

Turcii au început migrând în locul numit acum Turcia în sec. XI. Procesul a fost accelerat de victoria cu Seljuk peste Imperiul Bizantin la Bătălia de la Manzikert. Mai multe stereotipuri mici şi Seljuk Sultanate a Rum a exclus Anatolia până la invazia Imperiului Mongol. Începând cu sec. XIII; steriotipul otoman a unit Anatolia şi a creat un imperiu ca cuprinde mai mult Europa SE, Asia V şi Africa N. După ce Imperiul Otoman s-a prăbuşit în urma acestei înfrângeri în Primul Război Mondial; părţi din el au fost ocupate de aliaţii victorioşi. Un cadru a tinerilor ofiţeri militari, conduşi de Mustafa Kemal Atatürk, a organizat o rezistenţă de succes pentru aliaţi; în 1923 ei vor stabili Republica modernă Turcia cu Atatürk ca prim preşedinte.

Aşezarea Turciei la intersecţia Europei cu Asia o face o ţară de o importanţă geostrategică importantă. Etnic turcii formează majoritatea populaţiei cu o minoritate importantă de Kurzi. Religia predominantă in Turcia este Islamul, şi limba oficială a ţării este turca.

Turcia este o republică democrată, seculară, unitară, constituţională, cu o moştenire cultural şi istorică veche. Turcia a devenit tot mai mult integrată prin apartenenţa vestică în organizaţii ca Consiliul Europei, NATO, OECD, OSCE şi economiile majore G-20. Turcia a început negocierile complete cu UE în 2005, a fost un membru asociat al Comunităţii Economice Europeene încă din anul 1963 şi au atins acordul uniunii vamale în 1995. Turcia de asemenea a promovat relaţiile culturale, politice, economice şi industriale cu lumea de Est, particular cu Orientul Mijlociu şi cu statele turcice ale Asiei Centrale, prin apartenenţa în organizaţii ca Islamic Conference and Economic Cooperation Organization. Având în vedere locaţia strategică, economia mare şi armata, Turcia este clasificată ca o putere regională de oamenii de ştiinţă politici şi economişti mondiali.

Etimologie

Numele Turciei, Türkiye în limba turcă, poate fi împărţită în 2 componente: Türk, care înseamnă „puternic” sau „măreţ” în turca veche şi de obicei semnificând locuitorii Turciei sau un membru al turcilor sau oameni turci, mai târziu formează „Tukin”, un nume dat de chinezi oamenilor care locuiesc în Munţilor Altay din Asia Centrală mai devreme de 177 î.Hr.E; şi sufixul abstract –iye (derivat din sufixul arab –iyya), dar de asemenea asociat cu sufixul Medieval Latin –ia în Turchia.

Prima referinţă folosită de termenul „Turk” sau „Turuk” ca un antonim continuat în inscripţiile Orkhon a lui Gokturks din Asia Centrală (sec. 8 CE). Cuvântul englezesc „Turkey” derivă de la Latinul Medeval Turchia (c. 1369).

Istoria- Antichitate

Peninsula Anatolia, care cuprinde majoritatea Turciei moderne, este una din regiunile cele mai vechi locuite din lume. Cele mai vechi colonizări neolitice ca Catalhoyuk, Cayonu, Nevali Cori, Hacilar, Gobekli Tepe şi Mersin sunt considerate a fi printre cele mai timpurii colonizări umane din lume. Colonizarea Troiei a început în Neolitic şi continuă în Epoca de Fier. În timpul istoriei, anatolienii vorbeau limba indo-europeană, semitică şi kartveliană, ca şi multe alte limbi de afiliere necunoscute. De fapt, a dat Antichităţii limba hitită, indo-europeană şi luviană, câţiva savanţi au propus Anatolia ca centru ipotetic din care limba indo-europeană a pornit.

Primul imperiu important în teritoriu a fost cel hitit, din sec. XVIII–XIII î.Hr.. Asirienii au colonizat părţi a SE Turciei înainte de 1950 î.Hr. până în 612 î.Hr., când imperiul Asirian a fost cucerit de dinastia caldeean în Babilon. Urmând colapsul hitiţilor, frigienii, un popor indo-european, au realizat ascendenţa până ce regatul lor a fost distrus de cimerieni în sec. VII î.Hr.. Cei mai puternici succesori ai Frigiei au fost Lidia, Caria şi Licia. Lidienii şi Licienii vorbesc limbile indo-europene, dar ambele limbi au dobândit elemente non-indo-europene înainte de perioadele hitită şi elenistică.

Începutul anului 1200 î.Hr., coasta Anatoliei a fost colonizată de grecii eolieni şi ionieni. Numeroase oraşe importante au fost fondate de aceşti colonişti, ca Miletus, Ephesus, Smyrna (Izmirul modern) şi Byzantium (mai târziu Constantinopol şi Istanbul). Anatolia a fost cucerită de Imperiul Achaemenid Persian în timpul sec. 5 şi 6 î.Hr. şi mai târziu a căzut în timpul lui Alexandru cel Mare în 334 î.Hr.. Anatolia a fost ulterior împărţită într-un număr mic de regate, toate au cedat Republicii Romane de la mijlocul sec. I î.Hr.. În 324, împăratul roman Constantin I alege Byzantium să fie noua capitală a Imperiului Roman, redenumindu-l Roma Nouă (mai târziu Constantinopol şi Istanbul). După căderea Imperiului Roman de Apus devine capitală Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit).

Imperiul Otoman (în limba turcă otomană: دولتِ عَليه عُثمانيه, Devlet-i Aliye-i Osmaniye, “Sublimul Stat Otoman”, limba turcă modernă: Osmanlı Devleti ori Osmanlı Imparatorluğu) a fost o supraputere imperială, care şi-a manifestat dominaţia în zona mediteraneană şi care a existat din 1299 până în 1922. În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părţi din Africa de Nord, Balcanii şi Caucazul, adică o suprafaţă de circa 19.9 milioane de km². Multe dintre provinciile sau regiunile asupra căreia îşi exercita suveranitatea erau doar sub controlul indirect al guvernului central. El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituţia califatului a devenit din primele secole de existenţă o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice, însă el a reprezentat şi mai reprezintă încă în mentalul colectiv al maselor musulmane un reper idealizat important, de aceea meritând a menţiona şi titlul de calif al sultanilor otomani. Imperiul Otoman, de-a lungul celor şase secole de istorie a fost o punte de legătură între culturile estului şi vestului.

Imperiul a fost fondat de tribul turcilor oghuzi în vestul Anatoliei şi a fost condus de dinastia Osmali. Primul sultan a fost Osman I. În 1453, după ce turcii au cucerit Constantinopolul (oraşul Istanbul din zilele noastre), fosta capitală a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman. Între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Imperiul Otoman a fost una dintre cele mai puternice entităţi politice şi statale ale lumii, ţările europene simţindu-se ameninţate neîncetat de înaintarea continuă a acestuia prin Balcani şi spre sudul Uniunii polono-lituaniene.

În momentul de maximă întindere, imperiul stăpânea multe dintre cele mai importante ţinuturi ale antichităţii clasice, inclusivOlimpul homeric, Europa lui ZeusBosforul lui Io, templul Dianei din Efes, sarcofagul lui Alexandru cel Marefluviul NilMuntele Predicii şi dealul Golgotei.

Dispariţia Imperiului Otoman a fost o consecinţă a victoriei Antantei în primul război mondial, când forţele Aliaţilor, în rândurile cărora se aflau şi arabii, i-au înfrânt în cele din urmă pe turci în Orientul Mijlociu. La sfârşitul primului război mondial, guvernul turc s-a dovedit absolut neputincios, iar imperiul a fost împărţit între puterile învingătoare. În numai câţiva ani au fost proclamate noi state. Unul dintre aceste state noi a fost Republica Turcia. Membrii dinastiei otomane au fost alungaţi de pe pământurile Anatoliei, unde străluciţii lor strămoşi creaseră unul dintre cele mai mari imperii ale lumii. După 76 de ani, în 1999, Parlamentul de la Ankara a acordat cetăţenia turcă membrilor familiei foştilor sultani. Imperiul otoman ar fi dispărut cu mult timp înaintea acestui moment tardiv, care punea capăt existenţei „omului bolnav al Europei”, (probabil el s-ar fi prăbuşit pe la finele veacului al XVIII-lea), dacă puterile occidentale nu l-ar fi menţinut în viaţă în mod artificial, cu scopul de a exista o forţă de contrapondere pentru Rusia, aflată pe atunci într-o puternică efervescenţă expansionistă înspre sudul graniţelor sale, pe toată lungimea frontierei ei deja intercontinentală. Dar statele occidentale şi-au folosit influenţa şi abilităţile diplomatice pentru a reduce pierderile otomane în faţa ţarilor ruşi – şi au luptat chiar alături de turci contra ruşilor ortodocşi, pentru a nu le permite acestora câştigarea unei dominaţii în toată Europa, aşa cum recunoaşte cât se poate de franc istoricul occidental Bernard Lewis. Asta deşi ruşii, ca şi popoarele balcanice şi central-europene, au fost secole la rând fie stavilă contra otomanilor, fie supuşi ai acestora, dar cel mai adesea ambele – aşa cum arată chiar istoria naţională a românilor [necesită citare] , timp în care Occidentul şi-a putut consolida civilizaţia; atunci când finalmente roata istoriei s-a întors, iar statele creştine estice, majoritar ortodoxe, au putut să capete superioritate militară în faţa invadatorului şi stăpânului musulman, occidentalii au găsit util să modereze acest proces de revendicare a independenţei, prestigiului şi teritoriilor tradiţionale ale popoarelor creştinismului oriental.

Impartirea administrativa

Turcia este împărţită în 81 de provincii (iller în limba turcă; singular il). Fiecare provincie este împărţită în subprovincii (ilçeler; singular ilçe), existînd 623 de districte. Provincia poartă de obicei acelaşi nume cu capitala acesteia, considerată subprovincia centrală; excepţiile sunt Hatay (capitală: Antakya), Kocaeli (capitală: İzmit) şi Sakarya (capitală: Adapazarı). Cele mai mari provincii sunt: İstanbul 11 milioane de locuitori, Ankara 4 milioane, İzmir 3,5 milioane, Bursa 2,1 milioane, Provincia Konya 2,2 milioane, Provincia Adana 1,8 milioane.

Cel mai mare oraş şi capitala pre-republicană Istanbul este inima financiară, economică şi culturală a ţării. O estimare de 75,5% din populaţia Turciei trăieşte în centrele urbane. Dintre toate, 19 provincii cu populaţii care depăşesc 1 mil locuitori şi 20 provincii au populaţie între 1 mil şi 500 mii locuitori, doar 2 provincii au populaţii mai mici de 100 mii.

Orasele Turciei sunt:

Capitala Turciei este oraşul Ankara, dar capitala istorică İstanbul rămâne centrul financiar, economic şi cultural al ţării. Alte oraşe importante sunt İzmirBursaAdanaTrabzonMalatya,GaziantepErzurumKayseriİzmit (Kocaeli)KonyaMersinEskişehirDiyarbakırAntalya şi Samsun. Aproximativ 68% din populaţia Turciei locuieşte în centre urbane.[1] Turcia are 82 oraşe:

Adana, Adiyaman, Afyon, Agri, Aksaray, Amasya, Ankara, Antalya, Ardahan, Artvin, Aydin, Balikesir, Bartin, Batman, Bayburt, Bilecik, Bingöl, Bitlis, Bolu, Burdur, Bursa (Brusa), Canakkale, Cankiri, Corum, Denizli, Diyarbakir, Duzce, Edirne, Elazig, Erzincan, Erzurum, Eskisehir, Gaziantep, Giresun, Gümüshane, Hakkari, Hatay, Igdir, Isparta, Icel, Istanbul, Izmir, Karabuk, Karaman, Kars, Kastamonu, Kayseri, Kirikkale, Kirklareli, Kirsehir, Kilis, Kahramanmaras, Kocaeli (Izmit), Könya, Kutahya, Malatya, Manisa, Mardin, Mugla, Mus, Nevsehir, Nigde, Ordu, Osmaniye, Rize, Sakarya, Samsun, Siirt, Sinop, Sivas, Sanliurfa, Sirnak, Tekirdag, Tokat, Trabzon, Tunceli, Usak, Van, Yalova, Yozgat, Zonguldak.

Geografia

Turcia este o ţară transcontinentală Euroasiatică. Turcia Asiatică (conţine în mare parte Anatolia) care include 97% din ţară, este separată de turcii europeni din Bosfor, Marea Marmara şi Dardanele (care împreună formează o verigă de ape între Marea Neagră şi Marea Mediteraneană). Turcia Europeană cuprinde 3% din ţară. Teritoriul Turciei este mai mult de 1,600 km lungime şi 800 km lăţime, cu o formă aproximativ rectangulară. Arealul Turciei, inclusiv lacuri, ocupă 783,562 km pătraţi, din care 755,688 km pătraţi sunt în Asia SV şi 263,764 km pătraţi în Europa. Turcia este a 37 ţară dintre cele mai mari din lume. Ţara este încercuită de ape pe 3 părţi: Marea Egee la V, Marea Neagră N şi Marea Mediteraneană la S. De asemenea Turcia conţine Marea Marmara în NV.

Partea europeană a Turciei, Tracia de E, formează frontiera Turciei cu Grecia şi Bulgaria. Partea asiatică a ţării, Anatolia, se compune dintr-un platou central înalt cu câmpii de coastă înguste; între Koroglu şi muntele Pontic se întinde la N şi Muntele Taurus la S. Turcia E are mai multe peisaje montane şi râuri ca Eufrat, Tigru şi Aras, şi conţine lacul Van şi muntele Ararat, punctul cel mai înalt al Turciei este de 5.165m.

Clima

Turcia este împărţită în 7 regiuni: Marmara, Egeea, Marea Neagră, Anatolia Centrală, Anatolia E, Anatolia SE şi Mediteraneana. Terenul accidental al Anatoliei N de-a lungul Mării Negre seamănă cu o centură lungă şi îngustă. Această regiune cuprinde aproximativ o şesime di teritoriul total al Turciei. Ca o tendinţă generală, interiorul platoului anatolian devine tot mai mult accidental care avansează spre E.

Peisajele variate ale Turciei sunt produsul unor mişcări complexe ale lumii care au modelat regiunea şi încă se manifestă în cutremurele destul de frecvente şi ocazional erupţii vulcanice. În 1999 un cutremur mare.

Zonele de coastă a Turciei care mărginesc Marea Egee şi Marea Mediteraneană au o climă temperat mediteraneeană, cu călduri, veri uscate şi care se răcesc uşor, ierni umede. Zonele de coastă a Turciei care mărginesc Marea Neagră au climă temperat oceanică cu călduri, veri umede,ierni umede. Coasta Mării Negre a Turciei primeşte cea mai mare cantitate de precipitaţii şi este singura regiune a Turciei care multe precipitaţii tot anul. În partea de E a coastei mediile sunt de 2,500 mm/an.

Zonele de coastă a Turciei mărginind Marea Marmara inclusiv Istanbulul care conectează Marea Egee şi Marea Neagră au climă de tranziţie între clima temperat mediteraneeană şi cea temperat oceanică caldă, veri moderat de uscate şi reci, ierni uscate. Zăoada este la zonele de coastă a Mării Marmara şi Marea Neagră aproape în fiecare iarnă, dar de obicei nu mai mult de câteva zile. Zăpada pe de altă parte este rară în zonele de coastă a Mării Egee şi foarte rară în zonele de coastă a Mării Mediteraneene.

Condiţiile pot fi mult mai dure, mai aride în interior. Munţii închişi de coastă împiedică influenţele mediteraneene de la căile de extindere, dând platoului central anatolian a interiorului Turciei climă continentală cu sezoane contrastante.

Iernile pe platou sunt severe. Temperaturi de la -30 °C la -40 °C pot fi în Anatolia estică, şi zăpada poate sta pe sol cel puţin 120 zile pe an. În vest, temperaturi medii de iarnă sub 1 °C. Verile sunt fierbinţi şi uscate, cu temp. generale mai mari de 30 °C ziua. Precipitaţiile medii anuale de cca 400 mm, cu sume anuale determinate de elevaţii. Cele mai uscate regiuni sunt câmpia Konya şi câmpia Malatya, unde precipitaţiile frecvente anuale sunt mai mici de 300 mm. Poate fi în general cea mai umedă deoarece iulie şi august sunt cele mai uscate.

Clima Turciei este temperat-maritimă pe litoralul Mării Negre şi subtropicală pe litoralul Mării Mediterane. În ianuarie, temperaturile medii sunt de 5 °C în nord, la Samsun, -4 °C în podişul Anatoliei la Kayseri şi 11 °C în sud, la Antalya. Precipitaţiile sunt reduse în sud şi centru (în jur de 400 mm/an) şi bogate în nord-vest, pe litoralul Mării Negre (1.600 mm/an).

Demografia

Populaţia Turciei a fost de 72,5 mil cu o rată de creştere de 1,45%/an, bazată pe recesământul din 2009. Densitatea medie a populaţiei este de 92 pers/km pătrat. Proporţia reşedinţei în zonele urbane este de 75,5%. Oamenii în grupa de vârstă 15-64 ani constituie 67% din totalul populaţiei, grupei de vârstă între 0-14 ani îi corespunde 26% din populaţie, în timp ce grupei de vârstă de 65 şi peste 65 ani îi corespunde 7% din totalul populaţiei.

Speranţa de viaţă la bărbaţi este de 71,1 ani şi la femei 75,3 ani, cu o medie globală de 73,2 ani pentru întreaga populaţie.

Educaţia este obligatorie şi gratuită pentru 6-15 ani. Rata de alfabetizare este de 96% pentru bărbaţi, 80,4% pentru femei, cu o medie globală de 88,1%. Cifrele mici la femei de datorează în principal obiciurilor tradiţionale a arabilor şi kurzilor care locuiesc în provinciile de SE ale ţării. Articolul 66 din Constituţia turcă defineşte „un turc” ca „oricine care este obligat de statul turc prin legături cetăţeneşti”, prin urmare folosirea legală a cuvântului „turc”ca cetăţean al Turciei este diferit de definiţia etnică. Totuşi, majoritatea populaţiei turcă este de etnie turcă.

Alte grupuri etnice majoritare (porţiuni mari care au fost extensiv turcizate încă din perioadele Seljuk şi Otomană) include Abkhazians, Adjarians, Albani, Arabi, Asirieni, Bosnieci, Circassians, Hamshenis, Kurzi, Laz, Pomaks, Roma, Zazas şi 3 minorităţi recunoscute oficial( prin tratatul de la Lausanne), Armeni, Greci şi Evrei. Semnat în 30 ianuarie 1923 acordul bilateral a schimbării de populaţiei dintre Grecia şi Turcia a avut efect în 1920, cu mutarea a aproape 1,5 milioane de greci din Turcia. Şi cca 500 mii de turci au venit din Grecia. Minorităţile din vestul Europei includ Levantines care au fost prezenţi în ţară (în particular Istanbul şi Izmir) încă din perioada medievală.

Kurzii, un grup etnic distinct, concentrat mai ales în SE ţării, sunt cea mai mare etnie non-turcă, estimată la aproape 18% din populaţie potrivit CIA-ului. Alte minorităţi decât cele 3 minorităţi oficial recunoscute nu au privilegii speciale, în timp ce termenul „minoritate” rămâne un subiect sensibil în Turcia. Date exacte ale repartiţiei etnice a populaţiei nu este disponibilă pentru că cifrele recesământului turc nu includ statistici de etnie.

Religie

Turcia este un stat secular, fără o religie oficială de stat; Constituţia Turciei militează pentru libertatea religiei şi a conştiinţei. Aproximativ 99% din populaţie e înregistrată, însă, ca fiind musulmană, majoritatea fiind sunniţi; cu toate acestea, un sondaj realizat în 2007 a constatat că aproximativ 3% dintre adulţi îşi definesc relaţiile cu religia ca fiind „fără convingere religioasă” sau că „nu cred în obligaţiile religioase”. Majoritatea musulmanilor sunt sunniţi (85-90%) iar o largă minoritate sunt alevi (10-15%), o comunitate în cadrul Twelver Shi’a Islamului, comunitate ce numără 7–11 milioane de persoane. În ţară sunt şi câţiva practicanţi ai sufi. Cea mai înaltă autoritate religioasă islamică este Preşedinţia Cultelor (în turcăDiyanet İşleri Başkanlığı) care interpretează şcoala de drept Hanafi şi este responsabilă pentru reglementarea funcţionării celor 75.000 de moschei ale ţării, a angajaţilor locali şi a imamilor provinciali. Un sondaj realizat la nivel naţional în 2007 a arătat că 96,8% din cetăţenii turci au o religie, în timp ce 3,2% sunt nereligioşi şi atei.

În Turcia, trăiesc aproape 100.000de minorităţi. Ţara are aproximativ 64.000 de creştini, majoritatea fiind armeni apostolici, asirieni, ortodocşi greci şi aproximativ 26.000 de evrei, în principal sefarzi. Conform raportului din 2002, dat de Centrul de Cercetare Pew, 65% dintre turci cred că religia este foarte importantă, în timp ce un sondaj din 2005 dat de Eurobarometru arată faptul că 95% dintre turci cred în existenţa lui Dumnezeu.

O Biserică Ortodoxă a avut sediul la Istanbul încă din secolul al IV-lea d.Hr. Cu toate acestea, statul turc nu recunoaşte statutul ecumenic al Patriarhului Bartolomeu I, episcopul primar între egali în ierarhia tradiţională a creştinismului ortodox şi obligă Biserica să opereze sub restricţii semnificative. Un număr dintre proprietăţile şi şcolile Bisericii, cum ar fi orfelinatul Büyükada si Şcoala teologică din Halki, au fost expropriate sau închise.

Limba

Turca este unica limbă oficială în toată Turcia. Cifrele de încredere pentru repartiţia lingvistică a populaţiei nu sunt disponibile pe motive similare citatelor de mai sus. Cu toate acestea radiodifuzorul public TRT difuzează programe în limba locală şi dialecte araba, bosniacă, cercheză şi kurdă câteva ore pe săptămână.

Canalele TV în limba kurdă, TRT6, au fost deschise la începutul anului 2009.

Leave a Reply

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s