“În timpul anilor 80, când economia a alunecat într-o depresiune, locuiam împreună cu soția mea, Joyce, în Dallas / Ft. Worth. Am reușit, împreună cu partenerul meu, să punem pe picioare o afacere în domeniul construcțiilor, iar după ce i-am vândut partea mea din companie am intrat pe deplin în domeniul dezvoltării averii imobiliare. Aveam alte interese de afaceri și, pe deasupra, ne bucuram de roadele succesului.
Eram la birou când m-a sunat soția: “Roger, vino repede la casa lui Rick și a lui Jamie. Rick a murit!” Fără să spun un cuvânt cuiva, am ieșit repede pe ușa din spate, am luat mașina și am mers repede ca să-mi văd cumnata. Ce s-o fi întâmplat? Mintea mea a luat-o razna încercând să pună laolaltă toate elementele trecutului apropiat, pentru a înțelege ce făcea Dumnezeu.
Dumnezeu tocmai mă ajutase pe mine și pe asociatul meu să refinanțăm niște polițe, așa că jubilam cu privire la modul în care El a lucrat pentru noi. Știam că Rick tocmai contractase o gripă, dar am crezut că și-a revenit. La urma urmei, avea doar 30 de ani și era într-o condiție fizică excelentă. Mai târziu am aflat că fusese diagnosticat greșit la urgențe. În loc de gripă avea meningită bacteriană. A căzut pe podeaua dormitorului, unde l-a și găsit Jamie.
Întreaga noastră familie a fost șocată, iar șocul a făcut valuri în toată comunitatea. Rick fusese o stâncă pentru toți prietenii săi datorită tăriei sale în Domnul. A mers împreună cu mine la studii biblice pentru bărbați și a crescut în umblarea sa spirituală.
Înainte ca această tragedie să lovească familia noastră, avusesem probleme cu sănătatea din cauza stresului. După înmormântarea lui Rick, viziunea mea asupra călăuzirii lui Dumnezeu s-a încețoșat, iar eu am început să merg în jos, atât psihic, cât și emoțional. Venitul meu a scăzut aproape peste noapte de la o sumă sănătoasă cu șase cifre la aproape zero, așa că a trebuit să-mi declar falimentul. Am trăit din economiile noastre până când s-au epuizat, moment în care stresul m-a copleșit. Eram extaziat [epuizat?, nota mea] tot timpul și nici unul dintre profesioniștii la care am mers nu a reușit să-mi pună un diagnostic. Doar după mai mulți ani am fost diagnosticat cu virusul Epstein-Barr, cel mai frecvent cunoscut ca sindromul oboselii cronice. După ce am fost diagnosticat, mama mi-a spus: “Roger, sînt cu adevărat bucuroasă să știu că ceva nu este în regulă cu tine.” Uneori am crezut că-mi voi pierde mințile și cu siguranță și alții s-au gândit la fel.
Cum lucrurile mergeau din rău în mai rău, mi-am mărit timpul pentru lectură și rugăciune. Citeam ceva aproape în orice moment din zi. Am început dimineața cu Scriptura și continuam cu cărți despre caracterul lui Dumnezeu și despre cum poți afla voia Lui. Timp de zece ani am devorat câte două sau trei cărți pe săptămână.
În tot acest timp am făcut două lucruri semnificative: în primul rând, am jurat lui Dumnezeu că mă voi lăsa de băut dacă mă scoate din starea mizerabilă în care mă aflam. Nu aveam realmente o problemă cu băutura, dar era ceva ce-mi plăcea și m-am gândit să fac un târg cu Dumnezeu.
În al doilea rând, m-am înscris la seminar. Este cam neobișnuit pentru un om de afaceri, de succes, ca la vârsta de 40 de ani să renunțe la totul și să meargă la seminar. Majoritatea prietenilor mei au crezut că treceam printr-o criză majoră a vârstei mijlocii așa că așteptau să mă întorc la realitate – dar nu am făcut-o. Nu m-am întors la realitatea lor. Îmi plăcea să studiez Biblia, așa că m-am cufundat în explorarea Cuvântului.
Nu după mult timp ni s-au terminat banii, așa că a trebuit să mă întorc la muncă. Înainte ca să am probleme financiare am fost un dependent de muncă, dar acum nu puteam da atât de mult timp unui serviciu datorită studiilor mele. Am găsit o slujbă bună, bine plătită, care se potrivea cu orarul meu, deci Dumnezeu mă binecuvîntase. Împreună cu Joyce am vrut să facem ce trebuia, așa că ne-am vândut casa visurilor noastre de vizavi de clubul country și am scăpat de mult din lucrurile noastre “de valoare”.
Este dificil să exprim impactul pe care îl are asupra cuiva colapsul financiar și pierderea personală. Am pierdut prieteni (cel puțin am crezut că ne erau prieteni), am pierdut statutul social și se pare că ne-am pierdut scopul și direcția în viață. A trebuit să dăm drumul trecutului pentru a câștiga un viitor cu o promisiune veșnică. Nici unul dintre noi nu știam încotro mergem, dar astfel viața de călătorie a lui Avraam a devenit atât de vie pentru noi. Parcă o auzeam pe Sara întrebându-l pe Avraam: “Avraame, încotro mergem? Cine ți-a spus asta? Dumnezeu? O, serios? Ei bine, când crezi că-ți va spune exact unde mergem? Și ce-o să facem când o să ajungem acolo?”
Un alt frate de-al meu a murit dintr-o dată la vârsta de 42 de ani, dar această pierdere nu m-a doborât ca prima. Aparent mă maturizasem de la moartea lui Rick. Cu toate că mi-e groază de acele telefoane urgente, Dumnezeu m-a învățat cum să merg mai departe.
Eu și Joyce ne-am mutat departe de locul unde trăisem înainte acea “viață bună”, iar acum păstorim și împărtășim ceea ce Dumnezeu ne-a învățat. Am aflat că mulți oameni au trecut prin suferințe mai mari decât ale noastre., dar lucrurile prin care am trecut au fost doar atât cât puteam noi duce. Căsătoria noastră aproape că a eșuat și doar prin Isus am supraviețuit și să ne întărim. Sănătatea mi-a revenit încet și acum ne vindecăm de traumele emoționale prin care am trecut.
Doresc să împărtășesc câteva lucruri importante pe care le-am învățat:
1. Nu există situație sau circumstanță pe care Dumnezeu să n-o poată schimba sau folosi pentru gloria Sa. El poate descurca și reașeza cele mai dificile relații cu familia, prietenii și tovarășii de muncă. Nu există durere pe care să n-o poată vindeca, fie fizică, emoțională sau economică. Tot ceea ce cere El este o inimă disponibilă.
2. Libertatea aduce adesea mai multă durere datorită dificultății noastre de a da drumul anumitor lucruri. Suntem legați în lanțuri de către statutul nostru social (locul unde trăim, mașina pe care o conducem, cât de multe avem, munca pe care o facem). Și trecutul nostru în domeniul familiei și al prietenilor ne poate împiedica – întotdeauna trebuie să ne mulțumim cu ceea ce credem că suntem. Noi Îl vedem pe Dumnezeu prin propriile noastre percepții, care sunt invalide. Când ni se întâmplă niște schimbări majore, ne luptăm să păstrăm ceea ce avem. Schimbarea s-ar putea să fie de dorit, dar de multe ori metoda folosită de Dumnezeu pentru a produce schimbarea poate fi foarte dureroasă.
3. Dumnezeu ne poartă de grijă material. Cei bogați trebuie să învețe această lecție, de fapt cu toții trebuie să învățăm că Dumnezeu este cel ce ne poartă de grijă. “Vezi să nu zici în inima ta: «Tăria mea și puterea mâinii mele mi-au câștigat aceste bogății.» Ci adu-ți aminte de Domnul, Dumnezeul tău, căci El îți va da putere să le câștigi…” (Deuteronom 8:17,18) Mare parte dintre noi creștem cu mentalitatea că noi muncim și prin propriile noastre eforturi ne facem un viitor. Dumnezeu însă este cel ce ne poartă de grijă.” (p. 172-176).
Perla Suferinţei 